marți, 30 iunie 2009

Posibilă lovitură de stat la Teheran






În sensul că deja s-ar fi produs. Imediat după alegeri. Pe tăcute. Adică, fără comunicate de presă şi sticle de şampanie desfăcute. Autorii? Gărzile Revoluţionare Iraniene (GRI sau, simplu, Gărzile).



Vorbim despre o componentă de elită a forţelor armate iraniene, fundamentată ideologic şi creată imediat după Revoluţia islamică din 1979. Păstrând proporţiile, GRI - sau, mai pe limba lor, Pásdárán - ar putea fi comparate cu S.S.-ul din Germania, un fel de gardă pretoriană a regimului. Gărzile dispun de propriile lor specii de arme - trupe terestre, aviaţie şi marină - la care se adaugă încă două elemente strategice: Forţa Qod, responsabilă pentru exportul de revoluţie islamică, calitate în care finanţează şi organizează mişcări similare din alte state islamice, şi Basij, o forţă de rezistenţă împotriva protestelor interne, extrem de activă, în aceste zile, pe străzile din Teheran.


Teza loviturii de stat înfăptuite de Gărzi este susţinută de Robert Baer (foto), fost agent CIA de teren în Iran, considerat cel mai bun expert al spionajului american în problematica iraniană.
La emisiunea lui Fareed Zakaria de duminică, Baer a afirmat că GRI şi-a orientat lovitura împotriva establishment-ului clerical de la Teheran, iar faptul că Ahmadinejad a fost, în trecut, un membru important al Gărzilor explică susţinerea forţată de care se bucură acesta din partea Liderului Suprem, care i-a recunoscut victoria în alegeri la doar câteva ore după încheierea scrutinului. Lovitura de stat ar explica şi brusca asumare, de către Ahmadinejad, a unui tupeu anti-american disproporţionat, manifestat prin comunicatele dure adresate lui Obama, în condiţiile în care, anul trecut, imediat după alegerea acestuia din urmă, declarase că Iranul nu e refractar la ideea unui dialog cu SUA.


Probabil onest şi în cunoştinţă de cauză, Robert Baer a precizat că, actualmente, în Iran, CIA-ul are ZERO agenţi, ZERO legături cu presa locală în scopul exercitării unor acţiuni de influenţare a opiniei publice, ZERO contacte cu politicieni sau militari iranieni.
Recunoaşte, în schimb, că în scopul liniştirii republicanilor isterici din Congresul SUA, Administraţia Obama ar fi permis militarilor americani din Irak şi Afganistan să execute operaţiuni acoperite în Iran, dar la scară redusă. (!!!). A fost foarte ciudat că Fareed Zakaria nu a insistat cu întrebări privind această afirmaţie. Altminteri, cred că Baer mai avea puţin şi îi scăpa numele, gradul şi seria celui care - doar pentru a-i face pe neoconservatorii de la Washington să aibă o digestie uşoară - a transformat-o pe Neda în martirul de serviciu de la Teheran.

Baer a mai subliniat că America nu poate face nimic în privinţa evenimentelor, fie şi numai datorită suprasensibilităţii elitei politice iraniene faţă de orice amestec din afară. În plus, SUA, prin CIA şi Departamentul de Stat, e aproape complet ignorantă în materie de Iran.
Textual, Baer, fostul agent CIA responsabil pentru Iran, a spus cu modestie neprefăcută: "We are ignorant when it comes to Iran. I am ignorant when it comes to Iran. I mean, by dint of experience, I've learned a little bit. But we are truly, truly blind when it comes to that country. We do not understand the fissures inside the clerical regime or inside the IRGC [Gărzi - nota mea]. We do not have a clue whether the IRGC is unified or not, or the military, or even if the military has any inclination to come to the side of the democrats. We just don't know. Every day is a surprise for us."


Cam atât despre cei care, în aceste zile, au trecut de la comentariile privitoare la Băsescu şi neamul lui, la afişarea entuziastă şi cvasi-inconştientă a unei false expertize despre Iran. Şi, tot în contextul celor afirmate de Robert Baer, să nu-i uităm nici pe cei care, simţind că se apropie concediul, şi-au adus aminte că sunt anti-comunişti de weekend, confundându-i pe demonstranţii de la Teheran cu muncitorii polonezi ai Solidarităţii sau cu "tinerii" bătuţi în Bucureşti, la mineriadă.

Încercând o prognoză asupra felului în care ar putea evolua lucrurile în Iran, Baer a mai declarat: "I think people are going to be starting coming off the streets. We're going to see fewer demonstrations. We're going to see more of a crackdown. We're going to see the frustration start to build again. And the question, again, how long can they hold on to this volcano, keep it from erupting? I really don't know. It could be a year, 10 years."

Transcriptul discuţiei dintre Zakaria şi Baer, la adresa http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0906/28/fzgps.01.html

Videoclipul discuţiei, la http://www.democraticunderground.com/discuss/duboard.php?az=view_all&address=385x330505

Date despre Robert Baer, la http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Baer

Detalii despre Gărzile Revoluţionare Iraniene, la http://en.wikipedia.org/wiki/Army_of_the_Guardians_of_the_Islamic_Revolution

Imaginile sunt preluate de la http://images.publicradio.org/content/2008/11/12/20081112_baer_33.jpg şi http://cache.daylife.com/imageserve/05tAdbHc2UcWw/610x.jpg


sâmbătă, 27 iunie 2009

Ca Hrebenciuc în Palatul Parlamentului



E un erudit, a scris cărţi despre Kant, iar eu sunt la a treia mea postare consecutivă despre vedeta discretă de la Teheran, Ali Larijani, preşedintele parlamentului iranian (în imagine, alături de Javier Solana, în 2007).





Non-conformismul de care dă dovadă de vreo trei ani în relaţia cu Liderul Suprem şi cu Ahmadinejad (Foreign Affairs atrăgând atenţia asupra lui într-un articol din 2007, Time for Détente With Iran http://www.foreignaffairs.com/articles/62444/ray-takeyh/time-for-d%C3%A9tente-with-iran) nu-l înfăţişează - deocamdată - ca pe un contestatar zgomotos de talia lui Mousavi, eroul bulevardelor din capitala Iranului. Devine însă evident că are o agendă proprie, diferită, dar, pentru moment, nu deschis contrară faţă de cabinetele 1 şi 2 de la Teheran. Spre deosebire de Mousavi, ştie că succesul şi supravieţuirea politică nu se asigură pe stradă, ci în culisele şi combinaţiile de putere, unde, probabil, se simte ca Viorel Hrebenciuc în Palatul Parlamentului.
La un moment dat, dacă va rezista, ar putea atrage o bună parte din elita puterii de partea lui. În orice caz, în prezent, nu e deloc un cowboy singuratic. Open Society Institute atrage atenţia asupra rudelor sale influente din lumea politică persană, capabile să activeze reţele de putere concurente cu cele ale lui Khamenei şi Ahmadinejad:
"Ali Larijani is emerging as the public face of the faction, but behind him stand his very influential brothers and other relatives, according to a well-connected source. One of Larijani’s brothers is Sadegh, who is one of the 12 members of the powerful Guardian Council. Another is Mohammad Javad, a physicist and prominent political strategist. The Larijanis’ cousin, Ahmad Tavakoli, a prominent rightist politician and a member of parliament, is also believed to be an important player in the faction, as is Ali Motahari, another prominent rightist political operator who is Ali Larijani’s son-in-law.
The Larijanis’ father was Grand Ayatollah Hashem Amoli, a leading Shi’a scholar who died in 1993. This paternal connection provides the Larijanis with strong ties to religious leaders in the holy city of Qom. [...] The Larijani faction’s relations with another pivotal player in the political crisis, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, are not clear. If they joined forces, they might well have enough influence to tip the balance in the political crisis.

By standing apart, the Larijani faction may be aiming to play a kingmaker role. It may end up being a case of as the Larijanis go, so goes the political crisis."
Restul articolului editat de Open Society Institute, la adresa http://www.eurasianet.org/departments/insightb/articles/eav062509b.shtml
Un interviu cu Ali Larijani, din perioada în care era negociator pe dosarul nuclear iranian, la adresa http://video.google.com/videoplay?docid=-5253072644262053537

joi, 25 iunie 2009

Într-adevăr, Larijani!

Cu riscul să mă dau mare, dar postarea mea de ieri privind omul-surpriză-plăcută la Teheran, multivalentul computerist, filozof, matematician şi, în ultima vreme, un subtil Gică-Contra faţă de Ahmadinejad - l-am numit pe preşedintele parlamentului iranian, Ali Larijani (foto) - a fost confirmată de istoricul american John Ghazvinian, pe Huffington Post:

"So where should we be looking for an early indication of which way things might go in Iran's election crisis? Two words: Watch Larijani. [...] Watch his every move, his every word."

Citind articolul lui Ghazvinian (http://www.huffingtonpost.com/john-ghazvinian/iran-is-larijani-the-new_b_220378.html), Larijani îţi poate lăsa impresia că e un fel de Gorbaciov iranian din perioada de final a lui Brejnev. Adică, un tip evident "spălat", dar care, pentru a nu şoca establishment-ul şi pentru a supravieţui politic, o mai dă şi pe ideologisme abrazive. Pe scurt, un politician de Liga Campionilor care a nimerit într-o echipă de nivelul lui Unirea Urziceni. Asta e. Nu-ţi poţi alege ţara şi regimul politic în care te naşti.
Slalomul pe care-l practică de aproape două săptămâni, cu alternanţe "băiat bun - băiat rău", nu e neapărat convingător, dar a atras deja atenţia asupra lui în exterior. Să nu uităm că Larijani a negociat dosarul nuclear cu statele occidentale care dispun, astfel, de o bază informativă aptă să ajute la analiza personajului şi la evoluţiile sale în politica persană.
Despre Larijani, în Wikipedia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Ali_Larijani
Imaginea a fost preluată de la http://www.payvand.com/news/07/feb/Larijani.jpg

miercuri, 24 iunie 2009

E timpul să se împartă puterea în Iran!



Sau, cel puţin, să se încerce aşa ceva.

După mai bine de zece zile tembele, în care mijloacele de comunicaţii electronice la purtător ne-au arătat sânge, arestări şi asasinate în plină stradă, laolaltă cu o incredibilă şi impardonabilă (pentru un stat poliţist) stângăcie în a ţine sub control o masă de demonstranţi la finele unui proces electoral, este aproape evident că teocraţia de la Teheran se apropie de punctul în care, deşi poate continua show-ul de PR adresat comunităţii internaţionale, nu se mai poate minţi pe sine.



Liderii iranienii trebuie să admită, măcar în încăperile închise unde se întrunesc pentru a adopta decizii, că legitimitatea lor politică înregistrează un deficit ce creşte în progresie geometrică, ori de câte ori un nou demonstrant e bătut, arestat sau ucis. Este momentul de la care dogma ideologică trebuie băgată în congelator, şi înlocuită cu tehnica atingerii consensului politic, pe care elita clericală iraniană trebuie să o deprindă într-un curs intensiv contra cronometru, astfel încât:

1) să-şi poată asigura supravieţuirea politică internă;


2) să poată menţine pretenţiile Iranului la statutul de hegemon în Orientul Mijlociu;


3) să-şi păstreze puterea de negociere cu Occidentul pe tema nucleară şi altele asemenea;


4) să beneficieze, în continuare, de sprijinul Rusiei şi al Chinei, a căror tăcere asurzitoare din aceste 10 zile indică jena evidentă de a fi puse în legătură cu regimul de la Teheran.

Altminteri, menţinerea în tiparele ideologice poate compromite uşor aceste patru obiective.

Există deja semnele unor fisuri în angrenajul complicat al puterii, în condiţiile în care, astăzi, preşedintele parlamentului iranian, Ali Larijani (fostul secretar al Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale şi fost negociator cu Occidentul în dosarul nuclear), a insistat ca radioul şi televiziunea de stat să ofere opoziţiei dreptul de a se exprima. Larijani (foto) e unul dintre puţinii lideri iranieni moderni (licenţiat în IT, matematică şi filozofie), care are deja la activ cursul de pragmatism şi consens politic. Detalii despre el la http://en.wikipedia.org/wiki/Ali_Larijani

De cealaltă parte, Mousavi şi opoziţia trebuie să admită că resursele lor, afectate luptelor de stradă, nu sunt infinite şi că romantismul politic trebuie să se oprească. În caz contrar, victimele viitoare ar putea fi trecute şi în contul lor politic.

O foarte atentă analiză a crizei iraniene, din perspectiva celor de mai sus, a fost realizată de Tony Karon, în ediţia online a revistei Time de astăzi, disponibilă la adresa http://news.yahoo.com/s/time/20090624/wl_time/08599190669600



Este, probabil, prima abordare din media internaţională în care se anticipează drumul către un compromis în Iran.



Imaginea animată a fost preluată de la http://www.kidsweb.de/schule/kidsweb_spezial/sankt_martin/teilen.gif



Fotografia lui Larijani a fost preluată de la adresa de mai sus, din Wikipedia.







luni, 22 iunie 2009

Singur, în vârful Piramidei. Cine este şi ce poate, de fapt, Obama?


Cu ceva timp înainte să lansez LongiAti, scriam cuiva despre intrarea lui Obama în normalitatea politică a mai tuturor preşedinţilor americani de la Truman încoace. Indiferent de accentele radicale ale campaniilor electorale, mai toţi s-au deplasat spre liniştea şi siguranţa centrului politic, cu aerul că Biroul Oval nu poate fi decât templul moderaţiei înţelepte. Singurele excepţii neconvenţionale (sau singurii "nebuni") fuseseră Kennedy şi Nixon - primul, inclusiv pentru prostiile comise, cel de-al doilea, pentru curajul de a descoperi China şi de a nu începe un război cu URSS.
De aproape şase luni, Obama nu e totuşi un centrist. Centristul clasic alege o linie mediană şi păşeşte sigur pe ea, ca la un test de alcoolemie în care refuză ostentativ proba umilitoare a fiolei. La Obama, centrul rezultă din media alunecărilor alternative de la Stânga, la Dreapta, indicând un preşedinte cu serioase probleme la capitolul "alcoolemie politică". E drept, oscilaţiile s-au mai redus în săptămânile din urmă, datorită discursului de la Cairo, şi cam atât. Creatorii de imagine de la Casa Albă s-au grăbit să precizeze că ceea ce face Obama pe sârmă - fără să se prăbuşească, deocamdată - nu e prestaţia unui acrobat începător; se cheamă PRAGMATISM.
De peste o săptămână, Obama e pragmatic de rupe în criza iraniană, iar acesta nu e deloc un comentariu ironic. Altă soluţie chiar nu are. Nu poate urla a Război Rece în stilul desuet al lui Reagan care, de anticomunist bun de gură ce era, nu i-au reuşit decât o invazie în Grenada, insula apărată de trei soldaţi şi doi bucătari, şi un scurt bombardament tâlhăresc, de noapte, peste Libia, cu rezultatul că Muammar al-Gaddafi trăieşte şi azi. N-are cum împărţi planeta în geometrii ale Răului şi Mai Puţin Răului, precum Bush, şi are acasă o criză care l-a determinat deja să taie din bugetul Pentagonului.
Şi totuşi, dacă în urmă cu doi ani, Bush şi Condoleeza Rice, în loc să-i condiţioneze pe iranieni de mersul la manichiurist şi de ora de pian, ar fi intrat cu ei în tratative, fie şi secrete, astăzi Obama ar fi dispus poate de un mecanism de influenţare capabil - dacă nu să determine un compromis politic la Teheran - atunci, cel puţin, să stopeze cafteala fără rezultat din stradă. Şi am fi fost scutiţi de imaginile înfiorătoare cu Neda, de pe Youtube. Aşa însă, Obama are doar prilejul de a înregistra performanţe tot mai bune la disciplina PRAGMATISM, direct proporţionale cu numărul deceselor din rîndurile demonstranţilor iranieni.
Ce mai rămâne atunci din primul Preşedinte de culoare al SUA? Păi, să-i dăm de-o parte pe Zbigniew Brzezinski, Kissinger, Rahm Emanuel, David Axelrod şi pe restul componenţilor piramidei solide de sub ei (nu neapărat cea de pe bancnota de 1 dolar), după care s-ar putea să vedem un rezultat care n-o să ne placă...
Tot mai mulţi suporteri americani ai lui Barack Obama încep să constate că nu pentru pragmatismul rece, demonstrat astăzi, l-au votat în 2008. Printre ei, blogger-ul Peter Daou, fostul consultant politic al lui Hillary Clinton, a cărui dezamăgire apare exprimată pe Huffington Post, la adresa

Zbigniew Brzezinski despre criza din Iran


Zbigniew Brzezinski (foto), fostul asistent prezidenţial pentru securitate naţională din vremea lui Jimmy Carter, sub a cărui pază americanii au pierdut Iranul cu succes, cedându-l lui Khomeini, face câteva aprecieri interesante despre criza de la Teheran. http://edition.cnn.com/video/#/video/bestoftv/2009/06/21/gps.zbigniew.brzezinski.cnn?iref=videosearch


În emisiunea de ieri a lui Fareed Zakaria (a se vedea link-ul video de mai sus), Brzezinski a afirmat, printre altele:


1) criza reprezintă începutul sfârşitului teocratic al Iranului, dar va fi un proces de lungă durată;


2) în Iran există două forţe: unii care vor mai multă democraţie, dar sunt, în acelaşi timp, foarte naţionalişti, şi alţii - similari neoconservatorilor americani - care sprijină regimul teocratic şi care văd lumea în alb şi negru, considerând America o personificare a Răului;


3) Obama are, până acum, cea mai corectă abordare publică a crizei: îi sprijină moral pe protestatari, dar nu e dispus să se angajeze politic în favoarea lor. Dacă ar face-o, le-ar da un imbold "neoconservatorilor" iranieni pentru a transforma mişcarea de protest în praf şi pulbere;


4) chiar dacă, în cele din urmă, Mousavi va învinge, relaţia cu Iranul va rămâne în continuare complicată, dar dialogul va fi totuşi mai lesnicios;


5) SUA trebuie să negocieze cu Iranul, chiar dacă, în final, câştigă Ahmadinejad. Asta, deoarece, în trecut, America n-a avut nicio problemă morală de a negocia cu Stalin şi cu Mao.

"Elevu' Pacepa! Unde e înmormântat Marx?"

Mormântul lui Marx (imagine preluată de la http://www.responsibletravel.com/community/images/member/f_57372525_9291.jpg) se află la L-O-N-D-R-A. Scrie şi la http://en.wikipedia.org/wiki/Highgate_cemetery

Lucia Hossu-Longin a scos o carte în care pretinde că i-a luat un interviu (filmat!) lui Ion Mihai Pacepa, în condiţii de maximă securitate (normal, e totuşi vorba despre un securist). În carte, interlocutorul ei povesteşte incidentul din anii '50, în RFG, când doi colegi securişti au fost capturaţi de contraspionajul german pentru încercarea de a racola un cetăţean american. Întâlnirea cu acesta din urmă ar fi trebuit să aibă loc în cimitirul din oraşul Trier, cimitir unde - zice pretinsul Pacepa - s-ar afla mormântul lui Marx. Ca să-şi ducă la capăt ieftinele ironii anti-comuniste, "Pacepa" face mişto de cei doi colegi ai lui, exponenţi ai spionajului marxisto-comunist, spunând ca numai în locul acela i-a putut duce capul să organizeze întâlnirea.

Trier are într-adevăr legătură cu Marx, dar este oraşul în care acesta s-a născut. Locul unde a murit şi e înmormântat se găseşte la Londra, cimitirul Highgate.
Acum, referitor la interviul visat de Lucia Hossu-Longin (care, fără să mai intrăm în detalii, conţine multe alte prostii), există următoarele posibilităţi:
1) Pacepa i-a acordat într-adevăr interviul, dar s-a ramolit şi a uitat unde e îngropat Marx. Pentru că la cariera pe care a avut-o, stagiul petrecut în RFG, călătoriile efectuate în Anglia (inclusiv, celebra vizită a lui Ceauşescu din 1978), şi presupunerea că a mai citit ceva la viaţa lui, este imposibilă o asemenea confuzie.
2) Interviul e o creaţie de laborator dintr-un serviciu secret (român sau străin), care are interesul să menţină activ "mitul Pacepa". Dacă este aşa, autorul e un incult care n-a pus mâna pe carte, deşi putea s-o facă. Astfel încât, printr-un act de auto-dezinformare, îşi pune în pericol propria operă dezinformativă.
3) Interviul e o creaţie a Luciei Hossu-Longin (pentru motive pe care cred că le vom afla în curând), caz în care, în ceea ce priveşte incultura, facem o trimitere la punctul 2.
Data viitoare, dacă vă pretindeţi profesionişti, puneţi mâna pe carte înainte să vă compromiteţi şefii de la care primiţi ordine de serviciu - indiferent ce şefi, indiferent ce ordine!

joi, 18 iunie 2009

Israelul nu este îndrăgostit de Mousavi



Live Blogger-ul de pe Huffington Post, Nico Pitney, are o ştire interesantă:

"In Israel, Mossad head talks about Iran election" In which an amazing statement is made: "Head of Mossad Meir Dagan says that a Mousavi win in Iran's presidential election would have spelled bigger problems for Israel. "

Serioooooooooooos? Păi, parcă era vorba despre "democraţie", "Jos Comunismul!", "13-15 iunie", "tinerii", "studenţii", "Carta 77". Adică, cum? Demonstranţii iranieni de pe străzile din Teheran şi de pe Twitter îl susţin pe reformatoru' lu' peşte care le provoacă migrene băieţilor de la Mossad????? Băi, Havel şi toţi ceilalţi, aţi auzit? Mai uşor cu romantismele!

Îi mulţumesc şefului Mossad (foto) pentru că mi-a confirmat părerea din 16 iunie. Am ajuns să am o baftă la şefii de servicii secrete...
Semnul exclamării e preluat de la
În numărul de ieri al lui Jerusalem Post, un reportaj foarte bun care exprimă viziunea Israelului, la nivelul lui Ehud Barak şi Meir Dagan, despre ceea ce se petrece în Iran. http://www.jpost.com/servlet/Satellite?cid=1245184852609&pagename=JPost%2FJPArticle%2FPrinter
Barak: "Mousavi is a fundamentalist too"

Pacientul nr.0001 s-a furişat din salon...

Pacientul se numeşte George W. Bush. Spitalul nu contează. Secţia în care e internat, da.


Bush şi-a întrerupt cefalo-terapia, a ieşit în public şi a zis:


"I'll just tell you that there are people at Gitmo [Guantanamo - nota mea] that will kill American people at a drop of a hat and I don't believe that persuasion isn't going to work." În schimb, o tortură profesionist executată îi descurajează.

"Therapy isn't going to cause terrorists to change their mind", zicea omul care nu respectă tratamentul politico-medical post-prezidenţial.


Asked during a question-and-answer session if he thought his successor's policies were "socialist," Bush began saying "depends on..." then stopped and concluded, "We'll see." Cred că n-a mai nimerit sinapsa care ducea spre cuvintele "Obama is a communist", aşa că a abandonat căutările.

Ştirea, urmată în josul paginii de, deocamdată 3090, de comentarii care merită parcurse, la http://www.huffingtonpost.com/2009/06/18/bush-breaks-silence-goes_n_217271.html

Imaginea a fost preluată de la http://www.topnews.in/files/george-w-bush-picture.jpg

miercuri, 17 iunie 2009

Despre cutia de viteze a istoriei. Sau clipa în care totul se poate prăbuşi...

Opiniile unui insider despre Iran, exprimate pe 13 iunie 2009.

Interviu cu fostul ministru de extern din prima perioadă post-şahistă, Ibrahim Yazdi:

INTREBARE: I've heard people say that President Ahmadinejad is gathering so much power that he might be able to use the Revolutionary Guard and his other allies to make a coup d'etat against the state.

RĂSPUNS: coup d'etat? They've already made one! They've created a dictatorship, in fact. Do you know that last night the security forces occupied the offices of many newspapers, to make sure that their reporting on the election was favorable? They changed many headlines. They fixed the election.
The Guards are taking over everything, including many economic institutions. The ministry of the interior is increasing its control in all the provinces.
We have information that Ahmadinejad is thinking about changing the Constitution to allow the president to serve more than two terms, to make his presidency more or less permanent.
Of course, there are strong voices in the establishment that will challenge him. It is not clear that he and the Sepah (the Revolutionary Guard) will be strong enough to overcome them. But there will be clashes over this.
Privind la viteza cu care se produce acumularea tensiunilor în Iran (ceea ce în urmă cu o săptămână sau cu 30 de ani ar fi fost de neconceput), îmi vine în minte Octombrie 1917, când cei câţiva călători dintr-un vagon de tren sigilat, sosit din Elveţia, au înlăturat Ţarismul şi au pus mâna pe putere în uriaşul teritoriu al Rusiei. Călătorii respectivi se numeau "Bolşevici". Şi mai ţin minte viteza cu care, în 1991, s-a ales prafu' de URSS, nu într-o clipă, ci poate în vreo 2-3, timp în care analiştii de la CIA, numiţi "Kremlinologi" se pregăteau să plece liniştiţi în concediu.

marți, 16 iunie 2009

Demonstranţii de la Teheran nu sunt anti-comunişti!

Titlul e pentru cine nu s-a prins încă.

De pildă, unul ca Havel, care crede că poate decodifica protestele iranienilor cu cheia Cartei 77. Sau diverşi anti-comunişti din mişcarea politică de amatori (deocamdată, Emil Constantinescu, Walesa şi foştii cotizanţi PCR din Piaţa Universităţii nu s-au pronunţat, dar îi aşteptăm), bloggeri care au urgent nevoie de dioptrii politice, şi care cred că e exclusiv vorba despre "studenţi", în condiţiile în care s-a anunţat de ieri că la demonstraţii participă inclusiv masive contingente ale gunoierilor capitalei (era sa scriu "mari colective de oameni ai muncii"). "Democraţie liberală", "Drepturile Omului", "Tocqueville", "să se implice Obama" şi restul lecţiilor din manualul "civic". Plus unii care compară situaţia din Iran cu "13-15 iunie." Chiar şi mie mi s-ar putea reproşa comparaţia cu "decembrie '89", dar referirea pe care o făceam viza exclusiv contribuţia "artizanilor" - servicii secrete din interior şi străine - la declanşarea crizei de la Teheran.

Până când fiecare dintre noi va pune mâna pe Wikipedia şi se va documenta cel puţin asupra temelor fundamentale referitoare la Iran - istorie, constituţie, populaţie, etnii, structuri statale şi religioase, grupări politice -, ar fi bine să ne gândim la următoarele aspecte:
1) Cel puţin în contextul recentelor alegeri, demonstranţii nu sunt preocupaţi de ideologii sau teme religioase. Îi interesează preţul la pâine, facilitatea de a comunica liber în Internet, drepturile pentru femei.
2) Ce se va întămpla dacă, după renumărarea corectă a voturilor (chiar şi cu observatori ONU sau de pe Saturn), va rezulta victoria lui Ahmadinejad cu 51%? Va mai fi valabilă "Democraţia liberală" sau facem scandal în continuare?
3) Deocamdată, Mousavi nu e altceva decât un politician care s-a axat pe temele de la punctul 1. Plus subiectul dialogului cu SUA, în privinţa dosarului nuclear iranian. Pe Facebook, Mousavi se declară "moderat". Îl felicităm sincer, dar ar fi util să ştim ce înseamnă folosirea acestui termen (şi a altora asociate lui) în gramatica politică iraniană. Ce facem dacă, odată ales preşedinte, Mousavi, pe lângă îndeplinirea promisiunilor din campania electorală, începe să se uite urât, nu la Israel, dar la lumea islamică sunnită? Şi, împreună cu el, o bună parte a "studenţilor" demonstranţi de azi?
4) Iranul are o populaţie de 70 milioane locuitori. O cotă de 60% din această populaţie e alcătuită din tineri sub 28 de ani. Ofensiva islamică şiită (în toate formele şi cu toate armele posibile) se face nu cu persoane în etate, ci cu tineri din categoria celor care, în aceste minute, se bat pe străzi cu "minerii" guvernamentali. Aşa încât, se impune să-i privim cu mai multă atenţie şi, totodată, reţinere pe tinerii demonstranţi.
5) Ieri, cred că i-am judecat greşit pe Obama şi pe Joe Biden. Reţinerea lor este exemplară ("iranienii trebuie să-şi aleagă singuri conducătorii"), pentru că atât aşteaptă Ahmadinejad: să poată pune semnul de egalitate între demonstranţi şi America. Să aibă cel mai puternic argument ca să-l expedieze pe Obama pe Twitter dacă vrea dialog cu Iranul. Iar americanii - în pofida regretelor că demonstranţi "paşnici" sunt violentaţi - au un singur interes: Iranul să termine cu ideea bombei, să accepte sprijinul SUA pentru construcţia şi dezvoltarea centralelor nucleare, de care chiar va avea nevoie când restul de petrol pe care-l mai extrage azi se va epuiza. În rest, nu cred că Obama moare după "drepturile omului" din Iran.

Curs scurt de Drept constituţional iranian


Evident, pretenţiile nu sunt nici măcar cele ale unui curs scurt, ci doar expunerea unei scheme elaborată de National Democratic Institute. Observăm, în imagine, cea mai sintetică prezentare a sistemului de organe religioase şi laice ale Iranului.

De remarcat poziţia cu totul aparte ocupată de Consiliul Gardienilor Constituţiei, un organism a cărui natură juridică este imposibil de definit pe baza principiilor sistemului de drept occidental. Detalii, în link-ul de pe Wikipedia, postat ieri.

În momentul în care postez cele de mai sus, la Teheran, Consiliul Gardienilor Constituţiei a decis renumărarea voturilor, în condiţiile în care Ahmadinejad reproduce gestul lui Ceauşescu din decembrie 1989, plecând în străinătate. Mai exact, în Rusia, la reuniunea Organizaţiei de Cooperare de la Şanghai. Ca o ironie, Ceauşescu plecase, la vremea lui, în Iran...

luni, 15 iunie 2009

VEVAK

Azi învăţăm un nou acronim. Ne-am tot obişnuit cu KGB, CIA, SRI sau SIE.

De VEVAK aţi auzit? Mai precis, Ministerul Informaţiilor şi Securităţii, cu sediul la Teheran. În original, se cheamă وزارت اطلاعات جمهوری اسلامی (Vezarat-e Ettela'at Jomhuri-e Eslami). Iar în imagine avem emblema instituţiei.

De ce vorbim despre VEVAK, altminteri o instituţie negativ famată, dacă este să ne luăm după ceea ce scrie în Wikipedia? Din două motive:

1) La Teheran se petrec în aceste minute lucruri ce, în mod normal, nu trebuiau să se întâmle într-o ţară ca Iranul, cu un regim politic şi religios bine consolidat, în care "ieşirea de pe culoarul politic oficial" se sancţionează imediat şi foarte dur.

2) Noi trăim într-o ţară în care am văzut ce s-a petrecut în decembrie 1989, cu largul şi generosul concurs al Departamentului Securităţii Statului.
Se prea poate ca, peste câteva zile, în media clasică şi pe bloguri, să se vorbească brusc despre VEVAK, fie în sensul că va contribui decisiv la reprimarea mişcărilor politice contestatare din Iran, fie cu privire la faptul că "a cârmit-o" spre altă direcţie politică.



Iran. Khamenei cere investigarea suspiciunilor de fraudă electorală

Ştire AP:

6:25 AM ET -- Supreme Leader Khamenei orders vote rigging probe. A huge development just in from the Associated Press:

Iran's supreme leader ordered Monday an investigation into allegations of election fraud, marking a stunning turnaround by the country's most powerful figure and offering hope to opposition forces who have waged street clashes to protest the re-election of President Mahmoud Ahmadinejad.

State television quoted Ayatollah Ali Khamenei directing a high-level clerical panel, the Guardian Council, to look into charges by pro-reform candidate Mir Hossein Mousavi, who has said he is the rightful winner of Friday's presidential election.

The decision comes after Mousavi wrote a letter appealing to the Guardian Council and met Sunday with Khamenei, who holds almost limitless power over Iranian affairs. Such an election probe by the 12-member council is uncharted territory and it not immediately clear how it would proceed or how long it would take.

Election results must be authorized by the council, composed of clerics closely allied with the unelected supreme leader. All three of Ahmadinejad's challengers in the election -- Mousavi and two others -- have made public allegations of fraud after results showed the president winning by a 2-to-1 margin.

"Issues must be pursued through a legal channel," state TV quoted Khamenei as saying. The supreme leader said he has "insisted that the Guardian Council carefully probe this letter."
The day after the election, Khamenei urged the nation to unite behind Ahmadinejad and called the result a "divine assessment."
Practic, Khamenei se dezice pe jumătate de declaraţia făcută în urmă cu două zile, în care recunoştea victoria lui Ahmadinejad. Sunt curios ce părere are preşedintele în funcţie, pentru că ancheta va fi efectuată nu de către un organ laic al statului, ci de Consiliul Gardienilor Constituţiei, un fel de curte constituţională religioasă, sustrasă influenţei lui Ahmadinejad. Despre această structură, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Guardian_Council
De urmărit, în continuare, postările lui Nico Pitney, pe Huffington Post http://www.huffingtonpost.com/2009/06/13/iran-demonstrations-viole_n_215189.html

Iran. Speculaţii



1. La Teheran, haosul continuă, cu detalii pe http://www.huffingtonpost.com/2009/06/13/iran-demonstrations-viole_n_215189.html şi http://www.huffingtonpost.com/the-news/reporting/nico-pitney

2. Mesajele lui Mousavi ajung pe Huffington Post. Sunt însă mesaje în care afirmă că e izolat complet de oameni şi că e supravegheat (???!!!). Cu toate acestea, comunică pe bloguri, iar pentru ora 16 anunţă organizarea unui miting, pe care ministrul de interne l-a declarat deja ilegal. E limpede că cineva e lângă Mousavi, îi stimulează demersurile şi îi asigură protecţia. Mă gândesc, în continuare, la o filieră adâncă a Mossad-ului, probabil dublată şi de CIA, sau chiar de operaţiunile clandestine ale Rusiei. La fel de bine se poate ca anumite segmente din conducerea statului, inclusiv dinspre zona serviciilor de informaţii iraniene, să fie alături de Mousavi. În orice caz, într-o ţară de dimensiunile Iranului, serviciile străine care vor să orchestreze aşa ceva nu ar putea acţiona fără conivenţa măcar a unei părţi din serviciile de informaţii iraniene.

3. La nivelul Occidentului s-a înregistrat deja o ruptură. Uniunea Europeană recunoaşte victoria lui Ahmadinejad (fiindcă e foame de gaze şi petrol), în timp ce americanii se mai gândesc. Ieri, pe CNN, Joe Biden era de o pudoare şi prudenţă inimaginabile pentru un lider american care, în condiţii similare, ar începe să urle imediat că "democraţia e batjocorită, rezultatul alegerilor a fost trucat, iar regimul nu va fi recunoscut de SUA". Ori americanii sunt amestecaţi, până în gât, în declanşarea şi derularea evenimentelor, ori sunt complet în afara jocului, lipsiţi de informaţii şi de posibilitatea de a manevra clandestin în Iran. A doua variantă mi s-ar părea infernală, dacă s-ar confirma.

4. Ce se urmăreşte? Renumărarea voturilor? Repetarea alegerilor? Aruncarea peste bord a lui Ahmadinejad ar fi, poate, varianta "soft". Deşi nu ştim, la modul serios, care e proporţia dintre simpatizanţii celor doi, şi cât de determinaţi sunt pentru a-şi apăra liderii în lupte de stradă. Se doreşte o variantă "hard", adică distrugerea statului islamic şi instituirea unei republici laice? Nu ştim cât de slabi sau puternici sunt, în realitate, Ayatollah-ul şi ceilalţi lideri religioşi. Ieri, pe CNN, la Fareed Zakaria GPS, un expert americano-iranian sublinia faptul că, deşi au ratificat public victoria în alegeri a preşedintelui în funcţie, Khamenei şi ceilalţi clerici nu-l iubesc deloc pe Ahmadinejad care tinde către o putere tot mai mare, în mijlocul unei birocraţii guvernamentale pe care şi-a subordonat-o în totalitate. Ar fi tare ca tocmai ei să fi pus gaz pe foc, acţionând ascuns în favoarea lui Mousavi. Această variantă - care simulează startul unui război civil - ar însemna că, totuşi, la Teheran, cineva e stăpân pe situaţie, iar prin soluţia către care se îndreaptă statul, războiul civil va fi evitat. Altminteri, un Liban iranian ar arunca în aer Orientul Mijlociu.

Imaginea e preluată de la http://www.fundraw.com/clipart/clip-art/00002081/Question-Mark-Button/

duminică, 14 iunie 2009

Mulţumesc, Leon Panetta!

Simt nevoia să-i mulţumesc directorului CIA, Leon Panetta (şi s-ar putea ca prin intermediul colegilor lui de la National Security Agency, care monitorează, stochează şi traduc în engleză tot ce mişcă în Internet, chiar să-i parvină mulţumirile mele), pentru că a avut, în cursul acestei zile, amabilitatea să-mi confirme o părere.

Pe 5 iunie, postasem comentariul intitulat "Spiritul de la Cairo", în care făceam o referire la paranoia lui Dick Cheney. Scriam, cu acea ocazie, următoarele: "Mie îmi e teamă că Cheney, fiica lui, prietenii lui şi tot mai puţinii pacienţi asemenea lor chiar îşi doresc ardent un alt "11 septembrie", chiar vor să vadă pe CNN imagini dintr-un mare oraş american (evident, altul decât cel în care rezidează) cu o ciupercă imensă rezultată din explozia unui dispozitiv nuclear de buzunar, operat de un iranian nebărbierit, însetat de hegemonie, pe care Obama, în loc să-l fi băgat la Guantanamo, îl ţine duios de mână."


Într-un interviu ce va apărea în ziarul The New Yorker, directorul CIA (foto) comentează criticile violente ale lui Cheney din ultima perioadă, conchizând: "It's almost, a little bit, gallows politics. When you read behind it, it's almost as if he's wishing that this country would be attacked again, in order to make his point. I think that's dangerous politics."
Interviul va apărea pe 22 iunie şi cred că merită urmărit.
Date despre Leon Panetta, la http://en.wikipedia.org/wiki/Leon_Panetta

Juriştii torturii supuşi răspunderii


"Like any other government official, government lawyers are responsible for the foreseeable consequences of their conduct."

Textul de mai sus este un extras dintr-hotărâre penală pronunţată de judecătorul Jeffrey White, de la Tribunalul Districtului de Nord al Californiei, prin care a respins cererea fostului consilier juridic al administraţiei Bush, John Yoo (foto), de a nu fi supus pretenţiilor formulate de Jose Padilla (o persoană condamnată pentru acte de terorism), în legătură cu avizele juridice pe care Yoo le-a emis pentru justificarea torturilor aplicate suspecţilor terorişti.

Înainte de a fi judecat şi condamnat, Padilla fusese reţinut fără formalităţi şi torturat timp de 3 ani şi 8 luni, măsuri ce s-au întemeiat pe avizele acordate de John Yoo.

În alţi termeni, judecătorul a creat posibilitatea pentru a se reţine, în viitor, răspunderea juridică a lui Yoo, în calitatea acestuia de fost consilier juridic al administraţiei Bush, dacă se va constata că avizele formulate de el au încălcat, de fapt, legea.

Textul integral al hotărârii pronunţate de Tribunalul Districtului de Nord al Californiei se găseşte la http://lawprofessors.typepad.com/files/padilla-yoo.pdf. De reţinut este şi faptul că judecătorul White a fost numit chiar de către Bush.

Date despre John Yoo, la http://en.wikipedia.org/wiki/John_Yoo , iar avizele controversate pe care le-a emis pe timpul lui Bush pot fi consultate la aceeaşi adresă, în secţiunea "Legal Opinions".

Întrucât Yoo n-a lucrat singur, ci s-a aflat în compania altor jurişti la fel de remarcabili ca el, Administraţia Obama a desecretizat în urmă cu două luni şi alte avize similare, la http://tpmmuckraker.talkingpointsmemo.com/2009/04/torture_memos_released.php

Iran. Alegeri. Continuarea




Să ne imaginăm că, în 1989, Ceauşescu decide să rămână doar secretar general al PCR (un fel de Ayatollah), iar pentru funcţia de Preşedinte al României organizează alegeri libere. Candidaţi: conservatorul Constantin Dăscălescu şi reformatorul Ştefan Andrei. Campanie grea cu dueluri "pe bune", televizate în direct, mitinguri etc. Ştefan Andrei vrea deschiderea către Occident, Dăscălescu n-are importanţă ce vrea. Au loc alegeri cu participare de 85%, iar Dăscălescu învinge cu o majoritate nesimţită de 68%, cu toate că decent ar fi fost să câştige doar cu 52%.

Păstrând proporţiile, cam aşa stau lucrurile la Teheran, după alegerile din 12 iunie. Demonstraţii, bătăi, răniţi, morţi, Mousavi arestat la domiciliu, reţeaua de telefonie mobilă dezafectată, consilierii lui Mousavi vorbesc despre o lovitură de stat. Iar ştirile vin prin bloggeri şi prin Ambasadele Canadei şi Elveţiei la Teheran.

Să tragi concluzii din ceea ce se întâmplă acum, acolo, ar fi o prostie, iar cine are pretenţia că înţelege conflictul politic intra-iranian şi cunoaşte complicata reţea de organe clericale şi laice, suprapuse şi intersectate, aflate la conducerea Iranului, îl invit la comentarii. Eu îmi permit să observ doar următoarele:

  • recent, Israelul a afirmat că renunţă la ideea de a bombarda obiectivele nucleare iraniene; n-a spus însă că nu ar pune gaz pe foc şi nu ar contribui la destabilizarea politică a Iranului, iar cea mai bună ocazie au oferit-o alegerile recente. Ar fi util de ştiut de ce mobilitate ar putea profita Mossad-ul într-un stat cvasi-poliţist, cu o populaţie de 70 de milioane de locuitori;
  • un război civil în Iran ar complica înfiorător lucrurile în lumea arabă şi ar stimula asperităţile dintre suniţi şi şiiţi. Dacă, într-o asemenea eventualitate, Egiptul - "decorat" cu discursul lui Obama de la Cairo - ar acţiona cu ştiinţă şi fineţe, ferind zona de o explozie, ar putea deveni hegemonul veritabil al Orientului Mijlociu;
  • "Spiritul de la Cairo" inaugurat de Obama, în loc să-i relaxeze pe liderii iranieni, le-a creat un puternic sentiment de insecuritate. În loc să profite de o oportunitate (pe care e evident că o altă administraţie de la Washington n-o va mai oferi în vecii vecilor) şi a-şi pune, cu inteligenţă, în valoare atuurile într-un dialog cu S.U.A., Iranul s-a enervat pe cele 85 de procente din electorat care au înţeles să vină la vot şi să-i strice socotelile preşedintelui în funcţie;
  • adversarii lui Obama de la Washington şi Tel Aviv jubilează. Dacă până ieri îşi doreau din suflet să câştige Ahmadinejad, pentru a dovedi lumii că "soft power"-ul planificat la Casa Albă eşuează, acum sunt de două ori fericiţi. Practic, posibilitatea de dialog cu Teheranul pe tematica nucleară şi pe orice alt subiect a alunecat dincolo de linia orizontului, Obama putând, la ora actuală, să converseze cel mult cu harta colorată a Iranului, aflată la el pe birou;
  • întrucât, la CIA, oamenii muncii de acolo sunt preocupaţi mai mult cu ştergerea urmelor în materie de tortură, mă întreb dacă analiştii lu' peşte din compartimentul NESA (Office of Near Eastern and South Asian Analysis) au găsit timpul să-l avertizeze pe Obama în legătură cu ce s-ar putea întămpla în Iran.

Ştiri continue, ca de obicei, pe Huffington Post, la http://www.huffingtonpost.com/2009/06/13/iran-demonstrations-viole_n_215189.html
Fotografiile sunt preluate de pe Huffington Post, autori GETTY şi AP.

sâmbătă, 13 iunie 2009

Ochii pe Iran!

Pe Huffington Post, titlurile sunt următoarele:

MOUSAVI WARNS: "THERE'S NO TURNING BACK"

One popular slogan shouted by Mr. Mousavi's supporters at the campaign rallies: "If there is cheating, Iran will blow up."

Victoria categorică a lui Ahmadinejad (creditat cu un dubios 80%) e contestată de tabăra lui Mousavi care cere medierea Ayatollah-ului Khamenei. Adunările publice au fost interzise, iar poliţia se mobilizează pentru a ţine sub control eventuale dezordini.

Tematica alegerilor din Iran nu a vizat dosarul nuclear (faţă de care electoratul manifestă un interes mai mult decât redus), ci:

1) deschiderea Iranului faţă de lumea occidentală, în special, şi străinătate, în general;
2) libertatea de exprimare şi de comunicare, inclusiv şi mai ales în Internet;
3) remedierea situaţiei economice a ţării.

Aceste trei teme ţin nemijlocit de preşedintele statului, altfel decât problemele de apărare, securitate şi de politică externă, care intră în sfera de prerogative a Liderului Suprem, Ayatollah-ul Khamenei. A se vedea interviul de ieri al lui Fareed Zakaria pentru CNN
http://edition.cnn.com/2009/WORLD/meast/06/12/zakaria.iran.elections/index.html

Aseară, la CNN, experţii susţineau că, fie şi în ipoteza în care Ahmadinejad rămâne preşedinte, în cele din urmă, orientarea spre dialog cu SUA nu va fi abandonată de Teheran.

Detalii pe http://www.huffingtonpost.com/2009/06/12/iran-election-results-ahm_n_214975.html

vineri, 12 iunie 2009

Iranul şi balanţa de putere în Orientul Mijlociu



Astăzi, când iranienii sunt la urne, pentru primul tur al alegerilor prezidenţiale, are sens să cântărim, printr-o analiză efectuată la temperaturi joase, soluţiile privind modul de combatere a ambiţiilor nucleare şi hegemonice ale Iranului. De îndată ce Iranul va deveni, oficial, o putere nucleară, pretenţii similare vor fi exprimate de Egipt, Turcia şi Arabia Saudită, toţi aceşti jucători putând apoi reconstitui (sau nu) maniera de confruntare politică şi descurajare nucleară cu care ne obişnuise Războiul Rece.

Doi specialişti în problematica politică iraniană - Ray Takeyh (Council on Foreign Relations) - foto stânga - şi Emanuele Ottolenghi (Transatlantic Institute) - foto dreapta - expun viziuni diferite asupra pericolului generat de retorica liderilor de la Teheran şi a mecanismelor de a ţine sub control un stat şiit tot mai iritat de nerecunoaşterea poziţiei sale de hegemon în zonă.
Printre altele (într-un interviu publicat în 2007), Takeyh crede că:
  1. problema iraniană poate fi gestionată, iar influenţa Iranului trebuie să fie acceptată şi reglementată;
  2. pentru a negocia eficient cu Teheranul, S.U.A. ar trebui să creeze mediul adecvat unor asemenea demersuri, reproducând gesturile iniţiate de Nixon şi Kissinger, în anii 1969-70, ca preludiu al negocierilor cu China (reducerea manevrelor navale în strâmtoarea Taiwan, adoptarea unei retorici moderate, diminuarea restricţiilor comerciale);
  3. poate fi anticipată venirea la putere, în Iran, a unei garnituri conservatoare mai subtile, care renunţă la sentimentul de "cetate asediată" şi dezbate, cu luciditate, modalităţile diverse în care statul iranian îşi poate afirma influenţa;
  4. Iranul nu are intenţia de a revizui frontierele din zonă.

De cealaltă parte (într-un articol publicat astăzi în The Australian), Ottolenghi consideră că:

  1. Teheranul urmăreşte să exporte ordinea islamică şiită în statele arabe sunite;
  2. Iranul vizează confruntarea cu America şi Israelul pentru a-şi asigura hegemonia în zonă;
  3. odată fabricată, bomba nucleară iraniană va modifica paradigma de putere în relaţia cu statele sunite;
  4. strategia de descurajare nucleară ce va fi promovată de liderii iranieni va determina America să negocieze o "Ialtă" a Orientului Mijlociu, implicând retragerea trupelor americane din zona Golfului, şi reproducerea tipului de relaţie şi comunicare pe care S.U.A. l-au avut cu fosta Uniune Sovietică în perioada Războiului Rece.

Opiniile şi argumentele celor doi experţi sunt expuse pe larg la adresele http://www.cfr.org/publication/12718/time_for_detente_with_iran.html şi http://www.theaustralian.news.com.au/story/0,25197,25622540-7583,00.html

Fotografiile au fost preluate de la http://www.parstimes.com/gallery/ray_takeyh/ şi http://www.transatlanticinstitute.org/html/st_eo.html?date=2006

"Dacă vrem să câştigăm în Afganistan, trebuie să-i convingem pe oamenii de acolo, nu să-i omorâm."

Afirmaţia din titlu îi aparţine tipului din fotografie. E general-locotenent şi a fost recent numit comandantul trupelor americane din Afganistan (USFOR-A). Îl cheamă Stanley McChrystal şi, deşi a fost antrenat ca Beretă Verde (sub deviza "întăi ucidem, apoi discutăm"), a devenit mai rafinat şi mai bine orientat politic în calitate de "vice-rege" al Afganistanului. Cu totul altfel decât apeviştii cu 4 stele de pe timpul lui Bush, trimişi în Irak pe post de vizigoţi, pur şi simplu.
McChrystal e ciudat de-a binelea când susţine că "Since 9/11, I have watched as America tried to first put out this fire with a hammer, and it doesn't work [...] Decapitation strategies don't work." La propriu.

Să nu ne lăsăm înşelaţi. "Vice-regii" americani de peste mări trebuie să folosească, mai nou, asemenea texte, pentru a câştiga legitimitate politică în teritoriile pe care le administrează militar, şi nu pentru că ar fi băieţi buni. Dacă ne uităm la cariera lui McChrystal reflectată pe Wikipedia http://en.wikipedia.org/wiki/Stanley_A._McChrystal, observăm că a fost şeful suprem al Operaţiunilor Speciale - Joint Special Operations Command (JSOC) -, având la activ uciderea omului nr.2 din Al-Qaeda, Abu Musab al-Zarqawi. Tot de acolo rezultă că subordonaţii lui au aplicat deţinuţilor de la Camp Nama - un fel de Abu Ghraib mai mic - deliciile noului sport naţional american: tortura.

Ne place sau nu, în zonele în care s-au împotmolit cu succes, americanii nu pot trimite alt model de oameni. Care, în pofida prestigiului şi a stelelor de pe umeri, trăiesc propria lor dramă, întrucât, cel puţin în Afganistan, ideea de "victorie" către care să tindă a devenit o glumă proastă la adresa lor şi a publicului, în egală măsură.

Articolul despre şi interviul cu McChrystal din ediţia online a lui Wall Street Journal merită totuşi atenţie. http://online.wsj.com/article/SB124476295460908195.html

Fotografia este preluată de la adresa Wikipedia menţionată mai sus.


joi, 11 iunie 2009

Puterea previziunii

Fareed Zakaria. Unul dintre cei mai influenţi comentatori de politică internaţională ai momentului, teoretician al realismului in tradiţia lui Henry Kissinger şi autor al splendidei lucrări (care a contribuit din plin la naşterea acestui blog) The Post-American World. La un moment dat, în 2008, s-a spus că ar fi fost vizat de Obama, în cazul victoriei în alegeri, pentru postul de secretar de stat. A preferat să rămână la CNN.

Altfel decât mulţi alţi comentatori, Fareed Zakaria ştie să anticipeze cursul, pe termen lung, al tendinţelor din politica mondială, încă de când realităţile şi accentele prezentului par să-l contrazică fără drept de apel.

La o lună după 11 septembrie 2001, când la Casa Albă, CIA şi Pentagon se ascuţeau săbiile, Bush lansa remix-ul formulei staliniste "Cine nu e cu noi, e împotriva noastra!", iar unii radicali din mass-media americană erau la câteva urlete distanţă de îndemnul "Let's nuke Islam!", a existat oaza de luciditate şi bun-simţ, purtând marca lui Zakaria. Articolul publicat în Newsweek cu acel prilej, şi care i-a adus notorietate şi apreciere, se intitula The Politics of Rage: Why Do They Hate Us?http://www.fareedzakaria.com/ARTICLES/newsweek/101501_why.html

Cu opt ani înainte ca Obama să întindă mâna lumii islamice, promovând "Spiritul de la Cairo", Fareed Zakaria afirma următoarele în introducerea articolului său:

"To dismiss the terrorists as insane is to delude ourselves. Bin Laden and his fellow fanatics are products of failed societies that breed their anger. America needs a plan that will not only defeat terror but reform the Arab world."

Fotografia a fost preluată de la http://www.roycecarlton.com/news/Financial-Crisis-has-RC-Speakers-Weighing-In-10172008/





miercuri, 10 iunie 2009

Calificativ pentru Obama din blogosfera americană

De mai multe luni, anumite măsuri adoptate de Administraţia americană şi promovate de secretarul trezoreriei, Timothy Geithner (în imagine, alături de Obama), au creat suspiciuni în rândul comentatorilor. De vină ar fi provenienţa echipei de consilieri şi executivi economici din jurul Preşedintelui - oameni mult prea apropiaţi de elita financiară de pe Wall Street, ale cărei interese au fost puternic contestate de mass-media în lunile imediat următoare declanşării fazei acute a crizei, cu accente şi mai mari după venirea la putere a lui Obama.

Treptat, pretenţia Preşedintelui de a guverna pentru Main Street, împotriva Wall Street-ului şi-a pierdut tot mai mult din credibilitate, în special pe fondul controverselor din jurul bonusurilor plătite - din bani publici - executivilor unor instituţii financiare prost manageriate în cursul anului 2008. După o serie de ezitări, controversele au luat sfârşit, Tim Geithner anunţând, cu puţin timp în urmă, intenţia Administraţiei de a nu plafona bonusurile şi compensaţiile managementului, cu scopul de a stimula performanţele companiilor de pe Wall Street. Ştirea, la http://www.huffingtonpost.com/2009/06/10/geithner-talks-compensati_n_213869.html

Totuşi, nu acest fapt mi-a atras atenţia, ci comentariul unui blogger postat pe Huffington Post în josul respectivei ştiri, sub pseudonimul capemaybeachgal1, pe care-l reproduc în continuare:
"CNN had a discussion last night on: Is Obama more popular than he is effective? Sadly, the answer is yes. And I'm not surprised. Although I voted for him and worked for him in Pa.[Pennsylvania - nota mea], (after supporting Hillary), it was obvious from the start that he was a Republican in a donkey's cap on economic matters. Asked in a debate how to raise middle class wages, he mouthed the corporate conventions: training and unemployment insurance extension, etc.; never mentioned fair trade vs. free trade, unionizing, etc. It took him five months to choke out the word u-n-i-o-n. He has no convictions on economic matters, hired the usual suspects for his team, never even looked for advisers with unconventional bios and positions (viz., Elizabeth Warren, Joseph Stiglitz, Paul Krugman), and has caved on virtually every important fight so far (e.g. cram down bankruptcy change). What is Rahm Emanuel [secretarul general al Casei Albe - nota mea] for if not to fight the GOP [Grand Old Party - Partidul Republican - nota mea] and their lobbyists who buy off Dems [Democraţii - nota mea] too? And what will they fight for? And what is a 60-vote majority [din Senat - nota mea] for, if not to reverse this disastrous course the country is on? I look for him to cave on public option in health care, too. I fear that he is what the Repubs predicted: a good speechmaker and history-making role model, but with more interest in his own ambition that he has convictions or even interest in producing real lasting change in the FDR [Franklin Delano Roosevelt - nota mea] mode."

Este, mi se pare, cel mai bine articulat calificativ acordat lui Obama pentru prestaţia sa de până acum.

"Comuniştii" americani

Inundaţi de pseudo-vedetele politice de la noi, nu sunt mulţi cei care ştiu că, în America, anumiţi actori (nu neapărat din prima linie oscarizabilă) trec dincolo de fugara (dar bine remunerata) prezenţă publică alături de un candidat în alegeri, şi se angajează în acţiuni politice directe. Sau, mai rău, încep să scrie pe bloguri politice.

Jamie Lee Curtis, Alec Baldwin, Richard Schiff sau John Cusack, cu opţiunile lor deschis liberal-stângiste, într-o ţară tradiţional învelită în valori de Dreaptă, provoacă sistemul fără să fie stridenţi, critică instituţiile fără să împrumute populismul lui Michael Moore, iar, prin ceea ce scriu, ne conving, fără ostentaţie, că inteligenţa cu care sunt înzestraţi reprezintă visul oricărui casting director.

La scurt timp după victoria lui Obama în alegeri, John Cusack a postat un articol pe Huffington Post, a cărui fineţe analitică se remarcă la fiecare alineat. Cusack vorbeşte, fără rezerve, despre partea întunecată a fundamentalismului pieţelor, despre elita de afaceri care conduce SUA, fără să fi fost legitimată prin vot, despre devalorizarea continuă a politicienilor şi despre libertatea de manifestare a Caritasului american (în forme mai sofisticate, ce-i drept, denumite Ponzi Schemes).

Un fragment din articol sună astfel: "We are asked to stand over the abyss and experience our own destruction as another political game show -- just another surreal horse race. We watch millionaires and paid Republican hacks appear on television yelling "Socialist!" at Obama as if the Bolsheviks are coming to rape our daughters. These are the same people who oversaw the greatest upward redistribution of wealth in the history of this country. The same people who, through general lawlessness and a privatization frenzy, succeeded in shredding the Constitution, turning war, illegal domestic spying, security, border patrol, interrogation, and even torture into profitable industries gorging on the state." Adică, esenţa Americii din ultimii opt ani.
În final, Cusack afirmă: "Many believe economies must serve humanity and not the other way around. Economies must make a moral connection to the republic. Brace yourselves free marketers: the quality of economic and human transactions will have to take priority over money. Faith and hope have to manifest in the social transactions we make. A new social contract could be coming based on a real currency my friend Kevin McCabe calls the currency of grace. It is a currency of economic fairness and institutionalizing concepts of shared responsibility; a currency based on the gold standard that every human has value and should be awarded respect and opportunity, the dignity that comes from human beings protecting each other from the values and ideals of a Darwinist world. Its spirit is in Keynesian economics, a mixed economy with regulated markets and social spending. In the new era, we must remove fundamentalist right wing economists as the high priests and kings. Their ideology will stay dead only if we remain vigilant and call things what they are. It's a battle for the idea of America and it's just beginning if Senator Obama becomes president.We should worship God if we want to, not the markets."
Avem, desigur, libertatea să-l numim, în grabă, pe John Cusack "comunist", ceea ce, la el acasă, probabil se petrece frecvent, dar e evident că nu dă doi bani pe eticheta asta. Dacă ar afla (prin absurd) că-l înjurăm şi noi, şi-ar da seama că înţelegem total diferit noţiunile de "stânga", "dreapta", "liberal", "conservator". "Progresist" nu există oricum în lexicul nostru politic.
Prin urmare, nu putem percepe şi judeca extremele şi nuanţele conflictului politic american, recurgând la experienţa noastră de până în 1990. În schimb, putem face efortul de a-i citi articolul care se intitulează "No Currency Left to Buy the Big Lies." Se găseşte la http://www.huffingtonpost.com/john-cusack/no-currency-left-to-buy-t_b_140250.html
Fotografia e preluată de la http://www.cinematical.com/photos/the-worlds-hottest-men/490320/ autor Frederick M. Brown/Getty Images.

Doctrina Şocului


Anul trecut, cu puţin timp înainte să înceapă criza (ce alt moment mai bun se putea găsi?), jurnalista şi activista Naomi Klein a publicat The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism. O carte despre modul în care privatizările se fac în mod necruţător, gen "atac de lăcuste", inclusiv şi mai ales atunci când apar catastrofe naturale sau războaie. Anul acesta, cartea a fost tradusă si la noi.

La fel ca şi autoarea, lucrarea este una controversată, motiv pentru care am un link către o privire extrem de critică asupra cărţii. http://www.cotidianul.ro/doctrina_socului_biblia_antiglobalismului_versus_teoria_conspiratiei-76756.html

Dacă demonstranţii care aruncă cu pietre la reuniunile G8 sau O.M.C. alcătuiesc divizia de şoc anti-globalizare, atunci Naomi Klein ar putea fi considerată "ideologul" lor, dar neapărat cu ghilimele, pentru că abordarea pe care ne-o oferă mi se pare mult mai profundă şi complexă în raport cu etichetele aplicate de criticii ei. Alte lucrări reprezentative ale ei sunt No Logo: No Space, No Choice, No Jobs şi Fences and Windows: Dispatches from the Front Lines of the Globalization.

Actorul şi activistul Partidului Democrat John Cusack ("Runaway Jury") îi ia un interviu interesant cu privire la ideile de fond ale cărţii. Clipul se găseşte la adresa http://www.huffingtonpost.com/2007/09/25/huffpost-video-john-cusa_n_65861.html

Alte amănunte despre Naomi Klein, la http://en.wikipedia.org/wiki/Naomi_Klein
Fotografia este preluată de la http://www.maska.si/en/?redirect=299

marți, 9 iunie 2009

"Oprimarea Obama"


Newt Gingrich, regele neîncoronat al Partidului Republican din SUA, s-a transformat în arbitru şi a declarat eşecul lui Obama în minutul 5 al partidei. De ce s-a grăbit? Pentru că ştie şi el la fel de bine că, în minutul 90 (adică la alegerile prezidenţiale din 2012) s-ar putea ca Obama să căştige. Chiar şi la limită. Şi că, până atunci, competitorii lui Gingrich la funcţia de şef al Partidului Rataţilor s-ar putea să-l lase şi fără fluier.

Fluierul de final al lui Gingrich a răsunat la o strângere (nu deturnare) de fonduri conservatoare, la care republicanii au fost destul de zgârciţi, colectându-se abia 14,5 mil. USD, cu 7 milioane mai puţin decât la aceeaşi agapă ţinută anul trecut. Ginrich a mai simţit nevoia să se ia de gesturile protocolare şi să afirme că reverenţa lui Obama în faţa regelui saudit nu ţine loc de politică energetică. Serios??? Atunci, ar fi trebuit să-şi ducă prostiile până la capăt şi să-i ceară lui Obama să-şi ia mâna de pe Arabia Saudită, eventualitate în care dinastia de Saud ar stabili un nou record în materie de împachetat şi plecat în exil, nemaivorbind de faptul că diferiţi vecini ar veni brusc în vizită (cu tancuri), în zonele petrolifere saudite.
Cu aceeaşi ocazie, distinstul actor şi profesionist în ale politicii, Jon Voight, ar fi zis că Americans had elected "a false prophet'' as president. "We are becoming a weak nation," said Voight, suggesting that Republicans fight to free the nation from "this Obama Opression". Păcat că la americani nu există sărbătoarea de 23 august...
E uimitor modul în care un partid cu istoria, experienţa şi anduranţa politică ale celui Republican nu reuşeşte, la peste jumătate de an de la victoria lui Obama, să-şi reconstituie sobrietatea din cioburile lăsate pe gresia alegerilor de Bonnie & Clyde ai conservatorismului american - John McCain şi Sarah Palin, sau invers, că tot aia e. Un partid care, în locul unei noi viziuni asupra valorilor Dreptei în sec.21, trage împrăştiat, iubeşte Guantanamo, cade într-o religiozitate morbidă şi se lasă preluat de moderatori radio şi TV de talia lui Rush Limbaugh sau Bill O'Reilly, care ajung să dicteze în partid mai tare decât în propriile lor redacţii.
Nu ştim dacă, în cele din urmă, Obama va pune la pământ criza economică, starea deplorabilă a serviciilor de sănătate, sau însăşi naţiunea americană, după cum îi urează galeria conservatorilor. Dar n-ar fi exclus ca stilul său de guvernare (pe care încă nu-l putem defini cu precizie) să menţină Partidul Republican în zona confuziei de valori, de norme şi de strategie politică, anihilându-l până la limita dispariţiei şi punând democraţia americană în cui, deoarece singurul partid mare, nou, care s-ar putea naşte în America, în următorii patru ani, nu cred că va fi unul conservator, ci copilul din stânga ceva mai de margine (ca să nu zic extremă) a Democraţilor - liberalii progresişti.

duminică, 7 iunie 2009

Fotbal

Ieri, la Phenian, Coreea de Nord - Iran, un 0 - 0 care nu ştiu în ce măsură fericeşte pe cineva.

Evul Mediu american în Era Internetului global

Cum arată o confruntare între Dreapta ultra-conservatoare şi Stânga liberal-progresistă, azi, în SUA, pe tema tablei de valori ce ar trebui să-i ghideze pe americani?

Păi, am putea începe cu declaraţia de ieri a liderului Republican Newt Gingrich (fostul speaker al Camerei Reprezentanţilor în anii '90), conform cu care, "trăim într-o epocă în care suntem înconjuraţi de păgânism!" Pe Huffington Post, ştirea e însoţită de fotografia lui Gingrich, alături de un afiş cu Harry Potter, figură exponenţială a post-modernismului devorator de Dumnezeu şi promotor al magiei negre.

O imagine emblematică pentru competiţia valorilor spirituale în America, desfăşurată cu teze redescoperite ale Evului Mediu şi instrumentalizată cu ajutorul noilor tehnologii. Mergeţi pe site-ul http://www.god.tv/ (chiar există aşa ceva) şi faceţi click pe clipul "A Word From Heaven". Se poate, desigur, şi mai sportiv, dacă accesaţi site-ul de fitness creştin http://fitforjesus.com/, care se prezintă drept "The Christian social community that knows Jesus Christ is the ultimate motivation for getting healthy, losing weight, and staying fit!" Cam aşa arată efortul de re-creştinare a americanilor necredincioşi ai căror copii invadează fast-food-urile, devin obezi şi se închină la Harry Potter şi la Cronicile din Narnia...O veritabilă cruciadă care transformă credinţa într-un meci de box, ideologizând-o, şi pentru care sentimentul intim şi personal al legăturii cu Dumnezeu trebuie pus cu forţa într-un spaţiu public politizat la maximum şi alimentat de ipocriţi. Pentru că la întâlnirea super-creştinilor de ieri, a vorbit, alături de Newt Gingrich (cu două divorţuri în palmares), şi Oliver North (ofiţerul de pe vremea lui Reagan, finanţator al contras-ilor ucigaşi din Nicaragua, cu bani obţinuţi din vânzarea ilegală de arme către Iranul "păgân" al lui Khomeini). Asta, dacă e să aplicăm tabla "lor" de valori.

Mick Huckabee, în schimb, a fost oripilat de afirmaţia făcută de Obama la Cairo, cum că naţiunea americană nu trebuie să le domine pe celelalte. Decretarea, de către şeful statului, a sfârşitului "excepţionalismului american" e o erezie şi, în curând, propaganda Dreptei îşi va aminti că pe Obama îl cheamă, întămplător, "Hussein". Detalii la http://hamptonroads.com/2009/06/huckabee-gingrich-urge-political-engagement-va-beach

Peste drum, la Stânga, extremismul nu stă mai rău. Părinţi atei nu-şi vor copiii expuşi simbolisticii religioase în şcolile de stat. Prilej pentru liberalii “păgâni” ai Curţii Supreme să pronunţe decizii ca in cauza Newdow v. US Congress.
http://en.wikipedia.org/wiki/Elk_Grove_Unified_School_District_v._Newdow

Între timp, şomajul a atins în SUA 10%...

sâmbătă, 6 iunie 2009

Azi, la Phenian: "Derby-ul Axei Răului" Coreea de Nord - Iran

Să nu râdeţi, e chiar vorba despre un meci oficial de fotbal (pentru calificarea la turneul final din Africa de Sud) între reprezentativele celor două state destul de prietene.

Să nu râdeţi nici dacă voi afirma că de rezultatul meciului de azi depind, într-o măsură importantă, şansele realegerii lui Ahamadinejad in funcţia de Preşedinte al Iranului. Echipa lor naţionala are neapărat nevoie de victorie în faţa coreenilor nordici, plus în următoarele două meciuri, pentru a se califica la turneul final. Şeful statului a avut neinspiraţia să se amestece în problemele federaţiei lor de fotbal, iar eşecurile care au urmat i se pot trece în cont, cel puţin din punctul de vedere al PR-ului de campanie electorală, în condiţiile în care foarte numeroşi votanţi iranieni sunt microbişti fără rezerve.

Alte amănunte, chiar în Financial Times, la http://www.ft.com/cms/s/0/b873413a-51ea-11de-b986-00144feabdc0,dwp_uuid=be75219e-940a-11da-82ea-0000779e2340.html

vineri, 5 iunie 2009

Adversarul lui Ahmadinejad

De profesie, pictor şi arhitect. Este preşedintele Academiei de Arte din Iran. Pe plan politic, e considerat moderat. Încă nu ştim precis ce scrie la "moderat" în lexiconul politologic iranian. Îl cheamă Mir-Hossein Mousavi Khameneh (میرحسین موسوی خامنه) şi are 67 de ani, iar pe 12 iunie îl va înfrunta pe Ahmadinejad în alegerile prezidenţiale.

Ce zice că vrea să facă:
  1. să modifice Constituţia, cu scopul de a înlătura restricţiile asupra audio-vizualului privat şi a facilita libera circulaţie a informaţiilor;
  2. să treacă organele de poliţie de sub autoritatea Liderului Suprem, sub cea a Preşedintelui;
  3. să introducă transparenţă în adoptarea deciziilor politice;
  4. să înlăture "poliţia morală" şi să acorde drepturi femeilor;
  5. să negocieze cu Obama, dacă va exista "concordanţă între vorbele şi faptele acestuia";
  6. să se distanţeze radical de Ahmadinejad în privinţa Holocaustului, motiv pentru care a condamnat public exterminarea evreilor în al doilea război mondial.

E un mare fan al lui Facebook şi, în general, al sistemelor de social networking. Pe 23 mai 2009, Iranul a blocat accesul la Facebook, datorită paginilor pe care contra-candidatii lui Ahmadinejad şi le-au deschis în contextul campaniei electorale. Ca efect al largului protest public, blocajul a fost înlăturat.

Detalii despre Mir-Hossein Mousavi Khameneh, la http://en.wikipedia.org/wiki/Mir-Hossein_Mousavi

Detalii despre alegerile prezidenţiale şi ceilalţi candidaţi, la http://en.wikipedia.org/wiki/Iranian_presidential_election,_2009

"Spiritul de la Cairo"

"America is a nation at war. We face a diverse set of security challenges."


Nu vă speriaţi! Nu e un citat din discursul de ieri al lui Obama. Sunt primele cuvinte ale Strategiei de Apărare Naţională a SUA, din 2005 http://www.globalsecurity.org/military/library/policy/dod/nds-usa_mar2005.htm

Dacă este să ne referim la diferenţele "Cer-Pământ" dintre retorica buşistă şi cea obamistă, am reţinut, printre altele, din speech-ul de ieri, de la Cairo, următoarele cuvinte:

"So let me be clear: no system of government can or should be imposed upon one nation by any other. [...] America does not presume to know what is best for everyone, just as we would not presume to pick the outcome of a peaceful election. [...] And we will welcome all elected, peaceful governments - provided they govern with respect for all their people. This last point is important because there are some who advocate for democracy only when they are out of power; once in power, they are ruthless in suppressing the rights of others." Ceea ce, pentru nişte lideri ca, de exemplu, Iuşcenko sau Saakaşvili (şi ne oprim aici), s-ar putea să fie o veste proastă.

Desigur, sunt unii, care înţeleg din "momentul Cairo" ceea ce le place mai mult ca desert la masa de prânz. Spre exemplu, fiica lui Dick Cheney, pe care nu o cheamă "Elena", a terminat o facultate "pe bune" şi a fost directoare generală în Departamentul de Stat (http://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Cheney), a înţeles următoarele:

“I think that if we lived in a world where terrorism, and the slaughter of innocents, and Iran’s hegemonic hopes for the Middle East could be met, could be defeated, could be dealt with by sort of hand-holding :-) [subl. mea şi emoticonul meu] going forward, then we’d be in a much simpler environment. But these are very, very tough issues. And I was troubled by the extent to which I heard moral relativism.” http://theplumline.whorunsgov.com/president-obama/liz-cheney-obama-wants-to-hold-hands-with-terrorists/

Mie îmi e teamă că Cheney, fiica lui, prietenii lui şi tot mai puţinii pacienţi asemenea lor chiar îşi doresc ardent un alt "11 septembrie", chiar vor să vadă pe CNN imagini dintr-un mare oraş american (evident, altul decât cel în care rezidează) cu o ciupercă imensă rezultată din explozia unui dispozitiv nuclear de buzunar, operat de un iranian nebărbierit, însetat de hegemonie, pe care Obama, în loc să-l fi băgat la Guantanamo, îl ţine duios de mână. Cu cât retorica şi politica oficială americană vor amplifica ceea ce cred că putem numi deja "Spiritul de la Cairo", cu atât mai frecvente vor fi regurgitările familiei Cheney ca efect al repetatelor încercări de a digera "relativismul moral" obamian.

joi, 4 iunie 2009

Confesiunile lui Obama

Potrivit istoriografiei americane din ultimii 50 de ani, mândria C.I.A. - ului se hrăneşte cu patru succese clare, mari şi late din punct de vedere strategic:
  1. fraudarea alegerilor libere din Italia, în 1948, in favoarea democrat-creştinilor http://en.wikipedia.org/wiki/Italian_general_election,_1948 ;
  2. organizarea loviturii de stat din Iran, în 1953, care l-a răsturnat pe Mossadegh şi l-a readus pe tron, pe Şah http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Ajax ;
  3. organizarea loviturii de stat din Guatemala, în 1954, care l-a răsturnat pe Arbenz şi a pus în loc o juntă militară http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_PBSUCCESS ;
  4. descoperirea, în ceasul al 12-lea, a rachetelor amplasate în Cuba de sovietici, în 1962, în urma unor zboruri de recunoaştere, după ce, cu doar două luni înainte, Biroul de Estimări Naţionale al CIA infirmase categoric posibilitatea unei asemenea manevre sovietice http://en.wikipedia.org/wiki/Cuban_crisis#U-2_flights .

În rest, cu excepţia unor realizări mai mici sau, în orice caz, discutabile (vezi cazul Chile), Agentia a creat o enciclopedie de eşecuri.

În anul 2000, când americanii încercau o vagă apropiere de Iran, Madeleine Albright a recunoscut implicarea CIA-ului in lovitura de stat din 1954 şi a oferit scuzele Americii.

Obama şi-a încheiat discursul de la Cairo în urmă cu câteva ore, nu înainte de a fi plusat şi a fi stabilit un record istoric, recunoscând, de la nivelul funcţiei prezidenţiale, rolul jucat de SUA în răsturnarea unui regim democratic.

Dincolo de elementele şi nuanţele politice noi din discurs, Obama a folosit, pentru prima oară, termenul "Palestina", în loc de formula consacrată "Statul Palestinian".

Alte amănunte referitoare la discurs se găsesc la http://www.huffingtonpost.com/2009/06/04/obama-cairo-speech-video_n_211210.html , înregistrarea video e la mine, pe blog, la rubrica "President Barack Obama", iar o transcriere a discursului se găseşte la http://www.huffingtonpost.com/2009/06/04/obama-egypt-speech-video_n_211216.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare