Ciocu' mai mic în materie de tortură practicată de alţii!

Fareed Zakaria îmi place pentru tot ceea ce expune: eleganţă, gândire briliantă, onestitate intelectuală, cultură politică şi diplomatică - totul, fără ostentaţie şi chiar cu destulă discreţie.

În emisiunea lui de ieri a ţinut însă - în mod inutil - să fie propagandist. Pe fond, era corect să evoce eliberarea din captivitatea abuzivă iraniană a colegului său de la Newsweek, Maziar Bahari. Acesta din urmă se găsea la Teheran în perioada nebuniei post-electorale din iunie, anul acesta, când a fost arestat sub suspiciunea de a fi agent CIA (între noi fie vorba, o acuză cel puţin demodată, fiindcă nu înţeleg cum se mai poate excita azi cineva, într-un stat ermetic de talia Iranului, în legătură cu angajatul - real sau aparent - al unei agenţii cu un statut de incompetenţă bine definit). În acest context, Bahari a fost timp de patru luni oaspetele deloc răsfăţat al sistemului poliţienesc iranian, prilej cu care a beneficiat de o solidă tortură psihică, plus câteva serii de pumni şi şuturi. Iar Bahari mi se pare credibil când povesteşte asta. Hillary Clinton a făcut mari presiuni pentru eliberarea sa într-un moment în care Iranul era simultan împins spre masa tratativelor pe dosarul nuclear, iar demersurile ei au avut, în cele din urmă succes.

Ieri, la Fareed Zakaria GPS, un Maziar Bahari, încă marcat de experienţa recluziunii iraniane, a relatat despre cele petrecute la Teheran, pe un ton moderat şi prudent. Într-unul din segmentele interviului cu şeful lui de la Newsweek, Bahari a afirmat (de asemenea, în mod credibil): "They are masters of psychological torture. They know exactly what to do."

Dacă Fareed şi-ar fi încheiat această primă secţiune a emisiunii cu câteva reflecţii de genul: "Tortura e inumană, ilegală şi neavenită în Iran, ca şi în China, SUA, Pakistan, India sau în orice alt loc din lume, indiferent de motivele reale şi de justificările oficiale", ar fi fost ok, căci s-ar fi înscris în linia deja consacrată de echilibru şi obiectivitate a emisiunii. Dar n-a făcut-o.

Până una alta, Statele Unite şi pseudo-aliaţii lor servili de pe mai multe continente au de dat multe răspunsuri şi explicaţii (inclusiv angajarea răspunderii penale) în materie de practici cel puţin similare celor pe care Bahari le-a simţit pe pielea lui în Iran. Iar Obama şi neamu' lui au uriaşe restanţe la capitolu' ăsta, nemaivorbind de faptul că ceea ce se cheamă Extraordinary Rendition s-ar putea să se mai practice şi în prezent.

Aşa că, dragi americani oripilaţi de Iran şi fascinaţi de expertiza Gărzilor Revoluţionare Iraniene în materie de chinuri psihologice: începeţi să vă rezolvaţi propria voastră problemă legată de torturi, torţionari şi Rule Of Law (de care vi se cam rupe în ultimii ani) acolo, între voi, la Casa Albă, CIA, Departamentul de Justiţie şi Pentagon, după care n-aveţi decât să-i înjuraţi şi pe alţii pentru ceea ce fac. Din fericire (şi o spun realmente cu uşurare), Mazir Bahari n-a trecut nici prin proba waterboarding-ului, şi nici n-a fost decapitat live pe Internet.
Ciocu' ceva mai mic, băieţi!

Un extras din interviul de ieri al lui Bahari se află mai jos.


Informaţii despre Bahari, la http://en.wikipedia.org/wiki/Maziar_Bahari
Fotografia a fost preluată de la http://mrmagazine.files.wordpress.com/2008/09/dsc_0011.jpg

Un sistem depăşit de problemele globale

Sistemul e cel american, iar cel care se vede constrâns să nu-i dea o notă de trecere e Thomas Friedman, cel cu citatul din vârful blogului meu. SUA şi Obama, suţine el, nu fac faţă şi nu vin cu soluţii optimale la "big problems like global warming, an education system in decline and a weak economy."

Ce minusuri are sistemul? Mari de tot, crede Friedman. "Holding us back, Friedman argues, is a political system too closely connected with money and well-funded interests. Gerrymandering on the part of politicians makes it so that our leaders practically pick us, not the other way around. Friedman also thinks cable news television distorts the truth and that the internet (at its worst) can be a terrible thing for our nation's politics. He also says American businesses have gone AWOL, and hover over America, participating only when it suits their industry's needs. Friedman says that better citizens--not politicians--can solve our nation's problems."

Thomas Friedman nu spune o noutate, iar constatările lui sunt valabile, astăzi, pentru aproape orice ţară care, în ultima sută de ani, a adopat modelul democratic american. La ceea afirmă despre Statele Unite, s-ar mai putea adăuga:

1) un permanent război cultural început în anii '60, care rupe o ţară în două, împiedicând-o să-şi soluţioneze propriile ei probleme majore, fără să mai discutăm de cele ale planetei;

2) o supra-ideologizare a oricărui demers politic naţional şi internaţional;

3) o poftă nelimitată pentru a cuceri şi domina în cele mai neprielnice, neprietenoase şi refractare locuri şi culturi;

4) o totală lipsă de viziune la nivel global şi incapacitatea de a anticipa cursul istoriei - toate acestea suplinite de strategii pokeristice ieftine şi pariuri nesfârşite pe greşelile adversarilor, aşa încât trebuie să le mulţumim sovieticilor că s-au decis să piardă de unii singuri Războiul Rece.

Cine ar fi, în ochii lui Friedman, puterea care surclasează net America la capitolul abordarea problemelor globale? Chiiiiiiiiiiiiiiinaaaaaaaaaaaaa! Normal. Fără să-i invidieze nicidecum pe chinezi pentru regimul lor politic încă mult prea departe de imperiul libertăţii, Friedman "is worried that China's streamlined, one-party system will be in a better place to implement solutions to large global problems more quickly than the US."

Nu ştiu dacă Friedman a vrut să fie subtil şi să sugereze - în pofida respingerii nete a sistemului politic chinez - că prea multă democraţie strică, ducând la malformaţii grave ale spaţiului de joc unde se ciocnesc interese divergente, ce devin imposibil de ţinut sub control de regulile şi procedurile clasice. Dar văd că punerea lupei deasupra aberaţiilor din sistemele democratice, cu scopul de a le mări de sute de ori în ochii observatorilor, e tot mai tentantă şi dă idei. Nu de puţine ori, proaste.

Detalii şi un clip cu afirmaţiile lui Thomas Friedman, la http://www.huffingtonpost.com/2009/11/22/friedman-worries-about-am_n_366648.html

Poza e împrumutată de la http://matthewmundy.files.wordpress.com/2008/11/friedman.jpg

India care tace şi face

Deci:

1) ştim că Pakistanul şi India se iubesc atât de mult, încât nu i-ar deranja să-şi planteze reciproc câteva ciuperci nucleare pe teritoriile lor;

2) Pervez Musharraf, fostul lider pakistanez, a afirmat în urmă cu o săptămână, la Fareed Zakaria GPS, că India domină/coordonează/antrenează serviciile secrete afgane;

3) Iranul are petrol încât poate da şi la alţii;

4) petrolul e cool şi le place multora, inclusiv celor de acolo, din zonă, care nu sunt neapărat prieteni.

Acum aflăm că "India and Iran on Monday held talks on closer cooperation in energy, transit routes to central Asia and sharing of information on militant activity in the Pakistan-Afghanistan belt. In the first high-level talks after elections in both countries, Prime Minister Manmohan Singh and External Affairs Minister S.M. Krishna, in talks with visiting Iranian Foreign Minister Manouchehr Mottaki, flagged New Delhi’s interest in the Iran-Pakistan-India gas pipeline."

Să fiţi voi ai naibii?? Dar mai avem şi alte chestii interesante. În cadrul aceleaşi întâlniri, "They also discussed prospects of trilateral dialogue between India, Iran and Afghanistan on transit routes to central Asia, with the Iranian port of Chabar to be the staging point for goods." !?!?!?!?!?

Şi încă ceva: "Both sides touched upon increasing contacts in the banking sector, civil aviation cooperation, double taxation avoidance agreement, bilateral investment protection agreement and civil aviation cooperation." Pe cât punem pariu că enumerarea asta trebuia să includă şi cuvântul "nuclear"?

În orice caz, aflată într-o uluitoare ascensiune economică de mai bine de zece ani, India se afirmă, tot mai mult - dincolo de arsenalul ei nuclear deja plictisitor - ca o viitoare putere mondială inteligentă, perseverentă, pretenţioasă şi eficientă, care merită încă de pe acum un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

În timp ce americanii se dau cu capu' de toţi pereţii pentru a găsi soluţii referitoare la Afganistan, Pakistan şi Iran, premierul Manmohan Singh lucrează cu bisturiul în toate aceste ţări problematice, manifestând siguranţa unui chirurg de succes legat la ochi, care îşi impune propriile metode de operare politică şi determină aderenţa la acestea a unor pacienţi ai dracu' din cartier.

O menţiune specială pentru Manmohan Singh (foto). Astăzi, chiar şi cei născuţi după 1985, când îi întrebi ceva despre India, zic "Indira Gandhi." Fără a diminua contribuţia Indirei Gandhi la ceea ce reprezintă subcontinentul în configuraţia geopolitică a prezentului, rolul actualului prim-ministru nu poate fi subestimat, chiar dacă numele lui nu e rostit decât foarte rar pe CNN. Am încercat să realizez o sinteză a performanţelor sale politice inventariate pe Wikipedia, dar e imposibil, pentru că sunt mult prea numeroase şi pline de substanţă. Aşa, încât, mergeţi singuri la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Prime_ministership

Articolul referitor la iniţiativele regionale ale Indiei poate fi citit la http://www.hindu.com/2009/11/17/stories/2009111754441200.htm

Fotografia este preluata de la http://www.freshnews.in/wp-content/uploads/2009/02/manmohan-singh1.jpg

Cuvântări de rămas bun - Partea a II-a

A inventat termenul "complex militar-industrial" nu dintr-o vanitate a unuia ce voia să-şi orneze exagerat testamentul politic, ci datorită unei realităţi al cărei prizonier fusese, pe care o cultivase forţat, şi de care se speriase.

La plecarea din funcţia de Preşedinte al SUA, Dwight David Eisenhower a comis o erezie dezvăluind publicului existenţa unei fiare. Mă mir şi acum ca l-au lăsat să rostească frazele devenite celebre, fără să-l asasineze.

Istoriografia americană din ultimii ani ne înfăţişează un Eisenhower manipulat şi condus de Allen Dulles, directorul fără limită de mandat al CIA. CIA-ul se găsea atunci la apogeul puterii sale, care i-a îngăduit, de pildă, lui Richard Bissell, directorul-adjunct pentru operaţiuni al Agenţiei, să dispună zborul fatal de recunoaştere, peste URSS, al lui Gary Powers, în pofida interdicţiei exprese ordonate de Eisenhower şi fără ştirea lui Dulles. Doborârea avionului-spion U-2 de către sovietici a torpilat şi mai rău relaţia americanilor cu Rusia. Iar astea nu mai reprezintă teorii ale conspiraţiei, ci fapte documentate, de exemplu, de Tim Weiner în Legacy of Ashes: The History of the CIA.

Iată textul lui Eisenhower:

"This conjunction of an immense military establishment and a large arms industry is new in the American experience. The total influence – economic, political, even spiritual – is felt in every city, every Statehouse, every office of the Federal government. We recognize the imperative need for this development. Yet we must not fail to comprehend its grave implications. Our toil, resources and livelihood are all involved; so is the very structure of our society.

In the councils of government, we must guard against the acquisition of unwarranted influence, whether sought or unsought, by the military-industrial complex. The potential for the disastrous rise of misplaced power exists and will persist.

We must never let the weight of this combination endanger our liberties or democratic processes. We should take nothing for granted. Only an alert and knowledgeable citizenry can compel the proper meshing of the huge industrial and military machinery of defense with our peaceful methods and goals, so that security and liberty may prosper together."

Atunci, în ianuarie 1961, partenerii de Război Rece, sovieticii, au zis mersi că cineva le pusese la dispoziţie un concept ideologic atât de bine articulat şi profund, preluându-l în propria lor propagandă anti-americană, cu toate că li se aplica şi lor perfect.

Avertismentul lui Eisenhower a fost, de fapt, o profeţie împlinită, pe care o percepem şi azi, ori de câte ori nişte tipi vocali de la Washington vor să invadeze Iranul sau să mai bage încă 100.000 de soldaţi în Afganistan.

Astăzi, complexul militar-industrial american e mai tare ca oricând, Eisenhower a murit demult, iar Obama îi suportă greu presiunea în fiecare zi.

Textul integral al discursului de rămas-bun este la http://mcadams.posc.mu.edu/ike.htm, iar un extras video avem mai jos.



Detalii despre Gary Powers şi doborârea lui U-2, la adresele http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Powers şi http://en.wikipedia.org/wiki/1960_U-2_incident şi http://realhistoryarchives.blogspot.com/2007/07/tim-weiners-history-of-cia.html

China "minus" SUA egal Chimerica

Niall Ferguson e cel ce a conceput termenul Chimerica pentru a desemna sinteza celor două puteri în ordinea globală contemporană. Dar oare chiar e vorba despre suma a doi termeni egali? Nu cumva China urmează să devină termenul mai greu din ecuaţia ce duce spre Chimerica?

"China represents the first time in any American's lifetime that the United States is faced with a country that it cannot coerce."

E nevoie de încă un copy/paste la fraza de mai sus, sau s-a înţeles din prima?

Totuşi, încă o precizare din partea autorului articolului de unde provin aceste extrase, Zachary Karabell: "For America, China is a 'welcome to the real world' phenomenon, a case where the United States has to do what most other societies have learned to do for centuries: deal with things they don't like in other countries without being able to force them to behave differently."

China a ajuns singura ţară de pe planetă, în faţa căreia, aroganţa imperială americană e pe deplin scuipabilă, cel puţin pentru motivul că Secretarul Trezoreriei de la Washington se roagă zilnic ca omologul lui chinez să continue achiziţionarea de obligaţiuni de stat, finanţând din plin bugetul SUA. Sigur, China a ajuns unde e acum prin propriile ei forţe, dizolvând fără dificultate problema aparent mortală "un stat, două sisteme". Pe de altă parte, America, cu toată tehnologia, capacitatea de inovare, bogăţia, armata şi ideologia soft, hard sau smart power, are motoare învechite şi pierde din viteză, ceea ce uşurează misiunea chinezilor, indienilor şi brazilienilor.

Nici Karabell şi nici alţii mai grei decât el nu pot spune dacă SUA va mai lua vreodată avansul pe care l-a avut şi menţinut mulţi ani, imediat după 1945. Mai ales, când s-au găsit unii care nu mai pot de faptul că "a venit un şerif nou în oraş". Mă refer la Obama...

Aşa încât, răspunsurile la întrebările ce urmează le vom afla poate peste 1o ani: "Can Americans rediscover the energy and innovation that brought such power and prosperity in the first place? Can the United States respond constructively to a changed global status that sees the rise of wealth and prosperity everywhere from Brazil to India to China? And can the U.S. government remove its collective head from the sand and act with the urgency that everything from climate change to economic competitiveness demand?"

Articolul lui Karabell poate fi lecturat la http://www.huffingtonpost.com/zach-karabell/the-us-and-china---the-de_b_356891.html

Harta este preluată de la http://temi.repubblica.it/UserFiles/limes/Image/Carte/chimerica_eurussia_800.jpg

Douăzeci de ani de când le-a căzut Zidul în cap

În urmă cu două decenii, de la cabinetul lui Gorbaciov a plecat un ordin care s-a propagat prin câteva zeci de verigi de comandă ierarhică sovietică şi est-germană, tocmai până la Checkpoint Charlie, în partea redegistă a Zidului din Berlin. La capătul îndepărtat al lanţului ierarhic unde ajunsese ordinul, se găsea ofiţerul est-german de serviciu care a ridicat imediat bariera către Berlinul de Vest, iar locul strâmt de trecere a fost imediat invadat de mii de cetăţeni care, cu 5 minute înainte, ar fi riscat să fie împuşcaţi fără ezitare.

Estul comunist se prăbuşise. Evident, în mod romantic, cu târnăcoape date în Zid, cu "tineri", cu "studenţi", inclusiv "studentul ucis" în Revoluţia de Catifea de la Praga (în realitate un locotenent GRU care s-a dat mort pe stradă, într-un spectacol regizat prost, din biroul generalului de securitate cehoslovac Lorenz, de către generalul KGB Gruşko, căruia trebuie să-i mulţumim pentru pandemoniul nostru din decembrie '89), cu "dizidenţi", "Carta 77", "Europa Liberă" şi alte specii. Asta, desigur, la nivelul de bază, la gloată.

La nivel planetar, competiţia pentru titlul de rezolvător al comunismului era disputat între Ronald Reagan şi Gorbaciov. Evident, competiţia era şi ea romantică, cu toate că, în realitate, lagărul sovietic capitulase şi crăpase datorită propriilor sale contradicţii mizere, iar nu pentru că ar fi fost invadat de armatele Vestului.

Un dăştept neoconservator, Robert Kagan, ţine morţiş să afirme că a fost victoria anti-comunistului Reagan. Da. Reagan e ăla pe care, în ultimii ani, Discovery şi alte canale TV de cultură generală ni-l prezintă (şi ni-l confirmă) ca pe un tip aproape complet lipsit de cultură politică, manevrator din gură a 3-4 lozinci anti-comuniste şi aruncător de ameninţări belicoaso-nucleare la adresa Moscovei, dar capabil să lovească doar în pigmeii din Nicaragua, Grenada şi Libia. Un Preşedinte american cu un caracter dubios, care n-a ezitat să-şi lase în off-side subordonaţii împovăraţi politic şi penal cu ratarea operaţiunii clandestine de tot râsul "Iran-Contras", şi care delega de zor puteri prezidenţiale de decizie politică unor stafferi de care electoratul american habar n-avea şi pe care nici nu-i votase.

Un politolog deştept, în schimb, afirmă, cu mult bun-simţ, că: "Ultimately the deepest causes of Soviet collapse were the decline of communist ideology and the failure of the Soviet economy. This would have happened even without Gorbachev. [...] Behind this, there was also the decline in the Soviet economy, reflecting the diminished ability of the Soviet central planning system to respond to change in the global economy. [...] Economic globalization created turmoil in the world economy at the end of the twentieth century, but the Western economies using market systems were able to transfer labor to services, to reorganize their heavy industries and to switch to computers. The Soviet Union could not keep up."

Consideraţiile de mai sus îi aparţin lui Joseph Nye, teoreticianul abordărilor de tip "soft power", pentru care mutaţiile obiective la nivel global contează mai mult decât discursuri, dizidenţe şi decepţii propagandistice, atunci când este vorba să explice modificările raportului de forţe geo-politice.

În viziunea lui Nye, "While military power remains important, and Reagan's rhetoric played some role, it is a mistake for any country to discount the role of economic power and soft power."

Dar să nu fim răi şi să-i lăsăm pe suporterii lui Ronald Reagan să creadă în eroul lor romantic. Oricum, nu mai contează azi în capul cui a căzut Zidul Berlinului acum 20 de ani.

Articolul lui Joseph Nye poate fi citit la http://www.huffingtonpost.com/joseph-nye/who-caused-the-end-of-the_b_350595.html

Imaginea am împrumutat-o de la http://library.msstate.edu/libguidefiles/phillips/Berlin%20Wall%20Freedom.jpg

Un an cu "timidul" Obama

În urmă cu un an, Barack Hussein Obama a câştigat mai mult decât alegerile din SUA. Astăzi este, practic, titularul funcţiei de Preşedinte al Planetei. Aşa încât, după un an, pe tot Pământul, unii îl înjură, alţii sunt moderaţi în comentarii, iar destui, probabil, nu prea ştiu ce să zică.

Am selectat câteva opinii ale unor americani care au habar despre ce vorbesc atunci când pun sub lupă 365 de zile de leadership mondial Obama (chiar dacă guvernarea propriu-zisă a început în ianuarie 2009).

1) Regina progresistă care prin superblogul ei a contribuit din plin la victoria Democraţilor din 2008 - mă refer la Arianna Huffington - îi reproşează direct timiditatea guvernării şi racolarea - în plin dezastru economic global - a unei echipe de economişti proveniţi din zgârie-norii de pe Wall Street-ul banditesc, situaţi la mare distanţă de interesele amărâţilor din clasa de mijloc, care s-au trezit aruncaţi în stradă, atât din casele ipotecate, cât şi din slujbe ce nu mai pot fi susţinute de firmele private. "How did the candidate who told a stadium of supporters in Denver that "the greatest risk we can take is to try the same old politics with the same old players and expect a different result" become the president who has surrounded himself with the same old players trying the same old politics, expecting a different result? How could a president whose North Star as a candidate was that he "would not forget the middle class" choose as his chief economic advisor a man who recently argued against extending unemployment benefits in the middle of the worst economic times since the Great Depression?"

Alte critici şi regrete, la http://www.huffingtonpost.com/arianna-huffington/obama-one-year-later-the_b_343209.html&cp

2) Bob Cesca vede, în schimb, jumătatea plină a paharului: "Everything for this president hinges on the promise of change. And, in many ways, he's delivered on that pledge, if you consider "change" to be a presidency both legislatively and stylistically different from Bush.

Privind spre anul II al lui Obama, Cesca scrie:

So what's next? On Tuesday, Arianna wrote about the president's timidity. While I don't necessarily agree considering how, for example, no other president -- including one whose giant mustache is carved into Mt. Rushmore -- has ever gotten this far in terms of reforming health care, she's absolutely right in terms of style. Perhaps the White House would be better served by simply bragging more. Take these achievements and really amplify them. The administration has a respectable syllabus of accomplishments, so why not get loud? Let fly. This isn't difficult to do, especially given the president's oratory skills. Ultimately, this could serve to further antagonize the right, driving them deeper into political irrelevance; it could also mobilize the left, possibly disarming some of the "not good enough" criticisms; and it could remind independents why they voted in record numbers for Barack Obama one year ago today." Deci, tot reţinerea în guvernare pare a fi marele cusur.

Celelalte consideraţii ale lui Cesca sunt la http://www.huffingtonpost.com/bob-cesca/hope-change-and-the-long_b_345734.html&cp

3) Cam acelaşi diagnostic îl pune şi Robert Borosage: "Barack Obama is a leader of great capacities and great contradictions. Perhaps the measure of his capacities is the magnitude of his contractions. He is a man of exceptional grace. But the grace misleads; this is a politician of intense ambition, discipline and grit. He understands and wields the power of the word. But his soaring oratory misleads, for his temperament is moderate; his predilection is for compromise."

Indecizia, alunecarea spre linia politică mediană, plus alte 6 trăsături definitorii ale guvernării de un an sunt dezvoltate la http://www.huffingtonpost.com/robert-l-borosage/obamas-first-year-it-aint_b_346124.html&cp

4) Raza analitică mai luminoasă vine de la Deepak Chopra care distinge "victoriile invizibile" ale lui Obama, de zona cert obscură a primului său an de mandat prezidenţial, conchizând simplu: "So let's settle back and enjoy the fruits of the most idealistic election since 1932, or if you prefer, 1960. A dose of calm and a little perspective are the right prescription, even if the anxious neurosis of being a leftist is incurable." Scurtul, dar, întotdeauna, interesantul lui eseu de blog este la http://www.huffingtonpost.com/deepak-chopra/obamas-invisible-victorie_b_345535.html&cp

5) Am lăsat la final analiza rece pe care şeful lui STRATFOR, George Friedman, o face cu privire la opţiunile strategice de care dispune Obama în planul relaţiilor internaţionale. Descriind superb geneza şi anatomia marilor imperii, Friedman (în calitate de posesor privat al probabil celor mai preţioase resurse informative şi analitice de pe glob, altele decât cele ale CIA-ului), apreciază că indecizia lui Obama reprezintă cea mai corectă abordare a problemelor Planetei nebune pe care a moştenit-o în 2008. E strategia raţională a căştigării de timp, a expectativei şi a evitării recursului la măsuri extreme, cât timp nu au fost testate şi epuizate în totalitate celelalte modalităţi de acţiune - mai fine, mai puţin riscante, persuasive şi doar uşor agresive. Şi care nu fac victime omeneşti.

Şi totuşi, nici aceste variante "soft" nu garantează absenţa, în viitor, a războiului: "Letting events flow until they can no longer be tolerated is the essence of American grand strategy, a path Obama is following faithfully. It should always be remembered that this long-standing American policy has frequently culminated in war, as with Wilson, Roosevelt, Truman, Johnson and Bush." Articolul de gheaţă al lui Friedman se găseşte la http://www.stratfor.com/weekly/20091102_obama_and_us_strategy_buying_time?utm_source=GWeekly&utm_medium=email&utm_campaign=091102&utm_content=GIRtitle

Dacă după parcurgerea acestor analize, argumente şi pronosticuri mai aveţi resurse de timp liber, încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi arătat ultimul an fără Obama.

Imaginea este preluată de la http://blogs.the217.com/thelowdown/files/2009/01/obama.jpg