luni, 22 iunie 2009

Singur, în vârful Piramidei. Cine este şi ce poate, de fapt, Obama?


Cu ceva timp înainte să lansez LongiAti, scriam cuiva despre intrarea lui Obama în normalitatea politică a mai tuturor preşedinţilor americani de la Truman încoace. Indiferent de accentele radicale ale campaniilor electorale, mai toţi s-au deplasat spre liniştea şi siguranţa centrului politic, cu aerul că Biroul Oval nu poate fi decât templul moderaţiei înţelepte. Singurele excepţii neconvenţionale (sau singurii "nebuni") fuseseră Kennedy şi Nixon - primul, inclusiv pentru prostiile comise, cel de-al doilea, pentru curajul de a descoperi China şi de a nu începe un război cu URSS.
De aproape şase luni, Obama nu e totuşi un centrist. Centristul clasic alege o linie mediană şi păşeşte sigur pe ea, ca la un test de alcoolemie în care refuză ostentativ proba umilitoare a fiolei. La Obama, centrul rezultă din media alunecărilor alternative de la Stânga, la Dreapta, indicând un preşedinte cu serioase probleme la capitolul "alcoolemie politică". E drept, oscilaţiile s-au mai redus în săptămânile din urmă, datorită discursului de la Cairo, şi cam atât. Creatorii de imagine de la Casa Albă s-au grăbit să precizeze că ceea ce face Obama pe sârmă - fără să se prăbuşească, deocamdată - nu e prestaţia unui acrobat începător; se cheamă PRAGMATISM.
De peste o săptămână, Obama e pragmatic de rupe în criza iraniană, iar acesta nu e deloc un comentariu ironic. Altă soluţie chiar nu are. Nu poate urla a Război Rece în stilul desuet al lui Reagan care, de anticomunist bun de gură ce era, nu i-au reuşit decât o invazie în Grenada, insula apărată de trei soldaţi şi doi bucătari, şi un scurt bombardament tâlhăresc, de noapte, peste Libia, cu rezultatul că Muammar al-Gaddafi trăieşte şi azi. N-are cum împărţi planeta în geometrii ale Răului şi Mai Puţin Răului, precum Bush, şi are acasă o criză care l-a determinat deja să taie din bugetul Pentagonului.
Şi totuşi, dacă în urmă cu doi ani, Bush şi Condoleeza Rice, în loc să-i condiţioneze pe iranieni de mersul la manichiurist şi de ora de pian, ar fi intrat cu ei în tratative, fie şi secrete, astăzi Obama ar fi dispus poate de un mecanism de influenţare capabil - dacă nu să determine un compromis politic la Teheran - atunci, cel puţin, să stopeze cafteala fără rezultat din stradă. Şi am fi fost scutiţi de imaginile înfiorătoare cu Neda, de pe Youtube. Aşa însă, Obama are doar prilejul de a înregistra performanţe tot mai bune la disciplina PRAGMATISM, direct proporţionale cu numărul deceselor din rîndurile demonstranţilor iranieni.
Ce mai rămâne atunci din primul Preşedinte de culoare al SUA? Păi, să-i dăm de-o parte pe Zbigniew Brzezinski, Kissinger, Rahm Emanuel, David Axelrod şi pe restul componenţilor piramidei solide de sub ei (nu neapărat cea de pe bancnota de 1 dolar), după care s-ar putea să vedem un rezultat care n-o să ne placă...
Tot mai mulţi suporteri americani ai lui Barack Obama încep să constate că nu pentru pragmatismul rece, demonstrat astăzi, l-au votat în 2008. Printre ei, blogger-ul Peter Daou, fostul consultant politic al lui Hillary Clinton, a cărui dezamăgire apare exprimată pe Huffington Post, la adresa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare