luni, 5 octombrie 2009

Iran, Irak şi "minciunile nobile" marca "Leo Strauss" - Partea a 6-a

Nu terminasem cu tezele despre Iran.

8. Iranul nu e un stat democratic. Alegerile prezidenţiale sunt cel puţin dubioase, iar drepturile şi libertăţile democratice, raţionalizate şi acordate pe cartelă. Şi? Ce dacă? E treaba mea să le fac morală şi să le introduc democraţia pe nas? Şi, dacă da, cu ce resurse şi cu ce şanse de succes? "Strauss"-ienii din SUA îi privesc însă de sus, şi le pretind să-şi pună lucrurile în ordine acasă. Ce vorbiţi, băi, aceştia? Dar liderilor saudiţi şi egipteni de ce nu le impuneţi aceleaşi standarde? Pentru că Egiptul şi Arabia Saudită sunt, de câteva decenii, dictaturi aliate şi utile Americii? Cu Hamid Karzai, în Afganistan, de ce nu daţi de toţi pereţii, după ce a fraudat ca nesimţitu' alegerile chiar sub ochii voştri?

9. În Iran ar exista "conservatori" şi "reformatori". Vechea, ultra-dogmatica şi marea şmecherie ipocrită, atunci când e vorba să acorzi altora note de 2 şi de 10, fiindcă 7 sau 8 n-ai cum să dai. Poate cineva să distingă cele două categorii? Să aşeze precis liderii iranieni în cele două găleţi? Numai neoconii pot opera asemenea selecţii artificiale, pentru simplul motiv că, în afară de "alb" şi "negru", cromatica lor politică e una pre-neanderthaliană. Permanenta exploatare propagandistică, de către neoconservatori, a acestei confuzii nu face decât să înceţoşeze şi mai mult informaţiile politice - şi aşa precare - pe care reuşim să le obţinem din interiorul Iranului.

Şi, finalmente, am ajuns la momentul negocierilor. După ce s-a înţeles cu Medvedev să-i înghesuie pe iranieni în avionul de Geneva, Obama a mai tras şi el o ameninţare publică de imagine, după care i-a lăsat pe negociatori să discute în linişte. Încă din prima zi, iranianul-şef a zis că acceptă să-şi trimită uraniul îmbogăţit în Rusia, iar ElBaradei, şeful laureat cu un Nobel al AIEA, a convenit cu Ahmadinejad un calendar de inspecţii ale instalaţiilor de producţie nucleară. Chiar dacă progresele acestea nu s-ar fi înregistrat încă de la început, până şi oamenii cei mai idioţi pricep că, atunci când două părţi stau la masa tratativelor, taci dracului din gură şi vezi de se întămplă la final, după care urmăreşti ce şi cât se materializează din rezultatul negocierilor. Aiurea!

Pe 3 octombrie, deci la două zile de la startul negocierilor, în SUA, anumiţi congressmeni şi o congress-femeie (inclusiv de la Democraţi) au sărit din baie, declarând lucruri de genul: "If we want to get their attention, we have to do something real: sanction Iran's gasoline imports," said Rep. Ted Poe, R-Texas, in a speech on the House floor. "That's where Ahmadinejad is vulnerable," he said, referring to Iran's president."

Sau: "Rep. Ileana Ros-Lehtinen, R-Fla., the top Republican on the House Foreign Affairs Committee, was more direct. "The U.S. must put away the begging bowl, act like a world leader and lead the effort to impose immediate, crippling sanctions on the Iranian regime," she said." Ileana, eşti o proastă politică, crede-mă! În primul rând, o ţară cu pretenţii de lider mondial luminat, jeffersonian, animată de "rule of law" şi valorile "Binelui", nu acţionează ca un derbedeu de cartier. Asta să faci tu la tine acasă în Cuba, dacă o să fiţi în stare să-l măturaţi pe Castro care de 1/2 de secol, aflat chiar sub nasul vostru, nu mai poate că sunteţi voi lider mondial. În al doilea rând, nu poţi să fii atât de tâmpită şi să ceri, în pline tratative, sancţiuni "schiloditoare" împotriva regimului iranian. Adică, ce faci? Îl laşi pe Ahmadinejad fără apă caldă la el, la vilă? Te-ai gândit, proasto, că "tinerii", "studenţii", "demonstranţii" reprimaţi de Ahmadinejad, ăia după care plângeaţi voi ca ipocriţii, vor suporta primii efectele sancţiunilor plecate din mintea ta Sony?


Mai adaug şi teza nr.10. Nu ştim cum se vor încheia negocierile dintre Occident şi Iran, şi nici care vor fi urmările lor concrete. Dar până când vom avea certitudinea eşecului (pe care mulţi nebuni - atenţie! de ambele părţi - şi-l doresc), să lăsăm sporturile preferate ale "Strauss"-ienilor - sancţiunile schiloditoare, bombardamentele şi invaziile - să intre în pauză competiţională.

Iar acum, în încheierea acestei lungi postări, să-i îngăduim unui om întreg la minte să vorbească. Citindu-l pe Fareed Zakaria în numărul de săptămâna aceasta al lui Newsweek, oricine va putea deosebi o analiză lucidă, profesionistă, de "minciunile nobile" ale unor sfertodocţi. Consecinţele ireparabile ale unei agresiuni militare împotriva Iranului, ca şi alternativele la această variantă sunt descrise şi examinate cu fineţe de Fareed în articolul cu titlul "Containing a Nuclear Iran". Întrucât, distinct de opţiunea atacului armat şi cea a tratativelor cu rezultat imprevizibil, mai există şi varianta "îndiguirii şi descurajării", care a funcţionat perfect împotriva URSS, în timpul Războiului Rece. În buna tradiţie a lui George Kennan, Fareed Zakaria propune o abordare similară în cazul Iranului:

"So what does that leave? In fact, we are already moving toward a robust, workable response to the dangers of an Iranian nuclear program—one that involves sustained containment and deterrence. Iran's rise has aroused suspicion in the Arab world. Many countries in the region are developing closer ties with the United States, including military ones. In the West, European nations worry about nuclear proliferation and are irritated with Iran's deception and obstructionism. [...]

All this means that Iran has become something of an international pariah, unable to operate with great latitude around the world. The country is in a box and, if well handled, can be kept there until the regime becomes much more transparent and cooperative on the nuclear issue. To do so, we should maintain the current sanctions but should not add broad new ones like an embargo on refined-gasoline imports. Any new measures should target the leadership and factions like the Revolutionary Guards specifically. And we should think more broadly about other ways to pressure the regime. There should be a structure within which those countries that are worried about the threat posed by Iran can meet and strategize. We should work to further align the interests of moderate Arab states with those of Israel, which could be one of the strategic boons of the circumstance. [...]

At the same time, we must stop exaggerating the Iranian threat. By hyping it, we only provide Iran with "free power," in Leslie Gelb's apt phrase. This is an insecure Third World country with a GDP that is one 40th the size of America's, a dysfunctional economy, a divided political class, and a government facing mass unrest at home. [...]

The country does not yet have even one nuclear weapon, and if and when it gets one—something that is far from certain—the world will not end. The Middle East has been home to nuclear weapons for decades. If Israel's estimated -arsenal of 200 warheads, including a "second-strike capacity," has not prompted Egypt to develop its own nukes, it's not clear that one Iranian bomb would do so. (Recall that Egypt has fought and lost three wars against Israel, so it should be far more concerned about an Israeli bomb than an Iranian one.) More crucially, Israel's massive nuclear force will deter Iran from ever contemplating using or giving away its own (hypothetical) weapon. Deterrence worked with madmen like Mao, and with thugs like Stalin, and it will work with the calculating autocrats of Tehran. The Iranian regime has amply demonstrated over the past four months that it is interested in hanging on to power at all costs, jailing mullahs and ignoring its own clerical elite. These are not the actions of religious rulers about to commit mass suicide.

Articolul, în toată splendoarea argumentării şi demonstraţiei lui, poate fi accesat la http://www.newsweek.com/id/216702/page/1

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare