luni, 30 noiembrie 2009

Să ne distrăm cu Ronald Reagan

Grenada e un stat membru al Commonwealth-ului britanic, iar şeful statului este Regina Elisabeta a II-a, reprezentată de un guvernator general. Insula situată în Caraibe are o suprafaţă de 344 kmp şi o populaţie de 110.000 locuitori.

Suntem în octombrie 1983. America trăieşte apogeul fanfaronadei anti-comuniste reaganiene, în care bătrânul actor - fost lider sindical la Hollywood şi turnător de colegi actori damblagii, care se rătăciseră de 2-3 ori pe la şedinţele comuniştilor americani - a jucat rolul unui penibil Rambo politic, calitate în care, după ce i-a ameninţat pe sovietici cu iarna nucleară până nu l-au mai crezut nici măcar neoconservatorii, a ajuns să stea cuminte la masa de negocieri cu Gorbaciov. Numai gura era de bietul Ronald Reagan...

Totuşi, pentru a nu ajunge cu muşchii militari fleşcăiţi, Reagan a ordonat ceea ce ştie cel mai bine un Preşedinte american: invadarea unei ţări mici care nu se poate apăra. Întrucât în Grenada nişte pseudo-comunişti de doi lei ajunseseră la putere, ameninţând întreaga emisferă vestică, din Alaska până în Ţara de Foc, 10.000 de soldăţei americani au debarcat pe insulă şi au rezolvat problema.

Reagan - care, la acea dată, încă nu era atins de boală, având raţiunea nealterată - a tras o cuvântare lipsită de orice autocontrol şi bun-simţ, din care au rămas celebre cuvintele apocaliptice redate în clipul de mai jos:




Istoria invaziei din Grenada, la http://en.wikipedia.org/wiki/Invasion_of_Grenada

Fotografia turnătorului de simpatizanţi comunişti s-a preluat de la http://www.vivapets.com/upload/Image/Pics%20oct-dec%2008/ronald_reagan.jpg

Cuvântări de rămas bun - Partea a III-a şi ultima


Ultimul mesaj de Preşedinte al lui Richard Nixon are ceva aparte. Nu e rostit la încheierea firească a unui mandat, ci după o spectaculoasă demisie avansată cu scopul de a evita punerea sub acuzare din partea Congresului, ca urmare a Afacerii Watergate.

Cuvântarea lui de plecare exprimă, probabil, cel mai bine caracterul unui om controversat, plin de umbre, străluciri şi complexe. O cuvântare greu de comentat din punct de vedere politic şi infinit mai dificil de examinat în ce măsură fusese doar expresia ultimă a unei sensibilităţi umane şi politice profund rănite, ori dacă s-a dorit a fi fost un mesaj cu înţelesuri ascunse, nedesluşite până azi.

Dacă ar fi să indic ce mi-a plăcut din ceea ce a spus Nixon în acea zi de 9 august 1974, cred că m-aş opri la remarca lui referitoare la sărăcia limbii engleze incapabilă să exprime ideea revederii:

"You are here to say good-bye to us, and we don't have a good word for it in English. The best is au revoir. We will see you again."

Textul poate fi citit la http://www.shabbir.com/nonmatchbox/whithous.html

Iar o parte din mesaj este în acest clip:


sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Şi amărâţii planetei au acum televizoare

Nu doar televizoare, ci şi internet. Internetul şi ceea ce se cheamă instant news television sunt, actualmente, acceleratoarele de opinii şi generatoarele de sentimente profunde ale lumii globale. Sentimente adesea negative. În special, în lumea celor lipsiţi de şanse. Acea parte uriaşă a lumii, privată de avuţie şi cu demnitatea lezată grav, poate vedea astăzi, prin intermediul conexiunilor electronice, bogăţia şi aroganţa altora. Poate conştientiza mai puternic propria stare de defavorizare. Iar, în funcţie de intensitatea emoţiilor astfel create, oamenii din această lume ajung să reacţioneze: prin demonstraţii, prin contestare, prin urlete sau prin violenţe.

Două cărţi - poate cele mai bune pe care le-am citit în ultimii 2-3 ani - au inspirat rândurile de mai sus: "The Geopolitics of Emotion" de Dominique Moisi (asupra căreia îmi propun să revin în postări viitoare) şi remarcabila conversaţie a lui David Ignatius cu Zbigniew Brzezinski şi Brent Scowcroft publicată sub titlul "America and the World", din care am mai citat pe blog.

În această din urmă lucrare, recunoscând setea pentru demnitate şi respect în noua ordine globală, Ignatius îl întreabă pe Brzezinski (foto) în ce mod se pot situa Statele Unite de partea acestei năzuinţe. Politologul american a oferit următorul răspuns pe care îl redau în întregime:

"First of all, avoiding stigmatizing others. I fear that a great deal of our talk about Islamic terrorism has unfortunately created more hostility towards us among the largest religious formation in the world. We have to be very careful. If we were to use the same terminology, let's say about the Irish Republican Army and keep talking about how they're trying to establish a papacy in western Europe, that this is a Catholic conspiracy, that this is a Catholic crusade against us, we would certainly alienate most Catholics, including the sixty-five or seventy million Catholics in this country. So we have to be sensitive about the language we use.

Secondly, we have to face the fact that the quest for dignity is related to the awareness of social disparities. People who feel deprived, and who can now see on television how deprived they are compared to others, are going to resent the rich if they feel the rich are perpetuating the status quo.

So we have to identify ourselves with certain specific causes, such as elimination of starvation in the world. Millions of people are still starving in the world, and some deliberate effort is needed to begin to create conditions for self-sustaining development in poorer countries.

We have to do much more in terms of health and medicine and better schooling for people in the poorest parts of the world. It's these kinds of causes where an evident American involvement, a pioneering role, would help a great deal. And that requires, last but not least, asking ourselves whether the unlimited acuqisition of wealth is the ultimate objective of life. That applies not only to the people who simply want to have more material goods; it applies particularly to our political elite. I find it disgusting - I'm using the word advisedly - disgusting that chief executives, in businesses that often have adopted destructive, short-term policies focusing on immediate profit, are obtaining payoffs on a scale of hundreds of millions of dollars when they leave their bankrupt financial institutions. There's something fundamentally unjust in a world where that's taking place. And so there's a whole gamut of issues, ranging far beyond the political into the cultural and philosophical, that we have to think about seriously."

Bun! Acum, aş vrea să văd şi cum acţionaţi, fiindcă, altminteri, nu faceţi decât să plagiaţi pasaje din discursurile rostite de Ceauşescu la sesiunile Adunărilor Generale ONU, de prin anii '70-'80.
Imaginile le-am preluat de la http://www.filme-seriale.info/wp-content/uploads/indian_poor.jpg şi http://www.shatteringdenial.com/images/06/zbigniew_brzezinski.jpg

joi, 26 noiembrie 2009

Luciditatea unui fost prizonier în Iran

În urmă cu două postări îl evocam pe Maziar Bahari (foto), corespondentul lui Newsweek, care a avut ghinionul să fie arestat timp de 4 luni la Teheran, după care, la insistenţele americane, a fost eliberat viu, nevătămat şi fără experienţe de waterboarding sau altele similare.

Întors acasă, Bahari a trântit azi un articol în Washington Post, cu titlul Why we should still talk with Iran. Renunţând din start la ceea ce ar fi putut fi o firească întrebare retorică, pentru a formula, în schimb, un răspuns afirmativ şi aproape imperativ, nu-mi dau seama dacă Bahari e realmente obiectiv şi lucid în ceea ce susţine (deşi, după experienţa din inchisorile iraniene ar avea toate motivele să fie total inflexibil), sau dacă articolul se înscrie - mai mult sau mai puţin forţat - în comunicarea de tip nou a Casei Albe, raportată la contextul ofensivei diplomatice faţă de Orientul Mijlociu, în general, şi faţă de Iran, în mod special.

"So can the West, especially the United States, have a dialogue with these people? Yes. Because there is no other choice. The West has to negotiate with Iran on the nuclear program and the stability of Iraq and Afghanistan. Not talking to Tehran doesn't work: The hostile rhetoric and actions of the Bush administration against even the reformist government of Mohammad Khatami helped the hard-liners to consolidate power. Only by engaging, even with a more radical regime, can the West force Tehran to measure the costs and benefits of dealing with the outside world."

Bahari identifică trei obiective în această strategie:

1. Eliminarea riscului nuclear iranian.

"First, a nuclear Iran should not be tolerated. Although I believe that Iran will not start attacking other countries the day after it builds the bomb, having the bomb will embolden the Guards to intensify their repression inside the country and regional expansion. The American government should use all of its resources, including President Obama's charm, to persuade allies, especially China and Russia, to work with it to put in place smart sanctions that solely target Iran's nuclear program and do not affect ordinary Iranians."

2. Cooperarea privitoare la Irak şi Afganistan

"At the same time the West has to separate the nuclear negotiations from talks about Iraq and Afghanistan. Tehran understands that insecurity in those countries is damaging to itself as well as to the United States. Iran would love to make its help conditional on a grand bargain with the West that would guarantee the security and survival of the regime and preserve its nuclear program. But the better course would be to use cooperation on those two countries as a confidence-building measure in negotiations."

3. Destinul regimului de la Teheran

"As for the Iranian people, the more immediate victims of the brutal regime, we have to think long-term. Our anger should be sublimated into something more positive. We have been brutalized to think of the world in black and white. Seeing the shades of gray can be our strongest weapon against those who would jail, beat and torture us."

Excelentă şi oarecum neaşteptată concluzia lui Maziar Bahari, într-o ţară unde politica externă şi de securitate naţională a putut fi condusă 8 ani de nişte cretini incapabili să vadă lumea altfel decât în alb şi negru, speriaţi că mâine s-ar putea trezi cu un califat islamic la Washington.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Bătălia ideologică americană pentru Afganistan

În timp ce Obama suportă, la el acasă şi din partea unor aliaţi puternici, tot mai multe presiuni pentru a expedia unităţi militare suplimentare în Afganistan, există un la fel de insistent efort persuasiv de sens opus în Statele Unite, care mai are foarte puţin până când va rosti direct: "Hai să ne cărăm de acolo!"

De exemplu, ieri, "UK Defense Minister Ainsworth took the unprecedented step of publicly criticizing the US President and his delays in sending more troops to bolster the mission against the Taliban. A “period of hiatus” in Washington - and a lack of clear direction - had made it harder for ministers to persuade the British public to go on backing the Afghan mission in the face of a rising death toll, he said. Senior British Government sources have become increasingly frustrated with Mr Obama’s “dithering” on Afghanistan, the Daily Telegraph disclosed earlier this month, with several former British defense chiefs echoing the concerns." (Extras din FPI Overnight Brief, November 25, 2009).

De cealaltă parte, ex-operativul CIA de teren Robert Baer (tipul care a inspirat personajul lui George Clooney din Syriana) afirmă că "what the U.S. faces when it comes to the Afghan insurgency isn't terrorism, but a war of national resistance. "The people that want their country liberated from the West have nothing to do with Al Qaeda," Baer says. "They simply want us gone because we're foreigners, and they're rallying behind the Taliban because the Taliban are experienced, effective fighters."

Iar realistul Stephen Walt (foto) de la Harvard ajunge, pe blogul lui, la concluzia elementară potrivit căreia, "One of the many barriers to developing a saner U.S. foreign policy is our collective failure to appreciate why military occupations generate so much hatred, resentment, and resistance, and why we should therefore go to enormous lengths to avoid getting mired in them. Costly occupations are an activity you hope your adversaries undertake, especially in areas of little intrinsic strategic value. We blundered into Somalia in the early 1990s without realizing that we weren't welcome; we invaded Iraq thinking we would be greeted as liberators, and we still don't fully understand why many Afghans resent our presence and why some are driven to take up arms against us."

Faptul că, la această oră, americani influenţi, cel puţin din zona academică şi a serviciilor secrete, conştientizează şi recunosc public viciul imperial al Statelor Unite, denunţând statutul de ocupant al trupelor americane în ţări unde nu au fost invitate de gazde, poate fi semnul unui început de război ideologic intern, privitor la menirea Americii în lumea globală. Ceva ce trece dincolo de protestul nervos îndreptat, în anii 60-70, împotriva războiului din Vietnam.

Cât priveşte Afganistanul, americanii înşişi insistă, mai nou, prin vocea generalului McChrystal, asupra amestecului insolent al Indiei la Kabul, cu pretenţii cel puţin de tutelă, dacă nu chiar de stăpână de sferă de influenţă. De ce nu-i lăsaţi atunci pe indieni să vă preia rolul acolo, ca să vă puteţi concentra asupra protejării Pakistanului nuclear, şi să rămână treaba lor cum îi rezolvă pe talibani şi cum îi calmează pe chinezii cu care sunt parteneri serioşi în diferite organizaţii, dar care, fără discuţie, vor fi iritaţi de ieşirea Indiei din graniţele ei actuale?

Un clip cu opinia lui Robert Baer:






Temerile lui McChrystal despre influenţa Indiei în Afganistan se găsesc la http://thefiltercoffee.wordpress.com/2009/09/23/what-mcchrystal-said-about-india/

luni, 23 noiembrie 2009

Ciocu' mai mic în materie de tortură practicată de alţii!

Fareed Zakaria îmi place pentru tot ceea ce expune: eleganţă, gândire briliantă, onestitate intelectuală, cultură politică şi diplomatică - totul, fără ostentaţie şi chiar cu destulă discreţie.

În emisiunea lui de ieri a ţinut însă - în mod inutil - să fie propagandist. Pe fond, era corect să evoce eliberarea din captivitatea abuzivă iraniană a colegului său de la Newsweek, Maziar Bahari. Acesta din urmă se găsea la Teheran în perioada nebuniei post-electorale din iunie, anul acesta, când a fost arestat sub suspiciunea de a fi agent CIA (între noi fie vorba, o acuză cel puţin demodată, fiindcă nu înţeleg cum se mai poate excita azi cineva, într-un stat ermetic de talia Iranului, în legătură cu angajatul - real sau aparent - al unei agenţii cu un statut de incompetenţă bine definit). În acest context, Bahari a fost timp de patru luni oaspetele deloc răsfăţat al sistemului poliţienesc iranian, prilej cu care a beneficiat de o solidă tortură psihică, plus câteva serii de pumni şi şuturi. Iar Bahari mi se pare credibil când povesteşte asta. Hillary Clinton a făcut mari presiuni pentru eliberarea sa într-un moment în care Iranul era simultan împins spre masa tratativelor pe dosarul nuclear, iar demersurile ei au avut, în cele din urmă succes.

Ieri, la Fareed Zakaria GPS, un Maziar Bahari, încă marcat de experienţa recluziunii iraniane, a relatat despre cele petrecute la Teheran, pe un ton moderat şi prudent. Într-unul din segmentele interviului cu şeful lui de la Newsweek, Bahari a afirmat (de asemenea, în mod credibil): "They are masters of psychological torture. They know exactly what to do."

Dacă Fareed şi-ar fi încheiat această primă secţiune a emisiunii cu câteva reflecţii de genul: "Tortura e inumană, ilegală şi neavenită în Iran, ca şi în China, SUA, Pakistan, India sau în orice alt loc din lume, indiferent de motivele reale şi de justificările oficiale", ar fi fost ok, căci s-ar fi înscris în linia deja consacrată de echilibru şi obiectivitate a emisiunii. Dar n-a făcut-o.

Până una alta, Statele Unite şi pseudo-aliaţii lor servili de pe mai multe continente au de dat multe răspunsuri şi explicaţii (inclusiv angajarea răspunderii penale) în materie de practici cel puţin similare celor pe care Bahari le-a simţit pe pielea lui în Iran. Iar Obama şi neamu' lui au uriaşe restanţe la capitolu' ăsta, nemaivorbind de faptul că ceea ce se cheamă Extraordinary Rendition s-ar putea să se mai practice şi în prezent.

Aşa că, dragi americani oripilaţi de Iran şi fascinaţi de expertiza Gărzilor Revoluţionare Iraniene în materie de chinuri psihologice: începeţi să vă rezolvaţi propria voastră problemă legată de torturi, torţionari şi Rule Of Law (de care vi se cam rupe în ultimii ani) acolo, între voi, la Casa Albă, CIA, Departamentul de Justiţie şi Pentagon, după care n-aveţi decât să-i înjuraţi şi pe alţii pentru ceea ce fac. Din fericire (şi o spun realmente cu uşurare), Mazir Bahari n-a trecut nici prin proba waterboarding-ului, şi nici n-a fost decapitat live pe Internet.
Ciocu' ceva mai mic, băieţi!

Un extras din interviul de ieri al lui Bahari se află mai jos.



Informaţii despre Bahari, la http://en.wikipedia.org/wiki/Maziar_Bahari
Fotografia a fost preluată de la http://mrmagazine.files.wordpress.com/2008/09/dsc_0011.jpg

Un sistem depăşit de problemele globale

Sistemul e cel american, iar cel care se vede constrâns să nu-i dea o notă de trecere e Thomas Friedman, cel cu citatul din vârful blogului meu. SUA şi Obama, suţine el, nu fac faţă şi nu vin cu soluţii optimale la "big problems like global warming, an education system in decline and a weak economy."

Ce minusuri are sistemul? Mari de tot, crede Friedman. "Holding us back, Friedman argues, is a political system too closely connected with money and well-funded interests. Gerrymandering on the part of politicians makes it so that our leaders practically pick us, not the other way around. Friedman also thinks cable news television distorts the truth and that the internet (at its worst) can be a terrible thing for our nation's politics. He also says American businesses have gone AWOL, and hover over America, participating only when it suits their industry's needs. Friedman says that better citizens--not politicians--can solve our nation's problems."

Thomas Friedman nu spune o noutate, iar constatările lui sunt valabile, astăzi, pentru aproape orice ţară care, în ultima sută de ani, a adopat modelul democratic american. La ceea afirmă despre Statele Unite, s-ar mai putea adăuga:

1) un permanent război cultural început în anii '60, care rupe o ţară în două, împiedicând-o să-şi soluţioneze propriile ei probleme majore, fără să mai discutăm de cele ale planetei;

2) o supra-ideologizare a oricărui demers politic naţional şi internaţional;

3) o poftă nelimitată pentru a cuceri şi domina în cele mai neprielnice, neprietenoase şi refractare locuri şi culturi;
4) o totală lipsă de viziune la nivel global şi incapacitatea de a anticipa cursul istoriei - toate acestea suplinite de strategii pokeristice ieftine şi pariuri nesfârşite pe greşelile adversarilor, aşa încât trebuie să le mulţumim sovieticilor că s-au decis să piardă de unii singuri Războiul Rece.

Cine ar fi, în ochii lui Friedman, puterea care surclasează net America la capitolul abordarea problemelor globale? Chiiiiiiiiiiiiiiinaaaaaaaaaaaaa! Normal. Fără să-i invidieze nicidecum pe chinezi pentru regimul lor politic încă mult prea departe de imperiul libertăţii, Friedman "is worried that China's streamlined, one-party system will be in a better place to implement solutions to large global problems more quickly than the US."

Nu ştiu dacă Friedman a vrut să fie subtil şi să sugereze - în pofida respingerii nete a sistemului politic chinez - că prea multă democraţie strică, ducând la malformaţii grave ale spaţiului de joc unde se ciocnesc interese divergente, ce devin imposibil de ţinut sub control de regulile şi procedurile clasice. Dar văd că punerea lupei deasupra aberaţiilor din sistemele democratice, cu scopul de a le mări de sute de ori în ochii observatorilor, e tot mai tentantă şi dă idei. Nu de puţine ori, proaste.

Detalii şi un clip cu afirmaţiile lui Thomas Friedman, la http://www.huffingtonpost.com/2009/11/22/friedman-worries-about-am_n_366648.html

Poza e împrumutată de la http://matthewmundy.files.wordpress.com/2008/11/friedman.jpg

marți, 17 noiembrie 2009

India care tace şi face

Deci:

1) ştim că Pakistanul şi India se iubesc atât de mult, încât nu i-ar deranja să-şi planteze reciproc câteva ciuperci nucleare pe teritoriile lor;

2) Pervez Musharraf, fostul lider pakistanez, a afirmat în urmă cu o săptămână, la Fareed Zakaria GPS, că India domină/coordonează/antrenează serviciile secrete afgane;

3) Iranul are petrol încât poate da şi la alţii;

4) petrolul e cool şi le place multora, inclusiv celor de acolo, din zonă, care nu sunt neapărat prieteni.

Acum aflăm că "India and Iran on Monday held talks on closer cooperation in energy, transit routes to central Asia and sharing of information on militant activity in the Pakistan-Afghanistan belt. In the first high-level talks after elections in both countries, Prime Minister Manmohan Singh and External Affairs Minister S.M. Krishna, in talks with visiting Iranian Foreign Minister Manouchehr Mottaki, flagged New Delhi’s interest in the Iran-Pakistan-India gas pipeline."

Să fiţi voi ai naibii?? Dar mai avem şi alte chestii interesante. În cadrul aceleaşi întâlniri, "They also discussed prospects of trilateral dialogue between India, Iran and Afghanistan on transit routes to central Asia, with the Iranian port of Chabar to be the staging point for goods." !?!?!?!?!?

Şi încă ceva: "Both sides touched upon increasing contacts in the banking sector, civil aviation cooperation, double taxation avoidance agreement, bilateral investment protection agreement and civil aviation cooperation." Pe cât punem pariu că enumerarea asta trebuia să includă şi cuvântul "nuclear"?

În orice caz, aflată într-o uluitoare ascensiune economică de mai bine de zece ani, India se afirmă, tot mai mult - dincolo de arsenalul ei nuclear deja plictisitor - ca o viitoare putere mondială inteligentă, perseverentă, pretenţioasă şi eficientă, care merită încă de pe acum un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

În timp ce americanii se dau cu capu' de toţi pereţii pentru a găsi soluţii referitoare la Afganistan, Pakistan şi Iran, premierul Manmohan Singh lucrează cu bisturiul în toate aceste ţări problematice, manifestând siguranţa unui chirurg de succes legat la ochi, care îşi impune propriile metode de operare politică şi determină aderenţa la acestea a unor pacienţi ai dracu' din cartier.

O menţiune specială pentru Manmohan Singh (foto). Astăzi, chiar şi cei născuţi după 1985, când îi întrebi ceva despre India, zic "Indira Gandhi." Fără a diminua contribuţia Indirei Gandhi la ceea ce reprezintă subcontinentul în configuraţia geopolitică a prezentului, rolul actualului prim-ministru nu poate fi subestimat, chiar dacă numele lui nu e rostit decât foarte rar pe CNN. Am încercat să realizez o sinteză a performanţelor sale politice inventariate pe Wikipedia, dar e imposibil, pentru că sunt mult prea numeroase şi pline de substanţă. Aşa, încât, mergeţi singuri la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Prime_ministership

Articolul referitor la iniţiativele regionale ale Indiei poate fi citit la http://www.hindu.com/2009/11/17/stories/2009111754441200.htm

Fotografia este preluata de la http://www.freshnews.in/wp-content/uploads/2009/02/manmohan-singh1.jpg

duminică, 15 noiembrie 2009

Cuvântări de rămas bun - Partea a II-a

A inventat termenul "complex militar-industrial" nu dintr-o vanitate a unuia ce voia să-şi orneze exagerat testamentul politic, ci datorită unei realităţi al cărei prizonier fusese, pe care o cultivase forţat, şi de care se speriase.

La plecarea din funcţia de Preşedinte al SUA, Dwight David Eisenhower a comis o erezie dezvăluind publicului existenţa unei fiare. Mă mir şi acum ca l-au lăsat să rostească frazele devenite celebre, fără să-l asasineze.

Istoriografia americană din ultimii ani ne înfăţişează un Eisenhower manipulat şi condus de Allen Dulles, directorul fără limită de mandat al CIA. CIA-ul se găsea atunci la apogeul puterii sale, care i-a îngăduit, de pildă, lui Richard Bissell, directorul-adjunct pentru operaţiuni al Agenţiei, să dispună zborul fatal de recunoaştere, peste URSS, al lui Gary Powers, în pofida interdicţiei exprese ordonate de Eisenhower şi fără ştirea lui Dulles. Doborârea avionului-spion U-2 de către sovietici a torpilat şi mai rău relaţia americanilor cu Rusia. Iar astea nu mai reprezintă teorii ale conspiraţiei, ci fapte documentate, de exemplu, de Tim Weiner în Legacy of Ashes: The History of the CIA.

Iată textul lui Eisenhower:

"This conjunction of an immense military establishment and a large arms industry is new in the American experience. The total influence – economic, political, even spiritual – is felt in every city, every Statehouse, every office of the Federal government. We recognize the imperative need for this development. Yet we must not fail to comprehend its grave implications. Our toil, resources and livelihood are all involved; so is the very structure of our society.

In the councils of government, we must guard against the acquisition of unwarranted influence, whether sought or unsought, by the military-industrial complex. The potential for the disastrous rise of misplaced power exists and will persist.

We must never let the weight of this combination endanger our liberties or democratic processes. We should take nothing for granted. Only an alert and knowledgeable citizenry can compel the proper meshing of the huge industrial and military machinery of defense with our peaceful methods and goals, so that security and liberty may prosper together."

Atunci, în ianuarie 1961, partenerii de Război Rece, sovieticii, au zis mersi că cineva le pusese la dispoziţie un concept ideologic atât de bine articulat şi profund, preluându-l în propria lor propagandă anti-americană, cu toate că li se aplica şi lor perfect.

Avertismentul lui Eisenhower a fost, de fapt, o profeţie împlinită, pe care o percepem şi azi, ori de câte ori nişte tipi vocali de la Washington vor să invadeze Iranul sau să mai bage încă 100.000 de soldaţi în Afganistan.

Astăzi, complexul militar-industrial american e mai tare ca oricând, Eisenhower a murit demult, iar Obama îi suportă greu presiunea în fiecare zi.

Textul integral al discursului de rămas-bun este la http://mcadams.posc.mu.edu/ike.htm, iar un extras video avem mai jos.



Detalii despre Gary Powers şi doborârea lui U-2, la adresele http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Powers şi http://en.wikipedia.org/wiki/1960_U-2_incident şi http://realhistoryarchives.blogspot.com/2007/07/tim-weiners-history-of-cia.html

vineri, 13 noiembrie 2009

China "minus" SUA egal Chimerica

Niall Ferguson e cel ce a conceput termenul Chimerica pentru a desemna sinteza celor două puteri în ordinea globală contemporană. Dar oare chiar e vorba despre suma a doi termeni egali? Nu cumva China urmează să devină termenul mai greu din ecuaţia ce duce spre Chimerica?
"China represents the first time in any American's lifetime that the United States is faced with a country that it cannot coerce."

E nevoie de încă un copy/paste la fraza de mai sus, sau s-a înţeles din prima?

Totuşi, încă o precizare din partea autorului articolului de unde provin aceste extrase, Zachary Karabell: "For America, China is a 'welcome to the real world' phenomenon, a case where the United States has to do what most other societies have learned to do for centuries: deal with things they don't like in other countries without being able to force them to behave differently."

China a ajuns singura ţară de pe planetă, în faţa căreia, aroganţa imperială americană e pe deplin scuipabilă, cel puţin pentru motivul că Secretarul Trezoreriei de la Washington se roagă zilnic ca omologul lui chinez să continue achiziţionarea de obligaţiuni de stat, finanţând din plin bugetul SUA. Sigur, China a ajuns unde e acum prin propriile ei forţe, dizolvând fără dificultate problema aparent mortală "un stat, două sisteme". Pe de altă parte, America, cu toată tehnologia, capacitatea de inovare, bogăţia, armata şi ideologia soft, hard sau smart power, are motoare învechite şi pierde din viteză, ceea ce uşurează misiunea chinezilor, indienilor şi brazilienilor.

Nici Karabell şi nici alţii mai grei decât el nu pot spune dacă SUA va mai lua vreodată avansul pe care l-a avut şi menţinut mulţi ani, imediat după 1945. Mai ales, când s-au găsit unii care nu mai pot de faptul că "a venit un şerif nou în oraş". Mă refer la Obama...

Aşa încât, răspunsurile la întrebările ce urmează le vom afla poate peste 1o ani: "Can Americans rediscover the energy and innovation that brought such power and prosperity in the first place? Can the United States respond constructively to a changed global status that sees the rise of wealth and prosperity everywhere from Brazil to India to China? And can the U.S. government remove its collective head from the sand and act with the urgency that everything from climate change to economic competitiveness demand?"



joi, 12 noiembrie 2009

Douăzeci de ani de când le-a căzut Zidul în cap


În urmă cu două decenii, de la cabinetul lui Gorbaciov a plecat un ordin care s-a propagat prin câteva zeci de verigi de comandă ierarhică sovietică şi est-germană, tocmai până la Checkpoint Charlie, în partea redegistă a Zidului din Berlin. La capătul îndepărtat al lanţului ierarhic unde ajunsese ordinul, se găsea ofiţerul est-german de serviciu care a ridicat imediat bariera către Berlinul de Vest, iar locul strâmt de trecere a fost imediat invadat de mii de cetăţeni care, cu 5 minute înainte, ar fi riscat să fie împuşcaţi fără ezitare.

Estul comunist se prăbuşise. Evident, în mod romantic, cu târnăcoape date în Zid, cu "tineri", cu "studenţi", inclusiv "studentul ucis" în Revoluţia de Catifea de la Praga (în realitate un locotenent GRU care s-a dat mort pe stradă, într-un spectacol regizat prost, din biroul generalului de securitate cehoslovac Lorenz, de către generalul KGB Gruşko, căruia trebuie să-i mulţumim pentru pandemoniul nostru din decembrie '89), cu "dizidenţi", "Carta 77", "Europa Liberă" şi alte specii. Asta, desigur, la nivelul de bază, la gloată.

La nivel planetar, competiţia pentru titlul de rezolvător al comunismului era disputat între Ronald Reagan şi Gorbaciov. Evident, competiţia era şi ea romantică, cu toate că, în realitate, lagărul sovietic capitulase şi crăpase datorită propriilor sale contradicţii mizere, iar nu pentru că ar fi fost invadat de armatele Vestului.

Un dăştept neoconservator, Robert Kagan, ţine morţiş să afirme că a fost victoria anti-comunistului Reagan. Da. Reagan e ăla pe care, în ultimii ani, Discovery şi alte canale TV de cultură generală ni-l prezintă (şi ni-l confirmă) ca pe un tip aproape complet lipsit de cultură politică, manevrator din gură a 3-4 lozinci anti-comuniste şi aruncător de ameninţări belicoaso-nucleare la adresa Moscovei, dar capabil să lovească doar în pigmeii din Nicaragua, Grenada şi Libia. Un Preşedinte american cu un caracter dubios, care n-a ezitat să-şi lase în off-side subordonaţii împovăraţi politic şi penal cu ratarea operaţiunii clandestine de tot râsul "Iran-Contras", şi care delega de zor puteri prezidenţiale de decizie politică unor stafferi de care electoratul american habar n-avea şi pe care nici nu-i votase.

Un politolog deştept, în schimb, afirmă, cu mult bun-simţ, că: "Ultimately the deepest causes of Soviet collapse were the decline of communist ideology and the failure of the Soviet economy. This would have happened even without Gorbachev. [...] Behind this, there was also the decline in the Soviet economy, reflecting the diminished ability of the Soviet central planning system to respond to change in the global economy. [...] Economic globalization created turmoil in the world economy at the end of the twentieth century, but the Western economies using market systems were able to transfer labor to services, to reorganize their heavy industries and to switch to computers. The Soviet Union could not keep up."

Consideraţiile de mai sus îi aparţin lui Joseph Nye, teoreticianul abordărilor de tip "soft power", pentru care mutaţiile obiective la nivel global contează mai mult decât discursuri, dizidenţe şi decepţii propagandistice, atunci când este vorba să explice modificările raportului de forţe geo-politice.

În viziunea lui Nye, "While military power remains important, and Reagan's rhetoric played some role, it is a mistake for any country to discount the role of economic power and soft power."

Dar să nu fim răi şi să-i lăsăm pe suporterii lui Ronald Reagan să creadă în eroul lor romantic. Oricum, nu mai contează azi în capul cui a căzut Zidul Berlinului acum 20 de ani.

vineri, 6 noiembrie 2009

Un an cu "timidul" Obama


În urmă cu un an, Barack Hussein Obama a câştigat mai mult decât alegerile din SUA. Astăzi este, practic, titularul funcţiei de Preşedinte al Planetei. Aşa încât, după un an, pe tot Pământul, unii îl înjură, alţii sunt moderaţi în comentarii, iar destui, probabil, nu prea ştiu ce să zică.

Am selectat câteva opinii ale unor americani care au habar despre ce vorbesc atunci când pun sub lupă 365 de zile de leadership mondial Obama (chiar dacă guvernarea propriu-zisă a început în ianuarie 2009).

1) Regina progresistă care prin superblogul ei a contribuit din plin la victoria Democraţilor din 2008 - mă refer la Arianna Huffington - îi reproşează direct timiditatea guvernării şi racolarea - în plin dezastru economic global - a unei echipe de economişti proveniţi din zgârie-norii de pe Wall Street-ul banditesc, situaţi la mare distanţă de interesele amărâţilor din clasa de mijloc, care s-au trezit aruncaţi în stradă, atât din casele ipotecate, cât şi din slujbe ce nu mai pot fi susţinute de firmele private. "How did the candidate who told a stadium of supporters in Denver that "the greatest risk we can take is to try the same old politics with the same old players and expect a different result" become the president who has surrounded himself with the same old players trying the same old politics, expecting a different result? How could a president whose North Star as a candidate was that he "would not forget the middle class" choose as his chief economic advisor a man who recently argued against extending unemployment benefits in the middle of the worst economic times since the Great Depression?"


2) Bob Cesca vede, în schimb, jumătatea plină a paharului: "Everything for this president hinges on the promise of change. And, in many ways, he's delivered on that pledge, if you consider "change" to be a presidency both legislatively and stylistically different from Bush.

Privind spre anul II al lui Obama, Cesca scrie:

So what's next? On Tuesday, Arianna wrote about the president's timidity. While I don't necessarily agree considering how, for example, no other president -- including one whose giant mustache is carved into Mt. Rushmore -- has ever gotten this far in terms of reforming health care, she's absolutely right in terms of style. Perhaps the White House would be better served by simply bragging more. Take these achievements and really amplify them. The administration has a respectable syllabus of accomplishments, so why not get loud? Let fly. This isn't difficult to do, especially given the president's oratory skills. Ultimately, this could serve to further antagonize the right, driving them deeper into political irrelevance; it could also mobilize the left, possibly disarming some of the "not good enough" criticisms; and it could remind independents why they voted in record numbers for Barack Obama one year ago today." Deci, tot reţinerea în guvernare pare a fi marele cusur.


3) Cam acelaşi diagnostic îl pune şi Robert Borosage: "Barack Obama is a leader of great capacities and great contradictions. Perhaps the measure of his capacities is the magnitude of his contractions. He is a man of exceptional grace. But the grace misleads; this is a politician of intense ambition, discipline and grit. He understands and wields the power of the word. But his soaring oratory misleads, for his temperament is moderate; his predilection is for compromise."

Indecizia, alunecarea spre linia politică mediană, plus alte 6 trăsături definitorii ale guvernării de un an sunt dezvoltate la http://www.huffingtonpost.com/robert-l-borosage/obamas-first-year-it-aint_b_346124.html&cp

4) Raza analitică mai luminoasă vine de la Deepak Chopra care distinge "victoriile invizibile" ale lui Obama, de zona cert obscură a primului său an de mandat prezidenţial, conchizând simplu: "So let's settle back and enjoy the fruits of the most idealistic election since 1932, or if you prefer, 1960. A dose of calm and a little perspective are the right prescription, even if the anxious neurosis of being a leftist is incurable." Scurtul, dar, întotdeauna, interesantul lui eseu de blog este la http://www.huffingtonpost.com/deepak-chopra/obamas-invisible-victorie_b_345535.html&cp

5) Am lăsat la final analiza rece pe care şeful lui STRATFOR, George Friedman, o face cu privire la opţiunile strategice de care dispune Obama în planul relaţiilor internaţionale. Descriind superb geneza şi anatomia marilor imperii, Friedman (în calitate de posesor privat al probabil celor mai preţioase resurse informative şi analitice de pe glob, altele decât cele ale CIA-ului), apreciază că indecizia lui Obama reprezintă cea mai corectă abordare a problemelor Planetei nebune pe care a moştenit-o în 2008. E strategia raţională a căştigării de timp, a expectativei şi a evitării recursului la măsuri extreme, cât timp nu au fost testate şi epuizate în totalitate celelalte modalităţi de acţiune - mai fine, mai puţin riscante, persuasive şi doar uşor agresive. Şi care nu fac victime omeneşti.

Şi totuşi, nici aceste variante "soft" nu garantează absenţa, în viitor, a războiului: "Letting events flow until they can no longer be tolerated is the essence of American grand strategy, a path Obama is following faithfully. It should always be remembered that this long-standing American policy has frequently culminated in war, as with Wilson, Roosevelt, Truman, Johnson and Bush." Articolul de gheaţă al lui Friedman se găseşte la http://www.stratfor.com/weekly/20091102_obama_and_us_strategy_buying_time?utm_source=GWeekly&utm_medium=email&utm_campaign=091102&utm_content=GIRtitle This report is republished with permission of STRATFOR

Dacă după parcurgerea acestor analize, argumente şi pronosticuri mai aveţi resurse de timp liber, încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi arătat ultimul an fără Obama.

duminică, 1 noiembrie 2009

Un Halloween al politicii externe americane


E sărbătoarea inventată la ei şi nu înţeleg ce caută în Europa şi, mai ales, în România. Probabil că unele culturi slabe, superficiale, lipsite de substanţă şi profunzime ajung să asimileze uşor Halloween-ul, precum Coca-Cola-ul (pot să zic aşa?), KFC-ul şi Valentines Day-ul... Sunt curios dacă şi chinezii s-au deghizat aseară în vârcolaci, deşi nu cred.

Stephen Walt, profesorul de la Harvard din garnitura americanilor cu bun-simţ, a profitat de ocazie pentru a lua la mişto primele 10 false spaime "helouiniste", cultivate de unii nesimţiţi din politica externă a Statelor Unite. Top Ten-ul lui Walt cuprinde:

1. Teoria Dominoului, potrivit cu care, locul unde, în lume, interesele americane primesc o lovitură va fi replicat, automat şi succesiv, şi în alte regiuni ale globului. Pentru a evita aşa ceva, trebuie să fii bine infipt cu tancuri, avioane şi cât mai multe victime în ţara cea mai vulnerabilă pentru tine. Ca să fim cinstiţi, teoria asta a fost aplicată şi de sovietici, la vremea lor.

2. Virusul computeristic Y2K aşteptat zadarnic de Revelionul anului 1999-2000, dar despre care unii afirmaseră că va determina ameninţări ale intereselor americane peste tot în lume.

3. Statele-problemă, -rebele sau -sălbatice (Rogue States, în original) care aveau (şi au, în continuare) tupeul să comită faţă de America gestul acela obscen săvârşit de Andone, prin '88-'89, în Ghencea, la un final de meci Steaua - Dinamo, la adresa Becalizatorului de atunci (mult mai blând, civilizat şi cu studii "pe bune" la Oxford), Valentin Ceauşescu.

4. Comunismul mondial coordonat de la Moscova. Nu mai comentăm.

5. Dependenţa Americii de resurse energetice strategice, a căror asigurare impune, şi în prezent, invazii sub acoperirea "instituirii democraţiei" în ţările care le posedă din belşug.

6. Imigranţii. Sigur, pe timpul Războiului Rece era "şic" să te dai mare faţă de Ceauşescu şi să-i pretinzi să dea drumul la 5.000 de persoane care depuseseră cerere de stabilire în Vest, ştiind sigur că ăla n-o s-o facă decât cel mult pentru 10 familii. Astfel, 5.000 de posibile noi locuri de muncă erau, în continuare, asigurate doar pentru americani.

7. Ameninţarea militară sovietică. Ăăăăăăă, hehehehe! Dacă era aşa, Armata Roşie ar fi ridicat în 1989 steagul cu secera şi ciocanul pe acoperişul Casei Albe, într-un Washington bombardat şi supus cu arme convenţionale.

8. Teama de micii comunişti din Emisfera Vestică. Corect, doar că fraierul de Fidel Castro a ratat până acum o invazie a Floridei.

9. Declinul Imperiului American. Acuma, asta s-ar cam putea întâmpla, dacă nu deja a şi început. Să-i întrebăm pe chinezi, fiindcă ei primesc copii de pe proiecţiile bugetare ale Statelor Unite.

10. Islamofascismul. Ce ne-am face oare fără neoconservatori? De prostia cui aş mai face eu mişto?

În final, Stephen Walt vine cu două recomandări pentru concetăţenii lui:

"First, we are often told that international politics is a dangerous business, and that it makes sense to prepare for the worst case. This is nonsense, because there are real costs to exaggerating various potential threats. Not only may this policy lead us to ignore more likely and more legitimate problems and to waste resources addressing fantasies, but it can also lead a country to take active steps that either make minor problems worse or lead to enormous self-inflicted wounds (see under: Iraq). Fixating on scary monsters can leave you ill-prepared when real problems arise.

Second, even if these foolish fears led us to undertake various boneheaded policies on occasion, we should nonetheless be thankful that these various monsters turned out to be far less fearsome than we often believed. But given that Nov. 26 is the official day to give thanks this year, maybe I'll just hold that thought until that holiday arrives."
Cele de mai sus au fost scrise de Walt pe blog-ul propriu, la http://walt.foreignpolicy.com/posts/2009/10/30/scary_monsters_a_halloween_tribute

Cuvântări de rămas bun - Partea I

La americani, când un Preşedinte se apropie de final de mandat şi se decide să nu mai fie jucător, el obişnuieşte să lase poporului un mesaj la plecare (Farewell Address), încercând să spună ce n-a putut rosti în perioada mandatului, să avertizeze, să se justifice, să ceară iertare. Uneori, e un veritabil testament politic a cărui menire este aceea de a potenţa valorile constituţionale, obligându-i pe legatarii politici să încerce să n-o ia razna.

Şi pentru că ne găsim într-o perioadă în care Constituţia din România a ajuns o revistă de benzi desenate, cu pagini rupte şi mâzgălite, pe care analfabeţii politici de la noi - jucători sau doar comentatori - mai au puţin şi-o aruncă la gunoi, mă gândeam că o privire spre moştenirea americană în materie n-ar strica. Cu toate că nu sunt un fan al Imperiului cu Stele şi Dungi. Dar momentele de sinceritate ale liderilor lor, chiar pătaţi (la figurat şi, adesea, la propriu, cu sânge), merită o anume atenţie.

În 1796, după două mandate consecutive (deşi Constituţia nu prevedea, la acea dată, o limită pentru funcţia de Preşedinte), George Washington s-a hotărât să iasă din joc şi a lăsat o scrisoare de rămas bun. Pe lângă unele naivităţi, textul conţine o serie de teze valabile (dar nesocotite) până azi.

"The basis of our political systems is the right of the people to make and to alter their Constitutions of Government. But the Constitution which at any time exists, till changed by an explicit and authentic act of the whole people, is sacredly obligatory upon all. The very idea of the power and the right of the people to establish Government presupposes the duty of every individual to obey the established Government." Cam hoaţă ultima frază, dar, mă rog...Martin Luther King n-a citit-o cu atenţie, şi, probabil, nici numeroşii americani vânaţi de Comisia pentru activităţi anti-americane, condusă de McCarthy.

Despre revizuirea Constituţiei, Washington spune: "One method of assault may be to effect, in the forms of the constitution, alterations, which will impair the energy of the system, and thus to undermine what cannot be directly overthrown. In all the changes to which you may be invited, remember that time and habit are at least as necessary to fix the true character of governments, as of other human institutions; that experience is the surest standard, by which to test the real tendency of the existing constitution of a country; that facility in changes, upon the credit of mere hypothesis and opinion, exposes to perpetual change, from the endless variety of hypothesis and opinion." Boc, eşti pe fază?

Asta îmi place cel mai mult: critica partidelor politice, dar altfel decât o gândeşte Traian Băsescu, fiindcă îl include şi pe el: "The alternate domination of one faction over another, sharpened by the spirit of revenge, natural to party dissension, which in different ages and countries has perpetrated the most horrid enormities, is itself a frightful despotism. But this leads at length to a more formal and permanent despotism. The disorders and miseries, which result, gradually incline the minds of men to seek security and repose in the absolute power of an individual; and sooner or later the chief of some prevailing faction, more able or more fortunate than his competitors, turns this disposition to the purposes of his own elevation, on the ruins of Public Liberty."

"Promote, then, as an object of primary importance, institutions for the general diffusion of knowledge. In proportion as the structure of a government gives force to public opinion, it is essential that public opinion should be enlightened." Normal, altminteri chemi lumea să vină ca proasta la referendumuri, fără să ştie ce votează...

Şi acum, dragi neoconservatori, ciuliţi bine clăpăugele: "...nothing is more essential, than that permanent, inveterate antipathies against particular Nations, and passionate attachments for others, should be excluded; and that, in place of them, just and amicable feelings towards all should be cultivated. The Nation, which indulges towards another an habitual hatred, or an habitual fondness, is in some degree a slave. It is a slave to its animosity or to its affection, either of which is sufficient to lead it astray from its duty and its interest. Antipathy in one nation against another disposes each more readily to offer insult and injury, to lay hold of slight causes of umbrage, and to be haughty and intractable, when accidental or trifling occasions of dispute occur. Hence frequent collisions, obstinate, envenomed, and bloody contests." Ahmadinejad e fraier că nu le aruncă citatu' ăsta în faţă...

Ca de obicei, lista de trimiteri la Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/George_Washington;

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare