vineri, 31 iulie 2009

Nevoia de a fi mereu în campanie electorală (partea I)

În SUA există miliţieni.
Ceea ce oferă Hollywood-ul în tot felul de producţii ("NYPD", "SWAT", "CSI:Miami") reprezintă doar mitul poliţiştului savant şi inteligent, care respectă legea chiar şi atunci când trage apa la toaletă. În rest, e jale. "To Serve and To Protect" e doar o lozincă pe caroseria unei maşini de poliţie, în interiorul căreia tapiţeria e făcută praf şi miroase a benzină de 95.

America e, ştim bine, o ţară violentă, în care Amendamentul nr.2 la Constituţie îngăduie fiecărui cetăţean să-şi procure o armă (defensivă sau de asalt), cu care să împuşte pe cine vrea, evident, sub sancţiunea legii penale. Într-o astfel de atmosferă, miliţienii americani sunt antrenaţi să aibă degetul lipit permanent de trăgaciul revolverului, să fie şi mai violenţi decât cei pe care-i urmăresc şi îi capturează, după care le pot citi, în linişte, drepturile Miranda. Mediul în care acţionează miliţienii din SUA determină programarea lor pentru a reacţiona doar la culorile alb/negru. Şi, de multe ori, chiar se întâmpla ca, de atâta focalizare pe culoarea închisă, să ajungă să ia şi "albul" drept "negru". Preventiv.

Pe 16 iulie anul acesta, într-un cartier select din localitatea Cambridge/Massachusetts, s-a produs un incident cu un miliţian, în urma căreia s-a declanşat o mică criză politică la Casa Albă. Un profesor universitar de culoare, de la Harvard, se întorcea acasă dintr-o deplasare în China. Ajungând în faţa casei, seara, observă că uşa de la intrare nu se deschidea. Se duce în spatele casei, intră pe acolo, şi, revenind la uşa din faţă, încearcă să o deblocheze din interior, nu reuşeşte, şi realizează că cineva a forţat-o în timpul absenţei sale. Iese din nou afara pe uşa din spate şi încearcă, împreună cu şoferul său, să deblocheze uşa principală cu forţa. După care, sună la serviciul administrativ al Harvard-ului (care-i închiriase locuinţa) pentru a anunţa stricăciunile şi circumstanţele în care s-au produs. În timpul acesta, o persoană care a sesizat mişcările din faţa casei, crezând că este vorba despre o efracţie în curs, sună la miliţie şi îi alertează pe băieţi. În vreme ce profesorul - îl cheamă Henry Louis Gates, uitasem - vorbea cu administratorii de la Harvard, în faţa casei ajunge echipajul de miliţie.

Din momentul acesta, există două versiuni ale evenimentelor ce au urmat. Le redau în original de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Arrest_of_Henry_Louis_Gates:


1) According to the police report and interviews with Sgt. Crowley, the officer asked Gates to step outside, and he refused, saying "Why, because I'm a black man in America?" and "I'll speak with your mama outside" [obraznic rău, profesorul! - Nota mea] Sgt. Crowley has stated that it was an unusual response for a resident in the home legally [un miliţian care face raţionamente - Nota mea]. The police also said that Gates initially refused to provide ID, instead called someone to complain about a "Racist police officer" [profesorul are tupeu în continuare - Nota mea], and ultimately showed his Harvard ID. Sgt. Crowley has stated that as he tried to radio in the name on the ID, Gates shouted so loudly he couldn't hear his own voice [şi e şi isteric - Nota mea]. The police report states that "Gates continued to yell at me, accusing me of racial bias and continued to tell me that I had not heard the last of him".

2) According to Gates's version of events, when the officer asked for ID, Gates replied he had to get it inside, and then officer Crowley followed him into his home without permission [miliţian de dinainte de '89 - Nota mea]. After providing both his Harvard ID and his driver's license, each of which having a photo and the latter showing his home address to be the home in which they were standing, Gates repeatedly asked the officer for his name and badge number, which the officer would not provide, instead telling Gates to step outside his home [Garcea - Nota mea]. Gates said that after handing over the two sets of ID, he followed the officer (Crowley) from inside his house onto his front porch, where the officer was able to arrest him for "disorderly conduct" in public sigur, de ce nu? - Nota mea. Gates has also denied that he made a reference to the officer's "mama", saying "Does it sound logical that I would talk about the mother of a big white guy with a gun?" [Greşeala profesorului constă în faptul că-i atribuie miliţianului proprietatea gândirii logice - Nota mea]

În continuare, "Gates was arrested by Sgt. Crowley and charged with disorderly conduct.The charges were later dropped by the Middlesex County district attorney's office, upon the recommendation of the city of Cambridge and the Cambridge Police Department. The incident was referred to by authorities as "regrettable and unfortunate"; Sgt. Crowley said he would not apologize for his actions." [păi, unde ne trezim aici? Cum adică, să-şi ceară scuze?- Nota mea].

Evident, tot incidentul se mediatizează, moment în care se bagă în problemă şi Preşedintele-Jucător al SUA, care - să nu uităm - are pe cap o rată a şomajului de 10%, bănci care mor, altele care trăiesc cu bani de la stat, dar nu oferă credite, plus oameni care sunt evacuaţi din casele construite pe credite ipotecare. Evident că, în asemenea condiţii, Obama îşi poate îngădui luxul să comenteze ca prostu' o întâmplare consumată, undeva, în fundul ţării.

Şi, întrebat fiind, la o conferinţă de presă, dacă crede că în incidentul cu pricina miliţianul a operat cu criterii rasiste, Obama zice că "while he didn't know "what role race played" in the incident, "the Cambridge police acted stupidly in arresting somebody when there was already proof that they were in their own home".

Ion Iliescu, în cea mai amatoristă perioadă a ieşirilor sale publice din 1990, nu ar fi rostit o tâmpenie mai mare. Şi totuşi, Barack Obama, având la dispoziţie una dintre cele mai tari garnituri de consilieri de comunicare din istoria SUA, a reuşit să fie mai tâmpit decât miliţianul care-l arestase pe profesorul Gates.

Partea a II-a, în postarea de mâine.

Imaginea am preluat-o de la http://rlv.zcache.com/police_hat-p148123943623273986u7wl_400.jpg

joi, 30 iulie 2009

Alternativa la "Salvarea Vasului-Pirat"

Simpatica şi, totodată, inteligenta cvasi-comunistă de secol 21, Naomi Klein (reamintim, "Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor" s-a tradus, anul acesta, şi în româneşte), ne surprinde (în realitate, nu ne mai surprinde, fiindcă-i ştim deja matricea ideologică) cu un discurs ţinut la aniversarea centenarului mişcării liberal-progresiste americane ("comuniştii din SUA", potrivit criteriilor politologice cu care ne-am obişnuit în România).
O expunere caustică, dar serioasă, deşi evident discutabilă, despre criza economică globală, în care, referindu-se direct la măsurile de capitalizare a sectorului financiar din SUA, Naomi Klein formulează trei întrebări fundamentale, exprimă un imperativ şi concluzionează cu o alternativă:
"Do we want to go there? Do we want to save that pre-crisis system, get it back to where it was last September? Or do we want to use this crisis, and the electoral mandate for serious change delivered by the last election, to radically transform that system? We need to get clear on our answer now because we haven't had the potent combination of a serious crisis and a clear progressive democratic mandate for change since the 1930s. We use this opportunity, or we lose it."
Klein atacă fundamentele capitalismului (cum altfel?) şi crede că măsurile de salvare iniţiate de Administraţia de la Washington tind să repare sistemul -readucându-l la nivelul la care acesta se găsea înainte de declanşarea crizei - nu să-l revoluţioneze (oare chiar se aştepta la altceva?!?!). Raportându-se la discursurile electorale capitalist-sălbatice ale lui Sarah Palin - candidata la vicepreşedinţie de acum un an - Naomi Klein susţine că "...what Palin was saying is what is built into the very DNA of capitalism: the idea that the world has no limits. She was saying that there is no such thing as consequences, or real-world deficits. Because there will always be another frontier, another Alaska, another bubble. Just move on and discover it. Tomorrow will never come. This is the most comforting and dangerous lie that there is: the lie that perpetual, unending growth is possible on our finite planet."
Poate cu o uşoară înclinaţie spre supra-natural, jurnalista canadiană vede un semn în respingerea "modelului politic Sarah Palin" şi în opţiunea electoratului pentru Obama: "I almost feel like we've been given a last chance, some kind of a reprieve. I try not to be apocalyptic, but the global warming science I read is scary. This economic crisis, as awful as it is, pulled us back from that ecological precipice that we were about to drive over with Sarah Palin and gave us a tiny bit of time and space to change course. And I think it's significant that when the crisis hit, there was almost a sense of relief, as if people knew they were living beyond their means and had gotten caught. We suddenly had permission to do things together other than shop, and that spoke to something deep."
În viziunea lui Klein, ultima şansă de care mai dispunem nu o reprezintă depanarea sistemului, ci cu totul altceva. Precizez că aici vreau să evit o formulă leninistă, cum, de altfel, face şi ea; aşa încât, voi cita metafora ei, cu "'Salvarea Vasului-Pirat":
"Should our job be to bail out this ship, the biggest pirate ship that ever was, or to sink it and replace it with a sturdier vessel, one with space for everyone? One that doesn't require these ritual purges, during which we throw our friends and our neighbors overboard to save the people in first class. One that understands that the Earth doesn't have the capacity for all of us to live better and better."
Evident, finalul nu putea fi decât un avertisment dramatic:
"Because make no mistake: Capitalism will be back. And the same message will return, though there may be someone new selling that message: You don't need to change. Keep consuming all you want. There's plenty more. Drill, baby, drill. Maybe there will be some technological fix that will make all our problems disappear. And that is why we need to be absolutely clear right now.
Capitalism can survive this crisis. But the world can't survive another capitalist comeback."
Ok, mulţi o pot ştampila pe Naomi Klein drept comunistă. Şi dacă are, totuşi, dreptate?

miercuri, 29 iulie 2009

Cu Niall Ferguson despre CHIMERICA, pe Fora.Tv

O dezbatere de multe carate preluată pe http://www.fora.tv/, site-ul care colecţionează cele mai interesante conferinţe şi seminarii de pe planetă.

Niall Ferguson vorbind despre recenta lui lucrare, "The Ascent Of Money", enigmaticul concept CHIMERICA şi despre cum s-ar putea să arate China de acum înainte. Dezbaterea a fost găzduită de Aspen Institute. În comentariul de ieri, Răzvan se întreba dacă nu cumva vom fi constrânşi să învăţăm chineza peste câţiva ani. În expunerea lui Ferguson s-ar putea să găsim un răspuns.

Dacă aveţi trei ore libere (ştiu că e mult), mergeţi la http://fora.tv/2009/07/01/Niall_Ferguson_and_James_Fallows_on_Chimerica#Ferguson_GDP__Nationalism_Key_to_Chinas_Legitimacy
Imagine şi sunet impecabile.

marți, 28 iulie 2009

"CHIMERICA" şi viitorul Război Rece dintre SUA şi China


Scoţianul stabilit la Harvard, Niall Ferguson (foto), e unul dintre cei mai grei istorici ai momentului din lume. Preocupat de istoria evenimentelor financiare, a scris, printre altele, The World's Banker: The History of the House of Rothschild. Anul trecut a publicat The Ascent of Money, o carte ce încă se mai dezbate în mediile academice, şi în care - pe lângă scrierea unei istorii superbe a creditelor şi băncilor - a lansat conceptul "CHIMERICA", menit să caracterizeze fuziunea dintre cele două mari economii ale lumii contemporane. Sau, cum se mai exprimă Ferguson, "The Chinese did the saving, the Americans the spending. The Chinese did the exporting, the Americans the importing. The Chinese did the lending, the Americans the borrowing."
Într-un interviu acordat lui Nathan Gardels, de la Los Angeles Times, Ferguson face câteva evaluări cu privire la destinul acestei spectaculoase fuziuni.
"Gardels: The Obama administration is seeking to borrow billions from the Chinese to finance its stimulus and bailout packages to get the economy going again. What if the Chinese don't buy those Treasuries? Why wouldn't they?

Ferguson:
Let's look at the numbers. China's holdings of U.S. Treasuries rose to $801.5 billion in May, an increase of 5 percent from $763.5 billion in April. Call it $40 billion a month. And let's just imagine the Chinese do that every month through this fiscal year. That would be a credit line to the U.S. government of $480 billion. Considering the total deficit is forecast to be around $2 trillion, that means the Chinese could conceivably finance less than a quarter of total federal government borrowing (whereas a few years ago they were financing virtually the whole deficit). The trouble is that the Chinese clearly feel they have enough U.S. government bonds. Their great anxiety is that the Obama administration's very lax fiscal policy plus the Federal Reserve's policy of quantitative easing (in layman's terms, printing money) are going to cause one or both of two things to happen: The price of U.S. bonds could fall and/or the purchasing power of the dollar could fall. Either way the Chinese lose. Their current strategy is to shift their purchases to the short end of the yield curve, buying Treasury bills instead of 10-year bonds. But that doesn't address the currency risk. [...]
I also see a day within the next five to 10 years when the Chinese will feel ready to remove their capital controls and allow their own currency, the renminbi, to develop as an international currency. At that point the Chimerican marriage really will be over. And, after all, that's what Moritz Schularick and I always said would happen. We called it "Chimerica" because we though that such an unbalanced relationship would eventually prove to be a chimera.

Gardels: What are the global strategic implications of such a divorce?

Ferguson: Imagine a new Cold War but one in which the two superpowers are economically the same size, which was never true in the old Cold War because the USSR was always a lot poorer than the USA. Or, if you prefer an older analogy, imagine a rerun of the Anglo-German antagonism of the early 1900s, with America in the role of Britain and China in the role of imperial Germany. This is a better analogy because it captures the fact that a high level of economic integration does not necessarily prevent the growth of strategic rivalry and ultimately conflict.
We are a long way from outright warfare, of course. These things build quite slowly. But the geopolitical tectonic plates are moving, and moving fast. The end of Chimerica is causing India and the United States to become more closely aligned. It's creating an opportunity for Moscow to forge closer links to Beijing."
Istoria personală a lui Niall Ferguson, la http://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson

Neoconservatorii: bibliografie selectivă

Fără să mi-o spună nimeni (oricum primesc extrem de puţine comentarii), realizez şi singur că numeroasele postări critic-nevrotice la adresa neoconservatorilor americani ar putea fi considerate subiective, neîntemeiate sau exagerate.
În media românească din ultimii 8-10 ani, acest grup politic (care e la fel de activ şi agresiv inclusiv atunci când oamenii săi nu se află plasaţi în posturi cheie din Executivul american) a fost foarte sumar tratat, iar literatura politică de la noi nu i-a consacrat, după ştiinţa mea, decât un singur studiu, publicat înainte de 1989, dar extrem de valoros si curajos, semnat, la acea vreme, de profesorul Ovidiu Trăsnea.


În urmă cu circa trei ani, devenind mai atent la ceea ce se întămplă în Irak, Afganistan, Washington, precum şi la implicaţiile politicii de la Casa Albă în ţările vasalizate de America în Europa de Est, am început să adun din Internet, dar şi de pe Amazon, studii, articole şi cărţi despre neoconservatori. Era perioada în care, în SUA, nebunia politicii conduse de Bush şi Cheney a generat o întreagă literatură anti-neoconservatoare, cu unele lucrări de bună calitate analitică, dar şi cu o serie de publicaţii a căror notă părtinitoare era evidentă. În orice caz, mai toate reuşeau să expună, în detaliu, fascinanta istorie a acestei mişcări intelectuale şi politice (ajunsă, între timp, la a doua generaţie de reprezentanţi), pornind chiar de la rădăcinile ei troţkiste, din anii '40. Nu m-am mulţumit doar cu această resursă şi mi-am procurat lucrări scrise chiar de către neoconservatori proeminenţi, pentru a vedea în ce măsură critica Stângii liberale americane la adresa lor este sau nu fundamentată.

Concluzia mea e următoarea: cărţile şi articolele publicate de falanga neoconilor ar trebui traduse în România. Publicul interesat de la noi are îndreptăţirea să consulte, în mod direct, ideile unor intelectuali care au marcat dramatic şi devastator nu doar Admnistraţia Bush, ci o perioadă de mai multe decenii în care America şi-a amplificat reflexele agresive şi pretenţiile de dominaţie mondială, manifestând o suprasensibilitate la orice formă de contestare a politicii sale globale. Întrucât efectele acestei politici se mai văd şi astăzi la Bucureşti, contactul nemijlocit cu ideologia neoconservatoare, în forma ei pură şi explicită, ar putea deschide unora ochii - apropo de opţiunile de vot din noiembrie - indiferent dacă, în prezent, la Casa Albă, s-a instalat o grupare ce promovează o cu totul altă filozofie de guvernare a lumii.


Bibliografia ar putea, astfel, cuprinde:

1) "Biblia" de pregătire a Administraţiei Bush, publicată în aprilie 2000, Present Dangers: Crisis and Opportunity in American Foreign and Defense Policy, editată de "gemenii ideologici" ai neoconilor, Robert Kagan şi William Kristol. Poate fi procurată de la http://www.amazon.com/Present-Dangers-Opportunity-American-Foreign/dp/1893554139/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1248735520&sr=8-1;

2) Articolul din Foreign Affairs iulie/august 1996 al aceloraşi Kagan & Kristol, Toward a Neo-Reaganite Foreign Policy, la http://www.carnegieendowment.org/publications/index.cfm?fa=view&id=276;

3) The Neoconservative Persuasion: What it was, and what it is, eseu scris de Irving Kristol (tatăl lui William Kristol), unul din întemeietorii mişcării, accesibil la http://www.amnation.com/vfr/archives/001679.html;

4) Power and Weakness, de Robert Kagan, (un studiu realmente valoros despre felul diferit în care Europa şi America se raportează la ideea de putere globală), la http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/bush/kagan.htm;

5) Despre paradis şi putere. America şi Europa în noua ordine mondială, tot de Robert Kagan, de fapt, o dezvoltare a eseului de la punctul 4, tradusă şi publicată la noi de Editura Antet, în 2005;

6) Un titlu care spune totul: World War IV: The Long Struggle Against Islamofascism, scrisă de celălalt patriarh al neoconilor, Norman Podhoretz, procurabilă de la http://www.amazon.com/World-War-IV-Struggle-Islamofascism/dp/0307386023/ref=sr_1_3?ie=UTF8&s=books&qid=1248736529&sr=1-3;

7) Fostul subsecretar de stat de la Pentagon, Douglas Feith (fost cu biciul NATO în vizită şi prin România) a publicat o lucrare de memorii intitulată War and Decision: Inside the Pentagon at the Dawn of the War on Terrorism (foarte mult "WAR", după cum se vede, în vocabularul băieţilor). Se găseşte la http://www.amazon.com/War-Decision-Inside-Pentagon-Terrorism/dp/0061373664/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1248736703&sr=1-1;

8) Doi jurişti de-ai lor, Steven G. Calabresi şi Christopher S. Yoo, au publicat The Unitary Executive: Presidential Power from Washington to Bush (http://www.amazon.com/Unitary-Executive-Presidential-Power-Washington/dp/0300121261/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=books&qid=1248736859&sr=1-1), cu scopul a oferi baza teoretică pentru puterea imperială de care avea nevoie George W. Bush. O carte care ne face să ne întrebăm de unde i-a venit lui Băsescu ideea de a se încorona preşedinte-jucător;


9) Dacă vreţi să aflaţi cine a redactat celebrul Amendament Jackson-Vannik la Clauza Naţiunii Celei Mai Favorizate cu care americanii îl şantajau şi pe Ceauşescu, şi cine a torpilat summit-ul Reagan - Gorbaciov de la Reykiavik, citiţi Prince of Darkness: Richard Perle: The Kingdom, the Power & the End of Empire in America. Autorul, Alan Weisman, nu e neoconservator, dar a scris o carte excelentă şi deloc subiectivă despre eminenţa cenuşie Richard Perle. Poate fi achiziţionată de la http://www.amazon.com/Prince-Darkness-Richard-Kingdom-America/dp/140275230X/ref=sr_1_5?ie=UTF8&s=books&qid=1248737173&sr=1-5

Dacă le citiţi, cred că deveniţi doctori în neoconservatorism şi vom putea dezbate la orice oră.

Imaginile au fost preluate de la http://ec1.images-amazon.com/images/P/1893554163.01._SS500_SCLZZZZZZZ_.jpg şi de la http://www.amazon.com/gp/product/images/140275230X/sr=1-5/qid=1248737173/ref=dp_image_0?ie=UTF8&n=283155&s=books&qid=1248737173&sr=1-5

duminică, 26 iulie 2009

Responsabilul pentru România de la Washington

Dacă v-aţi întrebat vreodată cum arată şi cum îl cheamă pe băiatul din Departamentul de Stat care are calitatea de ofiţer de serviciu pentru sfera de influenţă americană numită "România", acum aveţi prilejul să aflaţi. Pentru un bun prieten de-al meu (care ştiu că citeşte blogul), individul respectiv nu mai e demult o enigmă, deoarece l-a şi întâlnit. Chiar la Washington.

Ca să nu-l plictisesc, scriind lucruri pe care le ştie mult mai bine decât mine, voi încerca să fac postarea mai antrenantă.

Cel puţin două promoţii de centraliste (cu trese pe umăr) de la Palatele Cotroceni şi, uneori, Victoria s-au obişnuit cu numele lui Daniel Fried, tot făcându-i legătura, chiar şi după miezul nopţii, la Cabinetele 1 şi 2. Siguranţa locului de muncă pentru titularii celor două cabinete era direct proporţională cu viteza cu care răspundeau la apelurile lui Fried, ori de câte ori acesta trebuia să le ceară, să le comunice sau să le impună ceva. Încercaţi să vă imaginaţi câte W.C.-uri lua la rând, înainte de 1989, un director de întreprindere care era convocat la cabinetul lui Ion Dincă (a.k.a. "Te Leagă"). Probabil că o emoţie similară era generată şi de apelurile lui Daniel Fried, noaptea, la Bucureşti. Observaţi, în fotografie, brand-ul lui Fried: privirea de activist de partid şi degetul arătător a cărui ridicare determina creşterea tensiunii arteriale la liderii din Arcul Portocaliu ce începe la Varşovia, sare Minsk-ul (că, deh, unii au fost şi mai inteligenţi decât Central Intelligence), continuă cu Bucureşti, Kiev, Tbilisi şi se încheie la Baku. Dacă am omis pe cineva, să-mi scrieţi.

O.K., cele de mai sus sunt, desigur, speculaţii şi ironii fără mare acoperire. Adevărul îl vom afla, ca de obicei, peste 50 de ani. Dar, hai să vorbim serios despre Daniel Fried.
De câte ori credeţi că citeşte, aude, rosteşte Obama cuvinte ca "România", "Mihail Kogălniceanu" (sunt curios cum pronunţă), "mânz" sau "viezure"? Probabil, o dată la vreo 2-3 luni. Daniel Fried avea parte de ele in fiecare zi, scriindu-le, uneori, chiar cu mâna lui. Funcţionar clasic de "Eşalonul Doi", Fried a fost consilier al Preşedintelui şi director în Consiliul Securităţii Naţionale pentru probleme europene şi eurasiatice (2001 - 2005), iar între 2005 - 2009, Director General în Departamentul de Stat pentru Europa şi Eurasia. În aceste funcţii, Fried a cunoscut, planificat, orchestrat, supravegheat şi executat toate marile acţiuni politico-diplomatice (inclusiv, cele acoperite) prin care americanii au preluat, treptat, controlul total la frontierele de vest şi sud-vest ale Rusiei.
Încă ceva: Daniel Fried este un "Războinic Rece" ("Cold Warrior" sună mai bine la ei) care, din 1977 până în 1989, a lucrat în serviciul diplomatic extern, la Belgrad şi Leningrad, iar în Centrala Departamentului de Stat s-a ocupat de URSS şi Polonia, beneficiind, astfel, de solide acumulări anti-comuniste.

Fried a dobândit însă mai mult decât o expertiză uriaşă în problematica Europei de Est. A avut şi posibilitatea de a determina - direct sau indirect, inteligent sau prosteşte, brutal sau subtil, singur sau împreună cu alţii - politica SUA din această zonă, pe o durată de cel puţin opt ani. Puţini realizează puterea de care dispune un tip din Eşalonul Doi la Washington. Un Memo gândit, redactat şi semnat de Fried, cu destinaţia Biroul Oval, putea avea un efect similar cu Înţelegerea de la Ialta. Evident, băieţii din rândul doi al tehnostructurii de la Washington trebuie să facă politica Administraţiei aflată în funcţie. Dar să te ferească Dumnezeu să aibă antipatii faţă de o ţară din parohia lor sau să-şi fixeze evaluările şi propunerile către Preşedinte în tipare ideologice. Adică, să aibă o agendă personală.

Un Memo exhaustiv despre România, plecat de la Daniel Fried către George W. Bush, putea să conţină estimări, să sublinieze vulnerabilităţi, să amplifice avertismente, să evite nuanţele şi relativismul, şi să împartă actorii politici în "communists" şi "our guys". Dacă Memo-ul purta şi avize de la Pentagon şi CIA, însemna că putea să identifice un potenţial de baze militare şi un necesar de livrări de tehnică militară, să delimiteze liderii utili de personalităţile nefrecventabile, să propună bugete "acoperite" pentru campanii electorale şi acţiuni de influenţă, şi să stabilească prin ce ONG-uri se va face disbursement-ul. Văzând un asemenea Memo, Clinton, Bush sau Obama - n-are importanţă - nu cred că îl chemau pe Fried pentru discutarea, lămurirea şi luarea unei decizii pentru fiecare punct. Tot ce puteau face, în ambuteiajul de documente ce asediază zilnic Biroul Oval, era să citească rezumatul, să aprobe Memorandum-ul, iar peste 5 secunde să uite de el. De consecinţele aprobării, se ocupau Fried şi staff-ul lui. Cam in acest registru poate fi evaluată puterea de care s-a bucurat Fried. Dacă aveţi timp, meditaţi la evenimente sonore din ultimii 8-9 ani, petrecute în România şi în zonă, şi încercaţi să intuiţi tuşa (ca să nu zic "amprenta") lui Daniel Fried.

Din ce motiv vorbesc despre el la timpul trecut? Pentru că, recent, Hillary Clinton i-a făcut vânt de la "Europa şi Eurasia", iar Obama i-a dat o nouă însărcinare: aceea de a închide închisoarea cu deţinuţii suspectaţi de terorism, de la Guantanamo. E ca şi cum, înainte de '89, Ceauşescu l-ar fi numit (de-al dracu') pe Ştefan Andrei director la Salubritate. Urât final de carieră pentru un Războinic Rece care, deşi s-a ocupat de relaţia SUA - Europa, a contribuit, indirect, la contraofensiva primitivă a lui Bush împotriva terorismului, ce a culminat tocmai cu "templele torturii" de la Abu Ghraib şi Guantanamo.

Noul "Daniel Fried" (aproape a devenit o instituţie) este, din martie 2009, Philip Gordon, un tip cu experienţă din cercetare şi de la catedră, dar trecut şi prin Consiliul Securităţii Naţionale. Evident, dacă analizăm vizita lui Obama la Moscova, Gordon are, deocamdată, o agendă identică cu aceea a lui Hillary Clinton. “Phil’s calm demeanor and instincts in many ways embody the Obama style and diplomatic philosophy of calmly and clearly pursuing U.S. interests, but doing so working closely with allies and multilateral institutions,” Karen Donfried, a prominent diplomatic analyst in Washington, told the National Journal." Să sperăm...


Date despre Philip Gordon, la http://poland.usembassy.gov/embassy-events/embassy-events-2009/president-obama-to-nominate-phil-gordon-as-assistant-secretary-of-state-for-european-and-eurasian-affairs-16-march-2009.html şi http://blog.europeanaffairs.org/2009/07/02/philip-gordon-expresses-hope-for-a-%E2%80%9Cuseful%E2%80%9D-us-russia-summit-meeting-in-moscow-especially-on-arms-reductions/

Pagina lui Daniel Fried pe Wikipedia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Fried

Fotografiile au fost preluate de la http://www.kommersant.com/photo/512/DAILY/2007/090//A200703214B6_t208.jpg şi http://www.asbarez.com/wp-content/uploads/2009/06/press09060905t.jpg

sâmbătă, 25 iulie 2009

Tipologii în mlaştina neoconservatorilor

Deşi formează un grup politic compact, neoconservatorii americani sunt totuşi eterogeni.

Pe unii îi găsim venind dinspre aripa dreaptă a Partidului Democrat. Un exemplu, decedat între timp, este Jeane Kirkpatrick (foto, în poziţie intelectuală, cu mâna la falcă), ambasadoarea abrazivă a lui Ronald Reagan la ONU, rămasă în istorie datorită faptului că s-a scăpat ca proasta în public, recunoscând înclinaţiile pro-fasciste ale administraţiei din care făcea parte. Ca să cităm din pagina ei de pe Wikipedia: "She is famous for her "Kirkpatrick Doctrine," which advocated U.S. support of anticommunist governments around the world, including authoritarian dictatorships, if they went along with Washington's aims—believing they could be led into democracy by example. She wrote, "Traditional authoritarian governments are less repressive than revolutionary autocracies." [...] "According to Kirkpatrick, authoritarian regimes merely try to control and/or punish their subjects' behaviors, while totalitarian regimes moved beyond that into attempting to control the thoughts of their subjects, using not only propaganda, but brainwashing, re-education, widespread domestic espionage, and mass political repression based on state ideology. Nazi Germany and the Soviet Union are usually grouped together as examples of totalitarian regimes. Totalitarian regimes also often attempt to undermine or destroy community institutions deemed ideologically tainted (e.g., religious ones, or even the nuclear family), while authoritarian regimes by and large leave these alone. For this reason, she argues that the process of restoring democracy is easier in formerly authoritarian than in formerly totalitarian states, and that authoritarian states are more amenable to gradual reform in a democratic direction than are totalitarian states."
Să fiţi voi ai naibii!? Nu tu "constituşăn", "democrăsi", "Thomas Jefferson", "fridăm"?? Adică, Ferdinand Marcos, Pinochet şi Somoza erau băieţi buni, viitori posibili democraţi?? Lua-v-ar dracu' de papagali! Şi fraierii ăştia de prin Europa de Est (cunoscuţi sub titulatura simpatică de "dizidenţi") chiar credeau în voi şi vă mâncau gogoşile până dincolo de limita indigestiei...


Între timp, neoconservatorii au devenit mai spălaţi, subtili şi sofisticaţi, merg la frizer, au costume mişto, cu o excepţie notabilă pe care o vom menţiona la sfârşit. După 1990, grupul lor îi cuprinde pe rafinatul ideolog cu înfăţişare plăcută, Robert Kagan (i-am mai dat poza în trecut), propagandistul isteţ cu rânjet obraznic, William Kristol, "ultimul om" (nu el; aşa se cheamă una din cărţile lui) Francis Fukuyama (scoate mâinile din buzunare!!!) care, de îndata ce a văzut că Bush începe să se scufunde în Irak, le-a zis "băieţi, eu plec de la voi, fiindcă altfel îmi murdăresc CV-ul."

Şi, aşa cum am promis, ajungem la un bolovan neoconservator pe care-l cheamă John Bolton. Foarte inspirat, Bush l-a numit ambasador la ONU, cu scopul nemărturisit de a face organizaţia şi mai nefuncţională decât fusese până atunci. Bolton nu e subtil, spălat sau rafinat. Nu te ia cu concepte savante şi alunecări retorice. Bolton nu e diplomat. E replica sintezei dintre Iosif Chişinevschi, Florian Dănălache şi Leontin Sălajan - pentru cei ce îşi amintesc. Te bagă unde trebuie în mod direct şi în cuvinte puţine. Singurul lui merit e că afirmă realmente ceea ce gândeşte despre Imperiul American, despre vocaţia acestuia de a călca pe toată lumea în picioare, dimineaţa, la prânz şi seara. Atenţie! Clipul e de acum trei ani.

vineri, 24 iulie 2009

Soft Power pe subcontinentul asiatic

Putere nucleară recunoscută oficial de americani (puşi în faţa faptului împlinit) şi temută de vecinii pakistanezi (mai fraieri, ce-i drept, dar deţinători, la rândul lor, a 100 buc. arme nucleare), cvasi-aliată a URSS în timpul Războiului Rece (încrederea pe care le-o acordau sovieticii mergând până acolo încât le vindeau, în mod exclusiv, cele mai recente avioane militare cu secera şi ciocanul aplicate pe fuzelaj), posesoarea unei economii cu creşteri pe 20 de ani consecutivi (care aproape au devenit plictisitori), ţara care, potrivit lui Henry Kissinger, merită un fotoliu de membru permanent în Consiliul de Securitate al O.N.U., locul de unde încep să vină producţii de muzică şi filme încadrabile în mainstream-ul culturii de masă mondiale...facem, în sfârşit, o pauză de respiraţie, după care precizăm că ne referim la India.

Uitasem: dincolo de multele calităţi de mai sus, India a dăruit planetei cel puţin doi tipi inteligenţi, contemporani cu noi - Fareed Zakaria şi Shashi Tharoor. Despre primul am mai scris. Tharoor (pe limba lor, ശശി തരൂര്‍) este un intelectual cu o tonă de distincţii, fost secretar general-adjunct al ONU pentru comunicare şi informaţii publice, care, de fix două luni, a preluat funcţia de ministru de externe al Indiei.

Tharoor (foto) are, ca tot omul, un blog personal, unde, pe 13 mai 2009, a trântit un articol cam lung, dar, aş zice, mi-nu-nat. În măsura în care, la 1,338,612,968 de locuitori, India mai dispune de încă 5 milioane de turboreactoare intelectuale similare, Occidentul va părăsi, în scurtă vreme, Formula 1 a puterilor globale.

Oarecum flatat de atenţia aparte acordată, astăzi, Indiei, în perspectiva viitorului ei statut de hiper-putere, indianul expune o doză rezonabilă de modestie şi luciditate. Articolul său - intitulat Indian Strategic Power: ‘Soft’ - explorează potenţialul şi valenţele reale ale Indiei cu privire la prezenţa ei globală în lume. Este, dacă vreţi, un fel de India - Land Of Choice (dacă am plagiat pe cineva, chiar mi se fracturează!).

Tharoor porneşte de la deja consacratul concept lansat de Joseph Nye, Jr. - Soft Power:
"The notion of soft power is relatively new in international discourse. The term was coined by Harvard’s Joseph Nye to describe the extraordinary strengths of the US that went well beyond American military dominance. Nye argued that “power is the ability to alter the behaviour of others to get what you want, and there are three ways to do that: coercion (sticks), payments (carrots) and attraction (soft power). If you are able to attract others, you can economize on the sticks and carrots.” Traditionally, power in world politics was seen in terms of military power: the side with the larger army was likely to win. But even in the past, this was not enough: after all, the US lost the Vietnam War, the Soviet Union was defeated in Afghanistan, and the US discovered in its first few years in Iraq the wisdom of Talleyrand’s adage that the one thing you cannot do with a bayonet is to sit on it. Enter soft power – both as an alternative to hard power, and as a complement to it. To quote Nye again: “the soft power of a country rests primarily on three resources: its culture (in places where it is attractive to others), its political values (when it lives up to them at home and abroad), and its foreign policies (when they are seen as legitimate and having moral authority).”

"For Nye, the US is the archetypal exponent of soft power. The fact is that the US is the home of Boeing and Intel, Google and the I-Pod, Microsoft and MTV, Hollywood and Disneyland, McDonald’s and Starbucks – in short, of most of the major products that dominate daily life around our globe. The attractiveness of these assets, and of the American lifestyle of which they are emblematic, is that they permit the US to persuade others to adopt the agenda of the US, rather than it having to rely purely on the dissuasive or coercive ‘hard power’ of military force."

"At first glance, this seems to be a prescription for reaffirming the contemporary reality of US dominance, since it is clear that no country scores more highly on all three categories than the US. But Nye himself admits this is not so: soft power has been pursued with success by other countries over the years. When France lost the war of 1870 to Prussia, one of its most important steps to rebuild the nation’s shattered morale and enhance its prestige was to create the Alliance Française to promote French language and literature throughout the world. French culture has remained a major selling point for French diplomacy ever since. The UK has the British Council, the Swiss have Pro Helvetia, and Germany, Spain, Italy and Portugal have, respectively, Institutes named for Goethe, Cervantes, Dante Alighieri and Camoes. Today, China has started establishing ‘Confucius Institutes’ to promote Chinese culture internationally, and the Beijing Olympics have been a sustained exercise in the building up of soft power by an authoritarian state. The US itself has used officially sponsored initiatives, from the Voice of America to the Fulbright scholarships, to promote its soft power around the world. But soft power does not rely merely on governmental action: arguably, for the US, Hollywood and MTV have done more to promote the idea of America as a desirable and admirable society than any US governmental endeavour. Soft power, in other words, is created partly by governments, and partly despite governments; partly by deliberate action, partly by accident."
"What does this mean for India? It means acknowledging that India’s claims to a significant leadership role in the world of the 21st century lie in the aspects and products of Indian society and culture that the world finds attractive. These assets may not directly persuade others to support India, but they go a long way toward enhancing India’s intangible standing in the world’s eyes."

Am încercat să extrag, din articol, două-trei idei principale, dar mi se pare imposibil, fiindcă e plin de substanţă în aproape fiecare frază. Cine vrea să încerce un rezumat, găseşte eseul lui Shashi Tharoor la adresa http://www.shashitharoor.com/articleDetail.php?id=104

Încă ceva: în Bucureşti, există un Minister de Externe. Nu cred că au timp acolo pentru lectura articolelor savante. Dar măcar cineva de la Planificare sau Afaceri Strategice sau alt compartiment se gândeşte oare la traiectoria verticală a Indiei şi la modul în care noi ne-am putea intersecta cu ea?
Detalii despre Shashi Tharoor, la http://en.wikipedia.org/wiki/Shashi_Tharoor

miercuri, 22 iulie 2009

Isterii "'portocalii" şi neoconservatori uzaţi


Cu ochii la elementele grele din jurul vizitei lui Obama la Moscova, n-am remarcat grupul de pigmei îmbrăcaţi în zdrenţe portocalii, care au ţinut să-i tragă (că e la modă!) o scrisoare deschisă americanului, în ajunul plecării sale spre Rusia. Un fel de "nu ne trădaţi ca la Ialta!", dar nu pe un ton de slugă (cum ar fi fost normal), ci cu tupeu inconştient.


Semnatarii manifestului "Rusia - Bad, USA - Could be better" sunt: Valdas Adamkus, Martin Butora, Emil Constantinescu, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa.
Cinci secunde pauză. Ca să ne reculegem.
Cu excepţia lui Havel şi Walesa, numai "celebrităţi". Cred că echipele de rezerve de la Manchester United şi A.C. Milan au o notorietate internaţională mai mare decât "luzării" de mai sus. Interesant este că dintre anti-comuniştii şi anti-ruşii în funcţie numai Lolek sau cum l-o fi chemând (are un nume prea greu ca să-l scriu), preşedintele Poloniei, a "andosat" scrisoarea. Ceilalţi (Iuşcenko, Băsescu, Saakaşvili) au stat în banca lor, cu ultima rezervă de raţiune politică de care mai dispun. Băsescu, oricum, nu cred că ar semna nici măcar într-o carte de condoleanţe alături de Emil Constantinescu.

Scrisoarea a fost atât de importantă încât mă chinui de 1/2 oră s-o găsesc integral pe Google. În fine, celebrităţile au următoarele pretenţii de la Obama:

“We want to ensure that too narrow an understanding of Western interests does not lead to the wrong concessions to Russia. Today the concern is, for example, that the United States and the major European powers might embrace the Medvedev plan for a “Concert of Powers” to replace the continent’s existing, value-based security structure. The danger is that Russia’s creeping intimidation and influence-peddling in the region could over time lead to a de facto neutralization of the region.” Şi? Care e problema cu "de facto neutralization"? Nu facem parte din NATO de jure?

"Russia is back as a revisionist power pursuing a 19th-century agenda with 21st-century tactics and methods. At a global level, Russia has become, on most issues, a status-quo power. But at a regional level and vis-a-vis our nations, it increasingly acts as a revisionist one."

Exact mantra propagandistului neocon Robert Kagan din "The End of the End of History. Why the twenty-first century will look like the nineteenth":
"Again, this competition is not the Cold War redux. It is more like the nineteenth century redux. In the nineteenth century, the absolutist rulers of Russia and Austria shored up fellow autocracies in post-revolutionary France and used force to suppress liberal rebellions in Germany, Poland, Italy, and Spain. [...] Calls for a new "concert" of nations including Russia, China, the United States, Europe, and other great powers are unlikely to be successful. The early-nineteenth-century Concert of Europe operated under the umbrella of a common morality and shared principles of government."

Una din două: ori au copiat ca fraierii din eseul (altminteri, interesant) al lui Robert Kagan, ori l-au rugat pe Kagan însuşi să le scrie compunerea. Aşa am avea şi explicaţia tonului obraznic ce se degajă din scrisoare. În ambele variante, ei rămân nişte rataţi. Abia în clipa în care vor gândi cu propriul lor cap politic, renunţând la statutul de purtători de cuvânt prăfuiţi ai neoconservatorilor, s-ar putea să se bucure de ceva respect, nu atât din partea lui Obama, dar dinspre propriile lor naţiuni.

Mi se pare notabilă reacţia unui ceh, Lubomir Zaoralek, vicepreşedintele social-democraţilor din Cehia (evident, suspectat de isterici că e "omul Moscovei"): "Zaoralek, shadow foreign minister, said the letter is "parochially hysterical," "narrow-minded" and written in the "tone of a spurned mistress" ["amantă abandonată" - nota mea]. Zaoralek writes the letter arouses the impression as if the signatories do not trust the European Union when they repeat in the letter that the EU does not have a uniform stand on certain issues. "The question is why we did not do something about this during our presidency [January 1-June 30]," Zaoralek said. He said the Czech Republic should have striven for the EU's compromise stand on Russia during the EU presidency. Zaoralek said one such wasted opportunity was the EU-Russia summit in Khabarovsk that was chaired by President Vaclav Klaus."

Suntem pe 22 iulie. Nu văd nicio ştire din care să rezulte că biroul de reclamaţii şi sesizări al Casei Albe le-ar fi trimis un răspuns. Probabil, cineva de acolo le-a comunicat neoficial să mai facă un tur de pistă, ca să se calmeze şi să-şi vadă de treabă.
În schimb, potrivit ştirii apărute la adresa http://wyborcza.pl/1,86871,6830735,Mr_Obama__Don_t_Drop_the_Shield_.html , pe 16 iulie 2009, când scrisoarea a fost depusă la Washington, Madeleine Albright le-ar fi spus: "You should be happy you're not a problem for US policy"...(?!?!?!?)

Nu prea îmi dau seama dacă fosta şefă a diplomaţiei americane a vrut să-i ia la mişto, ori dacă mesajul s-a dorit a fi "băieţi, voi chiar nu ne interesaţi!"


Eseul lui Robert Kagan (căruia am ajuns să-i fac prea multă reclamă) e la http://www.tnr.com/politics/story.html?id=ee167382-bd16-4b13-beb7-08effe1a6844

marți, 21 iulie 2009

"Can We Stop Being a Superpower, Please?"

O interogaţie, afirmaţie şi totodată pretenţie de bun simţ a lui Deepak Chopra. Într-un articol postat pe Huffington Post, purtând titlul de mai sus, indianul scrie:

"America leads the world in arms dealing, starting wars, and developing new methods of mechanized death. Even if you leave aside the basic insanity of the Cold War and its stockpiling of nuclear weapons on a scale that can potentially decimate life on earth, all the reasons listed above should be enough to make anyone think twice. We may be accustomed to feeling like a superpower, but that isn't the same as feeling safe and secure."

Foarte în acord cu ceea ce se întâmplă şi se spune de 1/2 de an încoace. De fapt, cu mult mai devreme de ianuarie 2009. Dar cred că e cam exagerat pentru moment. Că lucrează cu Smartpower sau nu, prefer să ştiu că există o Americă total implicată în lume:
  • cu pretenţia de "cea mai tare din parcare" - mit sau realitate, nu mă interesează;

  • cu degetul arătător îndreptat spre bazele bombardierelor intercontinentale B-2 "Spirit" (foto), capabile să facă excursii de 1/2 de zi, 11.000 km şi înapoi, pentru a lansa bombe în curtea cui trebuie - ca nu cumva să uite cineva, oricine;

  • cu tehnologii dezvoltate fără oprire, care să profite - ca şi până acum, chiar dacă în grade diferite - tuturor locuitorilor planetei;

  • cu o limbă, cultură şi civilizaţie, Eminem, Hollywood - decadente, post-moderne, cum or fi ele,

fiindcă nu sunt încă pregătit pentru ce ar urma să vină din China sau din chiar patria lui Deepak Chopra.

"Can We Stop Being a Superpower, Please?" e o formulă cu care americanii (chiar şi prin intermediul unor indieni cosmopoliţi) se adresează exclusiv americanilor, adică, "e o dezbatere doar între noi; voi, ceilalţi, vă rugăm să părăsiţi încăperea." De acord, numai că nu putem părăsi şi planeta, aşa încât subiectul şi pretenţiile unor americani faţă de propriul lor statut global ne interesează al naibii de mult şi pe noi...

Articolul lui Deepak Chopra e la http://www.huffingtonpost.com/deepak-chopra/can-we-stop-being-a-super_b_241254.html

Detalii despre Deepak Chopra, la http://en.wikipedia.org/wiki/Deepak_Chopra

Fotografia e preluată de la http://en.wikipedia.org/wiki/File:B2_Spirit_closeup.JPEG

Raportul tov. Hillary Clinton în faţa C.F.R.

C.F.R. nu înseamnă Căile Ferate Române.

Urmând preţioasele indicaţii ale tovarăşului Obama, tovarăşa Hillary s-a prezentat în faţa "Ocultei Mai Mult Decât Vizibile" în funcţie de ale cărei strănuturi se mişcă lumea - mă refer la celebrul Council on Foreign Relations - cu un discurs programatic despre noua politica externă a Statelor Unite. Oficial, pare că Hillary s-a dus să le spună noutăţi lui Richard Haass (preşedintele Ocultei) şi colegilor săi, după care aceştia trebuiau să mimeze că rămân cu gura ca la stomatolog. În realitate, am motive să cred că Hillary şi Obama sunt veritabili purtători de cuvânt cu normă întreagă ai lui Council on Foreign Relations, pentru că...nici nu ar putea fi altfel, faţă de ceea ce vedem, în ultimele luni, în materie de noi traiectorii diplomatice americane: Brand C.F.R. 100%.

Câteva extrase ce spun totul:

"Neither the president nor I have any illusions that dialogue with the Islamic Republic will guarantee success of any kind," she said. "But we also understand the importance of offering to engage Iran and giving its leaders a clear choice: whether to join the international community as a responsible member, or to continue down a path to further isolation." (niciun cuvânt despre alternativa bombardării).

"Now some see the rise of other nations and our economic troubles here at home as signs that American power has waned. Others simply don't trust us to lead. They view America as an unaccountable power, too quick to impose its will at the expense of their interests and our principles. But they are wrong. The question is not whether our nation can or should lead, but how it will lead in the 21st century." (o temă de bun-simţ, pe care neoconservatorii nu aveau cum să şi-o pună).

"Smart power translates into specific policy approaches in five areas: First, we intend to update and create vehicles for cooperation with our partners; second, we will pursue principled engagement with those who disagree with us; third, we will elevate development as a core pillar of American power; fourth, we will integrate civilian and military action in conflict areas; and fifth, we will leverage key sources of American power, including our economic strength and the power of our example."

"Smartpower" e conceptul creat de Joseph Nye, Jr., care echivalează cu o delicată înjurătură la adresa neoconservatorilor. Dacă vreţi să vedeţi de ce, mergeţi la http://en.wikipedia.org/wiki/Smart_power

Excelentul discurs citit de Hillary Clinton şi imaginile video sunt la http://www.cfr.org/publication/19840/council_on_foreign_relations_address_by_secretary_of_state_hillary_clinton.html şi

http://www.cfr.org/publication/19804

Despre CFR, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Council_on_Foreign_Relations

duminică, 19 iulie 2009

LEFT TO MY OWN DEVICES...

E duminică şi - pentru variaţie - e o zi de PET SHOP BOYS. Noroc că nu sunt neoconservatori... Ba foarte dimpotrivă...



Din concertul aniversar al lui Trevor Horn, unul din producătorii lor, celebru şi inconfundabil pentru orchestraţiile semi-simfonice tari şi zgomotoase.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Sonia Sotomayor în faţa Inchiziţiei Republicane (partea a IV-a şi ultima)



Audierile aproape au trecut şi, distinct de câteva mici şicane legate de cele două afirmaţii publice mai sensibile rostite de Sotomayor în trecut, Republicanii au fost suficient de inteligenţi să nu se sinucidă politic lansându-se în atacuri devastatoare la adresa nominalizatei. Democraţii au majoritatea asigurată, iar un circ politic ar fi aruncat Partidul Republican în subsolul unde se găseşte instalaţia de termoficare a clădirii Senatului.
După ce s-a eschivat cu multă fineţe de la întrebările în care îi era sondată opinia asupra unor importante subiecte constituţionale, Sonia Sotomayor îşi va lua locul între cei 9 judecători supremi şi va rămâne, alături de ei, în aşteptarea marilor dosare cu impact politic, din rândul cărora care se detaşează net tema constituţionalităţii căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. Americanii vor asista la continuarea războiului dintre "activiştii judiciari" de Stânga şi cei de Dreapta, singura necunoscută, la această oră, fiind opţiunea moderatului Anthony Kennedy, care va face diferenţa.

Deepak Chopra (foto), un blogger consacrat pe Huffington Post (şi nu numai acolo) scrie despre problema super-politizării Curţii Supreme a Statelor Unite în următorii termeni:

"Sotomayor can expect to be grilled on her supposed ethnic bias and gender issues, but the real issue has nothing to do with either. It has to do with the taint that has been on the Supreme Court since the shameful ruling over the 2000 Presidential election. The purity of the justices, their supposed detachment from the dirty business of politics, was exposed as a sham. Defying the court's own long precedent, the right wing simply installed George Bush by fiat. They did so willfully, smugly, openly, and without remorse, figuring that it was payback for the activist decisions initiated under the liberal Warren court. Nine years later, the irony is that if Sotomayor were the partisan zealot so ridiculously portrayed by her opponents, she'd fit right in. Her balance and impartiality could actually be hindrances, although we are told she's good at judicial street fighting -- let's hope so.

It may take a scrapper to shake up a court that has drifted as far out of touch with America's collective consciousness as the one that tried to sink the New Deal during the Great Depression. We are very fortunate that the liberal justices so reviled by the right wing gave us civil rights, school desegregation, abortion rights, the absence of mandatory school prayer, the Miranda rights for arrested suspects, and general advocacy for ordinary citizens. By comparison, Chief Justice Roberts has almost without exception voted for corporations over individuals, and he has used his prerogatives to seek out cases where he can weaken Miranda rules and most recently, open the door for overturning the Voting Rights Act of 1967, the single most important legislation that keeps the South from sliding back into racist practices of the past.

Skeptics will argue that the Supreme Court has always been political, or at least biased toward left or right, that only the naive believe that any branch of government can -- or should -- be impartial. If that's true, then the statue of blind Justice holding her scales in the balance should be removed from the premises. The present court is unusually impure, as Bush v. Gore clearly evinced. The only good that came from that corrupt decision was to expose how harmful it is when a democracy is saddled with judicial ideologues. Bush compounded this corruption by infiltrating the whole federal judicial system with a vast number of reactionaries and religious fundamentalists. It will take years to unseat these lifetime appointees, but Pres. Obama needs to start the work, ignoring red herrings like ethnicity, faith, and gender."

Restul articolului, la http://www.huffingtonpost.com/deepak-chopra/can-the-supreme-court-be_b_234193.html

Imaginea a fost preluată de la http://rickywood.files.wordpress.com/2009/04/deepak.jpg

A murit Walter Cronkite...

Avea 92 de ani. Pe 22 noiembrie 1963 a fost primul care a anunţat decesul lui John F. Kennedy, la CBS, unde era ştirist-şef. Celebrele secunde de emoţie puternică, începând cu minutul 5:00 al clipului...


Despre Walter Cronkite, la http://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Cronkite

vineri, 17 iulie 2009

Bush şi Cheney sunt nişte securişti. Punct.



John L. Helgerson este actualul Inspector General al CIA (n-am o poză cu el). În schimbul salariului său lunar, are obligaţia să-şi toarne colegii şi chiar şi pe Directorul CIA, de îndată ce a constatat că au săvârşit ilegalităţi.
Împreună cu încă alţi patru inspectori generali din Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Departamentul Justiţiei, Agenţia Naţională de Securitate şi biroul Directorului Informaţiilor Naţionale (ăsta e şeful comunităţii americane de informaţii), Helgerson a emis un document intitulat Federal Report on the President's Surveillance Program sau, mai limpede, "George W. Bush şi Dick Cheney sunt nişte securişti."
Ce mi se pare relevant în cuprinsul Raportului nu este faptul că Bush şi Cheney ar putea fi infractori (apropo, Nixon, la vremea lui, a plătit politic şi juridic pentru mult mai puţin, Gerald Ford angajându-se să-i amnistieze faptele comise), şi că CIA este, pur şi simplu, KGB-ul emisferei de Vest. Alarmante şi revoltătoare în Raport sunt datele ce atestă "conspiraţia juriştilor" iniţiată de savantul John Yoo (foto) care ar fi fost în stare să avizeze juridic şi asasinarea lui maică-sa, dacă i-ar fi cerut-o Bush.
O spun din nou: oricât de puternică ar fi fost gena infracţională în Bush, Cheney şi restul găştii, toate încălcările Constituţiei şi ale legii nu s-ar fi produs dacă n-ar fi beneficiat de avizarea, argumentarea şi încurajarea venită din pixurile murdare ale lui Yoo, Gonzales şi Bybee, jurişti care încă sunt în libertate. Ca să ne referim tot la "Watergate" - John Dean, consilierul juridic al lui Nixon de la Casa Albă, a făcut puşcărie pentru mult mai puţin.

joi, 16 iulie 2009

Sonia Sotomayor în faţa Inchiziţiei Republicane (partea a III-a)

Deşi e o prezenţă discretă, cu o mapă profesională impecabilă, lipsită de stridenţe şi devieri, Sonia Sotomayor se încadrează perfect în schema expusă în postarea mea anterioară: Obama a nominalizat-o dintr-o listă de "reliable covert liberal judges" (conceptul îmi aparţine), cu misiunea de a apăra agenda politică a Stângii în interiorul Curţii Supreme. Nu e neapărat şi părerea mea (pentru că sună mult prea conspiraţionist), dar, aşa cum arătam, viziunea bolnavă a conservatorilor privind rolul instanţei supreme în societatea americană este, până la urmă, reflectată fidel de deciziile orientate sistematic, în ultimele decenii, către valorile post-moderne ce subminează America profundă.

Nevoia lui Obama de a avea un judecător de încredere pe banca supremă este amplificată de faptul că - distinct de demisia lui Souter care a deschis vacanţa postului oferit acum lui Sotomayor - doi dintre ceilalţi trei liberali au probleme: Stevens are 90 de ani, iar Ruth Ginsburg este, de mai mulţi ani, bolnavă de cancer, elemente ce fac foarte probabilă demisia lor în mandatul lui Obama. Or, echilibrul actual de la Curte poate fi răsturnat în favoarea Stângii doar dacă Obama ar fi nevoit să ocupe locurile vacantate de judecătorii conservatori, însă, actualmente, nu se întrevede o asemenea eventualitate, toţi cei patru (Roberts, Scalia, Thomas şi Alito) fiind relativ tineri şi sănătoşi, ceea ce vă urez şi dumneavoastră. În ceea ce-l priveşte pe centristul Kennedy, al cărui vot-balansoar (Stânga-Dreapta) a ajuns să fie decisiv şi un veritabil factor de echilibru politic la nivel naţional, o înlocuire a sa nu este nici previzibilă şi nici neapărat dezirabilă.
În plus, Obama ştie cât de mult datorează aripii progresist-liberale a Partidului Democrat, tot mai pretenţioasă, agresivă şi ambiţioasă în proiectele ei politice ultra-stângiste, pentru a asigura şi mai mult prezenţa unui judecător situat pe această linie ideologică. De aceea, Sotomayor nu poate fi, în niciun caz, o centristă moderată.
Şi, totuşi, ce anume certifică aderenţa (dacă nu chiar apartenenţa) Soniei Sotomayor la valorile şi obiectivele Stângii? Din punctul de vedere al vizibilităţii, de-a lungul carierei sale, Sotomayor a fost foarte prudentă, evitând opinii separate incendiare şi motivări politizate în deciziile pe care le-a pronunţat. Articolele de specialitate pe care le-a publicat sunt, şi ele, lipsite de accente militantiste. Analiza manifestării ei profesionale ar determina aplicarea etichetei de "centristă" sau, în orice caz, dificultatea ori chiar imposibilitatea de a o asocia Stângii. Totuşi, în două discursuri publice, Sotomayor s-a trădat: într-un caz, a zis ceva de genul "o hispanică înţeleaptă judecă mai bine decât un bărbat alb", ceea ce, în gramatica politică americană, echivalează cu o înjurătură în care evoci părinţii cuiva. În altă împrejurare, a comis erezia să afirme că "politica se face în curţile de justiţie" (în sensul de "politici publice", nu politică de partid). Adică, exact coşmarul conservatorilor care a generat conceptul de "activist judiciar". Clipul de mai sus a înregistrat scăparea lui Sotomayor.
Cineva ar putea susţine că au fost doar nişte afirmaţii neinspirate, eventual, scoase din context. Eu cred însă că nimic nu e întămplător în America Războiului Cultural, unde Obama, Sotomayor şi mulţi alţii sunt nişte actori care îşi afirmă tot mai mult, mai des, mai deschis şi mai pronunţat identitatea ideologică. Iar cele două scăpări ale nominalizatei la Curtea Supremă ar fi putut intra în categoria semnalelor publice semi-codificate pe care a simţit nevoia să le transmită cui trebuie...

miercuri, 15 iulie 2009

Sonia Sotomayor în faţa Inchiziţiei Republicane (partea a II-a)


Cam de prin anii '80, Republicanii şi Democraţii au înţeles cât de importantă devenise procedura de nominalizare şi confirmare a judecătorilor la Curtea Supremă a Statelor Unite. Asta pentru că, de peste 5o de ani, Supremii pronunţau şi pronunţă - şmechereşte - decizii în probleme constituţional-politice, de care Congresul şi cele două partide se fereau şi se feresc şi astăzi ca de ouă fierbinţi. Prin urmare, o bună parte din agenda politică partizană a naţiunii a fost transferată la completul celor 9 judecători (foto sus) pe care poporul nu-i poate alege şi nici revoca, motiv pentru care - spre deosebire de congressmeni şi senatori - rezistă cu succes la tăvăleala şi la înjurăturile publicului şi ale presei.

Realitatea este că, ori de câte ori, Curtea Supremă acţionează ca instanţă de contencios constituţional, judecătorii ei - liberali, conservatori şi centrişti - ajung să exprime - mai mult sau mai puţin subtil - ideologii, valori şi opţiuni politice, actul propriu-zis de justiţie contând mai puţin. Până prin anii '40, Curtea era dominată de conservatori care, spre exemplu, loveau în şi declarau neconstituţionale politicile socialiste ale lui Roosevelt. În consecinţă, recordman-ul mandatelor prezidenţiale din America (patru la număr, mai tare decât Iliescu) le-a pus gând rău, declanşând şi lăsând prin testament politic numirea, treptată, a judecătorilor de orientare liberală la Curtea Supremă.
Republicanii care - poate nu fără temei - au ajuns să vorbească despre o teorie a conspiraţiei, sunt convinşi că judecătorii liberali au o agendă politică ascunsă, întinsă pe decenii, având ca obiectiv demolarea sistematică a valorilor tradiţionale americane (familia, religia, simbolurile naţionale, supremaţia rasei albe) şi promovarea valorilor post-moderne (libertatea de exprimare fără limite, multiculturalismul, pornografia, avortul, concubinajul, ateismul, homosexualitatea). Nu ştiu dacă au dreptate, în sensul că ar exista o conspiraţie longevivă la Washington, având aceste ţinte.

Cert este însă că, începând cu anii '50, toate temele de mai sus au ajuns în clădirea din imaginea alăturată şi au fost soluţionate favorabil cu majorităţile liberale existente, în diferite perioade, în rândul judecătorilor Curţii Supreme.

Reţeta fiind astfel consacrată, fiecare Preşedinte selectează pentru nominalizare judecători care sunt adepţii ideologiei partidului din care acesta face parte. Dacă are norocul ca partidul respectiv să fie majoritar în Congres, confirmările nici nu mai constituie o problemă.

Republicanii îi acuză - evident, ipocrit - pe Democraţi că aduc pe bancheta Curţii judecători liberali incapabili de neutralitate şi respect pentru Constituţie şi lege. Aceşti judecători sunt denumiţi "activişti judiciari" pentru că urmează o linie politică radicală, conformă cu ideologia şi valorile Stângii Democraţilor. Republicanii acuză că, prin deciziile pe care le pronunţă, activiştii judiciari se abat de la Constituţie, adaugă la Constituţie şi inventează drepturi fundamentale pe care Părinţii Fondatori nu le-au prevăzut (cum ar fi, de pildă, dreptul la intimitate). Şi cam au dreptate, doar că sunt nişte mincinoşi şi ipocriţi ordinari. Pentru că băieţii lor echipaţi în negru nu sunt nici ei mai buni, habar n-au ce-i aia neutralitate, şi, atunci când au majoritatea - eventual cu ajutorul unui judecător presupus centrist, cum se întămplă în ultimii 20 de ani - o dau pe impunerea fără jenă a ideologiei conservatoare. Alteori, centriştii votează alături de liberali.
Exemple? Câte vreţi. Spaţiul blog-ului mă obligă să mă limitez la un Top Ten personal:
1. Brown v. Board of Education (1954) - interzicerea segregaţiei rasiale în şcoli;
2. Epperson v. Arkansas (1968) - se permite predarea evoluţionismului în şcoli;
3. Roe v. Wade (1973) - femeilor americane li se recunoaşte dreptul constituţional la întreruperea voluntară a cursului sarcinii (de atunci, Dreapta radicală consideră fiecare judecător liberal ca fiind un "ucigaş de copii");
4. Minersville School District v. Gobitis (1940) - judecătorii conservatori majoritari obligă elevii aparţinând cultelor religioase neo-protestante să salute steagul american în şcoli, sub sancţiunea exmatriculării;
5. Texas v. Johnson (1989) - arderea drapelului american în public este o formă de protest constituţională;
6. Cruzan v. Director, Missouri Dept. of Health (1990) - se recunoaşte dreptul constituţional la sinuciderea asistată medical;
7. Lawrence v. Texas (2003) - este recunoscut dreptul la intimitate sexuală, în contextul declarării ca neconstiuţională a unei legi din statul Texas, ce interzicea relaţiile intime între persoanele de acelaşi sex.
8. Korematsu v. United States (1944) - protecţia securităţii naţionale este mai importantă decât drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel încât cetăţenii americani de origine niponă pot fi internaţi în lagăre pentru a se preveni cazuri de spionaj.
9. Gonzales v. Carhart (2007) - cu majoritatea formată din conservatori plus un centrist se reconfirmă constituţionalitatea legislaţiei de interzicere a avorturilor în sarcinile avansate.
10. Bush v. Gore (2000) - renumărarea voturilor din Florida a fost declarată neconstituţională, ceea ce a determinat victoria lui George W. Bush în alegerile prezidenţiale.
Poftă bună!

marți, 14 iulie 2009

Soni Sotomayor în faţa Inchiziţiei Republicane (partea I)

Ieri, în Comisia Juridică a Senatului, au început audierile pentru confirmarea lui Sonia Sotomayor, pe care Obama a numit-o în funcţia de judecătoare la Curtea Supremă a Statelor Unite.


Comisia e prezidată de Democratul Patrick Leahy (aflat la al 7-lea mandat, ceea ce înseamnă că e senator de peste 4 decenii). Ca o paranteză, Leahy (foto dreapta) se pronunţă în favoarea anchetării Administraţiei Bush cu privire la torturile de la Guantanamo şi alte abuzuri derivate din războiul contra terorismului.

Vicepreşedintele Comisiei Juridice ("ranking member" se cheamă la ei) e senatorul Republican Jeff Sessions (foto stânga, zâmbind prosteşte), o expresie de groază a ceea ce poate fi mai medieval, anacronic şi fascistoid în politica americană actuală. Din prezentarea sa pe Wikipedia, menţionăm:

"Sessions was one of only nine opponents of Senator John McCain's anti-torture amendment. Sessions supports former Vice President Dick Cheney's proposal to exempt the Central Intelligence Agency (CIA) from any ban on the use of torture."

Sessions opposes approval of the Uniting American Families Act. In June 2009, during testimony by a 42-year-old Filipino woman who was scheduled to be deported in April 2009 despite being the mother of two American children and having a relationship for 23 years with an American woman, Sessions was audibly heard relaying to one of his aides, "Enough with the histrionics" when the woman's 12-year-old son began crying during the testimony."

Sessions has advocated the extension of FISA legislation to legalize the Bush Administration's wiretapping techniques. He compared worries about government overreach to "two dramatic errors some years ago in a situation just like this, on emotion driven by our civil libertarian friends," specifically the lack of sharing of information between the FBI and the CIA as well as prohibitions on obtaining intelligence from "dangerous" sources."

Ieri, Sessions n-a avut de lucru şi a criticat preferinţa lui Obama pentru o judecătoare (Sotomayor) "who has shown empathy with people." Sessions said that "empathy for one party is always prejudice for the other. I will not vote for, and no senator should vote for" anyone who will not render justice impartially, he said. "Call it empathy, call it prejudice or call it sympathy, but whatever it is, it's not law," he said. "In truth, it's more akin to politics and politics has no place in the courtroom."

Cu alte cuvinte, pe Sessions (nume ale cărui consoane "SS" din mijloc par a nu fi întâmplătoare) îl deranjează judecătorii părtinitori, posesori de agendă politică. E ciudat că nu-l apucă aceeaşi indigestie în legătură cu actuala falangă partizan-ultra-conservatoare de la Curtea Supremă, formată din judecătorii Roberts (preşedintele Curţii), Thomas, Scalia şi Alito. Cu ăştia nu mai are probleme, ăştia nu fac politică, beau numai lapte şi sunt în pat devreme. Ca să doarmă. În plus, Dreaptă Judiciară Supremă e, în mod deschis, ANTI-minorităţi etnice şi sexuale, -imigranţi, -sindicate, -intimitate, -prezervative, -Stânga, -egalitate în faţa legii, -libertate de exprimare, având, bineînţeles empatii/simpatii faţă de cei ce promovează reînvierea Evului Mediu pe sol american.

Dacă Sessions ar fi fost senator în România, Ion Iliescu ar fi zis despre el că e "un Prostănac". Ceea ce reprezintă aproape o înnobilare, pentru ca s-ar fi putut trezi candidând la funcţia supremă în stat. Fiind însă senator american Republican, Sessions e doar handicapat sufleteşte, astfel cum rezultă din articolul (plus videoclipul sugestiv) intitulat


Puteţi urmări elementele audierii lui Sotomayor pe Live Blog-ul (cu ştiri şi imagini video în direct) special creat de Doug Kendall pe
http://www.huffingtonpost.com/doug-kendall/liveblogging-the-sotomayo_b_230543.html

Fotografiile sunt preluate de la http://www.cbc.ca/gfx/images/news/photos/2009/05/26/f-cp-sotomayor-pres2-584.jpg, http://www.asipp.org/images/sessions_hires_000.jpg şi http://druglaw.typepad.com/photos/uncategorized/2008/02/13/senator_patrick_leahy.jpg

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare