sâmbătă, 1 august 2009

Nevoia de a fi mereu în campanie electorală (partea a 2-a)

Cunoştinţele mele despre "Viaţa la Casa Albă" (în original, monumentalul serial s-a chemat "West Wing", indicând zona Casei Albe unde se găsesc Biroul Oval şi acvariile celor mai apropiaţi consilieri ai Preşedintelui) îmi spun că, în fiecare zi, Obama nu primeşte doar buletinele de informaţii în legătură cu ce s-a mai întămplat în lume şi la el acasă, dar este şi avertizat de secretarul de presă şi de directorul de comunicare (Robert Gibbs şi David Axelrod, în viaţa reală) despre ce să zică şi ce nu atunci când, pe parcursul unei zile, se intersectează cu pool-ul de presă.
Incidentul de la Cambridge (profesor negru + miliţian alb) a figurat cu siguranţă pe lista de avertismente cu reţete de răspuns, întrucât avea evidente implicaţii politice, iar Preşedintele nu trebuia lăsat în aer, în eventualitatea unei întrebări insidioase din partea unui ziarist. Habar n-am ce i-au spus. Cert este că Obama a ieşit în public, dorindu-şi parcă să fie întrebat, pentru că îl interesau trei lucruri: fusese un abuz, victima era un intelectual de culoare de la Harvard (unde Obama condusese, cu ani în urmă, Harvard Law Review), iar miliţianul trebuia făcut tâmpit. Toate trei elementele i-au reuşit, înghesuite într-o frază care, în esenţă, afirma amatoristic că "de fapt, habar n-am ce s-a petrecut exact, dar totuşi pot să dau verdicte!"
Ca şi în serial, e posibil să fi fost un lanţ de greşeli, începând de la consilieri şi culminând cu gafa prezidenţială. Astfel, incidentul, scos din provincialismul unui orăşel universitar cu 100.000 de locuitori, prin intermediul lui Harvard Crimson (e drept, un fel de New York Times studenţesc), şi adus în dezbaterea publică din Capitală, a provocat scăparea (intenţionată sau nu) a Preşedintelui, ceea ce, la rândul său, a determinat protestul ţâfnos al sindicatului miliţiei din Cambridge pentru jignirea adusă unui coleg ce-şi pune zilnic viaţa în pericol, şi, ca rezultat final, problema pentru David Axelrod de "cum dracului ieşim din chestia asta." Specialiştii în comunicare apelează, în asemenea circumstanţe, la soluţia "Change The Story", adică substituirea evenimentului generator al problemei cu un altul capabil s-o estompeze: dincolo de a-ţi cere scuze (ceea ce poate fi uneori prejudiciabil), creează ceva inedit, de culoare, cool! Aşa încât, ideea a fost "eu, Obama, îi invit pe profesor şi miliţian, la o bere pe peluza Casei Albe, ca între prieteni." Premieră PR absolută. Iar, în America, şomajul continuă sa afecteze 1 din 10 cetăţeni apţi de muncă...
Prin ceea ce a făcut, Obama nu se diferenţiază de Băsescu, Chavez sau chiar Berlusconi. Băsescu are scuza că trăieşte în băltoaca politică unde, de 20 de ani, există numai amatori pe care Ceauşescu, dacă ar mai fi în viaţă, i-ar distribui în Cântarea României 2.0. Cu toate că în România există consilieri competenţi în comunicare.
În schimb, Obama e un semi-zeu, şi nu consilier municipal în Cambridge/Massachusetts. E dirijorul unei umanităţi care îi intonează refrenul "Yes, we can!", şi nu politicianul mărunt care are boală pe miliţieni cretini. În fişa postului suprem de la Casa Albă scrie că trebuie să vorbească în public numai despre Rusia, China, lumea arabă, încălzirea globală, faptul că pe Marte s-au găsit urme de apă şi cum naiba putem ajunge acolo în următorii 10 ani. Orice subiecte situate mai jos de acestea îl descalifică şi declasifică din funcţia de Preşedinte al SUA şi de atlet mesianic al Planetei. Cât timp Obama se limitează la fişa postului, sindicatul miliţienilor comunali nu poate să convoace o conferinţă de presă, cu zeci de reporteri, camere de luat vederi şi microfoane-girafă, de parcă era un summit Nixon-Brejnev, de pe vremuri. Câtă vreme Obama nu-şi părăseşte Olimpul, nici nu poate fi scuipat verbal de miliţieni ofensaţi pe care, altminteri, trebuie să-i urce cu liftul, în văzul presei mondiale, tocmai la el în Olimp (unde puteau ajunge, cel mult, în calitate de turişti), pentru a le servi nectar fără alcool.
Totul se reduce, până la urmă, la nevoia patologică de a nu părăsi campania electorală, de a te uita în fiecare dimineată cu groază la procentele favorabile din sondaje, care scad, de a pune Departamentul de Comunicare să inventeze ceva pentru a mai căştiga 1% sau chiar şi numai nişte zecimale. Având tot timpul reflexul de candidat şi nu cel de Preşedinte, când dracului mai ai timp să guvernezi? Cum să mai rezolvi 45 de milioane de americani care, în continuare, nu au asigurare de sănătate? În cea mai avansată societate de pe glob.
În anii '60-'70 era mai simplu. Sobrietatea şi reţinerea liderilor mondiali constituiau regula, întrucât declaraţiile pe care aceştia le dădeau la ora 11, se transmiteau abia la ştirile de la ora 20. Astăzi, în epoca lui Instant News, Breaking News, CNN, Internet şi Live Blogging, prostiile rostite de Obama la Washington ajung în 30 de secunde pe ecranul unui computer din Kuala Lumpur, Lagos sau La Paz. Sentimentul de participant într-o competiţie electorală în care vorbeşti mult şi deseori prost e oare mai puternic decât senzaţia pe care ţi-o conferă postura din care poţi rezolva probleme globale, după care dai declaraţii de presă scurte şi seci? Presiunea unui vot pe care-l vrei introdus în urnă contează mai mult decât stress-ul ce se dezvoltă într-o celulă de criză coordonată din subsolul Casei Albe, de unde nu poţi da interviuri?
Întrebaţi-l pe Obama şi vă va răspunde afirmativ. Doar din priviri. Pentru că ştie cât de mult l-ar costa un răspuns dat pe gură...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare