miercuri, 30 septembrie 2009

China

Care e cel mai stresat lider politic de pe planetă? Nu spuneţi Obama, chiar dacă pretinde că trebuie să jongleze cu probleme de pe 3-4 continente simultan.
Cel mai stresat, îngrijorat şi preocupat lider e preşedintele Chinei, care, în fiecare noapte, înainte să se culce, se întreabă: "Ce dracului dau mâine de mâncare la 1,345,751,000 de oameni?"

Aşa că să nu-i mai aud pe unii că se dau "responsabili" şi vorbesc despre "FMI", "violenţa stradală", "creştere economică", "sistemul sanitar", "învăţământul", "mogulii" etc. În condiţiile în care, în China, se mai serveşte încă pedeapsa cu moartea, cu siguranţă că nişte chinezi care ar fi "performat" în stilul "clasei politice" din România, ar fi stat la coadă ca să se aşeze în faţa plutoanelor de execuţie.

Pe actualul supra-preocupat al planetei îl cheamă Hu Jintao. Wikipedia chiar nu face economie de formule, numindu-l "the Paramount Leader of the People's Republic of China, holding the titles of General Secretary of the Communist Party of China since 2002, President of the People's Republic of China since 2003, and Chairman of the Central Military Commission since 2004, succeeding Jiang Zemin in the fourth generation leadership of the People's Republic of China."

Hu Jintao finanţează 1/4 din bugetul lui Obama, e membru în G20, BRIC şi Organizaţia de Cooperare de la Şanghai. Ultimele două cluburi l-au pus alături de Medvedev şi Putin, şi au facilitat armatei chineze exerciţii comune cu unităţi ruseşti, fiind prima dată de la invaziile mongole când soldaţii cu ochii oblici ies peste graniţa de vest...

Dacă mâine, undeva în Europa, aterizează o navă extraterestră, iar omuleţii verzi dau peste un grup de pietoni mai educaţi şi îi întreabă: "Care este şi unde îl găsim pe liderul vostru?", pământenii s-ar putea să uite pentru o clipă de Obama (care n-are în plus decât avantajul supra-mediatizării) şi să le zică: "E unu' în China, o ţară pe care e imposibil să n-o vedeţi din Cosmos, că are şi un Zid...dar am uitat cum îl cheamă..."

Biografia lui Hu Jintao este rezumată la http://en.wikipedia.org/wiki/Hu_Jintao
Amănunte despre cele două cluburi selecte sus-menţionate se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/BRIC şi http://en.wikipedia.org/wiki/Shanghai_Cooperation_Organisation

Steagul roşu cu stele aurii e preluat de la http://en.wikipedia.org/wiki/File:Flag_of_the_People%27s_Republic_of_China.svg

Tot despre "clasa de mijloc"

Tocmai ce scriam ieri despre falsul respect al Dreptei de cazinou faţă de "clasa de mijloc": Middle-Class Family Living In Storage Unit After Losing Jobs.

Citiţi detaliile la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/29/family-sees-shame-fear-in_n_303537.html şi rugaţi-vă să n-ajungeţi la fel, apropos de noul elan "pro business" care a cuprins Dreapta.

marți, 29 septembrie 2009

Jucătorii de cazinou nu se potolesc

Cu ocazia recentei şi bine-meritatei expedieri în opoziţie a Partidului Social-Democrat la alegerile de acum două zile din Germania, Dreapta de acolo ca şi de prin alte părţi a prins aripi, glas şi tupeu, plus apetit pentru guvernare. Asta după ce, în ultima vreme, ca efect al crizei globale, a încasat - mai peste tot în lume - puternice croşee de Stânga şi a stat ascunsă la vestiare, ca să nu fie obligată să dea explicaţii penibile.
Izolaţi până la plictiseală în schemele ideologice ale sec.18-19 şi parţial 20, "dreptacii" tot nu pricep că înjurăturile pe care le-au primit în anul de graţie crizată 2008 n-au venit doar din partea adversarilor de idei (adesea, la fel de inflexibili şi lipsiţi de imaginaţie), ci şi de la oameni înzestraţi pur şi simplu cu bun-simţ, care înţeleseseră că "pro-business" înseamnă, în realitate, "pro-casino" şi, uneori, chiar "pro-fraudă." Totuşi, în ultra-legalista democraţie americană, în afara unui papagal numit Madoff, n-a intrat nimeni la puşcărie din echipa multinaţională a jucătorilor de cazinou.

În această conjunctură, de aparent reviriment al Dreptei, Huffington Post titrează "Derivatives: Bailed-Out Banks Still Making Billions Off Risky Bets."
Reglementări? Controlul pieţelor financiare? Aiurea!!! Pro-Business toată ziua!!!

Ba, mai mult, reprezentantul unei autorităţi americane de supraveghere, (Office of of the Comptroller of the Currency) "argues that derivatives trading is not inherently risky, explaining that banks are trading these instruments every minute of every day with institutions more creditworthy than a typical borrower." Good for youuuuu!!!
În final, acelaşi purtător de cuvânt declară cu un ton ipocrito-resemnato-inconştient că "It's tough to think of the world without derivatives, and it's not a pleasant world either."
Pe la sfârşitul anilor '70, Ceauşescu afirma că, "în lume, bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii, tot mai săraci." Evident că, la vederea acestui citat, vor sări unii din baie, scuipând neapărat clişee de manual desprinse din Hayek & Co. După ce se mai răcoresc, vor vorbi, cu siguranţă, despre "clasa de mijloc." Adică tocmai despre ăia care şi-au pierdut casele ipotecate, conturile bancare, economiile din fonduri de investiţii şi locurile de muncă. Cam atât despre respectul Dreptei pentru clasa de mijloc, o categorie socială care, de la momentul teoretizării ei, n-a reprezentat altceva decât falsul alibi al existenţei capitalismului odinioară numit "sălbatic", actualmente "de cazinou."

Ne-am obişnuit să citim că, de-a lungul istoriei, cei care îşi pierdeau nervii în febra luptei de clasă şi puneau mâna pe topoare erau întotdeauna nişte tipi jegoşi, urâţi şi analfabeţi, aşa cum îi vedem în romanele lui Dickens şi Zola. De unde şi brutalitatea şi primitivismul de care dădeau dovadă când îi altoiau pe "dominanţi." Ar fi bine ca, astăzi, băieţii de cazinou de pe Wall Street şi alte temple pro-business să nu se bazeze pe clişeul ăsta, pentru că cei de care-şi bat joc astăzi sunt - nu-i aşa? - stilaţii şi super-alfabetizaţii clasei de mijloc, dar care, la o adică, pot deveni şi ei primitivi la următoarea criză rezultată din "de-reglementări", inginerii şi fraude financiare globale...


luni, 28 septembrie 2009

Obama, "Gigantul prizonier"

Ar fi greu de pus, în general, un semn de egalitate între Bush şi Obama, fiindcă-i despart cel puţin o bibliotecă, dacă nu şi alte calităţi pe care Obama le deţine în propriul avantaj.

În schimb, similitudinea dintre cei doi e dată de faptul că Obama, la fel ca şi Bush înaintea lui, a ajuns, la şapte luni de la preluarea mandatului, acelaşi captiv al Sistemului (neapărat cu majusculă). Un Sistem căruia i se rupe în 14 de votul popular, care menţine Guantanamo, torturile şi răpirile ("extrădările extraordinare") acolo unde sunt, protejându-i pe inspiratorii şi executanţii acestora, care continuă să militarizeze Afganistanul şi Irakul, pregătind probabil o nouă aventură de artificii în Iran, care-l încurajează pe Preşedinte să semnează decretele de promulgare a legilor însoţite tot de "declaraţii de rezerve" (signing statements), în dispreţul oricăror principii jeffersoniene de democraţie parlamentară, şi care, în general, anulează toţi caii verzi de pe pereţi, pe care Obama n-a avut de lucru să-i promită în campania electorală. Aproape divinizat în urmă cu un an şi umflat, în acest scop, cu toate pompele mediatice aflate la îndemână, Obama tinde să ajungă o caricatură de gazetă politică.

Până când va veni ziua în care vom putea decodifica cu precizie noţiunea de "Sistem", mi se pare mai nimerit ca, ori de câte ori ne referim la SUA, să folosim formula de "Statul Securităţii Naţionale", lansată de Garry Willis, un suporter al lui Obama, într-un formidabil articol critic scris la adresa acestuia în The New York Review of Books:

"The whole history of America since World War II caused an inertial transfer of power toward the executive branch. The monopoly on use of nuclear weaponry, the cult of the commander in chief, the worldwide network of military bases to maintain nuclear alert and supremacy, the secret intelligence agencies, the entire national security state, the classification and clearance systems, the expansion of state secrets, the withholding of evidence and information, the permanent emergency that has melded World War II with the cold war and the cold war with the "war on terror"—all these make a vast and intricate structure that may not yield to effort at dismantling it. Sixty-eight straight years of war emergency powers (1941–2009) have made the abnormal normal, and constitutional diminishment the settled order."

Aşa arată America astăzi, sub conducerea tovarăşului Obama, de care, în fond, Dick Cheney ar trebui să fie mândru, şi nu să-l tot critice.

Iar concluzia lui Willis sună şi mai urât: "A president is greatly pressured to keep all the empire's secrets. He feels he must avoid embarrassing the hordes of agents, military personnel, and diplomatic instruments whose loyalty he must command. Keeping up morale in this vast, shady enterprise is something impressed on him by all manner of commitments. He becomes the prisoner of his own power. As President Truman could not not use the bomb, a modern president cannot not use the huge powers at his disposal. It has all been given him as the legacy of Bomb Power, the thing that makes him not only Commander in Chief but Leader of the Free World. He is a self-entangling giant."

Bine, Gigantule, să-ţi trăiască familia din Kenya şi să mai candidezi, că eşti un exemplu bun şi pentru Caligula din România!
Articolul lui Garry Willis poate fi citit la http://www.nybooks.com/articles/23110

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Liberalii radicali nu se încurcă în Obama

"And can I suggest a presidential ticket for 2016 or 2012 if Obama fails us? [Ohio Congresswoman] Marcy Kaptur and Elizabeth Warren." Aşa a grăit Michael Moore la finalul interviului acordat lui Naomi Klein, despre care povestisem ieri.

Scriam cu ceva timp în urmă că, dacă progresiştii nu-şi vor vedea agenda politică îndeplinită de Obama, nu vor avea nicio strângere de inimă să caute pe altcineva proaspăt, surprinzător şi neconvenţional (ca şi Obama la vremea la care nimeni nu dădea doi bani pe el), pe care să-l susţină în alegerile primare ale Democraţilor din 2016 sau, chiar mai devreme, în 2012.

Acum, într-un interviu serios, cu doi liberali radicali inflexibili, s-au aruncat două nume. La stilul lui Moore, te poţi gândi că a făcut mişto. Dar dacă te uiţi mai bine la ceea ce scrie prin Wikipedia....
La Marcy Kaptur: "Kaptur is a staunch opponent of free trade agreements. She helped lead opposition to the North American Free Trade Agreement, Permanent Normal Trade Relations for the People's Republic of China, and fast track authority for the president. She has consistently supported military spending bills. She was recently named "Most Valuable Member" of the House by The Nation. Though generally reckoned as a liberal-to-progressive Democrat, Kaptur holds moderately conservative views on abortion. [...] She also blamed Wall Street executives for their greed and held them responsible for the crisis and said "You have perpetrated the greatest financial crimes ever on this American Republic. You think you can get by with it because you are extraordinarily wealthy, and the largest contributors to both presidential and congressional campaigns in both major parties."

La Elizabeth Warren, profesoară de dreptul afacerilor la Harvard: "In May 2009, Warren was named one of Time Magazine's 100 Most Influential People in the World. [...] On November 14, 2008, Ms. Warren was appointed by United States Senate Majority Leader Harry Reid to chair the five-member Congressional Oversight Panel created to oversee the implementation of the Emergency Economic Stabilization Act. Warren has testified several times before House and the Senate committees on financial issues, such as the Term Asset-Backed Securities Loan Facility.[13]
The National Law Journal has repeatedly named Professor Warren as one of the fifty most influential female lawyers,[14] and she has been recognized for her work by SmartMoney magazine, Money magazine, and Law Dragon."

Cele două doamne apar în cel mai recent film al lui Moore, Capitalism: A Love Story. Reţineţi, deci, două nume pentru viitorul destul de apropiat: Marcy Kaptur şi Elizabeth Warren.

vineri, 25 septembrie 2009

Naomi Klein şi Michael Moore - doi radicali în dialog

"Radical" e un eufemism. Cum am mai tot scris, în America, liberalii-radicali autointitulaţi "progresişti" sunt, în realitate, veritabili comunişti ai sec.21, cu multe particularităţi şi diferenţieri faţă de prototipul sovietic cu care eram obişnuiţi în România.

Michael Moore şi-a lansat noul film, Capitalism: A Love Story, inspirat din realitatea imediată, cu un trailer reprodus în josul acestei postări. Naomi Klein, slăbiciunea mea de Stânga, îi smulge un interviu în care cei doi discută despre lupta disperată a Paleo-Dreptei împotriva politicilor lui Obama, dezbinarea şi replica slabă a Stângii, ezitările şi centrismul exagerat manifestate de omul din Biroul Oval, lăcomie, corupţie şi, bineînţeles, capitalism.

Urmărindu-i filmele şi apariţiile publice, nu pot să renunţ la ideea că Moore e, din păcate, doar bufonul şi activistul utopist al Stângii din SUA. Însă ceea ce afirmă şi sugerează în filme şi interviuri - simplist, neelaborat şi poate uneori neoriginal - te mişcă şi nu te lasă indiferent (cu condiţia să nu fii cel mai nesimţit om). Ca de pildă, viziunea lui despre capitalism:

"Well, people want to believe that it's not the economic system that's at the core of all this. You know, it's just a few bad eggs. But the fact of the matter is that, as I said to Jay [Leno], capitalism is the legalization of this greed. Greed has been with human beings forever. We have a number of things in our species that you would call the dark side, and greed is one of them. If you don't put certain structures in place or restrictions on those parts of our being that come from that dark place, then it gets out of control. Capitalism does the opposite of that. It not only doesn't really put any structure or restriction on it. It encourages it, it rewards it.[...] The point is that when you have capitalism, capitalism encourages you to think of ways to make money or to make more money."

Realitatea e că capitalismul (cacofonia e intenţionată) poate fi cool doar atunci când faci parte din establishment-ul de afaceri, ai maşini nichelate şi cromate, porţi costume pe care ţi-e şi milă să le îmbraci, dispui de o colecţie multicoloră de cărţi de credit şi îţi petreci vacanţele în locuri exotice. Închide ochii şi pune-te pentru 60 de secunde în locul celor care n-au aşa ceva şi răspunde-ţi sincer (în gând, ca să nu te audă colegii de birou şi să te acuze de trădare de clasă) dacă, în ipostaza asta, ai mai avea chef să rămâi apologetul capitalismului.
Ce-ar fi să reflectăm mai des la asta?




joi, 24 septembrie 2009

Apocalipsa comunistă în America


Una din temele fundamentale ale agendei publice din SUA o constituie legalizarea căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. Subiect imposibil de condensat în chiar zece postări de blog. Suporterii legalizării sunt liberalii-radicali (progresiştii) din Partidul Democrat. Adversarii sunt, evident, paleo-conservatorii Republicani. Dezbaterea se duce pe mai multe planuri - constituţional, religios, etic, medical etc. Şase state din Uniune au legalizat deja căsătoria de acest tip. Altele se pregătesc. Curtea Supremă abia aşteaptă să-i vină o cauză cu tema asta.

"Same-sex marriage" e un concept asociat cu satanismul, comunismul, socialismul (cu fascismul, văd că nu). Recent, un congressman Republican a declarat următoarele:

"So in the end this is something that has to come with a, if there's a push for a socialist society, a society where the foundations of individual rights and liberties are undermined and everybody is thrown together, living collectively off of one pot of resources earned by everyone. That is, this is one of the goals they have to go to is same-sex marriage because it has to plow through marriage in order to get to their goal. They want public affirmation. They want access to public funds and resources. Eventually all those resources will be pooled because that's the direction we're going. And not only is it a radical social idea, it is a purely socialist concept in the final analysis."

Scriam cu o altă ocazie că agenda progresiştilor americani cuprinde mai multe teme şi opţiuni ce ar putea fi considerate "comuniste" după standardele cu care eram noi obişnuiţi în România. Sigur, la noi, tema căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex ar fi fost ultima de pe cea din urmă anexă a agendei lui Ceauşescu. Dar ceea ce se dezbate, sugerează şi impune, în prezent, cu implicarea puternică a Stângii radicale americane ar trebui să ne preocupe şi pe noi, în tot ceea ce înseamnă reacţii, opoziţii, tradiţii, valori, consecinţe, pericole şi negări, pentru că, mai devreme sau mai târziu, subiectele acestea vor ajunge şi în România.

De reflectat.

Ştirea privind declaraţia de mai sus este la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/23/steve-king-same-sex-marri_n_297569.html

Situaţia din SUA este prezentată la http://en.wikipedia.org/wiki/Same-sex_marriage_in_the_United_States

marți, 22 septembrie 2009

J Street de pe K Street


K Street este o stradă din Washington unde îşi au sediul cele mai puternice firme de lobby din establishment-ul politic american.

J Street este denumirea unei organizaţii evreieşti de lobby, abia înfiinţată şi sosită pe strada respectivă, care îşi propune "[to] support strong American leadership to end the Arab-Israeli and Palestinian-Israeli conflicts peacefully and diplomatically." Deci, un lobby de Stânga, soft, de "porumbei", aşa cum pare să rezulte şi din imagine. Şefii lui J Street au fost deja la Obama în vizită şi l-au asigurat că-i sprijină politica în Orientul Mijlociu.

Succesul de viitor al lui J Street ar putea veni din realitatea că "most American Jews share its views on the Middle East. They are reliably liberal on questions of war and peace; three-quarters of Jewish respondents to a 2007 Gallup poll, for example, opposed the war in Iraq." Asta rezultă dintr-o excelentă prezentare a organizaţiei într-un articol publicat recent în New York Times.

Vârful de lance (sau "vârful de ogivă nucleară", dacă preferaţi o altă metaforă) al lobby-ului pro-israelian de Dreapta de la Washington se numeşte American Israel Public Affairs Committee (AIPAC) şi este cea mai influentă, puternică şi bine finanţată organizaţie de acest tip, de la Washington. Diferenţa dintre AIPAC şi J Street este - cel puţin, în momentul de faţă - aceea dintre un hipermarket şi un chioşc de îngheţată. În plus, cele două lobby-uri se disting fundamental şi sub aspectul obiectivelor şi al mijloacelor de atingere a acestora. AIPAC este alcătuită din "vulturi" şi urmăreşte o agendă ultra-radicală, cu mijloace dure, aflate, uneori, la limita legalităţii.

Deja, J-Street şi-a creat antipatii printre coreligionarii de extremă Dreaptă, şi te poţi întreba dacă nu cumva ăsta e un semn că fac totuşi un lucru bun. Într-un articol din Jerusalem Post, o ziaristă dă cu ei de toţi pereţii, prin texte de genul: "Through their actions, J Street and its allies have made clear that their institutional interests are served by weakening Israel. Their mission is to harm Israel's standing in Washington and weaken the influence of the mainstream American Jewish community that supports Israel."

Dacă până şi ăştia se bat între ei...

Concluzia din New York Times este că "J Street may still be too small a blocking back to clear much of a path for the Obama administration. But you can compensate for size if you’re not afraid of contact."

Informaţii despre J Street şi AIPAC, la http://en.wikipedia.org/wiki/J_Street şi http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee

Articolul din New York Times poate fi accesat la http://www.nytimes.com/2009/09/13/magazine/13JStreet-t.html?_r=1

Articolul din The Jerusalem Post este la http://www.jpost.com/servlet/Satellite?apage=1&cid=1248277936580&pagename=JPost%2FJPArticle%2FShowFull

Pozele sunt preluate de la http://www.jpost.com/servlet/Satellite?apage=1&cid=1248277936580&pagename=JPost%2FJPArticle%2FShowFull şi http://www.ufjsu.org/pictures/steny%20aipac.jpg

Două abordări americane privind Afganistanul - Partea a II-a


Săptămâna trecută evocasem ideile neoconilor despre ţara prietenă şi invadată. Simpliste şi venite de pe altă lume, ca întotdeauna.

Cea de-a doua teorie despre cum să iasă americanii din capcana afgană provine de la Fareed Zakaria care se vrea pragmatic: "The focus must shift from nation building to dealmaking. The central problem in Afghanistan is that the Pashtuns, who make up 45 percent of the country and almost 100 percent of the Taliban, do not feel empowered. We need to start talking to them, whether they are nominally Taliban or not. Buying, renting, or bribing Pashtun tribes should become the centerpiece of America's stabilization strategy, as it was Britain's when it ruled Afghanistan."

"The dealmaking should extend to the top. U.S. officials should stop trashing Karzai. We have no alternative. Afghanistan needs a Pashtun leader; Karzai is a reasonably supportive one. Let's assume the charges of corruption and vote rigging against him are true. Does anyone really think his successor would be any more honest and efficient? The best strategy would be to see if we can get Karzai to work with his leading opponent, Abdullah Abdullah, in some kind of coalition. The muddied elections actually create an opportunity to build a national-unity government.

There are three ways to change security conditions in Afghanistan. First, increase American troops. Second, increase Afghan troops. Third, shrink the number of enemy forces by making them switch sides or lay down their arms. That third strategy is what worked so well in Iraq and urgently needs to be adopted in Afghanistan. A few years from now, we can be sure that Afghanistan will still be poor, corrupt, and dysfunctional. But if we make the right deals, it will be ruled by leaders who keep the country inhospitable to Al Qaeda and terrorist groups like it. That's my definition of success."

Soluţia aparent de ev mediu a lui Fareed (dar gândită în cel mai curat realism marca "Henry Kissinger" din perioada "vietnameză") arată cât de disperată şi lipsită de idei a ajuns unica superputere mondială a sec.21, pentru a ţine sub control o ţară ce tocmai iese din neolitic...

Asta în condiţiile în care, ieri, generalul McChrystal formula ieri o alternativă mai mult decât dramatică către şefii lui de la Washington: ori primeşte întăriri în Afganistan, ori situaţia se duce dracului!

Articolul lui Fareed Zakaria este la http://www.newsweek.com/id/215318

Ştirea despre raportul lui McChrystal se află la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/21/mcchrystal-afghanistan-as_n_292941.html

Poza este preluată de la http://1.bp.blogspot.com/_9cSQx6NYzrU/SeQYA7kPyTI/AAAAAAAAKvM/5Tc15mlxDwI/s400/Zakaria%2520full%2520body%2520pic.jpg

luni, 21 septembrie 2009

Pentru cei ce plâng după America

Ar fi caraghios să pretindem că ştim datele, culisele şi implicaţiile pe termen scurt, mediu şi lung ale deciziei americane de a renunţa la componentele ceho-polone ale scutului anti-rachetă. Este, într-adevăr, un cadou pentru ruşi care s-au grăbit să declare că nu mai urmăresc nici ei amplasarea de rachete lângă Kaliningrad, oraşul lui Immanuel Kant, care pe vremuri se chema Koenigsberg şi e la doi paşi de Polonia. De parcă dacă Rusia ar simţi nevoia să declanşeze holocaustul nuclear n-ar putea nimeri Varşovia cu rachete trase de dincolo de Urali...

Dar, deocamdată, pentru unii - inclusiv din România care a ajuns demult a 24-a roată la căruţa lui Obama - totul e o "vânzare". Americanii "ne-au vândut" ruşilor, ca la Ialta, Malta, balta...

Şi??? Ar trebui să ne surprindă??? De unde supărarea asta gravă??? Chiar aveau, în calitate de unică superputere globală, vreo obligaţie faţă de noi, ca să vorbim acum strict de România? Care e diferenţa dintre România "ocrotită" de americani şi România de după pretinsa vânzare către ruşi? Ce ne-au dat şi cu ce ne-au ajutat americanii în ultimii opt ani, de la momentul la care Ion Iliescu, în seara zilei de 11 septembrie 2001, s-a aruncat cu capul înainte, declarând ritos că România se va comporta ca şi cum ar fi un stat membru NATO?

Câte bănci din Statele Unite şi-au deschis filiale în România?

Câte investiţii americane au căzut peste economia României, exceptând Fordul de la Craiova?

De ce continuă să mai existe vize pentru românii care pleacă în SUA?

S-a scris prin unele ziare că rezultatul alegerilor din 2004 s-ar fi decis de ambasadorul SUA la Bucureşti, J.D. Crouch, viitor adjunct al lui Stephen Hadley, consilierul lui Bush pentru securitate naţională. E adevărat? Iar, dacă se confirmă, ar trebui să le mulţumim americanilor pentru porcăria politică pe care o trăim de cinci ani încoace?

La ce să speri, ca ţară, din partea Casei Albe, în condiţiile în care Obama nu-l ajută nici măcar pe ăsta care ne conduce acum şi care le-a făcut toate favorurile, să-şi asigure un nou mandat, familia şi libertatea?

În măsura în care meciul SUA-Rusia pentru Europa de Est s-a terminat cu reintrarea noastră în sfera rusă de influenţă (politică şi economică), e foarte posibil ca decontul post-GW Bush să fie al naibii de usturător. Pentru că la Moscova s-au contabilizat diabolic de precis toate ieşirile agresive gratuite ale Axei-Mai-Mult-Decât-Răului Kaczynski-Băsescu (pe Lukaşenko îl sărim, c-a fost băiat deştept) - Iuşcenko (alintat fiţos "Buşcenko" în zilele lui portocalii) - Saakaşvili, ronţăitorul de cravate. Toţi rataţii ăştia au fost, probabil, chiar mai zeloşi decât le-au pretins americanii, au supralicitat, şi-au supraexpus statele pe care le conduceau, mai aveau puţin şi împingeau singuri frontiera NATO până în Piaţa Roşie din Moscova, şi-au imaginat că marchează puncte politice, dar care reprezentau tot atâtea bile negre în carneţelul lui Putin.

Aceste relicve din perioada lui Bush constată acum, cu stupoare, cât de uşor îi poate abandona Obama.

Aşa încât, dacă dăm realmente de dracu' cu ex-sovieticii, nu pe Obama trebuie să-l înjurăm. Se aude?

Până una alta, într-un articol politic programatic, intitulat "Go Russia", Medvedev ne transmite salutări de la Moscova. Câteva extrase care sună destul de nasol:

"Civil society cannot be bought by foreign grants." Alo, Patapievici, Mihăieş, Macovei, sunteţi pe recepţie?

"We are very interested in the rapprochement and interpenetration of our cultures and economies." Asta evocă SOVROM-urile. Foarte frumos...

Iar într-un fragment extrem de şmecher, viclean şi ameninţător, Medvedev îl pomeneşte pe unul din cei cu care are de încheiat nişte conturi: "Russia has often sought to protect small nations, those confronted with the threat of enslavement or even destruction. This was the case only recently, when Saakashvili's regime launched its criminal attack on South Ossetia. Russia has often put an end to the plans of those bent on world domination."

Textul integral este la http://eng.kremlin.ru/speeches/2009/09/10/1534_type104017_221527.shtml

duminică, 20 septembrie 2009

Torture News 16 - Scrisoarea celor 7 Directori CIA

E moda scrisorilor deschise către Obama. Toţi disperaţii Americii au ceva de pretins de la Preşedinte, într-o manieră pe care să o vadă neapărat şi publicul.

Şapte foşti Directori ai CIA îi cer lui Obama să-i poruncească lui Eric Holder să renunţe la deschiderea anchetelor asupra torturilor CIA de după 11 septembrie 2001. Ex-spionii-şefi au trei motive: 1) în urmă cu 4 ani s-au efectuat deja anchete de către procurorii lui Bush, şi totul s-ar fi lăsat cu o condamnare penală şi câteva sancţiuni disciplinare pentru câţiva angajaţi şi contractori; 2) noile anchete i-ar descuraja pe agenţii sub acoperire care se expun unor riscuri uriaşe, determinându-i ca, la fiecare misiune, să se întrebe mereu dacă ceea ce fac este legal şi să se abţină de la acţiuni ce ar putea părea controversate din punct de vedere juridic; 3) scoaterea la suprafaţă a dosarelor torturilor ar dezvălui secrete de stat inamicilor SUA.

Distinct de ceea ce afirmă cei 7 în scrisoare, motivul fundamental al demersului lor îl reprezintă spaima că Bush, Cheney, Rice, Rumsfeld, inclusiv numele unora dintre semnatarii scrisorii - zeloşi executanţi ai ordinelor bolnave de la Casa Albă - s-ar putea regăsi pe citaţiile ce vor pleca de la Departamentul Justiţiei. Dacă ar fi altfel şi dacă cele trei motive enunţate mai sus ar fi reale, scrisoarea ar mai purta încă 2.000 de semnături de foşti şi actuali funcţionari şi agenţi de diferite ranguri, de la CIA, care s-ar solidariza cu colegii lor torţionari. De ce n-au semnat scrisoarea foştii şefi ai Directoratului de Operaţiuni din CIA, James Pavitt, Jose Rodriguez şi Jack Downing, sau fosta analistă-şefă a Agenţiei, Jami Miscik?

Nu ştiu ce au anchetat procurorii lui Bush acum 4 ani. Dar, cu siguranţă, s-au concentrat exclusiv pe trei executanţi pârliţi, fără să-i ia la întrebări pe cei ce au lansat directivele torturii, examinând legalitatea acestora. Pentru că aici e toată problema: Memorandumurile Torturii au fost motivate politic sau juridic? Şi în ce măsură rezistă, la confruntarea cu legea, argumentele juridice expuse în Memo-uri de către Gonzales, Yoo, Bybee şi ceilalţi avocaţi ai statului care şi-au trădat meseria? Memo-urile sunt publice de câteva luni şi orice jurist (chiar nespecializat în dreptul constituţional şi dreptul penal american) are posibilitatea să se ia cu mâinile de cap, citindu-le.

Într-adevăr, agenţii operativi ai CIA (ca, de altfel, orice agenţi de spionaj din lume) trebuie să fie eliberaţi de constrângeri juridice atunci când se află în misiuni secrete. Ei trebuie să sustragă, să distrugă, să facă rău, să ucidă, inclusiv pentru a-şi apăra propria viaţa, să asasineze lideri străini dacă le-o ordonă direct Biroul Oval, iar toate aceste lucruri le comit fără a purta în buzunar o ediţie miniaturizată a Codului Penal. Dar la Abu Ghraib şi Guantanamo n-a fost vorba de misiuni contra cronometru, cu gândul că un waterboarding administrat ca la carte poate determina obţinerea unor informaţii vitale, de natură să evite un atentat terorist în următoarele 15 minute. Acolo s-a desfăşurat un proces de interogatorii întins pe ani de zile (expresie a statutului Imperial American), de a cărui inutilitate erau convinşi până şi juriştii corupţi ai Casei Albe, motiv pentru care redactau Memo-uri după Memo-uri, inspirate politic şi falimentare din punct de vedere juridic, dar menite să asigure continuitatea procesului şi eliminarea senzaţiei că Administraţia ar da înapoi de la aberaţiile pe care le-a iniţiat. Oprirea interogatoriilor - juridic şi practic - ar fi echivalat, sub Bush, cu o slăbiciune politică majoră şi cu recunoaşterea faptului că s-a încălcat legea. De aceea, ele trebuiau acoperite cu hârtii şi duse mai departe, eventual, pe durata a două mandate de Preşedinte ale lui John McCain.

Cât despre dezvăluirea ingredientelor "secrete" ale torţionarilor, faptul e consumat demult. Literatura de investigaţii jurnalistice din ultimii şapte ani a vărsat tot ce se putea vărsa, fără să pericliteze securitatea naţională a Statelor Unite, expunându-i, în schimb, pe Cheney & Bush riscului de a da ochii cu anchetatorii lui Holder. Cărţile lui Seymour Hersch, Phillipe Sands şi Jane Mayer sunt rechizitorii impecabil documentate (inclusiv cu mărturii ale unor surse care nu au dorit să-şi ascundă identitatea), pe care Eric Holder îşi poate pune oricând propria semnătură.

Scrisoarea este o epistolă politică semnată de şapte oameni care, poate cu excepţia lui Webster şi Deutch (din ceea ce ne spun lucrările de istorie recentă), au pus CIA-ul la picioarele Biroului Oval şi ale capriciilor acestuia. O scrisoare prost argumentată, probabil dictată personal de Dick Cheney, neconvingătoare pentru public şi, în continuare, prejudiciabilă pentru fosta Administraţie de la Washington.

Ştirea se găseşte la http://www.nytimes.com/2009/09/19/world/19intel.html?_r=1&src=twt&twt=nytimes

Scrisoarea este reprodusă în format pdf la http://abcnews.go.com/images/Politics/Letter%20to%20President%20Obama%20from%20Former%20DCIs%20and%20DCIAs.pdf

sâmbătă, 19 septembrie 2009

A murit Irving Kristol, patriarhul neoconservatorilor


La nici două zile după ce şi-au văzut un alt pilon geopolitic spulberat de noua orientare internaţională promovată actualmente la Washington, neoconservatorii americani mai suferă o pierdere grea. Dispare unul din fondatorii doctrinei lor, ex-troţkistul Irving Kristol.

Kristol lasă în urmă patru decenii de influenţă majoră exercitată asupra politicii externe americane, un Război Rece la a cărui victorie a contribuit ideologic, împreună cu ceilalţi componenţi ai nucleului neoconservator inflexibil şi aproape imbatabil, şi un fiu, William Kristol, care-i duce mai departe numele, dogmatismul şi credinţa într-o lume politică mondială exclusiv bicoloră, în care ei, neoconii, sunt întotdeauna cavalerii Binelui, în vreme ce toţi ceilalţi sunt situaţi de partea Răului.

Ştirea, însoţită de surprinzător de puţine comentarii, este la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/18/irving-kristol-dead-at-89_n_291766.html

Biografia rezumată a lui Irving Kristol poate fi studiată la http://en.wikipedia.org/wiki/Irving_Kristol

Fotografia este preluată de la http://www.aei.org/imgLib/Kristol-%20Irving-HR.jpg

vineri, 18 septembrie 2009

Să râdem de "Ofticoşi"!

"Ofticoşii" sunt cei care, la ora la care scriu, plâng, se victimizează, îşi smulg părul în stil greco-tragedian şi se prind - în sfârşit - că luna asta se comemorează şapte decenii de la agresiunea mixtă hitleristo-stalinistă împotriva Poloniei şi 71 de ani de când Cehoslovacia a fost vândută la pachet, lui Hitler, de către anglo-francezi.
Polonia şi Cehia sunt ţările care, actualmente, au fost lăsate, amărâtele, fără scut anti-rachetă, de parcă plăcile tectonice ale politicii mondiale ar fi trecut vreodată prin subsolul oraşelor Praga şi Varşovia. Ba nu, mint: Varşovia şi-a împrumutat numele celebrului Tratat miltar sovietic creat ca replică la NATO, şi tare cred că polonezii, undeva, într-un colţ ascuns din sufletul lor profund anti-comunist, se bucurau că denumirea capitalei lor genera fiori de spaimă prin Occidentul capitalist putred.

Totuşi, nu reţin că, ieri, Obama le-ar fi comunicat cehilor şi polonezilor că nu mai fac parte din NATO. Deci, care-i problema? Dacă eşti membru NATO, organizaţia te protejează, prin toate mijloacele, de agresiuni ruseşti, iraniene, saturniene etc. Sau, nu cumva, Polonia şi Cehia (ca şi ceilalţi foşti "varşovişti" din vremea Războiului Rece) au fost băgate în NATO doar pentru a-i irita pe ruşi şi a trimite soldaţi împuşcabili prin Afganistan, fără să poată emite vreodată o cât de mică pretenţie politică faţă de Washington? Ar fi bine să medităm la întrebarea asta...

Deci, iată cam ce zic unii dintre supărăcioşi:

Wall Street Journal: "The reality is that the U.S. is working hard to create antagonists where it previously had friends. [...] the problem with becoming friends with the U.S. is that you never know when it will shoot itself in the foot." Aşa e! Cât de bine se aplică vorbele astea înţelepte cu privire la talibanii afgani, odinioară cultivaţi cu romantism de neoconservatori. Dar editorialul din WSJ uită să se refere la ei. "It has been the tragic fate of the countries of Eastern and Central Europe to be treated as bargaining chips in the designs of their more powerful neighbors." Corect! Nici în 1956 şi nici în 1968 America n-a sărit să-i eliberze pe unguri, polonezi şi cehoslovaci. Tot ca să nu-i înfurie pe ruşi. Ca să nu mai vorbim de cadoul cu fundă roşie făcut de Roosevelt la Ialta, Moscova şi Potsdam. Prin urmare, ce s-a schimbat, ipocriţilor??

Jan Vidim, un parlamentar conservator (anti-comunist feroce) ceh, citat de Associated Press: "If the Administration approaches us in the future with any request, I would be strongly against it." Bine, Vidime!!! Îţi dai seama că Obama plânge în continuu de când ţi-a auzit declaraţia!!!

Seth Cropsey în Weekly Standard: "The future damage, however, to international perceptions of American resolve is incalculable." Pe cât pariem că daunele produse Americii de aventurile lui Richard Perle, Paul Wolfowitz & Co. au fost cu mult mai mari?

Ce omit ofticoşii? Ei nu reuşesc să observe că cele petrecute ieri nu sunt legate de comemorările hitleriste, ci de reorientarea radicală a politicii externe americane la nivel global. Reorientare care nu e conjuncturală, ci programatică; care nu reprezintă efectul unor ezitări şi tatonări, ci expresia unei noi filozofii a dominaţiei americane în lume. O filozofie departe de a fi perfectă, dar care oferă echilibru, realism şi mijloace pentru a ţine sub control fenomene şi evoluţii în care sunt implicate statele din eşaloanele doi şi trei ale lumii post-americane. Insecuritatea regională, aventurismul militar, presiunile politice gratuite, promovarea falselor democraţii şi a liderilor rataţi, incompetenţi şi corupţi, goana după confruntare şi inventarea permanentă de duşmani - toate, trăsături ale brandului neoconservator - reprezintă balastul geopolitic a cărui înmormântare, desfăşurată în etape, se va încheia în curând, şi pe care ofticoşii de azi sunt liberi să o tot comemoreze în viitor. Râdeţi de ei, că merită!

Jocurile de pe "Marea Tablă de Şah"


"Marea Tablă de Şah" e o noţiune ce-i aparţine lui Zbigniew Brzezinski. Acesta este, de altfel, titlul uneia dintre lucrările sale (publicate şi la noi), în care autorul şi trăgătorul american de sfori geopolitice scrie despre "modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii."

Într-un interval de numai câteva zile, s-au petrecut următoarele evenimente ce tind să se înscrie în acest efort american de modelare:

1. Săptămâna trecută, Iranul îşi manifesta brusc disponibilitatea de a intra în dialog cu Occidentul pe mai multe teme de interes comun, inclusiv dosarul nuclear.

2. Ieri, popoarele ceh si polonez (alea care imediat dupa 1990 ne-au intors fundu' cu aroganţă, crezându-se mai pure, mai "europene", mai "anti-comuniste" şi mai "pro-NATO" decât România, gudurându-se pe lângă proaspătul câştigător al Războiului Rece, dupa ce, până atunci, linseseră vârtos la fosta URSS) au fost informate telefonic de Obama că nu vor mai vedea scuturi anti-racheta. Pa şi la revedere! Asta, ca să le treacă cheful de a se tot considera mai mari decât le-a dat vreodată voie istoria.

3. Satisfăcută de cadoul de la punctul 2, Rusia - care, cu siguranţă, ştia mai demult că-l va primi - ar putea fi la originea cadoului de la punctul 1, destinat deopotrivă Americii şi Israelului.

4. Şi pentru a închide un cerc al celor ce-şi recepţionează darurile de la Moş Crăciunul care se tot plimbă, de câteva luni, cu sania pe "Marea Tablă de Şah" (conducând negocieri secrete despre care vom citi abia peste 20-30 de ani), ministrul israelian al apărării , ultra-vulturul Ehud Barak, aflat cu certitudine în deplinătatea facultăţilor lui mintale, descoperea, tot ieri, că "Iran does not constitute an existential threat against Israel." Să fii tu al naibii, Ehude! De unde, până acum, piloţii israelieni abia mai puteau fi stăpâniţi să nu se urce în avioanele lor, pentru un raid turistico-bombardieristic pe deasupra instalaţiilor nucleare iraniene. Este de presupus că, în schimbul acestei constatări, Israelul se va arăta ceva mai flexibil în relaţia cu palestinienii.

Toate cele patru puncte par a fi fost orchestrate de Obama, Hillary şi, mai cu seamă, de oamenii lor de la sol, care au făcut navete diplomatice secrete pe la toţi cei menţionaţi mai sus, aranjând şi sincronizând confluenţe geopolitice până nu demult atât de complicate. Credinţa optimistă că, astfel, toată lumea e fericită va trebui să fie rezervată, întrucât în toate aceste zone există radicalii belicoşi care s-au văzut deodată cu elasticul de la pantaloni tăiaţi, şi care, pentru o asemenea umilinţă vor căuta să se răzbune. Mă gândesc la neoconservatorii obsedaţi de ideea de a pune Rusia, Iranul şi China la pământ, la complexul militar-industrial american care-şi pierde jucăriile anti-rachetă şi la radicalii israelieni pentru care fericirea constă nu în 365 de zile de linişte, fără bombe şi atentate teroriste, ci în cel puţin o ieşire militaro-nervoasă pe an împotriva vecinilor lor, cu scopul de a le reaminti mereu că Israelul este acolo, lângă ei.
Consideraţii de substanţă asupra evenimentelor din ultimele 24 de ore găsim şi pe blogul lui Stephen Walt, de la http://walt.foreignpolicy.com/

miercuri, 16 septembrie 2009

Două abordări americane privind Afganistanul - Partea I

Evident, diametral opuse.

Una le aparţine neoconservatorilor care, într-o scrisoare deschisă către Obama, după ce formulează o serie de fraze laudative la adresa Preşedintelui, devin obraznici şi uită că de opt luni nu mai pot intra la Casa Albă decât în cadrul vizitelor organizate pentru turişti.

"With General McChrystal expected to request additional troops later this month, we urge you to continue on the path you have taken thus far and give our commanders on the ground the forces they need to implement a successful counterinsurgency strategy. There is no middle course. Incrementally committing fewer troops than required would be a grave mistake and may well lead to American defeat. We will not support half-measures that repeat the errors of the past."

Ultima frază e cea mai tare: neoconii îşi pun cenuşă în cap pentru faptul că au dat dovadă de slăbiciune faţă de Bush, Rumsfeld şi Rice, care au umblat cu jumătăţi de măsură la vremea lor. Şi asta e singura vină a neoconservatorilor??? Care erori din trecut???

Cine a avut ideea să invadeze Irakul şi Afganistanul?

Cine a cultivat şi umflat marioneta numită Hamid Karzai?

Cine a fost ambasador la Kabul, cu rang de guvernator american al coloniei afgane, dacă nu omul lor, Zalmay Khalilzad?

Cine a avut ideea cretină să convertească Islamul în Iluminism şi să bage pe gâtul unor musulmani opere alese din Thomas Jefferson?

Cine se află la originea eşecului de "democratizare" a Afganistanului, acolo unde, la alegerile de acum o lună, oamenii lui Karzai au furat voturi cu camioanele?

Cine respingea cerinţele militarilor de a mări efectivele armate după invazie, dacă nu omul lor, Paul Wolfowitz, demnitarul nr.2 din Pentagon?

Şi, ca să ne ducem în urmă, în anii '80, cine a promovat finanţarea până dincolo de refuz a talibanilor pe timpul lui Reagan (atunci nu se chemau "terorişti", ci "freedom fighters"), aducându-i la punctul în care n-au avut nicio reţinere să muşte mâna "binefăcătorului"?

Astăzi, orice scrisoare deschisă sau băgată în plic pentru Obama, din partea neoconservatorilor, trebuie să înceapă cu asumarea lipsită de orice rezerve a "erorilor" derivând din răspunsurile la aceste întrebări.

Nici o şansă să vedem aşa ceva, în condiţiile în care scrisoarea se încheie în aceeaşi transă politică leninist-troţkistă, atât de specifică neoconilor:

"The military leadership has devised a strategy that will reverse the errors of previous years, free Afghans from the chains of tyranny, and keep America safe (?!?!?!?!). We call on you to fully resource this effort, do everything possible to minimize the risk of failure, and to devote the necessary time to explain, soberly and comprehensively, to the American people the stakes in Afghanistan, the route to success, and the cost of defeat.With the continued bravery of our troops, and your continued full support for them and their command team, America and our allies can and will prevail in Afghanistan." (!?!?!?!) Aloooo, Salvarea!!!

N-am înţeles ce rost a avut ca, alături de numele deja rău famate din josul scrisorii, să apară şi semnătura lui Sarah Palin. E ca şi cum suporterii lui Steaua ar ruga-o pe Condoleeza Rice să semneze alături de ei petiţia către UEFA, pentru anularea sancţiunii de interzicere a accesului spectatorilor în Ghencea.

Scrisoarea poate fi citită integral la http://www.foreignpolicyi.org/node/11818

Andrew Bacevich - un american onest

Actualmente, unul dintre cei mai reprezentativi specialişti americani în domeniul relaţiilor internaţionale este Andrew Bacevich. Fost militar de carieră, predă astăzi Istoria Diplomaţiei Americane la Universitatea din Boston.

Într-o extrem de profundă analiză a destinului Statelor Unite în lumea contemporană, publicată în 2008, Bacevich constată cum combinaţia letală "aroganţă + narcisism" şi apetitul continuu al societăţii americane pentru noi resurse ajung să semnaleze apusul Imperiului American. Cartea se intitulează "The Limits of Power: The End of American Exceptionalism."

Încă din 2003, Bacevich a criticat invazia în Irak, presimţind că efectele ei vor depăşi consecinţele suportate de America din cauza războiului în Vietnam. Şi a avut dreptate. A rămas constant şi onest în criticile sale, fără a aluneca spre zona pamfletului de Stânga anti-Bush. În mai 2007, fiul său, Andrew Bacevich Jr., locotentent într-o unitate americană de blindate, moare în Irak. La câteva zile după întâmplarea tragică, Bacevich a semnat în Washington Post un articol sub titlul "I Lost My Son to a War I Oppose. We Were Both Doing Our Duty." Câteva extrase:

"Parents who lose children, whether through accident or illness, inevitably wonder what they could have done to prevent their loss. When my son was killed in Iraq earlier this month at age 27, I found myself pondering my responsibility for his death. Among the hundreds of messages that my wife and I have received, two bore directly on this question. Both held me personally culpable, insisting that my public opposition to the war had provided aid and comfort to the enemy. Each said that my son's death came as a direct result of my antiwar writings.


In joining the Army, my son was following in his father's footsteps: Before he was born, I had served in Vietnam. As military officers, we shared an ironic kinship of sorts, each of us demonstrating a peculiar knack for picking the wrong war at the wrong time. Yet he was the better soldier -- brave and steadfast and irrepressible.

I know that my son did his best to serve our country. Through my own opposition to a profoundly misguided war, I thought I was doing the same. In fact, while he was giving his all, I was doing nothing. In this way, I failed him."

Dacă 80% din populaţia Americii ar avea bunul simţ politic şi uman al lui Andrew Bacevich, restul planetei ar avea numai de câştigat.



luni, 14 septembrie 2009

America descoperă "Divertis"

"Elita", "spuma", "crema", "uleiul de frână" al conservatorilor americani se exprimă la mitingul anti-Obama de acum două zile, de la Washington:

Să cântăm şi noi cu ei: "We're taking back America in Twenty Ten!" Frank Sinatra, al cărui cântec e maltratat în clip, s-a răsucit probabil pe partea Stângă în mormânt.



În cele mai negre zile din perioada aprilie - iunie 1990, coeficientul de inteligenţă al protestatarilor din Piaţa Universităţii/Bucureşti îl cam depăşea pe cel al băieţilor şi fetelor din clip...

duminică, 13 septembrie 2009

Pentru cine are chef să audă şi să citească

Cu cât eşti mai zgomotos, jegos în limbaj şi lozinci cartonate, şi totodată larg mediatizat, pari mai credibil.

Asta se aplică "conservatorilor" şi "libertarienilor" care sunt contra unui "Big Government" practicat de Obama şi împotriva unei reforme în asigurările de sănătate care tinde spre cheltuieli bugetare mari. Aceiaşi protestatari n-au mai fost cuprinşi de isterie, au stat în casă şi probabil că au şi aplaudat expansiunea administraţiei birocratice şi creşterea cheltuielilor militare şi aşa uriaşe (în americăneşte sună mai mişto; se cheamă "skyrocketing") de pe timpul lui Bush. Am văzut acum că pe pancartele lor de protest ştiu să scrie corect "Marx", dar asta nu pentru că l-ar fi citit, ci datorită faptului că americanii au avut, cu decenii în urmă, nişte comici reuniţi sub titulatura de "Fraţii Marx".

Congressman-ul Republican vociferator şi stricător de solemnităţi, Joe Wilson, şi-a expus punctul de vedere. La fel şi ăia care-l iubesc şi care protestează acum pe străzile din Washington.

Acum, hai să vedem ce zic ceilalţi.

Asta zice Obama. Dar Obama e Preşedinte şi politician. Plus musulman, de culoare, fascist şi comunist. Prin urmare, tot ce afirmă trebuie luat sub un mare beneficiu de inventar. Cine nu-l crede şi vrea să citească "juridic", n-are decât să se ducă la http://docs.house.gov/edlabor/AAHCA-BillText-071409.pdf unde găseşte textul proiectului de lege introdus de Democraţi în Camera Reprezentanţilor. De pildă, Joe Wilson zice că Obama a minţit în faţa Congresului, când a afirmat că legea nu oferă acoperire imigranţilor ilegali din America. Textul de la art.246 din proiect îl infirmă pe Wilson, punându-i oglinda de mincinos patentat în plină faţă.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Cretinismul american la apogeu

Deci:
Obama e comunist. Ok.

Obama e nazist. Şi mai mişto!

Reforma asigurărilor de sănătate, supranumită "Obamacare", e împotriva Constituţiei americane. Discutabil, dar, în fond, de ce nu?

Reforma va implica importante cheltuieli bugetare, pentru care americanii conservatori nu vor să plătească. Se acceptă şi asta. Doar că - mama lor a dracu' ! - atunci când cheltuielile militare pentru distracţiile din Irak şi Afganistan s-au dus spre cer pe timpul lui Bush, n-au mai ieşit în stradă ca să facă gât că le ia statu' bani din buzunar.

Contestările de mai sus nu pot fi decât OK în ţara democraţiei lu' peşte şi a Primului Amendament. Dar poza de alături nu e deloc, dar deloc, OK!!!
Ted Kennedy a murit acum două săptămâni. A avut o groază de păcate, printre care şi fuga de la locul accidentului, din care cauză, se pare, secretara care era în maşină cu el a murit. S-a născut cu linguriţa de aur în gură, a trăit pe picior mare, ca toată familia Kennedy, motiv pentru care militantismul lui pentru drepturile americanilor săraci era privit cu suspiciune şi ironie. Dar - onest sau nu - s-a bătut ani de zile în Senat pentru ca prăpădiţii de pe străzi (americanii au şi un termen de political correctness: îi numesc "less fortunate ones") să-şi poată permite un medic şi un tratament medical.
Lozinca vomitivă din poză ar trebui amplasată în avizierul fiecărei ambasade a Statelor Unite din lume. Dacă americanii vor să oprească imigrările, lozinca asta ar trebui să facă minuni şi să îndemne orice străin întreg la minte să rămână în ţara lui.
Ştirea despre protestele cu lozinci ca aia de sus, plus altele, cum ar fi "Impeach the Muslim Marxist", "Obama Lies, Grandma Dies", "Oust the Marxist Usurper" sau "Where's My Gun?", este la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/12/taxpayer-march-on-washing_n_284477.html
Iar comentariile de pe HuffPost cu înjurături din tabăra opusă au depăşit la ora asta cifra de 8.000. Fotografia este preluată tot de acolo.

Iranieni vor să vorbească pe Messenger cu Obama

În sfârşit, după luni de zile de becalisme cretine, Ahmadinejad şi-a pus ministrul de externe, Manouchehr Mottaki, să-şi tragă un username şi o parolă pe Yahoo Messenger, după care s-o contacteze pe Hillary şi să-i zică "should conditions be ripe, there is a possibility of talks about the nuclear issue." La faza asta, Hillary a băgat emoticonul cu "aplauze", deşi cred că i-ar fi plăcut mai mult să-l tasteze pe cel cu "limba scoasă."

Secretarul de presă al lui Hillary a confirmat că "there's language in the letter that simply says the government of Iran is willing to enter into dialogue," the spokesman said. "We are going to test that proposition, OK? And if Iran is willing to enter into serious negotiations, then they will find a willing participant in the United States and the other (partner) countries."

Surprinzător de simultan cu iniţiativa diplomatică iraniană, doi foşti senatori (unul Republican, celălalt Democrat) şi un ex-general de aviaţie au trântit miercuri un articol în Wall Street Journal, cu titlul "Taking Iran Seriously. Tehran is on course for a nuclear weapon next year." Cei trei deştepţi susţin că "Given Iran's shortening nuclear timetable and diplomatic challenges for forging an international consensus on sanctions, we urge Mr. Obama simultaneously to begin preparations for the use of military options. Now is the time for the president to reinforce his commitment to "use all elements of American power to prevent Iran from developing a nuclear weapon," as he stated in February. We believe only a credible U.S. military threat can make possible a peaceful solution."

Ar fi util de examinat dacă articolul a precedat sau a fost publicat după ce a răsuflat ştirea că iranienii vor să înceapă tratative. În primul caz, ar însemna că a fost un avertisment reuşit la adresa Teheranului. Dar ameninţări mediatice de acest tip au mai fost destule, iar, de fiecare dată, Ahmadinejad n-a mai putut de emoţie.Varianta a doua, însă, ne arată că există cineva care e gata să torpileze orice negocieri ale Iranului cu Occidentul şi să menţină atmosfera belicoasă în zonă, nu din interese de securitate, ci pe motiv de hobby-uri hegemonice.
Fiindcă, în eventualitatea unui succes al Vestului în tratativele pe dosarul iranian, urmat de cooptarea Iranului în diverse proiecte gen stabilizarea Irakului şi Afganistanului, statul Israel ar vedea că, brusc, nu mai e singurul copil răsfăţat din regiune...



GW Bush la masă cu intelectualii neoconservatori

În februarie 2007, la Casa Albă, Bush a oferit un "dejun literar" în cinstea unor "intelectuali" neoconservatori conduşi de istoricul Andrew Roberts. Unul dintre meseni, Irwin Stelzer, n-a rezistat tentaţiei de a relata lumii cum a decurs seminarul intelectual condus de Bush (dacă, bineînţeles, suntem capabili să ne imaginăm ceva atât de grotesc). Articolul scris de Stelzer a apărut în Weekly Standard ("Scânteia" neoconilor) şi descrie felul în care neoconii prezenţi la masă i-au predat lui George W. Bush câteva lecţii politice utile nu atât pentru SUA, cât pentru o altă ţară cu interese specifice într-o anumită regiune a globului:

1. Bush trebuie să ignore sentimentele anti-americane din lume şi să implementeze, în continuare, agenda politică a neconilor. "Roberts urged the president not to concern himself with these anti-American feelings, since in a unipolar world the lone superpower cannot be loved. His advice: "Get your policies right and history will prove a kind muse."

2. N-are importanţă că, în trecut, s-au prăbuşit imperii care încercaseră să conducă lumea. Lipsa unei voinţe puternice a dus la căderea şi sărăcirea lor. America şi Bush trebuie, prin urmare, să-şi amplifice voinţa imperială, indiferent cât ar costa (în bani, evident). "Will trumps wealth. The Romans, the tsars, and other rich world powers fell to poorer ones because they lacked the will to fight and survive."

3. Dacă ţi-ai capturat duşmanii, ţine-i închişi până când se încheie războiul (apropo, ştie cineva când urmează să se termine războaiele din Irak, Afganistan şi cele pe care America nu le-a început încă???). "Don't hesitate to intern our enemies for long, indefinite periods of time. That policy worked in Ireland and during World War II. Release should only follow victory."

4. Nu te baza pe un aliat decât dacă vorbeşte engleza. Naţiunile anglofone trebuie să conducă războaiele (asta înseamnă oare că Băsescu e un papagal, şi nu un aliat, iar militarii din România care trec cu maşina peste bombe artizanale amplasate şmechereşte de talibani sunt nişte fraieri????). "Cling to the alliance of the English-speaking peoples. Although many nations have joined the coalition in Iraq and Afghanistan, troops from Britain, Canada, Australia, and New Zealand are doing the heavy lifting. U.S. policy supporting the European constitution, and closer involvement of Britain in the E.U., should be reversed. Had there been a European constitution, Britain "would have been unable to help you in Iraq."

5. Nu cumva să vă pună dracu' să vă gândiţi la negocieri cu duşmanii. "We are fighting an enemy that cannot be appeased."

6. Încă ceva: nu uitaţi să bombardaţi Iranul! Neapărat! "Roberts said that history would judge the president on whether he had prevented the nuclearization of the Middle East. If Iran gets the bomb, Saudi Arabia, Egypt, and other countries will follow."

Şi iată cum literaţii lu' peşte care au mâncat pateuri la Casa Albă, uitând să se şteargă la bot, fiindcă erau mereu atenţi la faptul dacă Bush lua notiţe, ne demonstrează că nu sunt nimic altceva decât nişte bieţi agenţi de marketing ai "Likud-nicilor" de la Tel Aviv.
Cu toate că - în aparenţă, cel puţin - la respectivul "dejun literar" nu s-a consumat alcool, felul în care Stelzer îşi încheie relatarea ne cam pune pe gânduri: "Here is a man (GW Bush) who is comfortable in his own skin; whose religious faith guides him in his search for the good, without leading him to think he has a private line to God to find out just what policies will serve that purpose; who worries less about his "legacy" than about his standing with the Almighty; who is quite well read..."


vineri, 11 septembrie 2009

"Obamacare" mai ieftină decât invaziile lui GW Bush

O observaţie interesantă a lui Stephen M. Walt (foto) pe marginea unui pasaj din discursul lui Obama despre reforma asigurărilor de sănătate.

Zicea Obama ieri în Congres: "...the plan I'm proposing will cost around $900 billion over ten years - less than we have spent on the Iraq and Afghanistan wars, and less than the tax cuts for the wealthiest few Americans that Congress passed at the beginning of the previous administration."

Asta pare să fie, într-o largă măsură, America! O combinaţie de vizigoţi super-tehnologizaţi, cu apucături de hoarde migratoare, şi de capitalişti diformi, egoişti şi zgârciţi, coborâţi din romanele lui Charles Dickens.

Blogul lui Stephen Walt este la http://walt.foreignpolicy.com/
Despre autor, informaţii la http://en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Walt

joi, 10 septembrie 2009

Un Presedinte, un discurs, o cauză

Nu în România. Fiindcă noi nu avem preşedinte, discurs şi cauze publice pentru care acesta să se bată, decât dacă vrea să-şi bată joc de noi şi să-şi înfunde adversarii politici, la fel de "valoroşi" ca şi el...

În America, se poate. De câteva luni, omul de la Casa Albă (pentru care am, în continuare, sentimente amestecate) se bate pentru reforma asigurărilor de sănătate din ţara lui, suportă trădări din interiorul propriului partid, primeşte şuturi din partea Republicanilor fiindcă e "socialist" şi "fascist", şi înghite critici de la liberalii lui radicali care consideră că nu e suficient de "progresist". Alunecă periculos în sondaje.

Ieri seară s-a dus în Congres pentru o ultimă încercare care a început în anii '30, cu Franklin Delano Roosevelt şi ar trebui să se încheie cu el, Barack Obama. Miza: aceea ca inclusiv ultimul amărât american să aibă acces la asigurări de sănătate.



Visit msnbc.com for Breaking News, World News, and News about the Economy


"We are the only advanced democracy on Earth - the only wealthy nation - that allows such hardships for millions of its people. There are now more than thirty million American citizens who cannot get coverage. In just a two year period, one in every three Americans goes without health care coverage at some point. And every day, 14,000 Americans lose their coverage. In other words, it can happen to anyone."

Analiştii americani susţin că e cel mai bun discurs din câte s-au rostit vreodată în faţa celor două camere ale Congresului. Comentariile de pe Huffington Post au înregistrat un nou record, trecând de 20.000. S-ar putea ca reforma în sănătate să nu reuşească. Dar măcar americanii au un Preşedinte. Unul care afirmă că:

"We did not come to fear the future. We came here to shape it. I still believe we can act even when it's hard. I still believe we can replace acrimony with civility, and gridlock with progress. I still believe we can do great things, and that here and now we will meet history's test."

Noi, în România, n-avem aşa ceva.

miercuri, 9 septembrie 2009

Din nou despre ipocrizia de peste Atlantic


Practic, cred că vreo 80% din blogul ăsta e despre infinita ipocrizie americană.

Contrar celor afirmate de mine într-o postare anterioară, spionajul mixt anglo-american a dejucat totuşi, în 2006, nişte atentate teroriste. Dar nu prin utilizarea torturii (iar aici am avut dreptate), fiindcă tocmai din acest motiv Dick Cheney nu poate evoca acest fapt în apărarea metodelor pe care le-a promovat la Guantanamo. Teroriştii respectivi s-au bucurat doar de "filajul electronic" practicat eficient de National Security Agency, antena planetară americană care ne citeşte la toţi e-mailurile şi ne ascultă telefoanele fixe şi mobile. Asta cu cititul/ascultatul planetar o afirmă legenda. Care o fi realitatea, nu ştiu nici eu.

Cu ocazia condamnării recente a teroriştilor respectivi de către un tribunal britanic, un ziarist ipocrit s-a întrebat retoric, în New York Times, dacă, "în condiţiile controversei ce există în SUA cu privire la supravegherea electronică a cetăţenilor americani", aceştia din urmă ar mai avea motive să facă gât împotriva metodelor practicate de serviciile de spionaj americane, ştiind că tocmai o astfel de supraveghere a dus la salvarea unor vieţi.

Din fericire, sfera publică americană nu e compusă doar din ipocriţi şi idioţi. Unul din cei care se află la polul opus, ştiu meserie juridică şi sunt înzestraţi cu bun-simţ este excelentul constituţionalist Glenn Greenwald (foto). Într-un articol postat azi pe blogul său, Greenwald îi dă peste bot jurnalistului de la New York Times cu următoarea importantă precizare:

"Contrary to Mackey's assumption, there is no controversy over whether the NSA should be able to engage in surveillance of telephone conversations and emails. There is virtually nobody who believes that the NSA should be barred from intercepting the emails or eavesdropping on the telephone conversations of actual Terrorist suspects. The category of people to whom Mackey purports to address his question -- those who "oppose letting the authorities read the private e-mail correspondence of Americans" -- does not exist in any meaningful number, and it never has. To frame the issue this way is to reveal a radical ignorance of the issues -- almost four years after his newspaper first revealed the illegal eavesdropping program.
The surveillance controversy is not and never has been over whether the Government should be able to intercept the communications of Terrorist suspects. The law (FISA) has always allowed such interception since its inception and virtually nobody opposes that. Nor was there controversy about whether the NSA could intercept foreign-to-foreign communications, as they did here. The controversy was and is whether they should be able to engage in surveillance of American citizens in violation of the law -- i.e., without judicial oversight and/or beyond the parameters the law allows."

Postarea integrală a lui Greenwald poate fi găsită la http://www.salon.com/opinion/greenwald/2009/09/08/law/index.html

marți, 8 septembrie 2009

O ţară pe care nu vreau s-o recunosc


În urmă cu câţiva ani, nişte jurişti conservatori americani au publicat o carte intitulată "O ţară pe care nu o mai recunosc." În carte era vorba despre ofensiva Stângii liberal-radicale care, de peste patru decenii, loveşte în valorile clasice americane. O Stângă ce se foloseşte de odioşii judecători cripto-liberali care urăsc religia şi familia, şi proslăvesc avorturile şi căsătoriile dintre homosexuali, astel încât, astăzi, America a ajuns să fie de nerecunoscut în comparaţie cu începuturile ei.

De pe blogul ăsta am ironizat nu o dată execrabila ipocrizie americană, manifestată, mai ales, peste mări, acolo unde ţări a căror istorie o lasă cu câteva milenii în coadă pe cea a Statelor Unite sunt totuşi obligate să înghită lecţii despre democraţia jeffersoniană în care, chiar la ei acasă şi nu mai departe de ultima Administraţie Bush, americanii conservatori - religioşi, individualişti şi laissez-faire-işti - şi-au băgat conştiincios membrele inferioare.
Azi, Obama a tras un discurs pentru elevii americani, recomandandu-le să pună mâna pe carte. Ce altceva? Evident că, Obama, ca oricare alt politician de pe planeta asta, vrea sa tragă foloase politice de pe urma discursului ce se vrea moralizator şi paternalist. Printre altele, Obama le zice ca fraieru' că "I know that sometimes, you get the sense from TV that you can be rich and successful without any hard work -- that your ticket to success is through rapping or basketball or being a reality TV star, when chances are, you're not going to be any of those things." Ieftin şi fără efect, fiindcă, în capul multor elevi de pe glob, Eminem şi Justin Timberlake sunt mai tari decât orice carte de istorie.

Ce fac însă Republicanii sau neamurile lor? Laura Bush, de pildă, soţia ultimului ratat de dinaintea lui Obama, a apreciat discursul Preşedintelui în funcţie. Alţii, precum Jim Greer, şeful Republicanilor din Florida, a luat-o de-a dreptul prin Spitalul Nr.9, zicând următoarele:

"As the father of four children, I am absolutely appalled that taxpayer dollars are being used to spread President Obama's socialist ideology. The idea that school children across our nation will be forced to watch the President justify his plans for government-run health care, banks, and automobile companies, increasing taxes on those who create jobs, and racking up more debt than any other President, is not only infuriating, but goes against beliefs of the majority of Americans, while bypassing American parents through an invasive abuse of power.
While I support educating our children to respect both the office of the American President and the value of community service, I do not support using our children as tools to spread liberal propaganda. The address scheduled for September 8, 2009, does not allow for healthy debate on the President's agenda, but rather obligates the youngest children in our public school system to agree with our President's initiatives or be ostracized by their teachers and classmates."
Aloo, Salvarea!!!

Ăsta e doar unul dintre motivele pentru care America a ajuns pentru mine o ţară pe care n-am deloc chef să o recunosc ca far călău-zitor. Mi-e indiferent cum era la 1776, în ce fel arăta în 1900 sau în ce hal a ajuns acum! Şi chiar nu mai pot de faptul că unora n-o să le pese de nerecunoaşterea mea.

luni, 7 septembrie 2009

Delir de putere ucrainean

Fiindcă tot vorbim despre cozi de topor americane, să ne oprim şi asupra vecinilor din Ucraina. Pe karzai-ul de la Kiev îl cheamă Victor Iuşcenko, fost magician-şef al băncii centrale ucrianiene, despre care se afirmă că a reuşit să facă dispărută o întreagă tranşă de la FMI în buzunare evident private.

Revista Der Spiegel i-a luat un interviu preşedintelui-jucător de la Kiev. Răspunsurile la întrebările incomode, neîndulcite de vreun hurezean, ne arată un preşedinte supărăcios, iritabil, care vede numai conspiraţii moscovite, incompetent până şi în megalomania lui, pus pe lozinci şi clişee cu iz de portocale dintr-un port, rămase nedescărcate şi stricate. Nişte exemple:

SPIEGEL: Now the West has become more reticent -- not out of consideration for Russia, but rather due to disappointment that the victors of the Orange Revolution of 2004, you and Prime Minister Yulia Tymoshenko, have plunged Ukraine into a constitutional crisis. Each is now branding the other as a traitor, as corrupt, or as a Russian agent. You yourself are losing influence at a dramatic rate. Why is it so difficult to reach a consensus among the political elite of your country?

Yushchenko: I don't share your interpretation at all. I have paved the way forward for this country. Over the past four years, there has been a constant real growth rate in our gross domestic product of 7 percent. The national budget has doubled, the minimum pension has risen and foreign investments have quintupled. Show me other European countries with such results. Shouldn't I be proud of that?
[Nu, prostănacule, pentru că Băsescu poate zice şi el acelaşi lucru -nota mea]

SPIEGEL: Moscow is only an observer here?

Yushchenko: Just look at the activities of the prime minister and her trips to
Moscow : When I warn of a fifth column, I know what I'm talking about.

SPIEGEL: The only problem is that in opinion polls 30 percent of respondents support Yulia Tymoshenko, whereas you enjoy at best between 6 and 8 percent. You are the big loser of the Kiev power struggles.

Yushchenko: Please don't come at me with such numbers.

SPIEGEL: You have become a lonely president. Will you nevertheless run for re-election in January?
Yushchenko: Of course. My popularity ratings are rising again. The Medvedev letter should further enhance this trend.
Fraude fericite, Iuşcenko!


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare