luni, 3 august 2009

Hillary - secretara deocamdată disciplinată


Postul de Secretar de Stat al Statelor Unite - adică ministru de externe, în dialectul politico-diplomatic european - a fost rezervat, de-a lungul timpului, unor persoane ale căror ambiţii s-au izbit, adesea, dacă nu de cele ale omului din Biroul Oval, atunci de prezenţa, interesele sau
inoportunitatea colegilor de Cabinet. Unii dintre titularii postului au avut succes, alţii dimpotrivă.

În sinea lui, Henry Kissinger ar fi vrut să fie preşedinte în locul lui Nixon, dar fiind născut în altă ţară, nu-l lăsa Constituţia SUA. De-al naibii, în schimb, şi-a lăsat atât de apăsat amprenta pe politica externă americană, în calitate de asistent pentru securitate naţională, încât lumea abia îşi mai aminteşte că pe Secretarul de Stat al lui Nixon îl chema William Rogers.
Înainte de asta, în vremea lui Eisenhower, Secretarul de Stat John Foster Dulles şi fratele său, Allen Dulles, Directorul CIA, tăiau şi spânzurau în tot ce ţinea de politica externă şi acţiunile sub acoperire. Motiv pentru care, şeful lor, Eisenhower, în calitate de Preşedinte, apuca să mai afle doar citind ziarele despre raidurile de recunoaştere efectuate de avioanele americane U2 deasupra URSS.
Mai târziu, pe timpul lui Jimmy Carter, lupta sălbatică şi iraţională pentru supremaţie dintre Cyrus Vance, Secretarul de Stat, şi Zbigniew Brzezinski, asistentul pentru securitate naţională, era la fel de prejudiciabilă pentru America precum tensiunile cu sovieticii. Vance a cedat psihic şi a plecat.
La începutul primului mandat al lui Ronald Reagan, Alexander Haig, Secretarul de Stat provenit din garnitura Nixon-Kissinger, chiar şi-a imaginat că e omul nr.2 în stat şi că va putea dicta politica externă americană. Imediat după atentatul asupra lui Reagan, a afirmat într-o conferinţă de presă, fără să-l întrebe nimeni: "I'm in charge!" După câteva luni, i s-a dat de înţeles că politica externă se concepe la Casa Albă şi nu la Departamentul de Stat. Drept urmare, Haig a demisionat.
În sfârşit, după ce s-au porcăit cu generozitate în campania pentru alegerile primare din Partidul Democrat, Obama şi Hillary au ajuns, în final, la o relaţie imposibil de conceput în urmă cu un an: el - şef, ea - secretară.
Hillary Clinton deţine însă funcţia de conducere în singurul domeniu cu vizibilitate şi de relativ succes, în care a excelat, până acum, Administraţia Obama. Un motiv suficient pentru a o vedea furându-i prim-planurile lui Obama. În realitate, Hillary e extrem de reţinută. Nu are iniţiative personale şi se fereşte să-şi asume maternitatea proiectelor şi demersurilor concrete de politică externă. Se întâlneşte cu omologii ei străini de categorie grea, dar o face evitând ieşirile şi declaraţiile spectaculoase. Interviurile sunt extrem de puţine şi, în orice caz, nu putem să consemnăm decât apariţii publice în care a vorbit, explicit, în numele şi pe seama Administraţiei, nu în nume propriu.
Coordonatorul ei de la Casa Albă, destul de ştersul general în rezervă Jim Jones, asistentul lui Obama pentru securitate naţională, e modest, nu-i face greutăţi şi nu o concurează public, fapt ce i-ar facilita lui Hillary rolul de primadonă. Totuşi, nu înţelege să-l eclipseze pe Jones.
În plus, ca o fostă candidată la nominalizarea pentru funcţia supremă în stat şi posesoare a unei solide experienţe pe toată suprafaţa temelor politice americane, nu se lansează aproape deloc în declaraţii privind subiectele sensibile de politică internă (reforma asigurărilor de sănătate, redresarea economiei etc.). Deşi calitatea de membră a cabinetului i-ar oferi acest drept.
În concluzie, Hillary apare ca o excepţie incredibilă de la tradiţia istorică evocată mai sus. Pare să înţeleagă, până în momentul de faţă, care sunt limitele spaţiului ei de joc, se mulţumeşte cu ce a primit, acceptând să coboare mult sub altitudinea politică la care ajunsese în campania electorală. Nu face nimic de natură să prejudicieze imaginea lui Obama, a Administraţiei sau pe cea a Partidului Democrat.
Sunt curios dacă va mai fi la fel de disciplinată şi în momentul în care cota de aprobare a lui Obama va ajunge să oscileze în jurul lui 50%.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare