miercuri, 28 octombrie 2009

De ce dă New York Times în gât un preţios agent CIA?

"Brother of Afghan Leader Is Said to Be on C.I.A. Payroll" scrie în ediţia electronică de ieri a lui New York Times. E vorba de domnul cu figura profund intelectuală din fotografie, cel fără turban.

Fratele lui Hamid Karzai, Wali Karzai, nu e doar un conştiincios om al muncii pe plantaţia CIA, dar şi un talentat practicant al sportului naţional afgan: producţie şi distribuţie de droguri.

De ce simte "crucişătorul" presei americane nevoia să demaşte un agent util al CIA-ul? Iar asta tocmai acum, când Obama se pregăteşte să adopte o decizie privind reorientarea strategiei în Afganistan, şi când Hamid Karzai are în faţă turul 2 al alegerilor prezidenţiale. Apropo, Hamid Karzai o fi şi el pe ştatul de plată al organizaţiei răspânditoare de democraţie în lume? Sau e mai fraier decât fratele? Vor americanii să dea un semnal ca s-au săturat de ăştia doi şi că vin la rând, în locul lor, alţi afgani de pe lista scurtă a CIA-ului?

Realitatea e că, peste tot în lume pe unde îşi extind sferele de influenţă, americanii nu pot pune în funcţii înalte decât lideri nu doar legaţi contractual de CIA, dar şi înzestraţi cu uşoare talente de bandiţi. În definitiv, oamenii ăştia nu pot trăi doar din salariul bugetar de mizerie al Agenţiei, ci trebuie încurajaţi să desfăşoare afaceri rentabile chiar şi dincolo de limita legalităţii. În felul acesta, câştigă un ban greu, transferă, probabil, o cotă importantă şi protectorilor lor, iar, în plus, devin şi mai şantajabili. Ce poate fi mai frumos şi mai practic?
Istoria post-1947 e plină de exemple: Anastasio Somoza în Nicaragua, Şahul Iranului, Pinochet în Chile, şi ne oprim aici. Iar atunci când e depăşită o anumită limită, se încălzesc alţii de pe banca de rezerve...; nu mai e nevoie să dăm referinţe istorice...
Excelentă este, în sensul celor de mai sus, afirmaţia unui fost lucrător CIA citat de NY Times: “If you are looking for Mother Teresa, she doesn’t live in Afghanistan.”

Sunt curios dacă lucrurile stau la fel prin, să zicem, Polonia, Ucraina sau Georgia...

Articolul se găseşte la http://www.nytimes.com/2009/10/28/world/asia/28intel.html?pagewanted=1&_r=1

Poza am împrumutat-o de la http://gdb.rferl.org/EEA6DA36-5781-4172-BB64-AFA7BAC73095_mw800_mh600.jpg

"Ce-i de făcut?" Lenin în Afganistan? Nu, doar două perspective americane


Prima îi aparţine neoconservatorului Max Boot care se pronunţă în favoarea strategiei de contra-insurgenţă, nefiind suporterul celei de contra-terorism: "Counterterrorism refers to operations employing small numbers of Special Operations “door kickers” and high-tech weapons systems such as Predator drones and cruise missiles. Such operations are designed to capture or kill a small number of “high-value targets.” Counterinsurgency, known as COIN in military argot, is much more ambitious. According to official Army doctrine, COIN refers to “those military, paramilitary, political, economic, psychological, and civic actions taken by a government to defeat insurgency.” Continuarea şi amănuntele, la http://www.commentarymagazine.com/viewarticle.cfm/special-preview--how-we-can-win-in-afghanistan-15257

A doua opinie a fost formulată de Fareed Zakaria care, aşa cum procedează nu de puţine ori, preferă o soluţie de mijloc: "In fact, the crucial judgments that have to be made involve what the troops will do and how much of Afghanistan to cover. Ricks said to me, "Why not do the Petraeus plan [counterinsurgency] for the major population centers and the Biden plan [counterterrorism] for the rest of the country?" That sounds like a middle course that is smart and practical, which might need some more forces or perhaps can make do with the almost 100,000 already there. Obama should carefully consider these and other options before racing out to demonstrate how tough he is." Articolul semnat de el este la http://www.newsweek.com/id/219380

Oricum ar fi, Obama a primit moştenire de precedenţii nebuni (în sens şahist) o mare bătaie de cap, ce, politic vorbind, se reduce la întrebarea: "câţi soldaţi americani sunt dispus să mai las să crape într-o ţară care, după un bombardament zdravăn din avioane B-52, arată la fel ca şi înainte de acel bombardament?"

Ce dracului mai căutaţi voi acolo, americanilor? Fără ironii acum, dar o prezenţă militară, pe termen lung, a Statelor Unite în proximitatea Iranului, Pakistanlui, Indiei şi Chinei nu e deloc nesănătoasă: ţii lumea la respect, cine vrea să facă o prostie, trebuie să reflecteze de două ori şi, poate, o lasă baltă până la urmă, plus că domini accesul spre zonele petroliere aflate în jur.
Dar, dincolo de asta, aş reflecta la o analiză scurtă, militărească şi matematică a generalului McChrystal, citat în articolul lui Max Boot: "From a conventional standpoint, the killing of two insurgents in a group of ten leaves eight remaining: 10 - 2 = 8. From the insurgent standpoint, those two killed were likely related to many others who will want vengeance. If civilian casualties occurred, that number will be much higher. Therefore, the death of two creates more willing recruits: 10 minus 2 equals 20 (or more) rather than 8."

McChrystal cred că habar n-are ce om de bun simţ este. Exact. Prin ce faceţi voi acolo, generaţi ură, oftică şi promovaţi tinerele cadre talibane, teroriste, anti-americane etc. Spor la treabă!

marți, 27 octombrie 2009

Tatăl şi fiul

Ron Reagan jr. e fiul fostului Preşedinte american, Ronald Reagan. Acesta din urmă era un fost liberal dezamăgit de Partidul Democrat, ceea ce l-a făcut să treacă, treptat, spre Dreapta conservatoare. Fiul e liberal cu acte în regulă, şi nu dă deloc semne să-şi modifice orientarea. E chiar anti-republican şi anti-neoconservator convins.

Recent, a fost prezent în emisiunea Hardball moderată de liberalul deloc ascuns Chris Matthews. Oponentul lui Reagan-fiul a fost un neoconservator cam sonat, Frank Gaffney. Discutând tema "Cine e mai al dracu' în Afganistan? Obama sau Dick Cheney?", argumentele civilizate au fost date la o parte, în schimbul abordării "ba pe-a mă-tii!" În focul dezbaterii, Gaffney n-a avut de lucru şi s-a legat de părinţi, cam în stilul "Băi, Petre Roman, taică-tău a venit călare pe tancurile sovietice!" Numai că aici, tatăl era personajul pozitiv, un conservator de bine, în vreme ce fiul a ajuns un comunist de-al lui Obama. Aşa încât Gaffney i-a spus juniorului: "Your father would be ashamed of you!"

La care juniorul a replicat furios, gata să-l strângă pe Gaffney de gât cu lavaliera de la microfon, "Oh, Frank, you better watch your mouth about that, Frank."
Ştirea e la http://www.huffingtonpost.com/2009/10/23/gaffney-tells-reagan-your_n_331463.html

În definitiv, Gaffney are dreptate. În calitate de candidat la funcţia supremă în stat, Ronald Reagan a fost şlefuit politic de neoconservatori, le-a preluat modelul de gândire şi retorica belicoasă, şi a fost primul care a împărţit lumea de la începutul anilor '80 în "Imperiul Răului" (cel sovietic) şi Imperiul lui Rambo (cel american). Precursorul "Axei Răului". După ce a ajuns Preşedinte, lucrurile s-au mai schimbat. Discursul politic a rămas tot unul din topor, dar neoconservatorii s-au văzut trădaţi de anticomunistul guraliv, dispus doar să submineze guvernul socialist din Nicaragua, să bombardeze o dată Libia, într-un raid nocturn bezmetic, şi să atace mica insulă Grenada, aflată în pericol să cadă pradă comunismului. A mai finanţat, cu destulă discreţie la început, luptătorii mujahedini din Afganistan împotriva Armatei Roşii. În rest, muşchi pentru o confruntare directă cu Moscova, Reagan n-a avut. Nici nu era nebun s-o facă. Dimpotrivă, a iniţiat deschiderea faţă de URSS şi i-a făcut loc lui Gorbaciov pe scena mondială. Finalul de an 1989 i se datorează şi lui Ronald Reagan.

Prezenţa redusă a neoconilor în funcţiile grele ale Administraţiei Reagan a evitat inutile inflamări politice regionale, în zonele de contact cu interesele sovietice. Cu o falangă neoconservatoare de amploarea şi forţa celei din perioada 2001-2008, Reagan - lipsit de personalitate şi cultură politică, şi capabil să delege, cu încălcarea Constituţiei, atribute executive unor cowboy nepricepuţi de la Casa Albă, de pe care şi-a luat apoi mâna într-un mod destul de laş - s-ar fi trezit angajat într-un conflict militar major cu Rusia, la o treaptă distanţă de alerta nucleară maximă.

Scena ciocnirii Gaffney - Ron Reagan jr. e în clipul de mai jos.





Detalii despre cei doi certăreţi, la http://en.wikipedia.org/wiki/Ron_Reagan şi http://en.wikipedia.org/wiki/Frank_Gaffney

vineri, 23 octombrie 2009

Kermit de la CIA

Din galeria agenţilor CIA cu o frumoasă coloană vertebrală, astăzi: Kermit Roosevelt, Jr.

În 1953, America îşi vede întâia oară ameninţat robinetul de petrol din Orientul Mijlociu, datorită un politician iranian, Mossadegh, mare amator de naţionalizări având ca ţintă Anglo-Iranian Oil Company. Problema e rezolvată de către agentul CIA din poza alăturată, cu nume de vedetă Muppets, dar cu un statut ireproşabil de profesionist în operaţiunile sub acoperire, încă de pe vremea OSS-ului. Într-o operaţiune secretă cu nume de detergent (Ajax), care a costat doar 60.000 USD, Roosevelt îl mătură de la putere pe Mossadegh, reinstalându-l pe tânărul - pe atunci - Şah, Reza Pahlavi, pe tronul persan.

Momentul stelar al lui Kermit Roosevelt, Jr. îl constituie însă, după părerea mea, refuzul de a accepta o misiune similară în Guatemala, având ca scop înlăturarea altui naţionalizator - de astă dată de fructe aparţinând lui United Fruit Company -, preşedintele Jacobo Arbenz. La insistenţele lui Allen Dulles, directorul CIA, ca Roosevelt să preia şi ceea ce avea să se cheme Operaţiunea PBSUCCESS, profesionistul Kermit a răspuns că nu se bagă, întrucât agenţia nu dispune de informaţii din interiorul Guatemalei şi nici nu poate estima în ce măsură armata şi populaţia vor sprijni o lovitură de stat.

Allen Dulles era un tip care - deşi cu experienţă OSS la bază, dar într-un loc confortabil unde nu trebuia să răstoarne pe nimeni, ci doar să aştepte la infinit generali germani dispuşi să-l trădeze pe Hitler (e vorba de Elveţia din timpul celui de-al doilea război mondial) - era interesat mai mult de latura de Public Relations a CIA-ului, nu şi de exigenţele fundamentale ale unei agenţii de informaţii. Papagalismul lui în materie de spionaj a rămas celebru încă din 1917, când, în calitate de tânăr, bou şi indolent ofiţer american de informaţii în aceeaşi Elveţie, a ratat o întâlnire cu - în acele zile încă necunoscutul pentru publicul larg - Vladimir Ilici Lenin, preferând să se ducă, în schimb, la un meci de tenis. Trezirea la realitate s-a produs după câteva săptămâni, când a aflat din ziare (o sursă, prin excelenţă, deschisă şi la îndemâna tuturor) că Lenin a pus mâna pe putere în Rusia...

Până la urmă, CIA-ul îl dă jos pe Arbenz, dar după un lung şir de amatorisme, incredibile dacă te uiţi pe hartă şi compari SUA cu judeţul Guatemala. Detalii la http://en.wikipedia.org/wiki/1954_Guatemalan_coup_d

Revenind la Kermit Roosevelt, superbul lui avertisment, de star veritabil al spionajului american, conform căruia nu poţi oricând şi în orice condiţii să orchestrezi o lovitură de stat, se găseşte la finalul acestui scurt dar interesant clip, care spune povestea Operaţiunii Ajax, la http://www.youtube.com/watch?v=pfzrHY1Lywo

Informaţii despre Roosevelt, la http://en.wikipedia.org/wiki/Kermit_Roosevelt,_Jr.
Operaţiunea "Ajax" este descrisă la http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Ajax
Allen Dulles este portretizat la http://en.wikipedia.org/wiki/Allen_Dulles
Imaginea am preluat-o de la http://www.stumplane.us/img/roosevelt.png

joi, 22 octombrie 2009

Francezii care se aruncă de la etaj - o continuare tragică şi inevitabilă

"By possessing the property of buying everything, by possessing the property of appropriating all objects, money is thus the object of eminent possession. The universality of its property is the omnipotence of its being. It is therefore regarded as an omnipotent being. Money is the procurer between man’s need and the object, between his life and his means of life. But that which mediates my life for me, also mediates the existence of other people for me. For me it is the other person. [...]

That which is for me through the medium of money – that for which I can pay (i.e., which money can buy) – that am I myself, the possessor of the money. The extent of the power of money is the extent of my power. Money’s properties are my – the possessor’s – properties and essential powers. Thus, what I am and am capable of is by no means determined by my individuality. I am ugly, but I can buy for myself the most beautiful of women. Therefore I am not ugly, for the effect of ugliness – its deterrent power – is nullified by money. I, according to my individual characteristics, am lame, but money furnishes me with twenty-four feet. Therefore I am not lame. I am bad, dishonest, unscrupulous, stupid; but money is honoured, and hence its possessor. Money is the supreme good, therefore its possessor is good. Money, besides, saves me the trouble of being dishonest: I am therefore presumed honest. I am brainless, but money is the real brain of all things and how then should its possessor be brainless? Besides, he can buy clever people for himself, and is he who has [In the manuscript: ‘is’. – Ed.] power over the clever not more clever than the clever? Do not I, who thanks to money am capable of all that the human heart longs for, possess all human capacities? Does not my money, therefore, transform all my incapacities into their contrary? [...]

If I have no money for travel, I have no need – that is, no real and realisable need – to travel. If I have the vocation for study but no money for it, I have no vocation for study – that is, no effective, no true vocation. On the other hand, if I have really no vocation for study but have the will and the money for it, I have an effective vocation for it. Money as the external, universal medium and faculty (not springing from man as man or from human society as society) for turning an image into reality and reality into a mere image, transforms the real essential powers of man and nature into what are merely abstract notions and therefore imperfections and tormenting chimeras, just as it transforms real imperfections and chimeras – essential powers which are really impotent, which exist only in the imagination of the individual – into real powers and faculties. In the light of this characteristic alone, money is thus the general distorting of individualities which turns them into their opposite and confers contradictory attributes upon their attributes.

Money, then, appears as this distorting power both against the individual and against the bonds of society, etc., which claim to be entities in themselves. It transforms fidelity into infidelity, love into hate, hate into love, virtue into vice, vice into virtue, servant into master, master into servant, idiocy into intelligence, and intelligence into idiocy.

Since money, as the existing and active concept of value, confounds and confuses all things, it is the general confounding and confusing of all things – the world upside-down – the confounding and confusing of all natural and human qualities.

He who can buy bravery is brave, though he be a coward. As money is not exchanged for any one specific quality, for any one specific thing, or for any particular human essential power, but for the entire objective world of man and nature, from the standpoint of its possessor it therefore serves to exchange every quality for every other, even contradictory, quality and object: it is the fraternisation of impossibilities. It makes contradictions embrace."

Karl Marx - Economic and Philosophic Manuscripts of 1844 (ediţia engleză de la http://www.marxists.org/archive/marx/works/1844/manuscripts/power.htm)

miercuri, 21 octombrie 2009

Francezii care se aruncă de la etaj - continuare


"If the product of labor is alien to me, if it confronts me as an alien power, to whom, then, does it belong?

To a being other than myself.

Who is this being?

The gods? To be sure, in the earliest times the principal production (for example, the building of temples, etc., in Egypt, India and Mexico) appears to be in the service of the gods, and the product belongs to the gods. However, the gods on their own were never the lords of labor. No more was nature. And what a contradiction it would be if, the more man subjugated nature by his labor and the more the miracles of the gods were rendered superfluous by the miracles of industry, the more man were to renounce the joy of production and the enjoyment of the product to please these powers.

The alien being, to whom labor and the product of labor belongs, in whose service labor is done and for whose benefit the product of labor is provided, can only be man himself.

If the product of labor does not belong to the worker, if it confronts him as an alien power, then this can only be because it belongs to some other man than the worker. If the worker’s activity is a torment to him, to another it must give satisfaction and pleasure. Not the gods, not nature, but only man himself can be this alien power over man.

We must bear in mind the previous proposition that man’s relation to himself becomes for him objective and actual through his relation to the other man. Thus, if the product of his labor, his labor objectified, is for him an alien, hostile, powerful object independent of him, then his position towards it is such that someone else is master of this object, someone who is alien, hostile, powerful, and independent of him. If he treats his own activity as an unfree activity, then he treats it as an activity performed in the service, under the dominion, the coercion, and the yoke of another man.

Every self-estrangement of man, from himself and from nature, appears in the relation in which he places himself and nature to men other than and differentiated from himself. For this reason religious self-estrangement necessarily appears in the relationship of the layman to the priest, or again to a mediator, etc., since we are here dealing with the intellectual world. In the real practical world self-estrangement can only become manifest through the real practical relationship to other men. The medium through which estrangement takes place is itself practical. Thus through estranged labor man not only creates his relationship to the object and to the act of production as to powers [in the manuscript Menschen (men) instead of Mächte (powers). – Ed.] that are alien and hostile to him; he also creates the relationship in which other men stand to his production and to his product, and the relationship in which he stands to these other men. Just as he creates his own production as the loss of his reality, as his punishment; his own product as a loss, as a product not belonging to him; so he creates the domination of the person who does not produce over production and over the product. Just as he estranges his own activity from himself, so he confers upon the stranger an activity which is not his own.

We have until now considered this relationship only from the standpoint of the worker and later on we shall be considering it also from the standpoint of the non-worker.

Through estranged, alienated labor, then, the worker produces the relationship to this labor of a man alien to labor and standing outside it. The relationship of the worker to labor creates the relation to it of the capitalist (or whatever one chooses to call the master of labor). Private property is thus the product, the result, the necessary consequence, of alienated labor, of the external relation of the worker to nature and to himself.

Private property thus results by analysis from the concept of alienated labor, i.e., of alienated man, of estranged labor, of estranged life, of estranged man."

Karl Marx - Manuscrisele economico-filozofice din 1844 (ediţia engleză de la http://www.marxists.org/archive/marx/works/1844/manuscripts/labour.htm)

marți, 20 octombrie 2009

Francezii care se aruncă de la etaj

"What, then, constitutes the alienation of labor?

First, the fact that labor is external to the worker, i.e., it does not belong to his intrinsic nature; that in his work, therefore, he does not affirm himself but denies himself, does not feel content but unhappy, does not develop freely his physical and mental energy but mortifies his body and ruins his mind. The worker therefore only feels himself outside his work, and in his work feels outside himself. He feels at home when he is not working, and when he is working he does not feel at home. His labor is therefore not voluntary, but coerced; it is forced labor. It is therefore not the satisfaction of a need; it is merely a means to satisfy needs external to it. Its alien character emerges clearly in the fact that as soon as no physical or other compulsion exists, labor is shunned like the plague. External labor, labor in which man alienates himself, is a labor of self-sacrifice, of mortification. Lastly, the external character of labor for the worker appears in the fact that it is not his own, but someone else’s, that it does not belong to him, that in it he belongs, not to himself, but to another. Just as in religion the spontaneous activity of the human imagination, of the human brain and the human heart, operates on the individual independently of him – that is, operates as an alien, divine or diabolical activity – so is the worker’s activity not his spontaneous activity. It belongs to another; it is the loss of his self.

As a result, therefore, man (the worker) only feels himself freely active in his animal functions – eating, drinking, procreating, or at most in his dwelling and in dressing-up, etc.; and in his human functions he no longer feels himself to be anything but an animal. What is animal becomes human and what is human becomes animal.

Certainly eating, drinking, procreating, etc., are also genuinely human functions. But taken abstractly, separated from the sphere of all other human activity and turned into sole and ultimate ends, they are animal functions."
Karl Marx - Manuscrisele economico-filozofice din 1844 (ediţia engleză de la http://www.marxists.org/archive/marx/works/1844/manuscripts/labour.htm)

Ce s-a schimbat din 1867 şi până în prezent?

În 1867, editura unui tip pe nume Otto Meissner, din Hamburg, publica primul volum din lucrarea lui Karl Marx, Das Kapital, subintitulată "Critica economiei politice."

Ce s-a schimbat între timp?

Peste numai 50 de ani, Lenin, împreună o gaşcă de vreo 10-20 de briganzi multinaţionali (autointitulaţi "revoluţionari") cu şapcă, cioc şi revolvere la centură, punea mână pe a şasea parte a lumii. Neavând o reţetă moştenită de la Marx (deoarece, contrar credinţei împărtăşite de mulţi analfabeţi politici, Capitalul nu tratează socialismul şi comunisul, ci exclusiv ceea ce scrie pe coperta lucrării), Lenin s-a gândit să patenteze noi modalităţi de exterminare în masă a celor care nu gândeau ca el.

În America, în 1934, la scurt timp după ce a devenit Preşedinte, Franklin Delano Roosevelt a înfiinţat cel de-al doilea Comitet de Stat al Planificării de pe planetă (după cel de la Moscova), sub denumirea de National Recovery Administration.

Prin Europa Occidentală, după al doilea război mondial, Suedia (dar numai ea) s-a apropiat în cel mai mare grad de ceea se cheamă socialism, în sensul foarte propriu al cuvântului.

În 2008, pe fondul "capitalismului de cazinou", începe ceea ce ştim deja, adică un fenomen denumit foarte sexy "global economic downturn." În SUA, în disperare de cauză, americanii aleg Preşedinte un "comunist" despre care încă nu se ştie precis dacă s-a născut în Kenya sau e încarnarea Antichristului. Mă rog, fitze de Hollywood, nimic altceva.

În octombrie 2009, Goldman Sachs, cel mai mare "crupier" al ruletei capitaliste americane, anunţă profituri şi bonusuri de miliarde USD, în vreme ce americanii din clasa de mijloc sunt aruncaţi pe stradă din casele lor ipotecate.

Astăzi, 19 octombrie 2009, distinsa profesoară de dreptul falimentului, de la Harvard, Elizabeth Warren, însărcinată de Congresul SUA cu verificarea modului în care sunt folosiţi banii publici injectaţi în sectorul financiar-bancar, se întreba naiv: "how it is that financial institutions could think that they could take taxpayer money and then turn around and act like it's business as usual. I don't understand how they can't see that the world has changed in a fundamental way, that it is not business as usual when you take taxpayer dollars." Eh, uite, de-aia!

Mai sunt şi alte întrebări?

Un reportaj despre naivitatea lui Elizabeth Warren, la http://www.huffingtonpost.com/2009/10/19/elizabeth-warren-bank-bon_n_324293.html

Cine n-are ce face în weekend-uri şi vrea să citească un mega-rezumat al Capitalului lui Marx, se poate duce la http://en.wikipedia.org/wiki/Das_Kapital

Imaginile sunt de la http://celestialkitsune.files.wordpress.com/2008/11/karl-marx-fish.jpg şi http://img.timeinc.net/time/2009/time_100_walkup/elizabeth_warren.jpg

duminică, 18 octombrie 2009

Adevărurile bine rostite de Richard Haass

Fost diplomat în Departamentul de Stat, Richard Haass este, actualmente, preşedintele lui Council on Foreign Relations, centrul de reflecţie şi animatorul de acţiune politică în sfera internaţională, despre care unii afirmă că face parte din Oculta Mondială. Probabil. Dar, din moment ce poţi citi studiile, articolele şi alte publicaţii ale membrilor CFR, nu văd ce mai poate fi considerat ocult.

Haass a publicat în Financial Times o opinie privind dosarul nuclear iranian şi implicaţiile acestuia. Bun simţ politic, echilibru şi inteligenţă diplomatică. Cam asta rezultă din articolul cu titlul "A different regime change in Iran." Ceva ce expediază prăfuita abordare neoconservatoare undeva în paleoliticul gândirii geopolitice. Mai jos, urmează câteva extrase care gravitează în jurul ideii fundamentale, conform căreia "What should shape the response is not simply what Iran develops in the laboratory, but how it develops politically."

"This line of thinking weighs against a military strike by Israel or the US on Iranian nuclear facilities. Such a strike would at best delay the Iranian programme: it is impossible to destroy what is unknown, and it is not always possible to destroy what is known if the target is well-shielded. An attack would also trigger extensive Iranian retaliation in Iraq and Afghanistan. The oil price could triple to more than $200 a barrel in a matter of hours, choking off global economic recovery.

Just as important, a military strike on Iran would make it impossible for anyone inside the country to challenge the government lest he or she appear to be unpatriotic. The Revolutionary Guard, who lack legitimacy after stealing June’s presidential election and turning Iran from a theocracy into a thugocracy, would gain a new lease of life. They would also have the perfect argument for making the rebuilding of Iran’s nuclear program the highest priority.

If Iran is sincere about being willing to reassure the international community about its nuclear activities, fine. If not, new sanctions should be introduced that target assets owned by the 125,000-strong Revolutionary Guard (who just acquired a majority share of the country’s telecommunications company), and the oil and gas sector so central to Iran’s economy. Russian and Chinese support (and United Nations endorsement) should be viewed as desirable but not essential."

Haass mai spune un lucru fundamental şi, totodată, frumos în articolul său: "What matters as much as, or more, than a country’s capability is its character." Încercaţi şi voi, americanilor, să conştientizaţi că adevărul ăsta vi se aplică şi vouă...


Date despre Richard Haass, la http://en.wikipedia.org/wiki/Richard_N._Haass

vineri, 16 octombrie 2009

Femeia inteligentă de la CIA

Cei care mai trec pe aici au observat, probabil, ambivalenţa comentariilor mele la adresa CIA. Uneori (de cele mai multe ori) o înjur, alteori îi subliniez nişte merite greu de contestat. Nu sunt deloc un ideolog în privinţa serviciilor de informaţii. Dacă CIA şi KGB n-ar fi existat, ar fi trebuit, cu siguranţă, inventate. Ceea ce s-a şi întâmplat. În caz contrar, al treilea război mondial ar fi fost unul nuclear şi n-am mai fi avut ocazia unei continuări a numerotării (ferească însă Dumnezeu!).

Cu cele două agenţii în funcţiune însă, americanii şi sovieticii şi-au tras şuturi pe sub mese, împărţindu-şi sferele de influenţă cel mult prin recursul la conflicte militare regionale, lovituri de stat mai bine sau mai prost orchestrate, şi acţiuni propagandistice în pas cu moda. Nu cred în servicii secrete "democratice" (cum le numesc diverşi idioţi incapabili să constate contradicţia în termeni), controlate de "societatea civilă" (mai degrabă, invers), şi consider că ele nu pot fi "bune" sau "rele" decât prin aplicarea propriilor lor table de valori. Nu ale noastre.

În organigrama CIA există aşa-numitul Directorate of Intelligence, braţul analitic al agenţiei, locul în care informaţiile obţinute de pe teren sunt evaluate şi convertite în analize, informări, estimări şi alte produse specifice, pe baza cărora Biroul Oval adoptă apoi decizii de politică externă.

Directoratul e condus de un director-adjunct care nu se confundă cu titularul funcţiei de "locţiitor al directorului CIA", adică omul nr.2 din agenţie. Tot director-adjuncţi sunt şefii celorlalte trei directorate - Operaţiuni, Ştiinţă şi Tehnologie, Sprijin Logistic.

Între 2002-2005, Directoratul de Informaţii al CIA a fost condus de doamna din fotografie, pe numele ei Jami Miscik. După venirea lui Porter Goss (activistul de partid al lui Bush) la conducerea agenţiei, directoarea-adjunctă a avut de ales între a-i vărsa cafeaua pe cămaşă sau a demisiona. Şi-a luat lumea în cap şi s-a dus spre sectorul privat. Asta, mai ales după ce, în cei trei ani, suportase şi făcuse relativ bine faţă uriaşelor presiuni venite dinspre killerii politici ai Casei Albe, care încercau s-o determine să vină cu "veşti bune". Adică să trădeze imperativul formulat de Eisenhower, la vremea lui, pentru agenţie: "To Speak Truth To Power!"

Prin natura funcţiei pe care a avut-o în CIA, Jami Miscik e, cu certitudine, una din cele mai bine informate 10 persoane de pe planetă. Bush, Condoleeza Rice şi alţi beneficiari ai muncii ei pot fi situaţi pe locuri mult mai joase, cât timp depindeau exclusiv de ceea ce ştia şi le dezvăluia analista-şefă de la CIA. De la detalii frivole (ce culoare de boxeri preferă Putin), până la informaţii aparent anodine (ce debit are reţeaua hidrografică din Bangladesh, ţară unde inundaţiile sunt un blestem naţional), Jami Miscik e depozitara unui arsenal de date cu care poţi face praf state ce-ţi sunt antipatice. Depinde cine o angajează. În prezent, lucrează la Kissinger Associates.
Mai jos e un clip dintr-o dezbatere la care a participat femeia inteligentă de la CIA.




O scurtă incursiune în biografia ei se găseşte la http://en.wikipedia.org/wiki/Jami_Miscik

În legătură cu CIA, a se vedea tona de informaţii de la http://en.wikipedia.org/wiki/Central_Intelligence_Agency

Poza e de la http://1.bp.blogspot.com/_59-4lYwoho0/Rv_eW6qYBKI/AAAAAAAAAc0/PKeQ0UwZTP4/s320/miscik.jpg

Următorii 100 de ani au început deja

Remarcabil efortul celor de la Săptămâna Financiară de a traduce lucrările tari despre prezentul imediat şi despre viitorul mijlocit de aparent impredictibile evenimente.

George Friedman şi cartea sa "Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI" sunt, în egală măsură, interesanţi.

Friedman e un evreu ungur refugiat în SUA, în anii '50. E specializat în filozofia neomarxistă a "Şcolii de la Frankfurt", conduce un fel de CIA privat numit Strategic Forecasting sau, mai scurt, Stratfor, are, evident, acces la informaţii de primă mână, ceea ce i-a îngăduit să încerce o serie de predicţii despre cine urcă şi cine coboară în secolul care a început de aproape zece ani.

Am început să citesc lucrarea, dar m-am oprit dupa 20 de pagini. Deocamdată. Fiindcă e cam apocaliptică. În orice caz, în aceste prime pagini, Friedman a ţinut să repete următoarea idee: "...raţiunea este singurul lucru greşit în toată această poveste."
Despre Friedman şi Stratfor, multe amănunte utile la http://en.wikipedia.org/wiki/Stratfor şi

marți, 13 octombrie 2009

Talibani cu tupeu

Deloc impresionaţi de soldaţii lui McChrystal şi, cu atât mai puţin, de Nobelul lui Obama, nişte talibani obraznici - care, oricum, nu-şi fac probleme cu pensii private şi asigurări sociale, pentru că sunt pregătiţi să moară la orice oră - au atacat "Pentagonul" pakistanez din Rawalpindi, luând ostatici şi ucigând soldaţi cu berete verzi. Până la urmă, pakistanezii au rezolvat situaţia, iar talibanii au crăpat cu succes. Amănunte la
http://www.huffingtonpost.com/2009/10/11/bloody-siege-at-pakistan-_0_n_316642.html

Ăsta e rezultatul politicii externe cretine, practicată de Washington timp de 8 ani de zile în zonă, mai exact:

  • cucerirea inutilă a Bagdadului doar pentru ca Israelul să mai poată bifa o problemă de pe agenda proprie, şi transformarea Irakului într-o rezervă de cadre pentru islamismul extremist;

  • o acţiune militara superficială, neconvingătoare, consumatoare de resurse şi imaginaţie in Afganistan, fără ca cineva să mai fie în stare, la Washington, să estimeze cât va mai dura distracţia de acolo;

  • facilitarea transferului tuturor VIP-urilor talibane din Afganistan în Pakistan;

  • antagonizarea şi concentrarea bolnavă asupra Iranului care are ZERO arme nucleare (alt punct de pe paginile ingalbenite de timp ale agendei israeliene), în loc de a-l angrena în combaterea talibanilor, cum, de altfel, procedaseră americanii la început, până la discursul în care Bush descoperise Axa Răului;

  • alocarea a peste 12 miliarde USD în programe de asistenţă militară pentru Pakistan, fără ca utilizarea sumelor să fie urmarită de americani;

  • continuarea colaborării cu Inter-Services Intelligence (GESTAPO-ul pakistanez), despre care americanii recunoşteau singuri că nu pot avea încredere, întrucât ofiţerii lor au simpatii talibane;

  • umflarea cu pompa şi apoi lasarea în aer a “familiei portocalii” locale Benazir Bhutto-Zardari, ea – asasinată cu succes, el – un capitulard penibil în faţa talibanilor;

  • incapacitatea de a găsi un lider militar local capabil sa garanteze securitatea arsenalului nuclear pakistanez.
E bine de ştiut că armata pakistaneză (în al cărei comandament suprem talibanii au început să dea buzna ca într-un Mega Image din colţul străzii) posedă nişte rachete purtătoare, poetic numite Shaheen III ("vulturul alb", pe româneşte), cu ajutorul cărora cele 100 de ogive nucleare ar putea fi expediate de nişte talibani supăraţi pe o rază de 4.500 km. Scoateţi harta globului cu scară, luaţi o riglă şi stabiliţi cam ce obiective turistice din Israel şi India ar intra în raza de acţiune a rachetelor din Pakistan. Detalii la http://en.wikipedia.org/wiki/Shaheen-III

Închei postarea cu un articol din NY Times, din aprilie 2009, care relata despre avertismentul disperat al lui Hillary Clinton: "Pakistan is a mortal threat to world peace!" http://www.nytimes.com/2009/04/23/us/politics/23clinton.html?_r=1

Fotografia cu spaima americanilor este preluată de la http://2.bp.blogspot.com/_dj7hueuj-U0/SOEkl6SHaKI/AAAAAAAAAb8/BEg_kX4s1eI/s320/taliban7.jpg

duminică, 11 octombrie 2009

Libera iniţiativă a urii, în America

"Your opposition has spent the morning attacking you [Obama, nota mea] for bringing such good will to this country. Why do they hate America so much? I get the feeling that if you found the cure for cancer this afternoon they'd be denouncing you for destroying free enterprise because cancer centers would have to close."

Cu acest post-scriptum îşi încheie Michael Moore postarea pe http://www.huffingtonpost.com/michael-moore/congratulations-president_b_315662.html

Pentru exemplificare, a se vedea clipul de mai jos, realizat de conducerea Partidului Democrat, ca o scurtă antologie a campionilor urii anti-Obama şi chiar anti-America.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Cum ar suna "Ja vi kan" într-o dictatură?

Norvegienii spun "Ja vi kan!" la "Yes we can!". Cel puţin, de când i-au dat lui Obama Nobelul pentru Pace.

1. De două zile, Obama a ajuns sacul de box pe care scrie "a meritat sau n-a meritat?", şi în care lovesc deopotrivă prietenii şi duşmanii. În ceea ce-i priveşte pe nemernici, surpriza n-a constat decât în escaladarea aberaţiilor lor deja consacrate, asupra cărora voi reveni mai jos. În schimb, pe Huffington Post, partizanii lui Obama au fost reţinuţi şi chiar decent critici în raport cu prematura decernare a premiului. Pe blogul lui personal, Glenn Greenwald, un constant mâncător de neoconservatori, dar deloc apologet al lui Obama, are un excelent articol în care, postând pozele unor copii afgani răniţi grav în cursul atacurilor americane împotriva talibanilor, se întreabă: "How can someone responsible for that, and who has only escalated that war, possibly be awarded the Nobel Peace Prize in the very same year that he did that? Does that picture above look like the work of a Nobel Peace laureate?" Chiar aşa, cum e posibil? Restul articolului plus imaginile, la http://www.salon.com/opinion/greenwald/2009/10/09/obama/index.html

2. Dincolo de critici şi de motivele celor de la Oslo (detalii la http://www.huffingtonpost.com/2009/10/09/nobel-prize-to-obama-defe_n_316098.html), eu cred că Obama merită premiul pentru că, până azi, prin neatacarea Iranului, a evitat deschiderea celul de-al treilea front în Orientul Mijlociu şi un lanţ de consecinţe incontrolabile la scară globală. În ipoteza în care McCain ar fi câştigat alegerile, bombardarea şi invadarea Iranului ar fi fost inevitabile.

Până astăzi, însă, următoarele evenimente NU S-AU PRODUS: ripostă cu rachete iraniene Shahab împotriva marilor oraşe israeliene, activarea surorilor gemene teroriste Hamas - Hezbollah şi a altor reţele conexe, prin organizarea de atentate în Israel, SUA şi Europa, inflamarea relaţiilor SUA cu Rusia (presiuni politice asupra Poloniei şi României, şi ameninţări militare împotriva Ucrainei şi Georgiei) şi China (chinezii ar fi renunţat să mai cumpere obligaţiuni ale trezoreriei americane, ar fi reaprins tensiunile cu Taiwanul şi i-ar fi stimulat pe nebunii din Darfur şi Myanmar să-şi facă mai rău de cap, doar aşa, de-ai dracu'), lumea islamică n-ar mai fi dat doi bani pe distincţia dintre şiiţi şi suniţi, şi ar fi trecut la acte de ostilitate împotriva întregului Occident, în Arabia Saudită (unde sunt cele mai mari rezerve de petrol din lume) dinastia domnitoare pro-americană ar fi avut zilele numărate, iar în Afganistan şi în Pakistan unde există deja 100 de ogive nucleare gata de lansare spre oricine ai avea chef, talibanii ar fi preluat în mod hotărâtor iniţiativa. Preţul petrolului s-ar fi dus spre cer, iar ceea ce azi se cheamă savant "global economic downturn" ar fi devenit o joacă pe lângă dezastrul economic ce s-ar fi produs poate în mod ireversbil. Să nu uit: soldaţii români ar fi ajuns să crape şi lângă Teheran.

3. În America, Dreapta Paranoică s-a autodepăşit. "Something has happened here that we all agree with the Taliban and Iran about and that is he doesn't deserve the award", zice Rush Limbaugh, cea mai infectă trompetă din media paleo-conservatorilor americani. Alte bolnăvisme şi comentariile asupra acestora, la http://www.huffingtonpost.com/2009/10/09/obama-nobel-prize-reactio_n_315690.html

Cred că paharul lejerităţii Dreptei e aproape plin, iar Obama ar trebui să gândească şi să reacţioneze. Băieţii ăştia se comportă ca şi cum ar fi încă la putere (de fapt, mult mai rău de atât), deşi electoratul american i-a expediat anul trecut într-o dureroasă agonie politică. Au primit o mână întinsă din partea noii Administraţii, pe principiul acţiunii bi-partizane, şi au scuipat în ea. Au revigorat rasismul şi îndemnurile subtile la înlăturarea, prin violenţă, a Preşedintelui. Au readus în prim-plan discursul asupra inegalităţii totale. Au renunţat la nuanţe şi argumente (atâtea câte erau), pretind totul şi nu cedează nimic. Ostilitatea lor a avansat până la proximitatea cu acţiunea anti-statală. În felul acesta, agenda lui Obama e sabotată până dincolo de graniţele Americii, iar efectele unor eşecuri se pot propaga până în faţa propriei noastre uşi de la intrare. Cât îi mai suportă? Cât de rezistentă e Constituţia americană la probe de rezistenţă de acest gen?
În istorie, ca şi în fotbal, balonul e rotund: orice se poate întâmpla, oricând. Nimeni nu credea, în 1989, că în Iugoslavia va veni Iadul şi că Belgradul va avea onoarea de a fi bombardat atât de Hitler, cât şi de Bill Clinton. În America, după Pearl Harbour, cu deplina susţinere (evident forţată, partizană şi anticonstituţională) a Curţii Supreme, F.D. Roosevelt, un "Obama al anilor '30-'40", şi-a internat concetăţenii de origine japoneză în lagăre, pe motiv că erau potenţiali trădători. Nimeni n-ar fi crezut asta din partea celui care, după 1933, ferise America de foamete, oferind imaginea unui tip blând, uman şi preocupat de soarta americanilor amărâţi. Dar venise Războiul, iar împrejurările excepţionale obişnuiesc să determine măsuri extreme. Asta, dacă vrei să-ţi atingi scopurile şi să nu stai ca bou', tot încasând pumni în gură.
Ce-ar fi dacă mâine Obama ar constata că promovarea propriei agende e periclitată, cu riscul unor mai mult decât dezastruoase consecinţe globale, şi că evitarea unei astfel de situaţii reclamă măsuri excepţionale? Cum ar fi dacă, tot începând de mâine, n-ar mai conta fiţele neoconservatorilor, talentele Israelului şi oscilaţiile Uniunii Europene? Fiindcă balonul e al naibii de rotund în politică, istorie sau relaţii internaţionale.

Cum ar suna oare "Yes, we can!" într-o dictatură?

vineri, 9 octombrie 2009

Nebunii au din nou cuvântul

În iulie 2006, Hezbollah-ul finanţat şi ghidat de Iran face prostii in sudul Libanului şi în nordul Israelului.

William Kristol, cu un limbaj de "Scânteia pe invers", scrie următoarele:

"For while Syria and Iran are enemies of Israel, they are also enemies of the United States. We have done a poor job of standing up to them and weakening them. They are now testing us more boldly than one would have thought possible a few years ago. Weakness is provocative. We have been too weak, and have allowed ourselves to be perceived as weak.

The right response is renewed strength--in supporting the governments of Iraq and Afghanistan, in standing with Israel, and in pursuing regime change in Syria and Iran. For that matter, we might consider countering this act of Iranian aggression with a military strike against Iranian nuclear facilities. Why wait? Does anyone think a nuclear Iran can be contained? That the current regime will negotiate in good faith? It would be easier to act sooner rather than later. Yes, there would be repercussions--and they would be healthy ones, showing a strong America that has rejected further appeasement.[?!?!?!?!?]

But such a military strike would take a while to organize. In the meantime, perhaps President Bush can fly from the silly G8 summit in St. Petersburg--a summit that will most likely convey a message of moral confusion and political indecision--to Jerusalem, the capital of a nation that stands with us, and is willing to fight with us, against our common enemies. This is our war, too."

Mai devreme cu doi ani, în iulie 2004, Michael Ledeen se bagă şi el singur în seamă, inflamându-şi textele de război împotriva Iranului cu dorinţa sinceră şi totodată cretinoidă de a vedea un atentat pe teritoriu american în a doua jumătate a lunii octombrie:

"Scores of Iranian intelligence agents are found in Iraq, some in the act of preparing bombs? Some bright bulb in the intelligence community puts out the line that Iran is actually helpful to us, and has actually restrained Hezbollah. We find Iranian involvement in the bombing of Khobar Towers in Saudi Arabia? The evidence is quashed by the Saudis, with the complicity of State [Department, nota mea] and large sectors of the intelligence community.

So why should the men in the blood-soaked turbans fret over the consequences of aiding and abetting yet another murderous assault against Americans? I'm unfortunately betting on the second half of October, based on their happy experience with the Spanish elections last March."

Succes şi la alte pariuri viitoare, băi, Ledeen! Că la ăsta, din 2004, nu ţi-a ieşit.

Cele două texte bolnave se pot accesa la http://weeklystandard.com/Content/Public/Articles/000/000/012/433fwbvs.asp?pg=1 şi http://www.nationalreview.com/ledeen/ledeen200407190838.asp

Despre viaţa dubioasă a lui Michael Ledeen, menţiuni la http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Ledeen

Caricatura este preluată de la http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6c/Attack_Iran!.jpg

joi, 8 octombrie 2009

De ce se laudă CIA?

Acum e joi. Are cineva vreo îndoială? Dacă da, se uită la ceas, verifică în calendar şi se lămureşte. Nu e nevoie să iasă vecinii la balcon şi să dea declaraţii publice care să le confirme celorlalţi că azi e joi. Nu-i aşa?

În Iran există o instalaţie nucleară, la Qom. Băgată sub pământ. Cu câteva zile în urmă, Obama s-a adresat planetei, dezvăluind existenţa instalaţiei respective, cu menţiunea că "noi şi alte servicii de informaţii occidentale ştiam de ani de zile ce e acolo". Asta, după ce, cu alte câteva zile înainte, Iranul, purtând o imensă muscă pe căciulă, a trimis o scrisoare la AIEA, în care spunea ceva de genul: "Ăăăăăă, ştiţi, mai avem un obiectiv nuclear de care am uitat să vă spunem, dar nu e cine ştie ce, îl folosim la prăjitul seminţelor de floarea soarelui..."

Bun, am înţeles din declaraţia lui Obama cât de bune erau serviciile vestice de spionaj. Ne-a convins că era "joi" şi îi mulţumim. Altfel, rămâneam prostănaci.
Atunci, de ce naiba se apucă directorul CIA, Leon Panetta (foto), să ne mai convingă şi el încă o dată?? Astăzi, 8 octombrie, "CIA Director Leon Panetta confirmed that despite Iran's efforts to hide the facility's existence, the US has known about it for the past three years." Restul e aici: http://www.ynet.co.il/english/articles/0,7340,L-3787045,00.html

Să fii tu al naibii cu toate pastele tale italieneşti, Panetta, că Dick Cheney şi neoconservatorii ştiau de instalaţie încă de când stăteau cu fundu' pe putere? Şi că, ştiind aşa ceva, au tăcut ca fraierii, în loc să dea drumul la retorica de război şi să bombardeze Iranul? Băi, Panetta! Cheney, Tenet, Rumsfeld, Feith şi Wolfowitz au INVENTAT ideea că Irak-ul are arme de distrugere în masă, au trebuit să INVENTEZE povestea cu oxidul de uraniu pretins achiziţionat de Saddam din Niger, au fost obligaţi să FABRICE legenda legăturii Saddam - Osama bin laden. Toate astea ca să poată justifica atacul asupra Irak-ului. În legătură cu Iranul, nici măcar n-au putut să construiască vreo minciună. Dar Cheney şi-ar fi făcut cadou cartela cu coduri nucleare primului cerşetor întâlnit pe stradă, dacă ar fi avut cea mai vagă informaţie privitoare la instalaţia nucleară de la Qom!

Nu vi se pare ciudat că, azi, după marea dezvăluire făcută de Obama şi repetată de Panetta, Dick Cheney - altă dată volubil ca un avocat beat - nu iese pe post ca să confirme informaţia? Pentru că, dacă e reală, s-ar putea lăuda că a fost meritul lor, al Republicanilor cu toporu' în mână, că au aflat de Qom, iar nenorocitu' ăsta de Obama ştia de 9 luni şi n-a întreprins nimic, n-a atacat Iranul şi nu l-a lăsat pe Ahmadinejad fără apă caldă la robinet şi seminţe prăjite, punând astfel în pericol securitatea americanilor de pe Mississippi.

Şi atunci, de ce toată insistenţa de a convinge opinia publică de un adevăr cvasi-evident?

Foarte simplu, pentru că Medvedev i-a turnat pe iranieni lui Obama, instalaţia de acolo fiind construită cu asistenţa Rusiei. A fost preţul pentru renunţarea la scutul anti-rachetă ceho-polon. Lucru pe care Medvedev i l-a explicat şi lui Ahmadinejad, pe înţelesul geopolitic al acestuia din urmă, cu sublinierea: "Du-te şi negociază cu americanii!" Obama a zis mersi, după care l-a sunat pe Panetta, spunându-i despre informaţia pe care agenţia lui penibilă n-a fost în stare s-o procure când a trebuit. Şi ca să nu se ducă de tot dracului imaginea CIA-ului, au construit povestea cu "ştiam noi demult şi îi dăm acum în gât."

Între timp, s-a făcut vineri în România, şi cred că mâine iese pe post Stephen Kappes, locţiitorul lui Panetta, ca să ne convingă şi el că e vineri. Ăştia fac toţi cu schimbul, fiecare având alocată o zi a săptămânii.
Evident, cele de mai sus sunt doar fabulaţiile mele. Aproape nimic nu e adevărat. ;)

luni, 5 octombrie 2009

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 6-a

Nu terminasem cu tezele despre Iran.

8. Iranul nu e un stat democratic. Alegerile prezidenţiale sunt cel puţin dubioase, iar drepturile şi libertăţile democratice, raţionalizate şi acordate pe cartelă. Şi? Ce dacă? E treaba mea să le fac morală şi să le introduc democraţia pe nas? Şi, dacă da, cu ce resurse şi cu ce şanse de succes? "Strauss"-ienii din SUA îi privesc însă de sus, şi le pretind să-şi pună lucrurile în ordine acasă. Ce vorbiţi, băi, aceştia? Dar liderilor saudiţi şi egipteni de ce nu le impuneţi aceleaşi standarde? Pentru că Egiptul şi Arabia Saudită sunt, de câteva decenii, dictaturi aliate şi utile Americii? Cu Hamid Karzai, în Afganistan, de ce nu daţi de toţi pereţii, după ce a fraudat ca nesimţitu' alegerile chiar sub ochii voştri?

9. În Iran ar exista "conservatori" şi "reformatori". Vechea, ultra-dogmatica şi marea şmecherie ipocrită, atunci când e vorba să acorzi altora note de 2 şi de 10, fiindcă 7 sau 8 n-ai cum să dai. Poate cineva să distingă cele două categorii? Să aşeze precis liderii iranieni în cele două găleţi? Numai neoconii pot opera asemenea selecţii artificiale, pentru simplul motiv că, în afară de "alb" şi "negru", cromatica lor politică e una pre-neanderthaliană. Permanenta exploatare propagandistică, de către neoconservatori, a acestei confuzii nu face decât să înceţoşeze şi mai mult informaţiile politice - şi aşa precare - pe care reuşim să le obţinem din interiorul Iranului.

Şi, finalmente, am ajuns la momentul negocierilor. După ce s-a înţeles cu Medvedev să-i înghesuie pe iranieni în avionul de Geneva, Obama a mai tras şi el o ameninţare publică de imagine, după care i-a lăsat pe negociatori să discute în linişte. Încă din prima zi, iranianul-şef a zis că acceptă să-şi trimită uraniul îmbogăţit în Rusia, iar ElBaradei, şeful laureat cu un Nobel al AIEA, a convenit cu Ahmadinejad un calendar de inspecţii ale instalaţiilor de producţie nucleară. Chiar dacă progresele acestea nu s-ar fi înregistrat încă de la început, până şi oamenii cei mai idioţi pricep că, atunci când două părţi stau la masa tratativelor, taci dracului din gură şi vezi de se întămplă la final, după care urmăreşti ce şi cât se materializează din rezultatul negocierilor. Aiurea!

Pe 3 octombrie, deci la două zile de la startul negocierilor, în SUA, anumiţi congressmeni şi o congress-femeie (inclusiv de la Democraţi) au sărit din baie, declarând lucruri de genul: "If we want to get their attention, we have to do something real: sanction Iran's gasoline imports," said Rep. Ted Poe, R-Texas, in a speech on the House floor. "That's where Ahmadinejad is vulnerable," he said, referring to Iran's president."

Sau: "Rep. Ileana Ros-Lehtinen, R-Fla., the top Republican on the House Foreign Affairs Committee, was more direct. "The U.S. must put away the begging bowl, act like a world leader and lead the effort to impose immediate, crippling sanctions on the Iranian regime," she said." Ileana, eşti o proastă politică, crede-mă! În primul rând, o ţară cu pretenţii de lider mondial luminat, jeffersonian, animată de "rule of law" şi valorile "Binelui", nu acţionează ca un derbedeu de cartier. Asta să faci tu la tine acasă în Cuba, dacă o să fiţi în stare să-l măturaţi pe Castro care de 1/2 de secol, aflat chiar sub nasul vostru, nu mai poate că sunteţi voi lider mondial. În al doilea rând, nu poţi să fii atât de tâmpită şi să ceri, în pline tratative, sancţiuni "schiloditoare" împotriva regimului iranian. Adică, ce faci? Îl laşi pe Ahmadinejad fără apă caldă la el, la vilă? Te-ai gândit, proasto, că "tinerii", "studenţii", "demonstranţii" reprimaţi de Ahmadinejad, ăia după care plângeaţi voi ca ipocriţii, vor suporta primii efectele sancţiunilor plecate din mintea ta Sony?


Mai adaug şi teza nr.10. Nu ştim cum se vor încheia negocierile dintre Occident şi Iran, şi nici care vor fi urmările lor concrete. Dar până când vom avea certitudinea eşecului (pe care mulţi nebuni - atenţie! de ambele părţi - şi-l doresc), să lăsăm sporturile preferate ale "Strauss"-ienilor - sancţiunile schiloditoare, bombardamentele şi invaziile - să intre în pauză competiţională.

Iar acum, în încheierea acestei lungi postări, să-i îngăduim unui om întreg la minte să vorbească. Citindu-l pe Fareed Zakaria în numărul de săptămâna aceasta al lui Newsweek, oricine va putea deosebi o analiză lucidă, profesionistă, de "minciunile nobile" ale unor sfertodocţi. Consecinţele ireparabile ale unei agresiuni militare împotriva Iranului, ca şi alternativele la această variantă sunt descrise şi examinate cu fineţe de Fareed în articolul cu titlul "Containing a Nuclear Iran". Întrucât, distinct de opţiunea atacului armat şi cea a tratativelor cu rezultat imprevizibil, mai există şi varianta "îndiguirii şi descurajării", care a funcţionat perfect împotriva URSS, în timpul Războiului Rece. În buna tradiţie a lui George Kennan, Fareed Zakaria propune o abordare similară în cazul Iranului:

"So what does that leave? In fact, we are already moving toward a robust, workable response to the dangers of an Iranian nuclear program—one that involves sustained containment and deterrence. Iran's rise has aroused suspicion in the Arab world. Many countries in the region are developing closer ties with the United States, including military ones. In the West, European nations worry about nuclear proliferation and are irritated with Iran's deception and obstructionism. [...]

All this means that Iran has become something of an international pariah, unable to operate with great latitude around the world. The country is in a box and, if well handled, can be kept there until the regime becomes much more transparent and cooperative on the nuclear issue. To do so, we should maintain the current sanctions but should not add broad new ones like an embargo on refined-gasoline imports. Any new measures should target the leadership and factions like the Revolutionary Guards specifically. And we should think more broadly about other ways to pressure the regime. There should be a structure within which those countries that are worried about the threat posed by Iran can meet and strategize. We should work to further align the interests of moderate Arab states with those of Israel, which could be one of the strategic boons of the circumstance. [...]

At the same time, we must stop exaggerating the Iranian threat. By hyping it, we only provide Iran with "free power," in Leslie Gelb's apt phrase. This is an insecure Third World country with a GDP that is one 40th the size of America's, a dysfunctional economy, a divided political class, and a government facing mass unrest at home. [...]

The country does not yet have even one nuclear weapon, and if and when it gets one—something that is far from certain—the world will not end. The Middle East has been home to nuclear weapons for decades. If Israel's estimated -arsenal of 200 warheads, including a "second-strike capacity," has not prompted Egypt to develop its own nukes, it's not clear that one Iranian bomb would do so. (Recall that Egypt has fought and lost three wars against Israel, so it should be far more concerned about an Israeli bomb than an Iranian one.) More crucially, Israel's massive nuclear force will deter Iran from ever contemplating using or giving away its own (hypothetical) weapon. Deterrence worked with madmen like Mao, and with thugs like Stalin, and it will work with the calculating autocrats of Tehran. The Iranian regime has amply demonstrated over the past four months that it is interested in hanging on to power at all costs, jailing mullahs and ignoring its own clerical elite. These are not the actions of religious rulers about to commit mass suicide.

Articolul, în toată splendoarea argumentării şi demonstraţiei lui, poate fi accesat la http://www.newsweek.com/id/216702/page/1

duminică, 4 octombrie 2009

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 5-a

Şi a venit momentul să vorbim despre Iran. Emisiunea de azi a lui Fareed Zakaria pe CNN a cuprins un segment destinat Iranului, cu trei invitaţi, printre care şi Reuel Marc Gerecht, prezentat de Fareed drept un "fiery neoconservative". Are dreptate. Gerecht, ex-analist la CIA, este autorul studiului "Iran: Fundamentalism and Reform", publicat, în anul 2000, în Biblia Neoconilor intitulată "Present Dangers. Crisis and Opportunity in American Foreign and Defense Policy."

1. Ce ştim despre ceea ce se petrece în interiorul Iranului? Aproape nimic. Una din temele emisiunii lui Fareed a fost "Who's running Iran?". Trei nume grele din studiou, plus Fareed - cu toţii, oameni citiţi, informaţi, bărbieriţi (mai puţin doi dintre ei) şi spălaţi - n-au făcut altceva decât să speculeze, rostind, fiecare, propria lui versiune. Deci, am rugămintea să nu mai aud pretenţii de adevăr absolut cu privire la situaţia din Iran, de la amatorii de pe Facebook şi Twitter, doar pentru simplul motiv că au văzut imagini pe celular, de la mitingurile anti-Ahmadinejad.
2. Iranul are mari rezerve de gaze şi petrol. Curios, dar, în emisiunea lui Fareed, cele două resurse neregenerabile n-au fost menţionate. Prea multă reţinere, pudoare şi ipocrizie cu privire la două elemente fundamentale ale politicii externe de la Teheran, din partea unor oameni ai căror concetăţeni stau, deocamdată, cu limba scoasă şi mâna întinsă la Orientul Islamic, până când un anglo-saxon perseverent va inventa motorul propulsat pe bază de aer sau apă.

3. Pe lângă petrol şi gaze, Iranul mai utilizează, tot ca instrumente de politică externă, două resurse extrem de Re-generabile: Hezbollah şi Hamas, care calcă pe nervi Israelul mai tare decât holocausto-scepticismul lui Ahmadinejad. Unii cred că Hamas nu e finanţată de Iran, dar nu poţi fi sigur niciodată. A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Hamas#Funding. În plus, Iranul şi-a creat un ascendent important (şi, totodată, potenţial periculos pentru interesele americane) asupra guvernului şiit de la Bagdad.

4. Iranul vrea o armă atomică. De ce? Pentru exact aceleaşi motive pe care le-au invocat (mai mult sau mai puţin explicit) de-a lungul timpului şi ceilalţi pretendenţi (legitimi sau nu) la statutul de putere nucleară: prestigiu, respect, descurajarea agresiunilor externe. Deci, tot o pârghie de politică externă. Nenorocirea e că, dacă Iranul va reuşi să-şi împlinească visul armei absolute, următorii doritori de a se înscrie pe listă vor fi Egiptul, Arabia Saudită şi Turcia. Ceea ce ar însemna o fâşie planetară nucleară ce începe la Cairo şi Istanbul, şi se încheie la Beijing, acoperind Peninsula Arabică, Iranul, Pakistanul şi India. Total inacceptabil.

5. Elementele evocate la pct.1 - 4 fac din Iran o problemă mare a Orientului Mijlociu. Cum procedezi în aceste condiţii? Bombardezi Iranul, aşa cum recomandă nişte băieţi cu studii la Harvard, dar care - ca şi în cazul Irakului - sunt total incapabili să gândească dincolo de secvenţa finală a distrugerii infrastructurii militare şi economice iraniene. Ceilalţi ("appeaser"-ii, cum sunt alintaţi de isteţii din prima categorie, în amintirea franco-britanicilor care i-au făcut concesii extreme lui Hitler) ar vrea să negocieze cu Iranul. Dar, după cum reiese din dificultăţile relevate la pct.1, nu prea ştiu cu cine să o facă, deoarece nu-i pot determina pe deţinătorii puterii reale de la Teheran. Apoi, când după o serie de eforturi intense şi secrete, Obama reuşeşte să-i mai calmeze puţin pe islamicii nervoşi, unul dintre "moderaţii" lor trânteşte o declaraţie atât de şocantă, încât neoconservatorii încep să aplaude pe ascuns în redacţia lui Weekly Standard.

6. Peste 60% din populaţia Iranului este alcătuită din tineri sub 28 de ani. Un potenţial demografic uriaş care o poate lua spre două direcţii: fundamentalism islamic distructiv, masiv inoculat de puterea religioasă de la Teheran, sau adoptarea unor valori împărtăşite de restul lumii, sub influenţa decisivă a internetului. Revenind la soluţia "să-i bombardăm!", Gerecht şi-a afirmat în emisiunea lui Fareed convingerea că o agresiune americano-israeliană împotriva Iranului ar determina întoarcerea populaţiei împotriva liderilor lor islamo-fascişti. Mai ţine cineva minte cum TOATĂ populaţia Belgradului şi liderul opoziţiei, Vuk Draşkovici, s-au solidarizat cu Milosevici, atunci când NATO a început să bombardeze capitala Serbiei? Şi vorbim, în acest caz, de europeni obişnuiţi să raţioneze critic şi să opereze cu relativisme, nu de iranienii al căror mindset e marcat preponderent de patimă şi absenţa nuanţelor.

7. Iranul are prieteni buni la Moscova şi Beijing. Sensibilizarea Rusiei şi Chinei de către SUA este de natură să conducă la o modificare de atitudine la Teheran. Ceea ce se pare că s-a întâmplat deja, urmând să fac mai multe precizări pe această temă în Partea a 6-a.
Legat de pct.1, recomand lectura unui articol scris de expertul în problemele Orientului Mijlociu, Juan Cole, sub titlul "The top ten things you didn't know about Iran", la http://www.salon.com/opinion/feature/2009/10/01/cole/. Unele idei cuprinse în text sunt discutabile după părerea mea, dar fiecare e liber să le judece singur.

Clipul cu panelul despre Iran, din emisiunea lui Fareed Zakaria se poate accesa la http://edition.cnn.com/CNN/Programs/fareed.zakaria.gps/
Caricatura absolut cretină am preluat-o de la http://www.polianna.com/2005/08/images/iran-next.jpg

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 4-a

Şi acum, câteva adevăruri mai mult sau mai puţin nobile despre actorii principali ai momentului.

Israelul:

1) Un stat care trebuie să existe în continuare acolo unde zace şi în prezent. Orice proiect contrar nici nu intră în discuţie. Controversele privind rădăcinile istorice, politice şi religioase ale statului Israel sunt inutile, fiindcă nu se pot rezolva.

2) Un stat mic, aflat în permanentă stare de război încă din prima zi a existenţei sale şi lipsit de adâncime strategică, ceea ce are darul să faciliteze oricând o invazie dinspre vecini. Pentru acest motiv, Israelul are nevoie de o triplă securitate:
a) cea asigurată prin forţe proprii;
b) garanţii continue din partea Americii şi a celorlalţi componenţi titulari ai Consiliului de Securitate ONU (fără talente la capitolul "drept de veto"), precum şi
c) acceptarea (formalizată juridic), de către vecinii săi din regiune, a celor afirmate la pct.1.

3) Condiţia precizată la pct.2 lit.c) nu e imposibilă. Dacă în 1973, după încheierea războiului de Yom Kippur, cineva le-ar fi spus egiptenilor şi israelienilor că peste 6 ani vor semna un acord de pace la Camp David, garantat de SUA, şi că în 2009 vor efectua manevre comune pe Canalul Suez, ar fi încasat nişte bine plasate perechi de palme, laolaltă cu nişte şuturi în fund. Dar efortul în sine al profeţiei ar fi meritat cafteala.

4) Israelul dispune de un arsenal nuclear în afara normelor de drept internaţional. Să-i trăiască şi să-l păstreze. Este baza pentru condiţia de securitate menţionată la pct.2 lit.a).

5) Israelul nu e cel mai important stat de pe planetă. De fapt, nici nu pot exista, obiectiv vorbind, asemenea ierarhii. Prin urmare, în condiţiile în care pct.1 - 4 sunt adevărate şi valide politic, Israelul trebuie să renunţe la comportamentul de vedetă, privind şi dincolo de propriul gard, pentru a înţelege că nu-şi poate asigura securitatea pe cheltuiala nervilor, resurselor şi stării de relativ bine ale restului lumii.

6) În pofida tezei de la pct.5, Israelul este totuşi, pentru americani, un preţios bibelou geopolitic de porţelan, ca efect al proximităţii sale faţă de regiunea unde să găsesc ulei şi gaze într-un volum nesimţit de mare. De mai multe decenii, Iranul e şi el un activ cvasi-inestimabil în ochii celor de la Washinton, pentru ceea ce se află prin subsolul lui. Cât timp Şahul Iranului era bine mersi pe tron, în calitate de distins prieten şi eficient agent în zonă al americanilor, totul era OK. Iranul şi Israelul erau chiar buni prieteni. În 1979, Şahul şi-a făcut valiza şi s-a cărat, dar uleiul şi gazele au rămăs tot acolo, gospodărite însă de nişte băieţi ai naibii, care au probleme cu asimilarea mentală a existenţei Holocaustului. În consecinţă, Israelul trebuie să se familiarizeze cu ideea că, în scurt timp, nu va mai fi singurul copil obraznic din zonă mângâiat duios de o Americă ai cărei locuitori au zilnic nevoie de benzină la staţie. Iranul se bucură, desigur, de setea de carburant a americanului de rând, care conştientizează din ce în ce mai mult riscul de a circula, în viitor, cu bicicleta, în condiţiile unor resurse ce se tot diminuează. Şi atunci, băieţii de la Teheran descoperă că pot avea tupeu, atrag atenţia asupra lor, pretind respect, aruncă cu blesteme, fac culturism geopolitic şi visează să se joace cu uraniu îmbogăţit. Şi, uite aşa, apare cea de-a doua primadonă a Orientului Mijlociu.

7) Având în vedere cele spuse la pct.6, israelienii ar putea căuta în propriile arhive hârtiile ce conţin Doctrina Periferiei, patentată de părintele lor, războinicul dar înţeleptul David Ben Gurion, în anii '50. Despre doctrină, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Alliance_of_the_periphery şi http://www.bitterlemons-international.org/inside.php?id=263. Întrucât, pe baza acestei strategii de securitate, Israelul a forjat apropieri utile cu Iranul în trecut, n-ar fi rău să se revigoreze precedentul şi, poate, în viitorul nu prea îndepărtat, cu sprijin şi ceva îmbrânceli din partea golanilor mai mari (America, Rusia, China şi chiar India - ultimele trei fiind partenere cu Iranul în Organizaţia de Cooperare de la Şanghai), să vedem manevre militare comune iraniano-israeliene în Golful atât de frumos denumit...Persic.

Adevăruri despre Iran, în partea a 5-a a postării.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 3-a

Neoconservatorii nu mint întotdeauna. Ei au momentele lor - rare, ce-i drept - de profundă sinceritate, cu privire la obiectivele reale pe care le urmăresc. În 1996, în SUA, se dă publicităţii un document cu valoare programatică, intitulat "A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm".

Semnat de oameni din falanga cea mai dură a neconilor (Richard Perle - foto -, Dough Feith, David Wurmser şi alţii), textul de doar 6 pagini se voia o strategie destinată premierului israelian de atunci şi acum, Benjamin Netanyahu, cu privire la problemele de securitate ale statului Israel în Orientul Mijlociu. Mai exact, o reţetă pentru dominaţia definitivă şi incontestabilă a Israelului în regiune.

Documentul - un veritabil Manifest - confirmă intenţiile pe termen lung ale autorilor săi, intenţii ce au fost puse în practică începând cu momentul venirii lor la putere, în anul 2001. Textul integral este accesibil la http://www.iasps.org/strat1.htm, iar comentarii pe marginea documentului se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/A_Clean_Break:_A_New_Strategy_for_Securing_the_Realm
O contribuţie interesantă poate fi găsită şi într-un articol din Haaretz, la http://www.haaretz.com/hasen/pages/ShArt.jhtml?itemNo=746312

Coincidenţa de idei şi practici existentă între belicosul Partid Likud, pe de o parte, şi Partidul Republican reanimat de neoconservatori, pe de altă parte, a condus la o pronunţată convergenţă
în planul politicii externe a celor două state, după preluarea Casei Albe de către George Bush-fiul. Cei 20 de ani de încercări parţial reuşite, de pacificare a relaţiilor arabo-israeliene, inauguraţi de Jimmy Carter la Camp David şi continuaţi de Bush-tatăl şi Bill Clinton, au reprezentat coşmarul lui Netanyahu şi Richard Perle. Politica trebuia radical schimbată, iar forţa militară de neegalat a Statelor Unite, dublată de apetitul puterii Imperiale americane pentru invazii, avea să contribuie la această nouă abordare mascată sub formule cretine gen "lupta dintre Bine şi Rău", "răspândirea democraţiei în lume", "Nation-Building" şi alte "minciuni nobile." Pentru că opinia publică din SUA şi din afara Americii trebuia, totuşi, câştigată de partea acestei politici.

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 2-a

Un ilustru mincinos din categoria menţionată în prima parte a postării e Paul Wolfowitz. În timpul studiilor universitare, a reuşit să asimileze teoria şi practica "minciunilor nobile" de la profesorul său Allan Bloom (foto). Acesta din urmă fusese, la rândul său, studentul lui Leo Strauss.

Ne amintim dificultăţile cu care s-a confruntat Wolfowitz când, cu ocazia unui eveniment public, a trebuit să-şi scoată pantofii ce ascundeau nişte şosete ciuruite, de ziceai că fusese el însuşi în linia întâi, în Irak. În clipul de mai jos vom vedea ce probleme a avut Wolfowitz de astă dată cu scoaterea cămăşii (dar la figurat) în faţa unei comisii senatoriale din Congresul SUA, care l-a luat în şuturi în legătură cu falsele motive ale invadării Irakului.





Minibiografiile pline totuşi de substanţă ale lui Wolfowitz şi Bloom se află la http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Wolfowitz şi http://en.wikipedia.org/wiki/Allan_Bloom


Fotografia am preluat-o de la http://indiana.typepad.com/photos/uncategorized/2007/08/20/bloom_allan_portrait.jpg

vineri, 2 octombrie 2009

Irak, Iran şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea I

Imediat după 9/11, neoconservatorii au lansat un concert propagandistic pe scară largă, pentru a impune invazia în Irak. Temele ce urmau să legitimeze aventura lui Perle, Wolfowitz & Co. se refereau la certa deţinere, de către Saddam Hussein, a unor largi cantităţi de arme de distrugere în masă, precum şi la legăturile la lumina zilei ale Irakului cu Al-Qaeda. Nici până în urmă cu un minut (am verificat atent pe internet), în Irak nu se găsise vreun şurub de la pretinsele arme de distrugere în masă sau vreo dovadă a cooperării dintre Saddam şi Osama.

"Minciuni nobile". Aşa le numea Leo Strauss (foto dreapta), ideologul neoficial al şi mai neoconilor americani. Nimeni n-a plătit pentru ele, după ce păcăleala irakiană a ieşit la suprafaţă. Un tip de caracterul lui Colin Powell - prea puţin convins de autenticitatea acuzelor folosite de neoconi la adresa Irakului - a acceptat să se ducă în Consiliul de Securitate ONU, pentru a demonstra că Saddam şi-ar fi tras licenţă de producător şi distribuitor de antrax. În vreme ce îşi etala talentul de actor chiar bunicel, Powell ştia că asta avea să fie ultima lui performanţă politică şi că nici măcar nepoţii nu-l vor mai crede atunci când va încerca să-i convingă de existenţa lui Moş Crăciun.

Acum a venit la rând Iranul, chiar dacă în Biroul Oval nu mai zace marioneta numită GW Bush. Acelaşi cor de mincinoşi neoconici, care anunţă lunar că peste alte două luni Ahmadinejad va deveni fericitul posesor al unor arme atomice. Coriştii se roagă, în fiecare noapte, nu să se adeverească pronosticurile lor bete, ci să-l ţină Dumnezeu pe Ahmadinejad şi negările lui holocaustice; fără ele, propaganda lor ar deveni mai slabă decât aia pe care o exersa Ceauşescu, când vorbea despre creşterea nivelului de trai în România, prin '88-'89.

Şi iese zilele trecute Obama, flancat de valeţii lui de bază, Sarkozy şi Gordon Brown, zicând că, "de mai mulţi ani", serviciile secrete americane ştiau de existenţa unei instalaţii secrete subterane din Iran, arondată la industria nucleară a lui Ahmadinejad :))))))))))). Băi, Obama, bagă-ţi un pumn în gură, că te faci de râs! Dacă Dick Cheney şi Richard Perle ar fi ştiut aşa ceva la vremea lor, în secunda următoare o vărsau la toată presa lor sugătoare, invazia Irakului ar fi trecut pe planul doi, şi am fi asistat la raiduri chirurgicale ale aviatorilor americano-israelieni peste plaiurile iraniene.

În realitate - şi am serioase motive să cred asta -, recentul schimb de cadouri Obama - Medvedev s-a lăsat din partea rusului şi cu dezvăluirea existenţei instalaţiei de la Qom. Că doar e făcută cu asistenţa lor tehnică. După care, Medvedev, fericit că i-au luat americanii scutul anti-rachetă din peisaj, le-a spus iranienilor să se toarne singuri la Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) despre Qom, iar pe 1 octombrie să nu cumva să-i pună dracu' să nu se ducă la negocierile cu Solana şi americanii. În felul acesta, Obama şi-a mai dres ceva din imagine în faţa fracţiunii de public american dornică de bombe peste Iran, a arătat că are musculatură de Impărat planetar care somează un popor mic, iar acel popor e atât de tâmpit încât se conformează imediat. Şi, realmente, Ahmadinejad, băiat serios, s-a conformat, având grijă, totodată, să mai şi umble la imaginea fabricată pentru iranianul de la Teheran care nu l-a votat, dând nişte interviuri anti-semite pe la CNN şi ABC, de se luau Larry King şi Katie Couric cu mâinile de cap.
Iată şi un clip în care Christiane Amanpour îl ia la întrebări pe negociatorul-şef al Iranului, după prima zi de negocieri.


Povestea, aşa cum ne-o spun oficialii americani, e la http://www.huffingtonpost.com/2009/09/25/obama-iran-has-secret-nuc_n_299556.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare