marți, 4 august 2009

Brokerii enigmatici ai păcii (postare în evoluţie)

1994. Coreea de Nord îi expulzează pe inspectorii AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică), notifică lumea că se pune pe construit arma nucleară şi declanşează o criză în relaţia cu SUA. De dincolo de Pacific, de la Bill Clinton, vin ameninţări cu sancţiuni şi se scot din sertare planuri de invazie şi acţiuni sub acoperire. Un conflict armat nu mai părea deloc o fantezie, inclusiv pe cheltuiala bănească şi de victime omeneşti a sud-coreenilor, iar scenariştii de la Hollywood au produs 10 ani mai târziu un film în care se speculează că SUA ar fi expediat atunci un grup de comando în Coreea de Nord, pentru a sabota un obiectiv nuclear.


Brusc, într-o dimineaţă, pe aeroportul din Phenian, aterizează o aeronavă comercială. Printre pasageri, fostul Preşedinte Jimmy Carter, la acea dată, bunic şi jucător de golf cu celebrităţi. Fără nicio explicaţie (pentru că, nu-i aşa?, orice american poate oricând să plece la Phenian, fără viză şi fără şicane), Carter se întâlneşte cu Kim Il-sung (care, tot nu-i aşa?, în ziua respectivă n-avea nimic altceva de făcut) şi, împreună, pun bazele unui acord prin care Coreea de Nord acceptă să-şi îngheţe programul nuclear şi să se conformeze obligaţiilor internaţionale de neproliferare, la schimb cu petrol şi construcţia unor reactoare cu apă uşoară.

Oficial, Carter fusese trimis la Phenian de către Clinton, aşa, din senin. Fusese o lovitură diplomatică trăsnet.

În 2002, cu George Bush pe post de marionetă şi cu neoconservatorii la sfori, înţelegerea cu nord-coreeni se duce naibii, după ce discursul belicos al americanului a înălţat Coreea de Nord la rangul de verigă în Axa Răului. Din acest moment, Kim Jong-il se jură că va construi arme nucleare şi rachete în trei trepte, capabile să-şi ducă ogivele până la Los Angeles, dacă nu chiar şi mai departe.

4 august 2009. Adică, astăzi. Tot din senin, Bill Clinton coboară dintr-un avion fără însemne la Phenian, e întâmpinat cu flori de o pionieră şi preluat de Kim Kye Gwan, negociatorul-şef nord-coreean în dosarul nuclear. Semi-oficial, Clinton s-ar fi dus să-i scoată din închisoare pe doi jurnalişti americani arestaţi acolo. Nu ştim dacă fostul Preşedinte a fost trimis în deplasare diplomatică de nevastă, care e şefa de resort, de Obama ori de cineva dintr-un birou mult mai mare şi mai Trilateral decât Biroul Oval. Nu ştim nici cu ce mandat s-a dus acolo, dar dacă se repetă soluţia "Carter" din 1994, atunci Obama poate marca, oficial, un punct diplomatic uriaş.


Putem specula că emisarii enigmatici americani, sculaţi din pat, urcaţi în avion şi trimişi în capitala unui stat cu care americani sunt într-o stare de război de facto, fac parte dintr-o filieră/reţea/organizaţie supra-trans-naţională şi mega-conspiraţionistă care, atunci când atmosfera devine extrem de nasoală în lume, se activează şi găseşte rezolvări incredibile.

Putem merge pe versiuni conspiraţioniste sau putem găsi răspunsuri mai simple. Următoarea mare putere cu care Washington-ul trebuie să stea la masă, după Rusia, e (pauză de suspans şi răpăit de tobe) Chinaaaaaaaaa. China e protectoarea Coreeii de Nord, chiar dacă îşi exercită acest statut ţinându-se cu mâna de nas. Dar e un protectorat util, pentru că prin proiectarea, în opinia publică, a unei rogue nation (cum poetic se exprimă politologii americani) dispusă să se joace cu rachete nucleare şi care ascultă într-o oarecare măsură de Beijing, chinezii îşi pot atinge diverse obiective de politică externă. Cred că, mai degrabă, Bill Clinton a primit viza de aterizare la Phenian de la chinezi, iar Kim Jong-il a fost trezit din somn tot de la Beijing, cu indicaţia să fie băiat bun şi să-l ajute pe Clinton să se întoarcă acasă cu jurnaliştii americani şi cu veşti bune de genul: "Coreea de Nord va construi hidrocentrale şi Disney Land-uri în loc de rachete nucleare".

Ceea ce înseamnă că, în schimbul acestei manevre, cu Clinton în chip de fals intermediar enigmatic, Obama trebuie să fie mai mult decât amabil, în viitorul apropiat, cu finanţatorii deficitului bugetar american. Calmarea Coreeii de Nord, urmată de oferirea unor avantaje economice pe termen scurt şi mediu, ar putea constitui şi o modalitate prin care americanii să continue izolarea Iranului, cunoscută fiind cooperarea dintre cele două verigi ale Axei Răului în domeniile nuclear şi al rachetelor purtătoare.

Update continuu:
Postarea mea de la prânz evoluează în funcţie de evenimente şi am revenit acum asupra unor elemente din cuprinsul ei iniţial. Cea mai tare ştire - preluată din link-ul de pe HuffPost - mi se pare aceea care pune în gura purtătorului de cuvânt al Casei Albe, Robert Gibbs, următoarea negaţie: White House spokesman Robert Gibbs, however, denied Clinton went with a message from Obama. "That's not true," he told reporters. Deci, până la urmă, chiar nu se ştie cine sunt mandanţii lui Bill Clinton. Mă-ntreb cum suportă Hillary, în calitate de soţie şi Secretar de Stat, aşa ceva...
Refuzul lui Gibbs de a recunoaşte mandatul Casei Albe e o măsura preventivă pentru cazul în care demersul cu Bill Clinton eşuează. Altminteri, ar însemna ca Obama să rişte încasarea unui autogol. Recursul la o persoană privată, dar cu prestanţă şi influenţă internaţională, reprezintă un mijloc prin care îi pui pe alţii să se tăvălească prin praf în locul tău, fără să-i doară la prestigiu dacă o dau în bară.
Dacă, în schimb, misiunea lui Clinton se încheie cu succes, facem pariu că pleacă şi în Iran, fiindcă şi acolo sunt 3 jurnalişti americani arestaţi? Asta o fi oare acum noua schemă utilizată pentru aranjarea de negoiceri rapide pe dosare nucleare?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare