joi, 31 decembrie 2009

Pentru un 2010 mai bun

Din categoria "Un american cu bun-simţ"

Un terorist-stagiar din Al-Qaeda a vrut să facă praf un avion în zbor. Inovaţia low-tech folosită în tentativa eşuată a constituit-o ascunderea explozibilului în chiloţi. CIA şi celelalte 15 agenţii de informaţii aflate sub umbrela Directorului pentru Informaţii Naţionale nu s-au gândit la contracararea lenjeriei de corp a unui terorist ageamiu. În schimb, SUA dezvoltă cu succes proiecte militare grandioase în Afganistan, plus un sofisticat sistem anti-rachetă.

Ignorarea chiloţilor terorizanţi de către Administraţia Obama a oferit Republicanilor ocazia unor critici dure şi ipocrite la adresa celui pe care, recent, l-au lăudat pentru escaladarea războiului în Afganistan. Obama cred că nu mai poate de atâtea critici. Şi bine face. În fond, şi el, şi Bush sau Clinton, înaintea lui, poartă o vină pentru ceea ce li se întâmpla acasă şi în lume. Succesele (dacă există cu adevărat) şi, în special, eşecurile (vizibile cu ochiul liber) le aparţin tuturor celor care s-au aşezat în Biroul Oval după 1990.

Bătrânul ziarist liberal Robert Scheer (foto) analizează recentul eveniment terorist şi ipocrizia care s-a creat în jurul acestuia:

"In response to the 9/11 hijackers, armed with artillery that cost a couple hundred dollars at most, we threw money and, more important, attention at conventional military responses while neglecting the difficult police work and the intelligence evaluation and civilian-focused technology necessary to thwart homeland attacks. Yes, there are evildoers out there that mean us harm, as President Bush declaimed. But they are often the products of the best of Western education who, as examples ranging from the lead 9/11 hijackers--the Hamburg group--to the elite University College London-educated engineer in the latest incident demonstrate, move more easily in urbane Western societies than in Afghan villages."

"Preventing terrorist attacks on the U.S. homeland has nothing to do with occupying vast tracts of land or winning the hearts and minds of backward villagers whom we falsely depict as surrogates of an evil empire, as we did in Vietnam and are now doing in Afghanistan. What is needed is smart police work to catch these highly mobile fanatics, and that begins with actually reading and then acting on the readily available intelligence data. It requires detectives with brains and not generals with firepower.

The ballooning of the defense budget after 9/11 has proved a great boondoggle for the military-industrial complex, which suddenly found an excuse to build weapons and deploy conventional forces against a superpower enemy that no longer exists. But our stealth fighters and bombers designed to defeat Soviet defenses that were never built are a poor match against a terrorist's stealth underwear."

Pentru cele scrise mai sus şi regăsibile la http://www.huffingtonpost.com/robert-scheer/the-global-war-on-stealth_b_406845.html, Scheer, oricât de partizan liberal ar fi, merită să fie apreciat ca un american cu bun-simţ.

Informaţii despre Robert Scheer, la http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Scheer

miercuri, 30 decembrie 2009

Yellowcake şi lipsa de imaginaţie


Nu mai ştiu ăştia ce să inventeze ca să atace Iranul...

Mai nou, Ahmadinejad şi neamu' lui vor să importe 1.350 tone minereu de uraniu de prin Kazahstan, altă ţară de îngeri, bună de înfipt şi ea pe Axa Din Ce În Ce Mai Răului...


"Iran is close to clinching a deal to clandestinely import 1,350 tons of purified uranium ore from Kazakhstan, according to an intelligence report obtained by The Associated Press." Mă, al dracu' "intelligence report"...

"Such a deal would be significant because, according to an independent research group, Tehran appears to be running out of the material, which it needs to feed its uranium enrichment program." Şi mai al dracu' "independent research group"...

"The report was drawn up by a member nation of the International Atomic Energy Agency and provided Tuesday to the AP on condition that the country not be identified because of the confidential nature of the information." Punem pariu că denumirea ţării anonime începe cu "I" şi se termină cu "L"? Ce plini de falsă pudoare au devenit...

"In Washington, State Department spokesman Ian Kelly said, "the transfer of any uranium yellowcake ... to Iran would constitute a clear violation of UNSC sanctions." Hopa, unde am mai auzit de "Yellowcake" (foto)? Nu cumva prin 2002, când americanii se dădeau de ceasu' lu' morţii mă-sii ca să inventeze argumente pentru invadarea Irakului? Mai ţineţi minte toată minciuna descoperită ulterior? Cu Valerie Plame, agenta CIA deconspirată de propriul Preşedinte, ca răzbunare pentru faptul ca soţul ei a tras un articol anti-Bush în New York Times, după ce s-a convins în Niger că toată povestea cu tentativa irakiană de achiziţionare a oxidului de uraniu fusese, în realitate, o făcătură...

S-ar putea să existe şi adevăr în ştirea răspândită de AP. Pentru Iran, miza de a-şi impune statutul de putere regională continuă să fie importantă, iar, în acest scop, e esenţial să te menţii în joc, forţând răbdarea şi nervii tuturor celor implicaţi, chiar şi cu riscul de a-i determina să comită vreo prostie militară de pe urma căreia să tragi avantaje politice.

Dacă, în schimb, ştirea e doar o manipulare lipsită de imaginaţie, citiţi povestea Yellowcake din 2002 la http://en.wikipedia.org/wiki/Niger_uranium_forgeries Ca sa ştiţi ce urmează...

duminică, 27 decembrie 2009

Un Lobby mereu câştigător


"There is a ray of hope, however. Although the Lobby remains a powerful force, the adverse effects of its influence are increasingly difficult to hide. Powerful states can maintain flawed policies for quite some time, but reality cannot be ignored for ever. What is needed is a candid discussion of the Lobby’s influence and a more open debate about US interests in this vital region. Israel’s well-being is one of those interests, but its continued occupation of the West Bank and its broader regional agenda are not. Open debate will expose the limits of the strategic and moral case for one-sided US support and could move the US to a position more consistent with its own national interest, with the interests of the other states in the region, and with Israel’s long-term interests as well."

Aşa îşi încheie John Mearsheimer şi Steve Walt articolul publicat, în martie 2006, în London Review of Books, despre Lobby-ul israelian. http://www.lrb.co.uk/v28/n06/john-mearsheimer/the-israel-lobby

După apariţia articolului, revista britanică a organizat o fantastică dezbatere între unul dintre autori şi colegi de-ai lui de idei, şi criticii lor, care poate fi urmărită (în condiţii tehnologice de excepţie) la http://www.scribemedia.org/2006/10/11/israel-lobby/

A urmat, la scurt timp, publicarea lucrării lor "The Israel Lobby And U.S. Foreign Policy" (tradusă, între timp, şi în România) care a deranjat multă lume în SUA şi prin alte părţi, determinându-l pe Abraham H. Foxman să scrie o carte, în chip de replică, purtând titlul "The Deadliest Lies. The Israel Lobby And The Myth of Jewish Control".

Cei doi universitari americani susţin, în esenţă, că politica externă americană în Orientul Mijlociu este orientată de un invincibil grup de presiune extrem de activ în Executivul, Legislativul şi media de la Washington - care a ştiut, de-a lungul timpului, să fixeze ideea potrivit căreia interesele SUA şi cele ale Israelului ar fi total coincidente. În articolul din Wikipedia, consacrat cărţii lui Mearsheimer şi Walt, se subliniază că "when the Lobby succeeds in shaping U.S. policy in the Middle East, then "Israel's enemies get weakened or overthrown, Israel gets a free hand with the Palestinians, and the United States does most of the fighting, dying, rebuilding, and paying."

Sunt unii care ar spune că nu e nimic nou în constatarea celor doi specialişti americani în relaţii internaţionale. Totuşi, cartea lor aduce un ocean de date şi interpretări mai mult decât interesante, datorită cărora prăfuita formulă "lobby-ul evreiesc" părăseşte zona clişeului ieftin şi a ştampilei antisemite, trecând într-o dimensiune în care substanţa faptelor şi analiza de profunzime a unor relaţii şi fenomene politice ridică mult ştacheta pentru cei puşi să combată demonstraţia lui Mearsheimer şi Walt.

Autorii prezintă principalele idei ale cărţii într-un interviu de o oră.




Sursele citate conţin numeroase opinii pro şi contra, care merită cântărite cu atenţie, pentru că sunt formulate, dacă nu întotdeauna de la înălţimea unor medii academice, atunci, în orice caz, cu suficient efort intelectual.

Despre John Mearsheimer şi Steve Walt, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/John_Mearsheimer şi http://en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Walt

Informaţii despre conţinutul cărţii şi reacţiile critice la aceasta, se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/The_Israel_Lobby_and_U.S._Foreign_Policy

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Prea multe promisiuni, mult prea repede

Expresia victoriei lui Obama din 2008 a reprezentat, pentru multă lume din SUA şi din afara graniţelor Americii, şansa rezolvării rapide a unor probleme aproape insuportabile. La depărtare de un an, cu nişte eforturi politice crunte, una bucată problemă pare că se va rezolva, într-o anumită măsură, pe plan intern: alinierea sistemului american de asigurări de sănătate la standardele de civilizaţie europene. Atât. Un singur progres vizibil, într-un singur an. Pe plan extern, dar cu prea puţine strădanii (pentru că nu trebuia supărată China, cea care finanţează zilnic Trezoreria americană), a fost timidul început în combaterea globală a încălzirii şi mai globale.

După dezastrul bushisto-neoconservator, toată lumea lovită de efectele acestuia a stat cu limba scoasă, ori de câte ori, în campania electorală, Barack Obama şi maşina lui mediatică promiteau marea cu sarea.

A venit ianuarie 2009, iar Biroul Oval s-a pus pe treabă, cu numeroase gesturi şi acţiuni de anvergură (dar numai de uvertură) mediatică, pentru soluţionarea doleanţelor tuturor celor cu probleme. Discursuri, alte promisiuni, jurăminte, acţiuni cu valoare de simbol, vizite, mâini strânse, reverenţe controversate etc. Totul, în arhicunoscutul stil american de show ieftin. Apoi a urmat cedarea: paşi înapoi, reţineri, "pragmatism".

În relaţia cu lumea arabă, spiritul de la Cairo s-a fâsâit. Peste încă un an, populaţia lumii va uita complet că Obama a rostit un discurs istoric în capitala egipteană, în care a întins mâna unui miliard de oameni de pe planetă.
Retragerea din oceanul de promisiuni e percepută de un blogger de la Foreign Policy în felul următor:

"By now, however, disappointment is beginning to set in. The president's inability to rein in Israeli settlements in the months since the Cairo speech is one chief complaint. But there's more. In that message, pointedly directed at the region's people and not just their governments, Obama also raised four key "human dignity" issues: democracy, religious freedom, women's rights, and development. Since then, the administration has done almost nothing to back those words up with actions, a fact that has not gone unnoticed."

"Consider the follow-up speech U.S. Secretary of State Hillary Clinton made last month at a regional summit in Morocco. Clinton explained to her audience that though the Cairo speech was intended to launch a comprehensive new beginning between the United States and Muslim communities, the administration had decided, upon further reflection, that it would focus on only three areas of development: entrepreneurship, science and technology, and education. Democracy, religious freedom, and women's rights did not appear as part of the Cairo follow-up plans."

Speranţa e că, la Casa Albă, lumea a devenit "pragmatică". În fond, de ce să rezolvi totul într-un singur an, când o poţi face, la modul realist, în patru şi, cu ceva noroc (dacă mai rămâne), în eventual opt ani.


marți, 22 decembrie 2009

Iraniana în şahul nuclear


Puterea imperială americană în Orient se întemeiază pe nişte prejudecăţi contrazise de realitate.

Prejudecata nr.1: Talibanii sunt nişte retardaţi din Evul Mediu. Armata SUA e cea mai puternică forţa militară din istorie şi nu poate fi învinsă.
Realitatea: Retardaţii ţin de 8 ani în şah armata SUA, iar prezenţa americană în Afganistan se prelungeşte pe termen nelimitat.

Prejudecata nr.2: "Pe iranieni îi rezolvăm la orice oră şi îi bombardăm înapoi în epoca de piatră." (citat imaginar, dar foarte concordant cu aroganţa militară americană)
Realitatea: "Iran has axes of its own, and may not wait for the U.S. axe to fall." (citat din analiza lui George Friedman, şeful lui STRATFOR, intitulată "The Iranian Incursion in Context", din 21 decembrie 2009).

Acum o săptămână, Iranul a simţit nevoia să iasă militar din propriile frontiere, expediind nişte soldaţi în Irak, care au înfipt un steag iranian pe o sondă de pe un teren petrolifer bogat, situat în zona de graniţă dintre cele două state. Fără împuşcături sau alte acte violente. Doar aşa, de-ai dracu'. Până când guvernul de la Bagdad şi protectorii americani au reuşit să înţeleagă ce se întâmplă, tupeiştii soldaţi iranieni s-au întors acasă. Ştirea e pe http://www.huffingtonpost.com/2009/12/18/iranian-troops-seize-iraq_n_397054.html

După eveniment, am glumit şi am scris pe Facebook că iranienii (probabil în conivenţă cu fraţii lor şiiţi din guvernul irakian) au dorit să schimbe agenda internaţională care tot nu-i lăsa să scape din perimetrul dosarului nuclear, dând astfel naştere unei probleme noi pentru Washington şi restul lumii, sub forma: "Băi, băieţi, vedeţi că noi ştim să ne şi mişcăm natural!". Nu mai spun că incursiunea militară obraznică şi abia sesizată de media globală a ridicat simţitor preţul la uleiul din pământ.

Fără să glumească nicio secundă, George Friedman vede în gestul ofensiv al Teheranului două avertismente periculoase: "The first was that Iran might not wait for Washington to consider all possible scenarios. The second was that the Iranians know how to raise oil prices. And with that lesson, they reminded the Americans that the Iranians have a degree of control over the economic recovery in the United States."

Friedman crede că Iranul n-are chef să aştepte sancţiunile americane sau bombardamentele israeliene, iar mica distracţie din zona de frontieră cu Irakul reprezintă semnul unei predispoziţii pentru acţiuni preventive. Trei scenarii de groază se conturează pe linia acestei predispoziţii:

"1. Interdicting the flow of oil through the Strait of Hormuz and Persian Gulf through the use of mines and anti-ship missiles. This would result in a dramatic increase in world oil prices on the Iranian attempt alone and could keep them high if Tehran’s efforts succeeded. The impact on the global economy would be substantial.

2. Causing massive destabilization in Iraq. The Iranians retain allies and agents in Iraq, which has been experiencing increased violence and destabilization over the past months. As the violence increases and the Americans leave, a close relationship with Iran might be increasingly attractive to Iraqi troops. Given the deployment of American troops, direct attacks in Iraq by Iranian forces are not out of the question. Even if ultimately repulsed, such Iranian incursions could further destabilize Iraq. This would force the Obama administration to reconsider the U.S. withdrawal timetable, potentially affecting Afghanistan.

3. Use Hezbollah to initiate a conflict with Israel, and as a global tool for terrorist attacks on American and allied targets. Hezbollah is far more sophisticated and effective than al Qaeda was at its height, and would be a formidable threat should Iran choose — and Hezbollah agree — to play this role."

Friedman nu e cel mai genial om de pe planetă. La ora la care şeful lui STRATFOR şi-a publicat articolul, Obama avea deja pe birou analiza furnizată de propriile sale servicii de informaţii. Şi sunt gata să pariez că era extrem de asemănătoare cu cea realizată de Friedman.

O a treia prejudecată americană, în continuarea celor de la început, ar fi aceea că liderii de la Teheran sunt la fel de fraieri ca şi Sadam Hussein, aşa încât Iranul va putea fi terminat la fel de repede ca şi Irakul. Consideraţiile lui Friedman cred că infirmă însă o astfel de prejudecată. S-ar putea să ne trezim că cine ştie ce anonimi din structurile diplomatice şi de securitate naţională iraniene sunt (dincolo de prostiile multe care le umblă prin cap) nişte inteligenţi jucători de şah pe tabla Orientului şi nu numai. Şi că au inventat "Apărarea iraniană." Sau, mai scurt, "Iraniana"...

"This report is republished with permission of STRATFOR"
Schema unui posibil atac american asupra Iranului este preluată de la http://globalhoax.com/blog/media/1/20060402-wiran02cbig.jpg

luni, 21 decembrie 2009

Richard Perle, despre propria sa filozofie politică


O dezbatere purtată cu fineţe, calm şi relaxare despre neoconservatorism, avându-l în rolul principal chiar pe Richard Perle (zis şi "Prinţul Întunericului"). O oră şi 23 de minute. Merită.


sâmbătă, 19 decembrie 2009

"Hai să bombardăm Iranul!!!"


"Cine are curajul, mâna sus!" aş adăuga eu.

Separat de luciditatea unor analişti care preferă sancţiunile, îndiguirea preluată de la George Kennan sau descurajarea nucleară clasică, în SUA se găsesc şi destui nebuni care vor "WAR". Neapărat. Acum. Evident, că nu cei care scriu eseuri pretins savante despre război se vor duce să crape în Iran. De crăpat, crapă întotdeauna fraierii.

Săptămana trecută, nebuna de serviciu a fost Danielle Pletka, distinsă gânditoare neoconservatoare, care s-a chinuit să argumenteze în Washington Post de ce Iranul nu poate fi îndiguit şi ţinut sub control în privinţa aspiraţiilor sale de putere nucleară. Articolul ei se găseşte la
http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2009/12/14/AR2009121402713.html

Cine are timp, poate să evalueze singur argumentele Pletkăi, raportate la cele formulate de Fareed Zakaria, în Newsweek, în articolul "Containing a Nuclear Iran", la adresa http://www.newsweek.com/id/216702/page/1

Ce nu reuşesc să spună partizanii bombardării Iranului - fiindcă n-au voie - este ce se va petrece a doua zi după bombardamente: în Iran, în lume, la Washington, Moscova, Beijing, de ce nu? Bucureşti, cât va costa benzina, cum vor reacţiona Gărzile Revoluţionare de la Teheran, în ce măsură Tel Aviv-ul va deveni un oraş evacuabil, dacă Statele Unite vor mai avea trupe disponibile pentru teatrele de război ce se vor deschide în diferite zone de pe glob sau dacă se va institui serviciul militar obligatoriu inclusiv pentru femeile americane, dacă va creşte brusc apetitul pentru turism terorist al Hezbollah-ului (vorbim despre fanatici - cum scrie Pletka -, nu-i aşa?), ai cărui componenţi s-ar putea să-şi uite valizele de voiaj pline cu surprize prin Mall-urile din capitalele Europei etc.

Oricum, Danielle Pletka e încă relativ civilizată cu ceea ce susţine în nebunia ei. Bun de internat la Nr.9 este însă Rush Limbaugh, în audiofile-ul de mai jos:


joi, 17 decembrie 2009

A fost Obama vreodată de Stânga?


În tradiţia americană, "liberalii" sunt plasaţi în Stânga peisajului politic, în interiorul Partidului Democrat (şi, cu infime excepţii, ca specie pe cale de dispariţie, la Republicani), fiind consideraţi social-democraţii Statelor Unite. Liberali, în sensul clasic al vocabularului politic european, sunt ceea ce, în America, se cheamă "conservatorii", şi îi întâlnim, din abundenţă, în Partidul Republican (dar, cu nişte excepţii totuşi notabile, şi la Democraţi, în varianta aşa-numiţilor "Blue Dogs" care votează alături de Republicani, mai ales, în domeniul politicilor fiscale).

Încă înainte de lansarea campaniei pentru alegerile primare din cadrul Partidului Democrat, Barack Obama a fost descris de media ca fiind un liberal aproape radical, iar întreaga falangă a Stângii americane (de la cea "soft", până spre zone cam extreme) a simţit că se regăseşte în discursul lui politic. Confruntarea directă cu John McCain de anul trecut a avut darul să-i întărească această imagine, iar primele 2-3 luni de după instalarea la Casa Albă au confirmat, în destul de mare măsură, poziţia lui ideologică. În plus, Dreapta, prin canalele ei mediatice deloc de neglijat, n-a încetat până azi să-i lipească pe spate eticheta de "comunist".

După care au urmat devierile. Înţelese, la început, ca fiind expresia tendinţelor fireşti ale oricărui nou Preşedinte american de a fi - în special, în debutul mandatului - relativ aproape de centrul spectrului politic, alunecările lui Obama par tot mai mult orientate direct spre Dreapta.

Pe Huffington Post, John R. MacArthur, un comentator cu o profundă înţelegere a noţiunii de "liberal", a postat un articol în care se întreabă dacă actualul om din Biroul Oval a fost vreodată de Stânga, pornind, cel puţin, de la începutul carierei sale politice din Senatul american.

"Following President Obama's war speeches at West Point and Oslo -- two breathtaking exercises in political cynicism that killed any hope of authentic liberal reform -- I've got only one question: Have the liberals who worshipped at the altar of "change you can believe in" had enough?" scrie MacArthur, venind apoi cu o listă de gesturi şi afirmaţii politice ale lui Obama care îl califică mai degrabă ca fiind un conservator. Fie că este vorba despre Guantanamo şi aruncarea uitării peste torţionarii de acolo, despre lipsa de convingere şi forţă politică în promovarea reformei asigurărilor de sănătate, despre salvarea prioritară a Wall Street-ului şi detaşarea de clasa de mijloc, sau despre Afganistan şi apetitul imperial american, Obama nu e Preşedintele care îşi decepţionează treptat suporterii liberal-radical, ci conservatorul aproape înnăscut care a încercat să păcălească electoratul în 2008.

Mai mult decât atât, încercând o comparaţie cam forţată cu Nixon, comentatorul de pe HuffPost îşi pune întrebarea dacă Obama are cumva conştiinţă atunci când le vorbeşte cadeţilor de la Academia Militară West Point despre război şi sacrificile pe care le aşteaptă de la ei: "While Obama was speaking to the unfortunate cadets, I couldn't help thinking of Richard Nixon and his "secret plan" to end the Vietnam War, a plan that entailed a long and pointless continuation of the fighting. Most liberals would agree that Nixon was a terrible president. Yet, for all his vicious mendacity, I think the sage of San Clemente had a bad conscience about the harm he did, about all he caused to die and be crippled. Instead of shoring up Obama's image of goodness, liberals really should be asking, "Does the president have a conscience?" Because if he does, he's really no better than Nixon."


duminică, 13 decembrie 2009

Caruselul nebun al războinicului Obama

Scriam cu câteva luni în urmă despre predilecţia lui Barack Obama pentru mesajele politice alternative "Stânga - Dreapta", într-un efort (disperat sau calculat - încă nu-mi dau seama) de a face fericită pe toată lumea. Devierea de la cele promise, în campania de acum un an, votanţilor săi liberali-radicali este însă tot mai pronunţată, aşa încât, zilele trecute, după rostirea cuvântării la primirea Nobelului pentru Dinamită (adio, Pace!), falanga neoconservatoare mai avea puţin şi îi decerna lui Obama Premiul Norman Podhoretz pentru lupta cu islamo-fascismul.

De vină sunt o serie de formulări şi idei cuprinse în discursul de la Oslo, pe care astăzi, cineva invitat la Fareed Zakaria GPS, l-a calificat drept întemeietor al veritabilei Doctrine Obama. O cuvântare menită să anuleze Discursul de la Cairo din prima jumătate a anului, adresat lumii arabe şi nu numai, despre care mulţi au avut naivitatea să creadă că ar reprezenta adevărata marcă de politică internaţională a noii Administraţii de la Washington.

1) Primul motiv pentru care neoconservatorii au devenit brusc plini de mândrie fiindcă au un preşedinte ca Obama îl reprezintă expresia din discurs "Still, we are at war." După ce, în urmă cu zece luni, de la Casa Albă plecase indicaţia preţioasă către toate compartimentele de comunicare ale Administraţiei, de a înlocui "war" cu "struggle", "effort" sau, eventual, "cheeseburger", asistăm acum la revenirea termenului introdus de GW Bush în chiar începutul doctrinei de securitate naţională a Statelor Unite: "America is at war." http://www.users.cloud9.net/~bradmcc/GO/Flagged.html

2) Al doilea motiv îl constituie recunoaşterea "Răului" existent pe glob, tema favorită a nebuniei maniheiste de care neoconservatorii şi Bush nu pot scăpa. Pronunţând cuvintele "For make no mistake: evil does exist in the world", Obama şi-a dat foc la toată valiza lui liberală, provocând valuri de plăcere inclusiv la Tel Aviv.

3) După ce l-a plagiat bine pe Bush, Obama s-a lansat într-o analiză subtilă, dar inutilă şi fumată demult, a războiului, privit ca realitate politică, încercând, de astă dată, să facă puţin pe placul propriei lui tabere, destul de sensibilă la justificări inteligent argumentate. Apare, în acest context, conceptul ambiguu de "just war". De fapt, nimic nou, fiindcă e un termen potrivit atât pentru Ştefan cel Mare, cât şi pentru România lui Ion Antonescu sau Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

"War, in one form or another, appeared with the first man. At the dawn of history, its morality was not questioned; it was simply a fact, like drought or disease - the manner in which tribes and then civilizations sought power and settled their differences. Over time, as codes of law sought to control violence within groups, so did philosophers, clerics, and statesmen seek to regulate the destructive power of war. The concept of a "just war" emerged, suggesting that war is justified only when it meets certain preconditions: if it is waged as a last resort or in self-defense; if the forced used is proportional, and if, whenever possible, civilians are spared from violence."

4) Într-un punct esenţial a fost totuşi onest, atunci când a afirmat că "I do not bring with me today a definitive solution to the problems of war. [...] We must begin by acknowledging the hard truth that we will not eradicate violent conflict in our lifetimes." Undeva, în iad, Leo Troţki cred că n-a fost tocmai decepţionat.

5) După care a urmat o nouă apropiere fără echivoc de filozofia neoconservatorismului, încununată de menţionarea lui Hitler alături de Al-Qaeda: "A non-violent movement could not have halted Hitler's armies. Negotiations cannot convince al Qaeda's leaders to lay down their arms. To say that force is sometimes necessary is not a call to cynicism - it is a recognition of history; the imperfections of man and the limits of reason." Evident, evocarea lui Hitler a fost menită să-i facă totodată atenţi pe băieţii de la Teheran.

6) Şi, din nou, un viraj de onestitate nespecifică lui Bush şi neoconilor: "Whatever mistakes we have made, the plain fact is this: the United States of America has helped underwrite global security for more than six decades with the blood of our citizens and the strength of our arms." E o performanţă să recunoşti existenţa greşelilor Americii din perioada postbelică şi până azi!

7) Caruselul valorilor politice pentru toate anotimpurile a continuat cu ipocrizia "We have borne this burden not because we seek to impose our will. We have done so out of enlightened self-interest - because we seek a better future for our children and grandchildren, and we believe that their lives will be better if other peoples' children and grandchildren can live in freedom and prosperity." Totuşi, Obama s-a abţinut să vorbească despre nation building şi despre rolul pedagogic al Americii în tufişurile lumii mai mult sau mai puţin civilizate.

8) O nouă privire spre liberalii săi umani şi emoţionali l-a determinat să afirme "So yes, the instruments of war do have a role to play in preserving the peace. And yet this truth must coexist with another - that no matter how justified, war promises human tragedy. The soldier's courage and sacrifice is full of glory, expressing devotion to country, to cause and to comrades in arms. But war itself is never glorious, and we must never trumpet it as such. So part of our challenge is reconciling these two seemingly irreconcilable truths - that war is sometimes necessary, and war is at some level an expression of human feelings."

9) La final, încă un moment de pus cenuşă în cap, la care sunt surprins cât de insensibili au rămas neoconservatorii în comentariile lor: "Furthermore, America cannot insist that others follow the rules of the road if we refuse to follow them ourselves. For when we don't, our action can appear arbitrary, and undercut the legitimacy of future intervention - no matter how justified. This becomes particularly important when the purpose of military action extends beyond self defense or the defense of one nation against an aggressor."

10) Ultima idee a discursului a reluat - mai fin, ce-i drept - ideea stalinistă a lui Bush, conform căreia "cine nu e cu noi, e împotriva noastră!", în cuvintele "That is why all responsible nations must embrace the role that militaries with a clear mandate can play to keep the peace." Cine nu e naţiune responsabilă, o să dea de dracu'!

Trăgând linie, am asistat la o remarcabilă performanţă de contorsionism politic, din care însă nu ştiu ce-or fi înţeles analiştii lui Al-Qaeda, ascunşi în cine ştie ce peşteri, dar cu acces la internet. Deoarece, în conştiinţa lui Bin-Laden, a altor lideri terorişti de pe glob şi, mai ales, a băieţilor care se îmbracă în dinamita lui Nobel cu scopul de a arunca în aer autobuze, discoteci şi pieţe publice, toate nuanţele nebuneşti din discursul lui Obama nu valorează doi bani. Sper, totuşi, că Ahmadinejad, Khamenei şi eşalonul nr.1 al Gărzilor Revoluţionare au ascultat cuvântarea de la Oslo, ca să realizeze la ce se expun dacă mai fac pe proştii în tratativele pe problema nucleară.

Liberalii de la Washington sunt şi ei mulţumiţi de cele auzite de la Obama, dar, în viziunea lui Glenn Greenwald, aşa ceva n-ar fi tocmai de dorit: "But that's the real danger. Obama puts a pretty, intellectual, liberal face on some ugly and decidedly illiberal polices. Just as George Bush's Christian-based moralizing let conservatives feel good about America regardless of what it does, Obama's complex and elegiac rhetoric lets many liberals do the same. To red state Republicans, war and its accompanying instruments (secrecy, executive power, indefinite detention) felt so good and right when justified by swaggering, unapologetic toughness and divinely-mandated purpose; to blue state Democrats, all of that feels just as good when justified by academic meditations on "just war" doctrine and when accompanied by poetic expressions of sorrow and reluctance. When you combine the two rhetorical approaches, what you get is what you saw yesterday: a bipartisan embrace of the same policies and ideologies among people with supposedly irreconcilable views of the world." Pentru cine nu a reţinut, Greenwald este unul dintre cei mai lucizi şi critici suporteri ai lui Barack Obama.

Discursul de la Oslo este la http://www.msnbc.msn.com/id/34360743/ns/politics-white_house//

joi, 10 decembrie 2009

Torture News 17 - Liniştea avocaţilor Casei Albe

Din ce în ce mai des şi mai mult, Obama dă înapoi de la cele promise cu doar un an în urmă, în campania electorală. Printre altele, problema sancţionării penale a celor care au comis, ordonat sau avizat programe de tortură a combatanţilor şi non-combatanţilor inamici pescuiţi din teatrele de război în care America e angajată de 8 ani, precum şi - în mod excepţional - din rândul propriilor cetăţeni (celebrul "terorist ratat" Jose Padilla).

O categorie specială de persoane implicate este formată din consilierii juridici ai Casei Albe şi ai Departamentului Justiţiei, din cele două mandate ale lui George W. Bush. Cap de listă, John Yoo, yesman-ul jurist care a semnat avizele (publicate de câteva luni chiar pe site-ul Departamentului Justiţiei) de care Bush a avut nevoie pentru a se situa dincolo de orice constrângeri legale, devenind astfel Preşedintele Imperial al Statelor Unite.

Tema conduitei avocaţilor al căror client este Casa Albă n-a fost tratată niciodată pe larg în literatura juridică şi politică americană (cel puţin, după cât am reuşit să cercetez în lunile din urmă). Avizul acestor avocaţi - ca şi al celor din sectorul privat - este consultativ: destinatarul avizului, cel care trebuie să adopte o hotărâre, este liber să urmeze sau nu recomandările juridice formulate de acei consilieri. Totuşi, cât de mult se poate abate avocatul de la lege, în chestiuni sensibile şi controversate, atunci când i se solicită o opinie ce se poate situa, ulterior, la baza unor decizii politice de anvergură? Poate propune orice fel de soluţii, poate "crea drept", poate ascunde clientului riscurile potenţiale? N-are un asemenea avocat reflexul de a se proteja pe sine, oferind o recomandare prudentă, în locul uneia radicale, pentru a evita o eventuală răspundere personală, atunci când decizia la a cărei adoptare a contribuit se dovdeşte a fi ilegală şi generatoare de prejudicii? Suportă consilierul juridic al Casei Albe constrângeri exprese sau implicite? Are ghinionul să fie şantajabil sau altfel vulnerabil? Cât de liber este pentru a-şi putea face meseria?

În procesul intentat de Jose Padilla (în calitate de "beneficiar" indirect al avizelor lui John Yoo) Statului american, reprezentat de Departamentul Justiţiei, acesta din urmă a cerut respingerea acţiunii reclamantului "saying federal law does not allow damage claims against lawyers who advise the president on national security issues. Such lawsuits ask courts to second-guess presidential decisions and pose "the risk of deterring full and frank advice regarding the military's detention and treatment of those determined to be enemies during an armed conflict." Mulţumim din inimă Partidului!

Dincolo de motivarea mai mult decât discutabilă a apărării conduse de ministrul justiţiei, obamistul Eric Holder, se observă grija acestuia pentru ca nu cumva, şeful lui şi consilierii săi juridici, să fie expuşi, la un moment dat, unor situaţii de apărare a securităţii naţionale, prin luarea unor hotărâri care, mai târziu, să-i aducă şi pe ei în faţa unui tribunal.

Cauza se judecă, în prezent, la o Curte de Apel. Dacă Padilla va pierde pe temeiul invocat de Holder, se va duce numai de-al dracu' la Curtea Supremă cu o cerere ca aceasta să se pronunţe pe chestiuni de constituţionalitate a acţiunii sale îndreptate împotriva Statului. Iar dacă Cei Nouă vor accepta să ia cererea în dezbatere, să vezi frumuseţe atunci!

Deocamdată, John Yoo riscă cel mult o sancţiune disciplinară pe linie de barou.

Amănunte într-un articol publicat la adresa http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?f=/c/a/2009/12/08/MN061AVC89.DTL

Pozele sunt preluate de la http://christopherwink.files.wordpress.com/2009/05/080401_jur_yooex.jpg şi http://wetorture.com/wp-content/uploads/2006/10/padilla.jpg

vineri, 4 decembrie 2009

Diferenţa dintre Obama şi neoconservatori

Inspiraţi de needitatele biblii troţziste şi stăpâni pe o ţară cu vocaţie imperială, neoconservatorii americani şi-au presărat retorica politică de cuceritori ai lumii cu prostii de genul "President Bush grasped that our response to the attacks must go beyond simply destroying some terrorist groups, important as that is. He also understood the underlying truth that there's no substitute for American leadership--a leadership that is willing not just to use our military strength, but also to defend and advance liberal democratic principles. George W. Bush is now a man with a mission. As it happens, it is America's historic mission. " Am citat din articolul semnat de cei doi ideologi-gemeni Robert Kagan şi William Kristol, sub titlul "The Bush Doctrine Unfolds." (http://ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=339&paper=400)

În loc să recunoască "dăşchis" că SUA trebuie să domine, să invadeze, să pună cu botu' pe labe, chiar să dea peste bot oricui, ori de câte ori interesele americane în lume o pretind, neoconii crapă dacă nu vorbesc despre "valori", "democraţie", "drepturile omului", "drepturile animalelor", "drepturile femeii" (mă rog, aici mai cu prudenţă, adică fără avorturi şi alte chestii de care se ruşinează aliaţii lor de conjunctură din Dreapta Creştina), "excepţionalismul american" şi alte false lacrimi băsesciene.

America n-are nicio misiune istorică. E pur şi simplu obligată să-şi consume potenţialul specific oricărui mare imperiu, să acumuleze resurse pe spinarea altora, să-i supună pe alţii şi să-şi dicteze voinţa oricui pofteşte. Dar, pentru a fi simpatice inclusiv celor direct subjugaţi, Statele Unite trebuie să recurgă la mituri legitimatoare de tipul celui citat mai sus. Când însă neoconii vorbesc între ei în Biroul Oval, avându-l la mijloc pe Preşedintele care se nimereşte să fie atunci în funcţie, miturile dispar şi se discută "pe bune şi fără mişto." Doar atunci probează realism şi pragmatism, fără să-i mai preocupe ideologia.

De aceea, în acest imperiu al ipocriziei, apare cel puţin bizară, dar, mai ales, spectaculoasă justificarea publică, formulată de Obama, în legătură cu expedierea de trupe suplimentare în Afganistan. Observaţiile formulate de Glenn Greenwald pe marginea recentului discurs prezidenţial merită atenţie:

"While Obama's speech last night largely comported to what his aides spent days anonymously previewing, there was one (pleasantly) unexpected aspect: he commendably dispensed with the propagandistic pretext that we are fighting in Afghanistan in order to deliver freedom and democracy to that country and to improve the plight of Afghan women. Many Democrats (the self-proclaimed "liberal hawks") love to support American wars on the self-righteous ground that we're going to drop enough Freedom Bombs to liberate millions and invade other countries in order to re-make other peoples' cultures for their own good. In order to maximize support for his escalation, Obama -- like Bush so often did -- could easily have relied on that appeal to our national narcissism and exploited justifiable disgust for the Taliban in order to manipulate "liberal hawks" into supporting this war on human rights grounds. During the build-up to the speech, it was predicted by several influential Obama advisers that he would do exactly that. Indeed, when announcing his prior Afghanistan escalation in March, Obama played up the humanitarian rationale for this war.

But there was almost none of that in last night's speech. As Ben Smith correctly notes, Obama did not even mention -- let alone hype -- the issue of women's rights in Afghanistan. There were no grandiose claims that the justness of the war derives from our desire to defeat evil, tyrannical extremists and replace them with more humane and democratic leaders. To the contrary, he was commendably blunt that our true goal is not to improve the lives of Afghan citizens but rather: "Our overarching goal remains the same: to disrupt, dismantle and defeat al-Qaeda." There were no promises to guarantee freedom and human rights to the Afghan people. To the contrary, he explicitly rejected a mission of broad nation-building "because it sets goals that are beyond what can be achieved at a reasonable cost and what we need to achieve to secure our interests"; he said he "refuse[d] to set goals that go beyond our responsibility, our means, or our interests"; and even vowed to incorporate the convertible factions of the Taliban into the government.

Not only did he refrain from those manipulative appeals, he made explicitly clear that we are in Afghanistan to serve our own interests (as he perceives them), not to build a better nation for Afghans. Nation-building, he said, goes "beyond ... what we need to achieve to secure our interests" and "go beyond our responsibility." We're there to serve our interests and do nothing else. That should throw cold water on all on the preening fantasies of all but the blindest and most naive "liberal war supporters" that we're there to help the Afghan people."

Cam în asta constă deosebirea de fond dintre noua doctrină de război a lui Obama şi maimuţărelile neoconservatoare răsuflate. Şi unii, şi ceilalţi trăiesc în acelaşi imperiu american al cărui apetit de dominaţie e departe de a se fi potolit. Niciunul nu e mai sfânt decât celălalt. Dar Obama a înţeles brusc să vorbească pe şleau, poate şi din cauza uriaşului deficit de credibilitate, la nivel mondial, al Statelor Unite. E posibil ca, prin prezentarea adevăratului şi unicului obiectiv al măririi numărului de soldaţi americani şi NATO în ţara lui Hamid Karzai, oamenii să reînceapă să creadă măcar puţin în America, chiar şi fără a se prăbuşi de pe scaun la vederea lui Obama, chiar fără a-şi trimite cu entuziasm soldaţii printre bombele artizanale din Kandahar.

Apropo: acesta nu e primul gest ne-ipocrit al Washingtonului din perioada recentă. Acceptarea, cu chinuri, a lui Karzai pentru un al doilea mandat prezidenţial (în pofida fraudelor monumentale din alegeri, a nivelului de democraţie zero şi a corupţiei neruşinate pe care acesta a încurajat-o), doar pentru a nu se lega la cap cu un nou preşedinte lipsit de ancorele de care Karzai în rândul afganilor grei care-l ascultă, a fost surprinzătoare şi remarcabilă.

Pragmatism versus retorică, realism versus ideologie. Categoric, un realism şi un pragmatism ce vor profita exclusiv americanilor şi nu supuşilor lor.

Discursul lui Obama poate fi văzut la http://www.whitehouse.gov/blog/2009/12/01/new-way-forward-presidents-address

Comentariul lui Glenn Greenwald este la adresa http://www.salon.com/opinion/greenwald/2009/12/02/obama/index.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:%20salon/greenwald%20(Glenn%20Greenwald)
Poza este de la http://informedvoters.files.wordpress.com/2008/03/obama-wright.jpg

joi, 3 decembrie 2009

Don't worry, be happy!

"Today, one in five Americans is unemployed, underemployed or just plain out of work. One in nine families can't make the minimum payment on their credit cards. One in eight mortgages is in default or foreclosure. One in eight Americans is on food stamps. More than 120,000 families are filing for bankruptcy every month."

Aşa îşi începe Elizabeth Warren postarea de pe HuffingtonPost în care analizează nivelul de pivniţă la care a ajuns, actualmente, "Visul American" ca urmare a "crizei". Mai corect, ca efect al bătăii de joc promovate de capitalismul de cazinou.

Articolul poartă titlul "America Without a Middle Class" şi nu reprezintă o interogaţie retorică, ci constatarea unei realităţi. Clasa de mijloc a fost şi este, din punct de vedere ideologic, unicul temei al legitimităţii capitalismului, singurul motiv pentru care comunismul (teoretizat sau real) nu ar trebui să înlocuiască sistemul capitalist, să rezolve conflictul dintre muncă şi capital, şi să înlăture înstrăinarea despre care scria Marx în Manuscrisele economico-filozofice din 1844.

Elizabeth Warren este profesoara de drept comercial, contracte comerciale şi dreptul falimentului, de la Harvard, numită la conducerea Comitetului de Supraveghere instituit de Congresul SUA pentru urmărirea procesului de salvare a sectorului bancar american. Un organism destul de lipsit de putere reală, dar care i-a facilitat lui Warren o privire în interiorul unui sistem viciat, precum şi formularea a numeroase critici publice la adresa acestuia.

O miză importantă a reformării sistemului administrativ de supraveghere a activităţii bancare o constituie adoptarea, în America, a proiectului de lege privind înfiinţarea Agenţiei de Protecţie a Consumatorului din sectorul financiar. Ce scrie Warren despre stadiul proiectului? "Families are ready for change. According to polls, large majorities of Americans have welcomed the Obama Administration's proposal for a new Consumer Financial Protection Agency (CFPA). The CFPA would be answerable to consumers -- not to banks and not to Wall Street. The agency would have the power to end tricks-and-traps pricing and to start leveling the playing field so that consumers have the tools they need to compare prices and manage their money. The response of the big banks has been to swing into action against the Agency, fighting with all their lobbying might to keep business-as-usual. They are pulling out all the stops to kill the agency before it is born. And if those practices crush millions more families, who cares -- so long as the profits stay high and the bonuses keep coming."

Capitalismul de ruletă măsluită are tot dreptul să se opună iniţiativei de instituire a unui control statal specializat în domeniul cel mai critic al pieţei - acela al slabei informări şi pregătiri a publicului, care favorizează scheme financiare sofisticate de tipul celor care au dus la "criză". Capitalismul de cazinou e mai puternic ca oricând, iar interesul de a se legitima prin existenţa şi consolidarea clasei de mijloc nu mai are nicio importanţă, fiindcă trăim în 2009, iar disputele ideologice fundamentale nu mai contează. "Mai dă-le dracu' de teorii şi hai mai bine să le luăm papagalilor de mijloc banii, casele şi locurile de muncă!"

Între timp, la Bucureşti, nişte cretini care nici măcar nu-şi propun să ajungă în clasa de mijloc urlă pe străzi "Joooos comunismuuuuu'!"

Referinţe despre Elizabeth Warren pot fi găsite la http://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Warren

Imaginea este de la http://blogs.reuters.com/diane-bartz/files/2009/04/warren1.jpeg

luni, 30 noiembrie 2009

Să ne distrăm cu Ronald Reagan

Grenada e un stat membru al Commonwealth-ului britanic, iar şeful statului este Regina Elisabeta a II-a, reprezentată de un guvernator general. Insula situată în Caraibe are o suprafaţă de 344 kmp şi o populaţie de 110.000 locuitori.

Suntem în octombrie 1983. America trăieşte apogeul fanfaronadei anti-comuniste reaganiene, în care bătrânul actor - fost lider sindical la Hollywood şi turnător de colegi actori damblagii, care se rătăciseră de 2-3 ori pe la şedinţele comuniştilor americani - a jucat rolul unui penibil Rambo politic, calitate în care, după ce i-a ameninţat pe sovietici cu iarna nucleară până nu l-au mai crezut nici măcar neoconservatorii, a ajuns să stea cuminte la masa de negocieri cu Gorbaciov. Numai gura era de bietul Ronald Reagan...

Totuşi, pentru a nu ajunge cu muşchii militari fleşcăiţi, Reagan a ordonat ceea ce ştie cel mai bine un Preşedinte american: invadarea unei ţări mici care nu se poate apăra. Întrucât în Grenada nişte pseudo-comunişti de doi lei ajunseseră la putere, ameninţând întreaga emisferă vestică, din Alaska până în Ţara de Foc, 10.000 de soldăţei americani au debarcat pe insulă şi au rezolvat problema.

Reagan - care, la acea dată, încă nu era atins de boală, având raţiunea nealterată - a tras o cuvântare lipsită de orice autocontrol şi bun-simţ, din care au rămas celebre cuvintele apocaliptice redate în clipul de mai jos:




Istoria invaziei din Grenada, la http://en.wikipedia.org/wiki/Invasion_of_Grenada

Fotografia turnătorului de simpatizanţi comunişti s-a preluat de la http://www.vivapets.com/upload/Image/Pics%20oct-dec%2008/ronald_reagan.jpg

Cuvântări de rămas bun - Partea a III-a şi ultima


Ultimul mesaj de Preşedinte al lui Richard Nixon are ceva aparte. Nu e rostit la încheierea firească a unui mandat, ci după o spectaculoasă demisie avansată cu scopul de a evita punerea sub acuzare din partea Congresului, ca urmare a Afacerii Watergate.

Cuvântarea lui de plecare exprimă, probabil, cel mai bine caracterul unui om controversat, plin de umbre, străluciri şi complexe. O cuvântare greu de comentat din punct de vedere politic şi infinit mai dificil de examinat în ce măsură fusese doar expresia ultimă a unei sensibilităţi umane şi politice profund rănite, ori dacă s-a dorit a fi fost un mesaj cu înţelesuri ascunse, nedesluşite până azi.

Dacă ar fi să indic ce mi-a plăcut din ceea ce a spus Nixon în acea zi de 9 august 1974, cred că m-aş opri la remarca lui referitoare la sărăcia limbii engleze incapabilă să exprime ideea revederii:

"You are here to say good-bye to us, and we don't have a good word for it in English. The best is au revoir. We will see you again."

Textul poate fi citit la http://www.shabbir.com/nonmatchbox/whithous.html

Iar o parte din mesaj este în acest clip:


sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Şi amărâţii planetei au acum televizoare

Nu doar televizoare, ci şi internet. Internetul şi ceea ce se cheamă instant news television sunt, actualmente, acceleratoarele de opinii şi generatoarele de sentimente profunde ale lumii globale. Sentimente adesea negative. În special, în lumea celor lipsiţi de şanse. Acea parte uriaşă a lumii, privată de avuţie şi cu demnitatea lezată grav, poate vedea astăzi, prin intermediul conexiunilor electronice, bogăţia şi aroganţa altora. Poate conştientiza mai puternic propria stare de defavorizare. Iar, în funcţie de intensitatea emoţiilor astfel create, oamenii din această lume ajung să reacţioneze: prin demonstraţii, prin contestare, prin urlete sau prin violenţe.

Două cărţi - poate cele mai bune pe care le-am citit în ultimii 2-3 ani - au inspirat rândurile de mai sus: "The Geopolitics of Emotion" de Dominique Moisi (asupra căreia îmi propun să revin în postări viitoare) şi remarcabila conversaţie a lui David Ignatius cu Zbigniew Brzezinski şi Brent Scowcroft publicată sub titlul "America and the World", din care am mai citat pe blog.

În această din urmă lucrare, recunoscând setea pentru demnitate şi respect în noua ordine globală, Ignatius îl întreabă pe Brzezinski (foto) în ce mod se pot situa Statele Unite de partea acestei năzuinţe. Politologul american a oferit următorul răspuns pe care îl redau în întregime:

"First of all, avoiding stigmatizing others. I fear that a great deal of our talk about Islamic terrorism has unfortunately created more hostility towards us among the largest religious formation in the world. We have to be very careful. If we were to use the same terminology, let's say about the Irish Republican Army and keep talking about how they're trying to establish a papacy in western Europe, that this is a Catholic conspiracy, that this is a Catholic crusade against us, we would certainly alienate most Catholics, including the sixty-five or seventy million Catholics in this country. So we have to be sensitive about the language we use.

Secondly, we have to face the fact that the quest for dignity is related to the awareness of social disparities. People who feel deprived, and who can now see on television how deprived they are compared to others, are going to resent the rich if they feel the rich are perpetuating the status quo.

So we have to identify ourselves with certain specific causes, such as elimination of starvation in the world. Millions of people are still starving in the world, and some deliberate effort is needed to begin to create conditions for self-sustaining development in poorer countries.

We have to do much more in terms of health and medicine and better schooling for people in the poorest parts of the world. It's these kinds of causes where an evident American involvement, a pioneering role, would help a great deal. And that requires, last but not least, asking ourselves whether the unlimited acuqisition of wealth is the ultimate objective of life. That applies not only to the people who simply want to have more material goods; it applies particularly to our political elite. I find it disgusting - I'm using the word advisedly - disgusting that chief executives, in businesses that often have adopted destructive, short-term policies focusing on immediate profit, are obtaining payoffs on a scale of hundreds of millions of dollars when they leave their bankrupt financial institutions. There's something fundamentally unjust in a world where that's taking place. And so there's a whole gamut of issues, ranging far beyond the political into the cultural and philosophical, that we have to think about seriously."

Bun! Acum, aş vrea să văd şi cum acţionaţi, fiindcă, altminteri, nu faceţi decât să plagiaţi pasaje din discursurile rostite de Ceauşescu la sesiunile Adunărilor Generale ONU, de prin anii '70-'80.
Imaginile le-am preluat de la http://www.filme-seriale.info/wp-content/uploads/indian_poor.jpg şi http://www.shatteringdenial.com/images/06/zbigniew_brzezinski.jpg

joi, 26 noiembrie 2009

Luciditatea unui fost prizonier în Iran

În urmă cu două postări îl evocam pe Maziar Bahari (foto), corespondentul lui Newsweek, care a avut ghinionul să fie arestat timp de 4 luni la Teheran, după care, la insistenţele americane, a fost eliberat viu, nevătămat şi fără experienţe de waterboarding sau altele similare.

Întors acasă, Bahari a trântit azi un articol în Washington Post, cu titlul Why we should still talk with Iran. Renunţând din start la ceea ce ar fi putut fi o firească întrebare retorică, pentru a formula, în schimb, un răspuns afirmativ şi aproape imperativ, nu-mi dau seama dacă Bahari e realmente obiectiv şi lucid în ceea ce susţine (deşi, după experienţa din inchisorile iraniene ar avea toate motivele să fie total inflexibil), sau dacă articolul se înscrie - mai mult sau mai puţin forţat - în comunicarea de tip nou a Casei Albe, raportată la contextul ofensivei diplomatice faţă de Orientul Mijlociu, în general, şi faţă de Iran, în mod special.

"So can the West, especially the United States, have a dialogue with these people? Yes. Because there is no other choice. The West has to negotiate with Iran on the nuclear program and the stability of Iraq and Afghanistan. Not talking to Tehran doesn't work: The hostile rhetoric and actions of the Bush administration against even the reformist government of Mohammad Khatami helped the hard-liners to consolidate power. Only by engaging, even with a more radical regime, can the West force Tehran to measure the costs and benefits of dealing with the outside world."

Bahari identifică trei obiective în această strategie:

1. Eliminarea riscului nuclear iranian.

"First, a nuclear Iran should not be tolerated. Although I believe that Iran will not start attacking other countries the day after it builds the bomb, having the bomb will embolden the Guards to intensify their repression inside the country and regional expansion. The American government should use all of its resources, including President Obama's charm, to persuade allies, especially China and Russia, to work with it to put in place smart sanctions that solely target Iran's nuclear program and do not affect ordinary Iranians."

2. Cooperarea privitoare la Irak şi Afganistan

"At the same time the West has to separate the nuclear negotiations from talks about Iraq and Afghanistan. Tehran understands that insecurity in those countries is damaging to itself as well as to the United States. Iran would love to make its help conditional on a grand bargain with the West that would guarantee the security and survival of the regime and preserve its nuclear program. But the better course would be to use cooperation on those two countries as a confidence-building measure in negotiations."

3. Destinul regimului de la Teheran

"As for the Iranian people, the more immediate victims of the brutal regime, we have to think long-term. Our anger should be sublimated into something more positive. We have been brutalized to think of the world in black and white. Seeing the shades of gray can be our strongest weapon against those who would jail, beat and torture us."

Excelentă şi oarecum neaşteptată concluzia lui Maziar Bahari, într-o ţară unde politica externă şi de securitate naţională a putut fi condusă 8 ani de nişte cretini incapabili să vadă lumea altfel decât în alb şi negru, speriaţi că mâine s-ar putea trezi cu un califat islamic la Washington.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Bătălia ideologică americană pentru Afganistan

În timp ce Obama suportă, la el acasă şi din partea unor aliaţi puternici, tot mai multe presiuni pentru a expedia unităţi militare suplimentare în Afganistan, există un la fel de insistent efort persuasiv de sens opus în Statele Unite, care mai are foarte puţin până când va rosti direct: "Hai să ne cărăm de acolo!"

De exemplu, ieri, "UK Defense Minister Ainsworth took the unprecedented step of publicly criticizing the US President and his delays in sending more troops to bolster the mission against the Taliban. A “period of hiatus” in Washington - and a lack of clear direction - had made it harder for ministers to persuade the British public to go on backing the Afghan mission in the face of a rising death toll, he said. Senior British Government sources have become increasingly frustrated with Mr Obama’s “dithering” on Afghanistan, the Daily Telegraph disclosed earlier this month, with several former British defense chiefs echoing the concerns." (Extras din FPI Overnight Brief, November 25, 2009).

De cealaltă parte, ex-operativul CIA de teren Robert Baer (tipul care a inspirat personajul lui George Clooney din Syriana) afirmă că "what the U.S. faces when it comes to the Afghan insurgency isn't terrorism, but a war of national resistance. "The people that want their country liberated from the West have nothing to do with Al Qaeda," Baer says. "They simply want us gone because we're foreigners, and they're rallying behind the Taliban because the Taliban are experienced, effective fighters."

Iar realistul Stephen Walt (foto) de la Harvard ajunge, pe blogul lui, la concluzia elementară potrivit căreia, "One of the many barriers to developing a saner U.S. foreign policy is our collective failure to appreciate why military occupations generate so much hatred, resentment, and resistance, and why we should therefore go to enormous lengths to avoid getting mired in them. Costly occupations are an activity you hope your adversaries undertake, especially in areas of little intrinsic strategic value. We blundered into Somalia in the early 1990s without realizing that we weren't welcome; we invaded Iraq thinking we would be greeted as liberators, and we still don't fully understand why many Afghans resent our presence and why some are driven to take up arms against us."

Faptul că, la această oră, americani influenţi, cel puţin din zona academică şi a serviciilor secrete, conştientizează şi recunosc public viciul imperial al Statelor Unite, denunţând statutul de ocupant al trupelor americane în ţări unde nu au fost invitate de gazde, poate fi semnul unui început de război ideologic intern, privitor la menirea Americii în lumea globală. Ceva ce trece dincolo de protestul nervos îndreptat, în anii 60-70, împotriva războiului din Vietnam.

Cât priveşte Afganistanul, americanii înşişi insistă, mai nou, prin vocea generalului McChrystal, asupra amestecului insolent al Indiei la Kabul, cu pretenţii cel puţin de tutelă, dacă nu chiar de stăpână de sferă de influenţă. De ce nu-i lăsaţi atunci pe indieni să vă preia rolul acolo, ca să vă puteţi concentra asupra protejării Pakistanului nuclear, şi să rămână treaba lor cum îi rezolvă pe talibani şi cum îi calmează pe chinezii cu care sunt parteneri serioşi în diferite organizaţii, dar care, fără discuţie, vor fi iritaţi de ieşirea Indiei din graniţele ei actuale?

Un clip cu opinia lui Robert Baer:






Temerile lui McChrystal despre influenţa Indiei în Afganistan se găsesc la http://thefiltercoffee.wordpress.com/2009/09/23/what-mcchrystal-said-about-india/

luni, 23 noiembrie 2009

Ciocu' mai mic în materie de tortură practicată de alţii!

Fareed Zakaria îmi place pentru tot ceea ce expune: eleganţă, gândire briliantă, onestitate intelectuală, cultură politică şi diplomatică - totul, fără ostentaţie şi chiar cu destulă discreţie.

În emisiunea lui de ieri a ţinut însă - în mod inutil - să fie propagandist. Pe fond, era corect să evoce eliberarea din captivitatea abuzivă iraniană a colegului său de la Newsweek, Maziar Bahari. Acesta din urmă se găsea la Teheran în perioada nebuniei post-electorale din iunie, anul acesta, când a fost arestat sub suspiciunea de a fi agent CIA (între noi fie vorba, o acuză cel puţin demodată, fiindcă nu înţeleg cum se mai poate excita azi cineva, într-un stat ermetic de talia Iranului, în legătură cu angajatul - real sau aparent - al unei agenţii cu un statut de incompetenţă bine definit). În acest context, Bahari a fost timp de patru luni oaspetele deloc răsfăţat al sistemului poliţienesc iranian, prilej cu care a beneficiat de o solidă tortură psihică, plus câteva serii de pumni şi şuturi. Iar Bahari mi se pare credibil când povesteşte asta. Hillary Clinton a făcut mari presiuni pentru eliberarea sa într-un moment în care Iranul era simultan împins spre masa tratativelor pe dosarul nuclear, iar demersurile ei au avut, în cele din urmă succes.

Ieri, la Fareed Zakaria GPS, un Maziar Bahari, încă marcat de experienţa recluziunii iraniane, a relatat despre cele petrecute la Teheran, pe un ton moderat şi prudent. Într-unul din segmentele interviului cu şeful lui de la Newsweek, Bahari a afirmat (de asemenea, în mod credibil): "They are masters of psychological torture. They know exactly what to do."

Dacă Fareed şi-ar fi încheiat această primă secţiune a emisiunii cu câteva reflecţii de genul: "Tortura e inumană, ilegală şi neavenită în Iran, ca şi în China, SUA, Pakistan, India sau în orice alt loc din lume, indiferent de motivele reale şi de justificările oficiale", ar fi fost ok, căci s-ar fi înscris în linia deja consacrată de echilibru şi obiectivitate a emisiunii. Dar n-a făcut-o.

Până una alta, Statele Unite şi pseudo-aliaţii lor servili de pe mai multe continente au de dat multe răspunsuri şi explicaţii (inclusiv angajarea răspunderii penale) în materie de practici cel puţin similare celor pe care Bahari le-a simţit pe pielea lui în Iran. Iar Obama şi neamu' lui au uriaşe restanţe la capitolu' ăsta, nemaivorbind de faptul că ceea ce se cheamă Extraordinary Rendition s-ar putea să se mai practice şi în prezent.

Aşa că, dragi americani oripilaţi de Iran şi fascinaţi de expertiza Gărzilor Revoluţionare Iraniene în materie de chinuri psihologice: începeţi să vă rezolvaţi propria voastră problemă legată de torturi, torţionari şi Rule Of Law (de care vi se cam rupe în ultimii ani) acolo, între voi, la Casa Albă, CIA, Departamentul de Justiţie şi Pentagon, după care n-aveţi decât să-i înjuraţi şi pe alţii pentru ceea ce fac. Din fericire (şi o spun realmente cu uşurare), Mazir Bahari n-a trecut nici prin proba waterboarding-ului, şi nici n-a fost decapitat live pe Internet.
Ciocu' ceva mai mic, băieţi!

Un extras din interviul de ieri al lui Bahari se află mai jos.



Informaţii despre Bahari, la http://en.wikipedia.org/wiki/Maziar_Bahari
Fotografia a fost preluată de la http://mrmagazine.files.wordpress.com/2008/09/dsc_0011.jpg

Un sistem depăşit de problemele globale

Sistemul e cel american, iar cel care se vede constrâns să nu-i dea o notă de trecere e Thomas Friedman, cel cu citatul din vârful blogului meu. SUA şi Obama, suţine el, nu fac faţă şi nu vin cu soluţii optimale la "big problems like global warming, an education system in decline and a weak economy."

Ce minusuri are sistemul? Mari de tot, crede Friedman. "Holding us back, Friedman argues, is a political system too closely connected with money and well-funded interests. Gerrymandering on the part of politicians makes it so that our leaders practically pick us, not the other way around. Friedman also thinks cable news television distorts the truth and that the internet (at its worst) can be a terrible thing for our nation's politics. He also says American businesses have gone AWOL, and hover over America, participating only when it suits their industry's needs. Friedman says that better citizens--not politicians--can solve our nation's problems."

Thomas Friedman nu spune o noutate, iar constatările lui sunt valabile, astăzi, pentru aproape orice ţară care, în ultima sută de ani, a adopat modelul democratic american. La ceea afirmă despre Statele Unite, s-ar mai putea adăuga:

1) un permanent război cultural început în anii '60, care rupe o ţară în două, împiedicând-o să-şi soluţioneze propriile ei probleme majore, fără să mai discutăm de cele ale planetei;

2) o supra-ideologizare a oricărui demers politic naţional şi internaţional;

3) o poftă nelimitată pentru a cuceri şi domina în cele mai neprielnice, neprietenoase şi refractare locuri şi culturi;
4) o totală lipsă de viziune la nivel global şi incapacitatea de a anticipa cursul istoriei - toate acestea suplinite de strategii pokeristice ieftine şi pariuri nesfârşite pe greşelile adversarilor, aşa încât trebuie să le mulţumim sovieticilor că s-au decis să piardă de unii singuri Războiul Rece.

Cine ar fi, în ochii lui Friedman, puterea care surclasează net America la capitolul abordarea problemelor globale? Chiiiiiiiiiiiiiiinaaaaaaaaaaaaa! Normal. Fără să-i invidieze nicidecum pe chinezi pentru regimul lor politic încă mult prea departe de imperiul libertăţii, Friedman "is worried that China's streamlined, one-party system will be in a better place to implement solutions to large global problems more quickly than the US."

Nu ştiu dacă Friedman a vrut să fie subtil şi să sugereze - în pofida respingerii nete a sistemului politic chinez - că prea multă democraţie strică, ducând la malformaţii grave ale spaţiului de joc unde se ciocnesc interese divergente, ce devin imposibil de ţinut sub control de regulile şi procedurile clasice. Dar văd că punerea lupei deasupra aberaţiilor din sistemele democratice, cu scopul de a le mări de sute de ori în ochii observatorilor, e tot mai tentantă şi dă idei. Nu de puţine ori, proaste.

Detalii şi un clip cu afirmaţiile lui Thomas Friedman, la http://www.huffingtonpost.com/2009/11/22/friedman-worries-about-am_n_366648.html

Poza e împrumutată de la http://matthewmundy.files.wordpress.com/2008/11/friedman.jpg

marți, 17 noiembrie 2009

India care tace şi face

Deci:

1) ştim că Pakistanul şi India se iubesc atât de mult, încât nu i-ar deranja să-şi planteze reciproc câteva ciuperci nucleare pe teritoriile lor;

2) Pervez Musharraf, fostul lider pakistanez, a afirmat în urmă cu o săptămână, la Fareed Zakaria GPS, că India domină/coordonează/antrenează serviciile secrete afgane;

3) Iranul are petrol încât poate da şi la alţii;

4) petrolul e cool şi le place multora, inclusiv celor de acolo, din zonă, care nu sunt neapărat prieteni.

Acum aflăm că "India and Iran on Monday held talks on closer cooperation in energy, transit routes to central Asia and sharing of information on militant activity in the Pakistan-Afghanistan belt. In the first high-level talks after elections in both countries, Prime Minister Manmohan Singh and External Affairs Minister S.M. Krishna, in talks with visiting Iranian Foreign Minister Manouchehr Mottaki, flagged New Delhi’s interest in the Iran-Pakistan-India gas pipeline."

Să fiţi voi ai naibii?? Dar mai avem şi alte chestii interesante. În cadrul aceleaşi întâlniri, "They also discussed prospects of trilateral dialogue between India, Iran and Afghanistan on transit routes to central Asia, with the Iranian port of Chabar to be the staging point for goods." !?!?!?!?!?

Şi încă ceva: "Both sides touched upon increasing contacts in the banking sector, civil aviation cooperation, double taxation avoidance agreement, bilateral investment protection agreement and civil aviation cooperation." Pe cât punem pariu că enumerarea asta trebuia să includă şi cuvântul "nuclear"?

În orice caz, aflată într-o uluitoare ascensiune economică de mai bine de zece ani, India se afirmă, tot mai mult - dincolo de arsenalul ei nuclear deja plictisitor - ca o viitoare putere mondială inteligentă, perseverentă, pretenţioasă şi eficientă, care merită încă de pe acum un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

În timp ce americanii se dau cu capu' de toţi pereţii pentru a găsi soluţii referitoare la Afganistan, Pakistan şi Iran, premierul Manmohan Singh lucrează cu bisturiul în toate aceste ţări problematice, manifestând siguranţa unui chirurg de succes legat la ochi, care îşi impune propriile metode de operare politică şi determină aderenţa la acestea a unor pacienţi ai dracu' din cartier.

O menţiune specială pentru Manmohan Singh (foto). Astăzi, chiar şi cei născuţi după 1985, când îi întrebi ceva despre India, zic "Indira Gandhi." Fără a diminua contribuţia Indirei Gandhi la ceea ce reprezintă subcontinentul în configuraţia geopolitică a prezentului, rolul actualului prim-ministru nu poate fi subestimat, chiar dacă numele lui nu e rostit decât foarte rar pe CNN. Am încercat să realizez o sinteză a performanţelor sale politice inventariate pe Wikipedia, dar e imposibil, pentru că sunt mult prea numeroase şi pline de substanţă. Aşa, încât, mergeţi singuri la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Prime_ministership

Articolul referitor la iniţiativele regionale ale Indiei poate fi citit la http://www.hindu.com/2009/11/17/stories/2009111754441200.htm

Fotografia este preluata de la http://www.freshnews.in/wp-content/uploads/2009/02/manmohan-singh1.jpg

duminică, 15 noiembrie 2009

Cuvântări de rămas bun - Partea a II-a

A inventat termenul "complex militar-industrial" nu dintr-o vanitate a unuia ce voia să-şi orneze exagerat testamentul politic, ci datorită unei realităţi al cărei prizonier fusese, pe care o cultivase forţat, şi de care se speriase.

La plecarea din funcţia de Preşedinte al SUA, Dwight David Eisenhower a comis o erezie dezvăluind publicului existenţa unei fiare. Mă mir şi acum ca l-au lăsat să rostească frazele devenite celebre, fără să-l asasineze.

Istoriografia americană din ultimii ani ne înfăţişează un Eisenhower manipulat şi condus de Allen Dulles, directorul fără limită de mandat al CIA. CIA-ul se găsea atunci la apogeul puterii sale, care i-a îngăduit, de pildă, lui Richard Bissell, directorul-adjunct pentru operaţiuni al Agenţiei, să dispună zborul fatal de recunoaştere, peste URSS, al lui Gary Powers, în pofida interdicţiei exprese ordonate de Eisenhower şi fără ştirea lui Dulles. Doborârea avionului-spion U-2 de către sovietici a torpilat şi mai rău relaţia americanilor cu Rusia. Iar astea nu mai reprezintă teorii ale conspiraţiei, ci fapte documentate, de exemplu, de Tim Weiner în Legacy of Ashes: The History of the CIA.

Iată textul lui Eisenhower:

"This conjunction of an immense military establishment and a large arms industry is new in the American experience. The total influence – economic, political, even spiritual – is felt in every city, every Statehouse, every office of the Federal government. We recognize the imperative need for this development. Yet we must not fail to comprehend its grave implications. Our toil, resources and livelihood are all involved; so is the very structure of our society.

In the councils of government, we must guard against the acquisition of unwarranted influence, whether sought or unsought, by the military-industrial complex. The potential for the disastrous rise of misplaced power exists and will persist.

We must never let the weight of this combination endanger our liberties or democratic processes. We should take nothing for granted. Only an alert and knowledgeable citizenry can compel the proper meshing of the huge industrial and military machinery of defense with our peaceful methods and goals, so that security and liberty may prosper together."

Atunci, în ianuarie 1961, partenerii de Război Rece, sovieticii, au zis mersi că cineva le pusese la dispoziţie un concept ideologic atât de bine articulat şi profund, preluându-l în propria lor propagandă anti-americană, cu toate că li se aplica şi lor perfect.

Avertismentul lui Eisenhower a fost, de fapt, o profeţie împlinită, pe care o percepem şi azi, ori de câte ori nişte tipi vocali de la Washington vor să invadeze Iranul sau să mai bage încă 100.000 de soldaţi în Afganistan.

Astăzi, complexul militar-industrial american e mai tare ca oricând, Eisenhower a murit demult, iar Obama îi suportă greu presiunea în fiecare zi.

Textul integral al discursului de rămas-bun este la http://mcadams.posc.mu.edu/ike.htm, iar un extras video avem mai jos.



Detalii despre Gary Powers şi doborârea lui U-2, la adresele http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Powers şi http://en.wikipedia.org/wiki/1960_U-2_incident şi http://realhistoryarchives.blogspot.com/2007/07/tim-weiners-history-of-cia.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare