joi, 25 noiembrie 2010

Primele indicaţii către milionarii cu agendă de Stânga


Pe 26 septembrie 2009, postasem un comentariu legat de faptul că Stânga americană nu se blochează în farmecul lui Obama, dacă Preşedintele face greşeala de a se abate de la agenda politica pentru care progresiştii din SUA l-au trimis la Casa Albă. A se vedea http://longitudini-atitudini-horatiu.blogspot.com/2009/09/liberalii-radicali-nu-se-incurca-in.html

Nu făceam decât să-l evoc pe Michael Moore care, având premoniţia eşecului Democraţilor din toamna aceasta, arunca pe piaţă numele profesoarei de drept de la Harvard, Elizabeth Warren, faţă de care Wall Street-ul începe să dezvolte antipatii tot mai pronunţate (fie direct, fie prin procură dată troglo-conservatorilor din Partidului Republican), cât timp femeia respectivă a fost mandatată de Obama să se ocupe de înfiinţarea viitoarei agenţii federale pentru protecţia consumatorilor de servicii financiare. Iar antipatia se va transforma în oroare dacă Obama, ocolind procedurile de validare în Senat, o va numi - numai de-al dracu' -, prin ordonanţă executivă, la şefia agenţiei, pe termen de un an, timp în care va dispune de pârghiile din recenta lege Dodd-Frank, lovind în bănci şi în alte instituţii financiare, din toate unghiurile posibile.

De curând, falanga multimilionarilor americani cu agendă de Stânga a primit din partea liderului ei, George Soros, următoarea directivă privitoare la Obama: "And if this president can't do what we need, it is time to start looking somewhere else." Până şi o sentinţă de condamnare la moarte ar suna mai melodios decât zgomotul ghilotinei politice manevrată de Soros. Detalii despre scăparea intenţionată a acestei fraze către media americană, la adresa George Soros Tells Progressive Donors Obama Might Not Be The Best Investment.

În vremea aceasta, intenţionat sau nu, Elizabeth Warren dezvoltă aptitudini politice în cafteala legislativă de culise, reuşind să torpileze un proiect de lege care ar fi urgentat mutarea multor americani din "fosta clasă de mijloc" sub cerul liber, ca efect al executării mai rapide a ipotecilor. Alte detalii, la Elizabeth Warren Helped Shoot Down Bill That Would Have Sped Foreclosures, Calendar Shows.

Sub înfăţişarea unei învăţătoare cumsecade din mediul rural, comercialista de la Harvard jonglează cu lamele ascuţite ale următoarelor funcţii publice: şefa comisiei consultative din Congres pentru supravegherea aplicării legislaţiei de revigorare a economiei, asistentă specială pe lângă Obama şi consilieră a ministrului american de finanţe în proiectul de înfiinţare a agenţiei pentru protecţia consumatorilor de produse financiare.

Cei de la Huffington Post au investigat mişcările spectaculoase ale lui Warren, prin care aceasta a trântit legea de accelerare a executării ipotecilor:

"During the morning of Oct. 6, Warren's team at the Treasury Department wrote the first memos on the bill, raising questions about the possible consequences if it became law, these people said.

That evening, Warren met for 30 minutes with Peter Rouse, Obama's interim chief of staff, her calendar shows. She later spent an hour on the phone with Illinois Attorney General Lisa Madigan, who once sued Countrywide Financial and exacted an $8.4 billion multi-state settlement.

The next day, Warren participated in an afternoon meeting on the bill, her calendar shows. During that meeting one of Obama's top spokesmen, Dan Pfeiffer, posted an entry on the White House Blog explaining why Obama would not sign the bill.

On Oct. 8, Obama declined to sign the bill into law, citing the need for "further deliberations about the possible unintended impact" of the bill on "consumer protections, including those for mortgages."

Documents released Wednesday show that Warren met or spoke with at least eight state officials leading a 50-state investigation into possibly-fraudulent mortgage documentation practices."

La noi, numai un tip ca Viorel Hrebenciuc ar fi capabil de un asemenea efort de culise.

Chiar dacă Obama e departe de a fi scos din lista unei renominalizări a Democraţilor pentru alegerile din 2012, s-ar putea să nu fim departe de momentul în care George Soros îşi va instrui cohortele de donatori să finanţeze campania lui Elizabeth Warren pentru prezidenţiale. Evident, în măsura în care femeia va dori să-l aibă dincolo de uşa dormitorului pe ofiţerul cu valiza nucleară.

duminică, 21 noiembrie 2010

Blogger-ul de serviciu: azi, Arianna Huffington


Before becoming prime minister of England, Benjamin Disraeli wanted to issue a wake-up call about the horrible state of the British working class. So, in 1845, he wrote a novel, Sybil, which warned of the danger of England disintegrating into "two nations between whom there is no sympathy...as if they were inhabitants of different planets." The book became a sensation, and the outrage it provoked propelled fundamental social reforms.

joi, 4 noiembrie 2010

Doi foşti colegi de-ai mei şi coşmarul lor


Prezumtivul nou speaker al Camerei Reprezentanţilor, Republicanul John Boehner (atenţie! se pronunţă "Beinăr"), a evocat, în discursul rostit imediat după victoria în alegerile de la 1/2 termenului, Visul American pe care-l urmăreşte de-o viaţă. http://www.bbc.co.uk/news/world-us-canada-11682640

Un clişeu din filmele cu James Stewart şi Spencer Tracy, al cărui corespondent în realitatea lui 2010 îl putem evalua singuri, punând mâna şi citind, de pildă, cartea Ariannei Huffington, scrisă în primii doi ani ai "ratării Obama", Third World America: How Our Politicians Are Abandoning the Middle Class and Betraying the American Dream.

De Vis începuse să se aleagă prafu' cam de prin 1982, de la prima revoluţie conservatoare, cu brandul Ronald Reagan. Ultimii 10 ani au echivalat cu o insomnie cronică, iar acum, după toate aparenţele, cea de-a treia revo conse (a doua îi aparţinuse lui Newt Gingrich, în 1994) promite un veritabil coşmar, imun la tratamente naturiste şi psihoterapii jungiene. Printre altele, visătorul Boehner îşi propune să facă pulbere şi aşa ne-radicala lege a lui Obama privind asigurările de sănătate, bazate pe intervenţia statului.

1. O fostă colegă de gimnaziu, Ioana, trăieşte de mai mulţi ani în America. A absolvit medicina in România (e neurolog), nu o poate practica în SUA, dar are un job bun, iar soţul ei lucrează ca fizician într-un centru oncologic. În septembrie 2008, a fost diagnosticată cu un cancer la sân, stadiu incipient. Au urmat analize, tratament, operaţie de extirpare a tumorii, operaţie estetică. În februarie 2009, totul se rezolvase cu bine. Întreaga "distracţie" costase 500.000 USD, nota fiind achitată de firma de asigurări de sănătate. Discutând ulterior cu ea, în general, despre acoperirea facturilor medicale în America, mi-a scris următoarele:

"Despre nebunia cu healthcare chiar nu stiu ce sa-ti spun decit ca sistemul de acuma nu mi se pare OK pentru ca totul e controlat de insurance. Eu am avut sansa sa am joburi bune si implicit asigurari bune dar daca nu ai esti in pom daca ai vreo problema mai serioasa de sanatate. Uite de exemplu, varul lui B. care sta in Ohio si lucreaza la o firma foarte mica, sunt sub 10 oameni, nu are insurance prin job ci primeste o suma lunara cu care isi cumpara el insurance. Cum nu are bani trebuie sa se limiteze la suma care o primeste de la job si cu asta nu gaseste ceva foarte bun. In iarna a avut un infarct miocardic (are 47 de ani!) si a fost operat si i-au pus 4 by-pass-uri. Cu chestia asta la activ daca vrea sa isi schimbe insurance-ul trebuie sa plateasca mult mai mult.

Eu nici nu cred ca pot sa imi cumpar insurance on my own cu problemele mele ca sunt high risk, cel putin in unele state sigur nu pot.

Ideea e ca daca lucrezi la o firma mare ei cumpara group insurance si au alte tarife si implicit partea ta e mult mai mica. Spre deosebire de varul lui B. care plateste cam 700-800$/luna pentru insurance noi platim fiecare cam 100 sau chiar mai putin si nu exista riscul sa ti se spuna ca nu te poti asigura.

Mai e chestia cu pre existing condition care e foarte nasoala. Daca ai avut o perioada in care nu ai avut asigurare si pe urma iti faci asigurare si la scurt timp esti diagnosticat cu o boala "costisitoare" cum ar fi diabet, probleme serioase cu inima, un cancer atunci insurnace-ul considera boala asta ca si pre existing condition si nu plateste pentru cheltuielile medicale. Ideea e ca nu vor sa astepti pina te imbolnavesti ca sa cumperi asigurare medicala ca sa ai o perioada in care esti sanatos dar esti asigurat, deci platesti, ca sa scoata bani de la tine.

E destul de nasol.

Iti spun, eu am avut sansa sa nu am nici o problema dar stiu oameni care au avut."

2. Zilele trecute mi-am regăsit pe Facebook un alt fost coleg, Mihai, pe care nu-l mai văzusem din 1992. Cam de prin clasa a 3-a, Mihai şi-a oglindit singur viitorul. Deşi top inteligent, nu învăţa bine, şi îi puteai contabiliza probleme şi defecte imense. Nu însă şi de caracter. După 1990, a ajuns în Germania, a trăit de pe o zi pe alta, cum a putut şi cum nu l-a ajutat cartea, are un băiat de 10 ani, iar de 7 ani e pensionat pe caz de boală: cancer pulmonar inoperabil. Am vorbit la telefon şi m-am găsit în pielea celui care nu poate articula niciun cuvânt de consolare. Fiindcă nu fac doi bani în faţa unui asemenea destin. Mi-a spus că pensia îi ajunge. Avea acelaşi glas optimist, alert şi frumos-impertinent din anii '70. Mi-au dat lacrimile abia când s-a scuzat şi mi-a zis că preferă să vorbim la telefon, fiindcă nu se pricepe la computere, e-mailuri şi internet, iar contul de FB i-l instalase un prieten.

În America, Mihai n-ar fi supravieţuit niciunei revoluţii conservatoare, trecute sau viitoare. În schimb, în Germania, Statul (ăla considerat de Reagan drept cauza tuturor relelor) îl ţine pe prietenul meu în viaţă. Asta, pentru că Bismarck, unul din cei mai reacţionari conservatori din istorie, introdusese, încă din anii 1883-1889, sistemul de asigurări sociale şi de sănătate obligatorii, la care până atunci nu visase nici măcar Marx.

Boehner se dă conservator şi fan al lui Morfeu. Dar de Bismarck şi de opera lui socială habar n-are. Referiri despre ea se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Health_in_Germany
Vă doresc la toţi să dormiţi sănătoşi şi neîntorşi...

"Ioana" şi "Mihai" nu sunt numele reale ale prietenilor mei, fiindcă nu le cerusem permisiunea să public mica istorie a fiecăruia dintre ei. De aceea, pentru a le păstra intimitatea, am alterat intenţionat unele detalii despre ei. Povestea lor e însă adevărată.

marți, 19 octombrie 2010

Bloggerul de serviciu: azi, tot Danielle Pletka

Despre Statele Unite ale Americii, privite ca lider moral al lumii:

At the end of the day, I think that the American people actually do believe in a strong country. They do actually believe in a forward American posture. They do actually believe in the country's moral leadership.

duminică, 17 octombrie 2010

Bloggerul de serviciu: azi, Danielle Pletka

Despre tortura:

I'm not a big fan of torture. Unfortunately, there are times in war when it is necessary to do things in a way that is absolutely and completely abhorrent to most good, decent people. I don't want to say that the United States has engaged routinely in such practices, because I don't think that it is routine by any standard. But that said, if it is absolutely imperative to find something out at that moment, then it is imperative to find something out at that moment, and Club Med is not the place to do it.

joi, 14 octombrie 2010

Bloggerul de serviciu: azi, Louis Brandeis


Despre dreptul la viaţă privată:

The makers of our Constitution undertook to secure conditions favorable to the pursuit of happiness. They recognized the significance of man's spiritual nature, of his feelings, and of his intellect. They knew that only a part of the pain, pleasure and satisfactions of life are to be found in material things. They sought to protect Americans in their beliefs, their thoughts, their emotions and their sensations. They conferred, as against the Government, the right to be let alone -- the most comprehensive of rights, and the right most valued by civilized men. To protect that right, every unjustifiable intrusion by the Government upon the privacy of the individual, whatever the means employed, must be deemed a violation of the Fourth Amendment.

Ce poate fi mai rău decât o bombă iraniană?


Poza de mai sus.
Ca şi toate celelalte imagini de pe http://www.raceforiran.com/irans-%e2%80%9csoft-power%e2%80%9d-increasingly-checks-u-s-power, care redau vizita lui Ahmadinejad de ieri din Liban. Lume ca la un concert cu Bon Jovi sau ca la vizita lui Nixon la Bucureşti, din august 1969.

Imaginile respective nu sunt altceva decât expresia afirmaţiei lui Hillary Leverett, potrivit cu care "And it’s something you already see happening. You already see the balance of power in the region dramatically shifting in Iran’s favor: with Turkey, with Lebanon, with Palestine, with Syria, and with Iraq. Slowly but surely there’s a northern tier forming in the Middle East with Iran at its core, with countries that are balancing against both the United States and Israel." (a se vedea http://www.raceforiran.com/leveretts-at-yale%e2%80%94an-interview-on-iran-and-the-nuclear-issue-with-the-politic)


Distinct de asta, inundarea străzilor din Beirut de mase de oameni reprezintă rezultatul demonizării americane a lui Ahmadinejad. Mulţi înainte! În vreme ce la Washington si Tel Aviv se produc lozinci belicoase, Iranul lucrează cu patentul american "Soft Power", determinând reorientări politice în regiune şi adunând simpatii, pe fondul puternicei alienări pe care America a reuşit ca proasta să o provoace în special în relaţia cu Turcia. În prezent, demersul iranian se soldează cu următorul set de aliaţi: Turcia, Liban, Palestina, Siria şi Irak (unde mai există soldaţi americani, dar şi o conducere politică foarte şiită şi, ca atare, ataşată sufleteşte de Teheran). Şi totul, fără forţă militară, invazii sau ameninţări, ci doar prin persuasiune.



De cealaltă parte, SUA contează pe simpatia conjuncturală şi scrâşnită a următoarelor autocraţii islamiste: Egipt, Iordania, Arabia Saudită, Bahrein şi Qatar.



Priviţi imaginile cu atenţie şi parcurgeţi postarea soţilor Leverett de pe primul link citat mai sus.



Un Iran care, deşi încojurat de state cu prezenţă militară (directă sau indirectă) americană, reuşeşte să modifice echilibrul de putere regional în folos propriu. Ratarea, de către Bush şi Obama, a izolării Iranului de lumea islamică (fără să mai vorbim de Rusia), permanenta şi total nejustificata ridicare de mingi la fileu pentru Ahmadinejad, inabilitatea de a mobiliza mase mai mari de iranieni (decât doar acea parte nervoasă dintre locuitorii Teheranului, pe care i-am văzut pe străzi în 2009, la o populaţie de totuşi 60 de milioane) pentru a pune presiune pe elita lor conducătoare în interiorul căreia există diferenţieri şi conflicte ce pot fi exploatate - mă determină să mă întreb cât de ameţită poate fi, în realitate, politica externă ghidată de Washington. Ce-i costa o flexibilitate faţă de Turcia şi Siria? Sau o prezenţă ponderatoare în Liban? Ori o încălecare mai puternică a marionetelor proprii de la Bagdad, în aşa fel încât să nu conteze afinităţile lor religioase cu Teheranul? Sau abandonarea clişeelor "democraţie", "drepturile omului", "anti-comunism", care mergeau pe timpul Războiului Rece, cu priză mare la est-europeni, dar pe care nu le poţi infiltra într-o societate tradiţionalistă precum cea din Iran?

O parte din răspunsuri la întrebările de mai sus ar putea fi primită de la Tel Aviv. Restul trebuie sa vină doar de la Washington. America dispune de infinit mai multe resurse "Hard" şi "Soft Power" apte să inchidă Iranul şi să-l facă neatractiv şi nefrecventabil în faţa coreligionarilor săi. Şi atunci, de ce ajungem să vedem poze ca acelea din link?

Aşa ceva loveşte mai tare decât o bombă atomică pe care Iranul s-ar chinui sau nu să o producă.

duminică, 10 octombrie 2010

Blogger-ul de serviciu: azi, Thomas Jefferson


De azi introduc blogging-ul pentru oaspeţi chemaţi să facă de servciu pe Longitudini şi Atitudini. Oameni grei, dintr-o istorie deloc uşoară, vor tasta aici nişte gânduri. Valabile şi a doua zi după ce vor fi (fost) scrise. Iar eu voi tasta despre ele în spaţiul rezervat pe blog comentariilor.

Astăzi e rândul lui Thomas Jefferson.

About to enter, fellow-citizens, on the exercise of duties which comprehend everything dear and valuable to you, it is proper you should understand what I deem the essential principles of our Government, and consequently those which ought to shape its Administration. I will compress them within the narrowest compass they will bear, stating the general principle, but not all its limitations. Equal and exact justice to all men, of whatever state or persuasion, religious or political; peace, commerce, and honest friendship with all nations, entangling alliances with none.

joi, 7 octombrie 2010

Marx şi globalizarea


În urmă cu patru ani, Jacques Attali (fostul consilier al lui Mitterand şi prim preşedinte al BERD) şi Eric Hobsbawm (istoricul de Stânga care a trăit şi scris din plin despre secolul XX) au avut un dialog radiodifuzat, la BBC, despre actualitatea lui Marx. "They came to some unlikely conclusions", se consemna în New Statesman, la vremea respectivă, pe http://www.newstatesman.com/200603130018.

Hobsbawm constata că "Marx today is incredibly influential. I don't think enough has been made of the BBC poll which named him the most famous of all philosophers. If you actually put "Marx" into Google you will find that there are several million entries - in fact, 39 million when I tried it last time. He is much the largest of the great international presences, exceeded only by Charles Darwin and Adam Smith."

Iar bancherul Attali era de părere că "Marx is an amazingly modern thinker, because when you look at what he has written, it is not a theory of what an organised socialist country should be like, but how capitalism will be in the future. Contrary to the caricature of Marxism, he is first an admirer of capitalism. For him, it is a much better system than any other before it, because he considers the earlier systems to be obscurantist. Once or twice he had the idea that it was going to be the end, but he very rapidly decided that this was not the case, and that capitalism had a huge future.
What is very modern also in his view is that he considered that capitalism would end only when it was a global force, when the whole of the working class was part of it, when nations disappeared, when technology was able to transform the life of a country. He mentioned China and India as potential partners of capitalism, and said, for instance, that protectionism is a mistake, that free trade is a condition for progress.

For Marx, capitalism has to be worldwide before we think about socialism. Socialism for him is beyond capitalism and not instead of capitalism."

Cei doi au apreciat că, undeva, pe la începutul Manifestului Comunist, scris de Marx şi Engels in 1847 (din însărcinarea unei organizaţii despre care încă nu ştim multe) şi publicat în februarie 1848 (când, printr-o uimitoare şi la fel de enigmatică sincronizare, începeau revoluţiile în Europa), era anticipată globalizarea pe care o trăim astăzi.

Attali şi Hobsbawm afirmă tranşant că "the globalised capitalist world that emerged in the 1990s was in some ways uncannily like the world Marx predicted in 1848 in the Communist Manifesto. This became clear in the public reaction to the 150th anniversary of that manifesto - which, incidentally, was a year of quite dramatic economic upheaval in large parts of the world. Paradoxically, it was the capitalists who rediscovered Marx, more than others" şi că "We now have the realisation of some of what Marx anticipated: a globalised economy."

Interesante şi perfect aplicabile acum, în 2010, sunt consideraţiile speciale ale lui Attali, potrivit cărora "Marx predicted that capitalism will grow, that inequalities will grow with it, that the working class will be destroyed and that the workers will be poor. This is not true in the developed world, but if you look at things globally, it is true. Concentration of wealth is growing worldwide. The share of wealth which is owned by a small number is growing, and the number of rich people is narrowing. There are three billion people who live on less than $2 a day and out of nine billion human beings 40 years from now, 4.5 billion will be below the poverty line. This is Marx's nightmare. And you cannot say that they are not workers. Even if they are unemployed, they are workers. And people who work with only their head, or digital workers - they are still workers. The contradictions at the heart of the market economy, to use the modern term, are more true than they ever were when applied to capitalism, which had 19th-century connotations."

În Manifestul Communist nu apare conceptul de "globalizare". Există doar cuvintele "glob", "universal" şi "mondial" în următorul context:

"The bourgeoisie has through its exploitation of the world market given a cosmopolitan character to production and consumption in every country. To the great chagrin of Reactionists, it has drawn from under the feet of industry the national ground on which it stood. All old-established national industries have been destroyed or are daily being destroyed. They are dislodged by new industries, whose introduction becomes a life and death question for all civilised nations, by industries that no longer work up indigenous raw material, but raw material drawn from the remotest zones; industries whose products are consumed, not only at home, but in every quarter of the globe. In place of the old wants, satisfied by the production of the country, we find new wants, requiring for their satisfaction the products of distant lands and climes. In place of the old local and national seclusion and self-sufficiency, we have intercourse in every direction, universal inter-dependence of nations. And as in material, so also in intellectual production. The intellectual creations of individual nations become common property. National one-sidedness and narrow-mindedness become more and more impossible, and from the numerous national and local literatures, there arises a world literature.

The bourgeoisie, by the rapid improvement of all instruments of production, by the immensely facilitated means of communication, draws all, even the most barbarian, nations into civilisation. The cheap prices of commodities are the heavy artillery with which it batters down all Chinese walls, with which it forces the barbarians’ intensely obstinate hatred of foreigners to capitulate. It compels all nations, on pain of extinction, to adopt the bourgeois mode of production; it compels them to introduce what it calls civilisation into their midst, i.e., to become bourgeois themselves. In one word, it creates a world after its own image.

The bourgeoisie has subjected the country to the rule of the towns. It has created enormous cities, has greatly increased the urban population as compared with the rural, and has thus rescued a considerable part of the population from the idiocy of rural life. Just as it has made the country dependent on the towns, so it has made barbarian and semi-barbarian countries dependent on the civilised ones, nations of peasants on nations of bourgeois, the East on the West."

Asta e globalizarea care începea să se contureze atunci, şi ai cărei contemporani, în materie de desăvârşire, suntem astăzi.
Pentru mine, schema Marx versus Dreapta nu se pune în termenii unui meci între galeriile lui Dinamo şi Steaua. Nu mă interesează ce se scandează din tribune şi nici chiar scorul de pe tabelă. Asta fiindcă istoria nu se poate dezvolta după dorinţele cuiva. Mă uit doar la joc şi încerc să anticipez următoarea fază de poartă, mişcările echipelor, relativizarea posturilor şi plasamentul jucătorilor. Şi mă mai uit la uzura gazonului.


E interesant că Attali şi Hobsbawm sunt născuţi în nordul Africii, primul în Algeria, celălalt în Egipt.

duminică, 3 octombrie 2010

Despre Facebook şi libertatea de exprimare


Într-o postare scurtă pe Huffington Post, Frank Chi scrie despre geneza filmată a lui Facebook, The Social Network is About Social Upheaval. Forget Everything Else. http://www.thesocialnetwork-movie.com/site/

Mi-a placut observaţia potrivit căreia: "The Social Network is about social upheaval in the digital age. It's about the ability of a new media class to deconstruct centuries worth of privilege and access that would've won in every other generation but now."

Are dreptate. În 1791, când americanii au adoptat Primul Amendament la Constituţie, destinat tuturor cetăţenilor din cele 13 foste colonii britanice, aria veritabililor beneficiari (de fapt, privilegiaţi) ai libertăţii de exprimare se rezuma la scriitorii, avocaţii, ziariştii, filozofii şi politicienii concentraţi într-un mediu relativ închis, în care stratificarea socială şi de clasă, distanţele mari şi inexistenţa unor tehnologii apte să asigure rezonanţa şi răspândirea gândurilor, opiniilor şi creaţiilor, determinau o interacţiune, comunicare şi înţelegere reduse.

Cu timpul, am devenit conştienţi de modalităţile în care această libertate se poate manifesta şi reproduce. Libertatea de exprimare constă nu doar în gânduri, idei, opinii, credinţe, creaţii, dar şi în gusturi, obiceiuri şi opţiuni, afirmate în mod liber, în public.
Datorită accentului pe care exprimarea cu caracter politic şi exprimarea prin presă l-au dobândit, de la început, în conţinutul acestei libertăţi, există o tendinţă nejustificată de a ignora celelalte forme de manifestare publică. Astfel, libertatea de exprimare nu există doar atunci când publicăm un articol sau când rostim un discurs. Ea este prezentă şi când decidem să cumpărăm o anumită carte sau să accesăm o pagină Web în locul alteia, ori când preferăm să purtăm o ţinută extravagantă în public. La fel, refuzul de a adera la o anumită concepţie, de a achiziţiona un bun sau opţiunea de a nu participa la o manifestare publică, ori de a ne completa sau reduce lista de prieteni de pe Facebook reprezinta tot nişte căi de exercitare a liberei exprimări. Ea presupune, cu titlu generic, atât acte de vorbire şi scriere, cât şi gesturi şi diverse alte acte de conduită, afirmative sau negative.

După 200 de ani, noile mecanisme şi tehnologii de comunicare au dezvoltat şi continuă să extindă zilnic sfera foştilor "underpriviliged" care exercită efectiv libertatea de exprimare. În internet există, în fiecare secundă, sute de milioane de participanţi care sunt prezenţi pe bloguri, foruri şi diferite alte comunităţi online, într-un angrenaj relaţional care estompează graniţa dintre creatorii şi destinatarii de conţinuturi – ambele categorii exercitându-şi, în feluri diferite, dar de pe poziţii de totală egalitate juridică, dreptul la liberă exprimare. Interacţiunea dintre aceste două mari categorii de participanţi la comunicarea globală reduce numărul intermediarilor clasici (presa şi liderii autoritari de opinie), cât timp fiecare poate fi, acum, creator de „presă” şi autorul unor păreri liber exprimabile.

Astăzi, libertatea de exprimare a devenit cea mai profundă şi concretă dintre toate libertăţile constituţionale. Sună banal, nu-i aşa?

Gândiţi-vă la asta ori de câte ori intraţi pe Facebook. Şi la felul în care v-aţi simţi, dacă, într-o zi, cineva s-ar apuca să vă interzică o asemenea libertate.

O minte prea luminată pentru o agendă mult prea întunecată

Antonin Scalia e unul din cei patru judecători ultra-conservatori ai Curţii Supreme de la Washington.

Dintre toţi cei nouă magistraţi ai instanţei supreme, el şi cu liberala Ruth Bader Ginsberg sunt, de departe, cei mai inteligenţi, profunzi, inventivi şi fidel ataşaţi propriei filozofii şi agende juridice, de la care nu deviază aproape niciodată.

Scalia e sclipitor în mai tot ceea ce scrie şi declară. Mă aflu la o distanţă uriaşă de tot ceea ce constituie crezul lui politic şi juridic, dar sunt îndrăgostit de argumentarea opiniilor pe care le redactează - fie ele majoritare sau separate - şi de culoarea ideilor prin care îşi susţine concepţia. Un cercetător care s-a aplecat asupra operei lui juridice a scris o carte cu titlul "Scalia Dissents" - o percutantă dare de seamă asupra opiniilor separate formulate de Scalia, de-a lungul carierei sale de judecător federal suprem.

O postare pe un blog e total incapabilă să-i schiţeze măcar un cm pătrat de profil. Dar nişte citate cu brandul Scalia are sens să redau:
“What is a moderate interpretation of the text? Halfway between what it really means and what you'd like it to mean?” - despre modul partizan, dar onest asumat, de a citi, interpreta şi aplica o normă juridică.

“The line between protected pornography and unprotected obscenity lies between appealing to a good healthy interest in sex and appealing to a depraved interest, whatever that means.” - legat de limitele dreptului la liberă exprimare, de a căror relativitate e şi el conştient.

"Mere factual innocence is no reason not to carry out a death sentence properly reached” - Scalia consideră că pedeapsa capitală e constituţională.

“A law can be both economic folly and constitutional.” - (sau invers, aş adăuga eu - oportună din punct din vedere economic, dar anti-constituţională) asta e pentru Mugur Isărescu şi alţi isteţi de pe la noi, care cred că judecătorii n-ar trebui să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi ce reglementează probleme economice.

“Abortion is off the democratic stage. Prohibiting it is unconstitutional, now and forever, coast to coast, until I guess we amend the Constitution.” - nu cred că mai trebuie comentat, decât că Scalia e împotriva legalizării întreruperii cursului sarcinii.

"The Court must be living in another world. Day by day, case by case, it is busy designing a Constitution for a country I do not recognize" - o remarcă devenită celebră, prin care critică orientarea judecătorilor liberali ai curţii, de a promova o agendă politică judiciară menită să submineze valorile conservatorismului american şi să adauge - prin ocolirea procedurii greoaie de revizuire a Constituţiei - valori liberale la textul Legii fundamentale. Doar că, în această privinţă, Scalia e ipocrit. Magistraţii americani conservatori au, la rândul lor, un bine definit şi agresiv program politic de Dreapta, destinat însă unei lumi trecute, pe care azi, o recunosc din ce în ce mai puţini.

"Robert F. Kennedy used to say, 'Some men see things as they are and ask why. Others dream things that never were and ask why not?'; that outlook has become a far too common and destructive approach to interpreting the law" - ce poate fi mai ilustrativ pentru filozofia unui judecător conservatori?

"If the current society wants to outlaw discrimination by sex, you have legislatures" - concepţia juridică a lui Scalia este cea a "originalismului" şi "textualismului" constituţional. E, pur şi simplu, o interpretare literală, detaşată de orice alte criterii obiective, a unei normei juridice. În alţi termeni, cât timp, în Amendamentul 14, Constituţia americană nu prevede decât "egalitatea în faţa legii", fără a se referi explicit şi la combaterea discriminării pe criterii specifice, înseamnă că discriminarea între sexe e constituţională. Scalia nu e, bineînţeles, adeptul unei asemenea discriminări; el afirmă doar că nu există un text în Constituţia americană care să o interzică.

"The main business of a lawyer is to take the romance, the mystery, the irony, the ambiguity out of everything he touches." - ar putea-o spune cineva mai frumos?

Date despre viaţa şi ideile lui Antonin Scalia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Antonin_Scalia

sâmbătă, 2 octombrie 2010

În sfârşit, pot să scriu despre India


Contraste numeroase şi enorme. Multă mizerie în oraşe, în sate. O economie cu creşteri ca atunci când sportivii înghit steroizi, industrie IT, penetrare în mainstream-ul culturii globale, energie nucleară, tehnologie spaţială şi perspectiva ca în următorii ani să trimită oameni chiar pe Lună. Plus faptul că este cea mai mare democraţie de pe planeta Pământ: peste 700 de milioane de cetăţeni cu drept de vot. http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_India

"Despite the headlines, India is doing rather well", scrie The Economist.
"Its economy is expected to expand by 8.5% this year. It has a long way to go before it is as rich as China—the Chinese economy is four times bigger—but its growth rate could overtake China’s by 2013, if not before (see article). Some economists think India will grow faster than any other large country over the next 25 years. Rapid growth in a country of 1.2 billion people is exciting, to put it mildly."

Iar mai jos sunt prezentate avantajele comparative ale Indiei în raport cu China.

"There are two reasons why India will soon start to outpace China. One is demography. China’s workforce will shortly start ageing; in a few years’ time, it will start shrinking. That’s because of its one-child policy—an oppressive measure that no Indian government would get away with. Indira Gandhi tried something similar in the 1970s, when she called a state of emergency and introduced a forced-sterilisation programme. There was an uproar of protest. Democracy was restored and coercive population policies were abandoned. India is now blessed with a young and growing workforce. Its dependency ratio—the proportion of children and old people to working-age adults—is one of the best in the world and will remain so for a generation. India’s economy will benefit from this “demographic dividend”, which has powered many of Asia’s economic miracles.

The second reason for optimism is India’s much-derided democracy. The notion that democracy retards development in poor countries has gained currency in recent years. Certainly, it has its disadvantages. Elected governments bow to the demands of selfish factions and interest groups. Even the most urgent decisions are endlessly debated and delayed."

Noi nu ştim ce rol are India în strategiile Direcţiei de Planficare Politică din MAE-ul de la Bucureşti. Probabil că Zero. Cât timp aderenţa totală la reţeaua de putere globală a Statelor Unite a fost asumată explicit, în ultimii zece ani, de Iliescu şi Băsescu, fără să rezulte vreo contraprestaţie sau vreun beneficiu din partea Americii, altele decât cele ce privesc exclusiv consolidarea puterii personale a unora, nu există nici permisiunea americană pentru flexibilitate şi spaţiu de manevră, în scopul activării, de către România, a unor relaţii strategice cu India şi, Doamne fereşte!, China, principalii rivali globali ai Washington-ului.


Troţki şi, probabil, Stalin trăiesc astăzi la Washington

Într-o postare anterioară relatam despre întâlnirea dintre Ahmadinejad şi soţii Leveret (Hillary şi Flynt), la New York.

Perechea americană de analişti privaţi şi, totodată, foşti salariaţi ai CIA, Departamentului de Stat şi Consiliului Securităţii Naţionale de la Casa Albă exprimă, pe blogul Race for Iran, poziţii critice la adresa unei aventuri militare împotriva Iranului. Întâlnirea cu liderul iranian fusese în beneficiul unor studenţi de la Yale, cărora Hillary Leverett le predă cum să nu fie idioţi atunci când analizează relaţiile dintre SUA şi Iran.

În respectiva postare mă întrebam cum naiba îi lasă totuşi veghetorii secretelor de stat americane pe cei doi să apară la mai puţin de 50 m distanţă de Ahmadinejad, să stea cu el la o masă, în public, şi să schimbe impresii? Şi, pentru că, până la ora asta, Hillary şi Flynt, în calitatea lor de depozitari de informaţii clasificate, din perioada în care au lucrat la stat, nu au fost arestaţi, am presupus că asemenea contacte au - explicit sau nu - ok-ul necesar din partea CIA şi FBI, dacă nu cumva sunt chiar menite să faciliteze (sau să sugereze publicului) negocieri subterane între cele două state cvasi-beligerante.

Faptul că cei doi se află în libertate nu înseamnă, totodată, că nu se pot trezi cu contestarea libertăţii lor de exprimare, în plină patrie a Primului Amendament la Constituţie. Astfel, profund deranjaţi stomacal de insolita întâlnire de gradul 3 dintre un "terorist nuclear" şi doi foşti lucrători ai aparatului american de securitate naţională, mai mulţi neoconservatori au început să-şi amintească de faptul că rădăcinile lor ideologice şi intelectuale se găsesc în buzunarul de la spatele pantalonilor vedetei bolşevice Leon Troţki, care visa să transforme planeta Terra într-o distopie comunistă.

Ca urmare a acestei reacţii, Hillary Leverett a primit, de la un ONG neoconservator, un chestionar de cea mai pură extracţie stalinistă. Pentru că, în pofida adeversităţii lor istorice, Troţki şi Stalin sunt admirabil conciliaţi în tabloul ideologic pervers pictat de neoconii americani.

Iată câteva dintre întrebările parcă formulate de băieţii de la "organele statului":

1. How did your students get from New Haven to New York and back? Did Yale (through the Jackson Institute or otherwise) pay their way?

2. Did you know at the time your students met with him that he had made his 9/ll remarks at the U.N.?

4. You and your husband, Flynt Leverett, have worked tirelessly over the past few years in op-ed articles and on your website “Race for Iran” to promote the legitimacy of the Ahmadinejad government. Do you think that your classroom stance regarding Iran can be neutral and fair to all points of view? What do you do about students who might disagree with you inside or outside the classroom?

5. Just this past week Hossein Derkakhshan was sentenced by an Iranian court to 19 1/2 years in prison for the crimes of blogging about the government and encouraging others to do so? Does this lengthy punishment for trying to exercise freedom of expression give you any second thoughts about the legitimacy of the Ahmadinejad government?

A şasea întrebare ar fi fost, în mod logic, "de ce morţii mamii voastre staţi la aceeaşi masă cu duşmanu' de clasă???"

În locul unei binemeritate evocări a părinţilor - biologici, nu intelectuali - ai neoconservatorilor dezaxaţi, Hillary Leverett ia în serios fiecare întrebare, oferind răspunsuri care nu sunt doar dez-ideologizate, ci profund inadecvate coeficientului redus de inteligenţă al celor ce formulaseră chestionarul.

Întrebările şi răspunsurile se găsesc aici http://www.raceforiran.com/far-right-attacks-about-meeting-ahmadinejad-and-engaging-iran-hillary-mann-leverett-responds

Lectura lor ne-emoţională e o nouă invitaţie de a cântări bine argumentele fiecărei părţi în tot ceea ce înseamnă ca unii să continue şi astăzi - după Irak şi Afganistan - să umble pe planetă, având în mână benzină şi chibrituri, gata să le combine pentru declanşarea unei noi nebunii militare globale. Citiţi şi gândiţi! Nu e greu.

Fotografiile provin de la http://curentul.net/2010/02/05/dzjegdhe-shorash/ şi http://www.badpolitics.ro/tag/stalin-biografie/

joi, 30 septembrie 2010

Există dictatură şi după Dick Cheney


Într-o zi vom afla - fără vreun recurs la teorii ale conspiraţiei, ci prin înţelegerea mai exactă a mecanismelor de putere din SUA, plus, evident, dezvăluirea unor fapte încă strict secrete - de ce există o continuitate anti-constituţională asigurată fidel de Obama, în prelungirea patologiei puterii pe care au dezvoltat-o Dick Cheney şi imbatabila lui legiune de neoconservatori, în pretinsul război declarat terorismului mondial.

Faptul că Biroul Oval a emis ordine executive încă din vremea lui Clinton, pentru găsirea şi asasinarea celor mai importanţi lideri ai reţelelor teroriste islamiste, a constituit un lucru firesc, cât timp ţintele erau cetăţenii altui stat. În plus, practica a avut o frumoasă - şi încă incomplet decopertată istorie - în perioada Războiului Rece.

"Şcoala asasinatelor pe bază de ordine prezidenţiale" a înregistrat o evoluţie paradigmatică (vorbesc la mişto!) după înscăunarea lui Obama, în sensul că, de acum încolo, ţintele pot fi şi cetăţeni americani. Evident, terorişti şi alţi oameni răi cu buletin de Statele Unite. "Americanizarea" asasinatelor a trezit însă emoţii în rândul organizaţiilor din SUA, pentru care Due Process şi Rule Of Law continuă să cântărească mai mult decât inefabilul (orice s-ar spune) concept de War on Terror.

În prezent, tatăl unuia dintre teroriştii americani (de etnie arabă) pe al cărui spate a fost desenată o frumoasă ţintă de tir, cu multe cercuri concentrice, a zis să încerce, pe cale judecătorească, să obţină o hotărâre prin care asasinii lui Obama să fie opriţi, iar odrasla cu apucături teroriste să fie capturată şi adusă acasă la "domiciliul stabil", pentru a sta în justiţie, aşa cum vedem în filmele alea vechi cu Spencer Tracy şi Henry Fonda.

Speţa se cheamă Awlaki v. Obama (Preşedintele SUA având calitatea de pârât), iar tata lu' teroristu a băgat un capăt de cerere suplimentar, prin care urmăreşte "to force the U.S. government to disclose the standards for determining whether U.S. citizens can be targeted for death."

"Ehhhhh, ia mai du-te-n mă-ta!" a strigat avocatul pârâtului Obama. Mai precis, Departamentul Justiţiei a apreciat că această foarte şmecheră pretenţie este "unprecedented, improper, and extraordinarily dangerous", în vreme ce directorul Companiei Imperiale de Asasinate (adică CIA), Leon Panetta, a invocat secretul de stat, declarând că "I am invoking the privilege over any information, if it exists, that would tend to confirm or deny any allegations in the complaint pertaining to the CIA."

Pentru pasionaţii de drept, întâmpinarea lui Obama, de nu mai puţin de 64 de pagini (argumente, excepţii şi alte mijloace de apărare) poate fi lecturată aici http://static1.firedoglake.com/28/files/2010/09/100925-Al-Aulaqi-USG-PI-Opp-MTD-Brief-FILED.pdf

Pentru Glenn Greenwald, invocarea privilegiului referitor la "state secret"... "was most viscerally horrifying: the very idea that the President claims the right not only to order Americans killed with no due process, but to do so in total secrecy beyond the reach of the courts, is -- as Radley Balko and Jamelle Bouie note -- as tyrannical a claim as we've heard in the last decade."

Anvergura devierilor de la Constituţie, asumate explicit de Administraţia Obama, într-un domeniu extrem de preţios pentru nevrozele neconsumate ale neoconservatorilor, mă determină să mă întreb de ce sunt Republicanii atât de excitaţi în a-i vedea pe Obama şi pe Democraţii lui alungaţi de la putere, în condiţiile în care Dick Cheney se poate declara mai mult decât satisfăcut cu privire la continuitatea dictaturii în tonalităţi încă joase, ale cărei baze le-a pus cu răbdare şi cu credinţă în ataşamentul succesorilor lui.


sâmbătă, 25 septembrie 2010

Enigmele familiei Leverett


Flynt şi Hillary Leverett administrează de circa un an blogul The Race for Iran, promovând o poziţie alternativă mai "soft" faţă de Teheran, în acord cu orientarea oficială de la debutul Administraţiei Obama, şi în prelungirea unei opţiuni lansate încă în 2007 de Ray Takeyh, în Foreign Affairs, sub titlul "Time for Détente With Iran." http://www.foreignaffairs.com/articles/62444/ray-takeyh/time-for-d%C3%83%C2%A9tente-with-iran

Înainte de a fi devenit activi în zona privată, unde îşi pot formula opiniile fără constrângeri, soţii Leverett au lucrat în CIA, la Departamentul de Stat şi în Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă, pe problematica iraniană. Între 2001-2003, Hillary Leverett a făcut chiar parte din echipa de negociatori americani cu Iranul, pe tema sprijinului Statelor Unite în Afganistan.

Ca efect al acestor multe foste calităţi, soţii Leverett sunt şi astăzi depozitarii unor importante secrete de stat, ceea ce îi supune, cel puţin preventiv, anumitor restricţii legale, de pildă, de a nu se întâlni cu cine nu trebuie.

Şi totuşi, în fotografia de mai sus, îi vedem stând la masă cu deloc frecventabilul Ahmadinejad, într-o întâlnire cu studenţii de la Yale ai lui Hillary Leverett, la sfârşitul excursiei întreprinse de liderul iranian la New York, la Adunarea Generală ONU.

Dincolo de lobby-ul cel puţin virtual pe care Race of Iran îl face Teheranului, argumentând împotriva variantei bombardării şi invaziei Iranului (opinie la fel de legitimă şi liber exprimabilă precum e şi teza diametral opusă fluturată de neoconservatori), mă întreb ce altă misiune mai are familia Leverett, posesoare de informaţii clasificate şi, ca atare, aflată sub supravegherea cui trebuie în America?

Fiindcă dacă CIA-ul şi FBI-ul îi lasă să se întâlnească cu Ahmadinejad, am motive să cred că sunt, în realitate, folosiţi în chip de ţeavă de legătură cu regimul de la Teheran, pentru comunicaţii în dublu sens, dacă nu chiar şi pentru tratative secrete. Sau - cine mai ştie? - pentru a-i camufla pe adevăraţii negociatori americani oculţi, cât timp afişarea lui Flynt şi Hillary cu Ahmadinejad este una extrem de publică, numai bună pentru praf în ochii unora.

Imaginea este de la http://www.raceforiran.com/meeting-ahmadinejad-in-new-york, unde pot fi găsite şi comentarii despre întâlnire.

miercuri, 22 septembrie 2010

Va trece politica americană testul masturbării?


O cheamă Christine O'Donnell, candidată din partea Partidului Republican - devierea "Tea Party" - la locul vacant de senator al lui Joe Biden din statul Delaware.

Platforma politică a bietei femei poate fi consultată aici http://en.wikipedia.org/wiki/Christine_O şi aici http://christine2010.com/why-christine/

Faptul că militează pentru interzicerea (sub sancţiune penală) a avortului chiar şi în caz de incest şi viol nu mai ţine demult de Breaking News. E pur și simplu agenda Republicană, ediţia de Ev Mediu. Asta e. Naştere uşoară!

Punctul cu adevărat picant din concepţia politică cvasi-neanderthaliană a fetei vizează interzicerea (deocamdată, fără sancţiune penală) a masturbării. Într-un clip din 1996, militantă anti-masturbare cita vârtos din Biblie, subliniind pentru cine tot nu pricepea că: "You can't masturbate without lust!" Are dreptate. Detalii, în clipul din link, intervalul 2:22 - 3:39.

http://www.truth-out.org/anti-masturbation-crusader-christine-odonnell-master-her-domain63292

Acum, aflată în cursă pentru voturi în Delaware, posibila viitoare senatoare a zis că treaba cu masturbarea e totuşi o problemă personală (ce-mi plac tautologiile!, cu toate că,... mai ştii?), neavând dificultăţi să înţeleagă realitatea că un număr probabil important de alegători de ambe sexe n-ar dori să li se interzică...

Şi aici ne oprim cu miştoul.

Tipa asta ar putea ajunge în Senat. Iar dacă, de pe exact aceeaşi poziţie, Joe Biden a putut fi propulsat, în 2008, la demnitatea de Vicepreşedinte, de ce am exclude un traseu politic la fel de incredibil şi pentru Christine O'Donnell? Coarda lejerității, a clișeelor ideologice triste ca o masturbare și a evidentei absențe a calificării pentru o poziție politică dintre cele mai înalte se întinde tot mai mult într-o țară care continuă să se pretindă ”excepțională” și destinată să conducă lumea.

Pericolul real este acela ca figuri ca individa asta sau Sarah Palin să profite de o conjunctură electorală complicată, să ajungă în funcții politice-cheie, iar niște CONSILIERI cu agende bine definite să conducă, în cele din urmă, SUA, prin gurile omologilor americani ai lui Dan Diaconescu. O fac și acum, ce-i drept, dar nu în totalitate. O făceau și pe timpul lui Truman sau Eisenhower, Carter sau Reagan, dar toate aceste nume distingeau net tematica politică serioasă de orice jocuri de campanie electorală sau apucături ideologice necontrolate, uneori chiar peste vocile și pumnii încleștați ai principalilor lor sfătuitori. În plus, consilierii din acele timpuri de la Casa Albă nu erau troțkiștii de azi, intitulați ”neoconservatori.”

Nu știu cum va putea fi conciliată o viitoare criză politico-militară în Pakistan cu exigențele anti-masturbare mai mult sau mai puțin mascate din tulpina Tea Party a Partidului Republican.

Dar sunt sigur, în schimb, că, la București, coborârea calități leadership-ului politic american la nivele incredibile până în urmă cu 10 ani va încuraja tot ce va putea fi și mai murdar, oligofren și corupt decât este acum în triunghiularul palatelor Cotroceni, Victoria și Parlamentului.

Poza a fost preluată de la http://theothermccain.com/2010/03/26/christine-odonnell-for-senate/

duminică, 19 septembrie 2010

Mişcarea "Tea Party" din America

Am amânat mult până să scriu despre cea mai neserioasă alunecare în ridicol a Dreptei americane, de la Eisenhower şi până azi.

Lucrurile sunt simple. Ca efect al frustrărilor generate de înfrângerea totală din 2008 şi de agresivitatea agendei liberale de Stânga (drepturi pentru homosexuali, ateism exacerbat, protecţie socială extinsă, combaterea încălzirii globale, politici fiscale având ca ţintă subminarea straturilor sociale foarte bogate), în interiorul şi în jurul Partidului Republican s-a format o grupare radicală, cu o agendă de Dreapta clasică, dar cu pretenţia de a fi mai pură decât reprezentanţii ei consacraţi de la Washington, şi de a-şi avea rădăcinile în chiar Războiul de independenţă al coloniilor americane. Paseismul de tip secol 18, asumat expres, a determinat mişcarea să revendice denumirea de "Tea Party", în amintirea unui episod istoric petrecut la Boston, în 1773, ce declanşase conflictul cu Coroana britanică.

Distinct de ceea ce scrie pe hârtiile lor programatice, mai adăugaţi un flavor puternic de Dan Diaconescu şi OTV, un populism de cea mai joasă extracţie (dar bine finanţat de piloni ai capitalismului american senil), şi veţi obţine imaginea unui grup politic ce şi-a propus să ia Congresul din mâinile democraţilor, în această toamnă, şi Casa Albă de la Obama, în 2012.

Pe de altă parte, e şi multă ipocrizie în ceea ce susţin. Îi deranjează cheltuielile sociale masive şi ideea de Big Government, promovate, ca regulă, de administraţiile Democrate, dar opt ani de zile, în mandatele lui Bush, n-au făcut gât împotriva bugetelor militare anuale nelimitate şi a tendinţei de a extinde şi întări puterea statului în detrimentul cetăţeanului şi a libertăţilor lui. Fără să mai adaug faptul că, pe pancartele lor de la mitinguri, nu vei vedea nicio critică la adresa jocurilor sistemului bancar, care au lovit şi în ei. Nu-i pot înjura tocmai pe cei care-i finanţează. Şi cine zice că nu dereglementarea băncilor a determinat criza din 2008, ci maică-mea, îl bag în propria lui mamă.

Nimic nelegitim în cele de mai sus. Inclusiv partea cu ipocrizia. E ok.

Toată distracţia devine însă problematică dacă privim mai atent simplismul mesajului politic şi precaritatea pregătirii liderilor mişcării. O reprezentantă avant la lettre a celor de la Tea Party a fost şi mai este Sarah Palin, ale cărei limite în materie de competenţă politică au creat frisoane în campania din 2008. Fiindcă, realmente, nu-ţi poţi dori să ai în apropierea valizei nucleare o persoană incapabilă să citească o hartă politică a lumii, aşternută în faţă ei de nişte generali care vor aştepta, ulterior, într-o tăcere penibilă, ordine de atac de la proaspăta lor comandantă supremă.

Deceniul doi al acestui secol va fi unul şi mai complicat decât cel anterior, şi n-are rost să căutăm un alt termen sau metafore bombastice pentru a reflecta o realitate pe care o înţelege orice om cu acces la internet şi televiziune prin cablu. Liderul lumii libere şi membrii cabinetului său nu pot fi recrutaţi din galeria foarte similară cu aceea a telespectatorilor lui Dan Diaconescu.

Războiul Rece, o perioadă cu ecuaţii politico-militare mult mai uşoare decât ceea ce trăim in prezent, a impus prezenţa unor preşedinţi calificaţi, înzestraţi cu înţelegerea perfectă a greutătii deciziilor pe care urmau să le ia în Biroul Oval, şi care şi-au adus lângă ei nu nişte populişti zgomotoşi de doi bani, ci intelectuali grei precum George Kennan, Dean Rusk, Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski sau James Baker. Tipi de la care nu numai că au primit sfaturi (dintre care multe au fost urmate), dar în faţa cărora aveau competenţa şi forţa intelectuală de a se bate pentru validitatea unei decizii politice, de a spune "NU" consilierilor ale căror recomandări purtau nu de puţine ori subiectivismul unei agende proprii.

Ar fi capabili Sarah Palin şi cei din jurul ei să reitereze confruntările Nixon-Kissinger? Ar putea Sarah Palin să-şi contrazică un consilier pentru securitate naţională, provenit din rezerva de cadre a neoconservatorilor, atunci când va fi sfătuită şi presată, de pildă, să ordone declanşarea unei crize militare în Georgia sau Myanmar, cu scopul de a-i irita pe ruşi sau pe chinezi? Evident, cu condiţia să găsească Georgia şi Myanmar-ul pe hartă...

Revistele de specialitate şi cărţile de politică internaţională publicate în ultimii zece ani sunt pentru băieţii şi fetele din mişcarea Tea Party ceea ce reprezintă Big Mac-ul în faţa unor vegetarieni. Iar a le pretinde să înţeleagă sensul unui cuvânt pe care l-au învăţat recent, de pildă "socialism", înseamnă să-i faci să priceapă că nu e altceva decât vidanjorul care vine să strânga după ei şi după sponsorii lor din specia capitalismului mutant, devorator al clasei de mijloc pe care, culmea, o crease socialistul (fără ghilimele) Roosevelt, şi în care, şi ei şi părinţii lor, s-au simţit al naibii de bine.

Lejerităţile de comportament ale politicienilor din ultimii douăzeci de ani, de la Clinton şi Elţîn, la Berlusconi şi Sarkozy, nu scuză ignoranţa în adoptarea deciziilor politice. A fi nesofisticat, ca lider politic, nu mai e cool. E ceva demodat care mă face să-mi doresc la Casa Albă, în cel mai rău caz, o femeie având sobrietatea lui Margaret Thatcher şi stomacul tare al Goldei Meir, atunci când a anulat, în ultimul moment, un raid aerian nuclear asupra Siriei, în Războiul de Yom Kippur, din 1973.
Şi, pentru cine poate a uitat: contează cine stă cu fundul pe fotoliul din Biroul Oval, deoarece asta influenţează şi fotoliile decizionale din România.

duminică, 12 septembrie 2010

Michael Moore şi duşmanii lui


La New York şi în alte oraşe americane au loc contra-demonstraţii. Dreapta şi Stânga - aripile moderate dar, mai ales, flancurile extreme - îşi confiscă reciproc dreptul la comemorarea victimelor din 11 septembrie 2001. Teroriştii sau cine naiba o fi fost în umbra lor au câştigat. America e o naţiune ajunsă la gradul 9 din 10 pe scara divizării şi a intoleranţei. Superlativul absolut l-ar constitui războiul civil.

Coincidenţa dintre comemorare, intoleranţă şi planul edificării unui centru al comunităţii islamice foarte aproape de locul fostelor turnuri gemene i-a prilejuit lui Michael Moore articolul cu titlul "If the 'Mosque' Isn't Built, This Is No Longer America."

Un copil teribil - evident "liberal", "comunist", de "Stânga" - ale cărui exagerări deloc neintenţionate înseamnă umor, toleranţă şi înţelegerea libertăţii în sensul interpretării lui Rosa Luxemburg (o comunistă fără ghilimele) - întotdeauna ca libertate a celuilalt, care gândeşte altfel decât mine.

"I am opposed to the building of the "mosque" two blocks from Ground Zero.

I want it built on Ground Zero.

Why? Because I believe in an America that protects those who are the victims of hate and prejudice. I believe in an America that says you have the right to worship whatever God you have, wherever you want to worship. And I believe in an America that says to the world that we are a loving and generous people and if a bunch of murderers steal your religion from you and use it as their excuse to kill 3,000 souls, then I want to help you get your religion back. And I want to put it at the spot where it was stolen from you."

Michael Moore îşi face iluzii. Bate la porţi deja închise. Unele, probabil, şi din vina radicalismului satiric pe care continuă să-l promoveze şi care irită enorm "echipa adversă". Fiindcă impertinenţa lui Moore e ca o oglindă în care preferi să nu te priveşti. Conservatorii nu-i pot opune o personalitate identică. Nu pentru că n-ar avea tipi inteligenţi printre ei, ci din cauza unui însemnat deficit de umor în tabăra proprie. Cum să mai ai chef să râzi cu inteligenţă, când te consideri o cetate asediată şi te iei mult prea în serios, când percepi satira de la Stânga ca pe o insultă şi nu admiţi nicio concesie ideologică, de teamă să nu fi considerat slab?
Chiar şi pe bastionul blogosferei americane liberale, Huffington Post, mulţi dintre cei care i-au comentat postarea o ţin pe a lor. Un exemplu excelent cu "ba pe mă-ta!":

"So Mr. Moore how come you defend freedom when its Muslims YET you are so much into destroying liberty for everyone in general. You wish to take away guns, monopolize health care, destroy capitalism, destroy growth. You praise Cuba which is essentially a prison of equality.

There is NOTHING about anything you stand for that advances liberty. Every movie you have produces has been based on one Hobbesian premise: people are too incompetent to manage their own lives and MUST be managed by government.

C'mon. Why don't you admit the real truth as to why you're defending Muslims.... they hurt the other team. If this was a case of Christians wanting to put a church near ground zero of a bombed out abortion clinic you'd be screaming bloody murder.

What if a gun shop or porn shop opened up two blocks from a high school. would you favor that? How about a gun shop right near the high school at Columbine. Would that be acceptable?

I happen to favor the Muslims building something there. That's fine. But unlike you I base my reasons on the expansion of liberty for ALL not just the team I favor and no to rub it in the nose of the other team.

You would shut down a gun shop in a second and you know it."

Agresorii din 11 septembrie 2001 sunt câştigătorii incontestabili ai unui nesperat pariu cu istoria.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Nu. Niciodată!


William Kristol şi neoconservatorii lui încearcă să revină la putere, în America. În etape.

Mai întâi, acum, în toamnă, în Camera Reprezentanţilor. Sau, cum o spune Kristol însuşi, într-un titlu în care înghesuie prea multă forţă stilistică: "The first 100 days of a new Republican House matter less than ensuring that the next two years are the last 100 weeks of the Obama presidency." http://www.weeklystandard.com/articles/recovery-november-and-beyond

După 11 septembrie 2001, răul produs de famliile neo-troţkiste Kristol, Podhoretz şi Kagan, de discipolii lor, Paul Wolfowitz, Doug Feithg şi Richard Perle, de Bush-fiul şi de Dick Cheney se mai simte încă - în grade şi expresii diferite - la Kabul, Bagdad, Bucureşti şi în multe alte locuri din lume.

Astăzi, de 11 septembrie, trebuie să ne dorim ca indivizii ăştia şi orice alte copii ale lor să nu mai ajungă niciodată în apropierea unor centre de comandă, politică, economică sau militară. În rest, au dreptul să se exprime liber şi cât mai frecvent, în aşa fel încât lumea să le priceapă şi să le respingă agenda malefică.

marți, 7 septembrie 2010

Prindeţi! Urecheaţi! Încercaţi, totuşi, să nu scuipaţi!

Se apropie 11 septembrie, iar în America emoţiile cresc. Inclusiv cele cretine.

Tipul din foto - liderul unei secte creştine din Florida, cu o frumoasă firmă pe care scrie Dove World Outreach Center - are ideea neanderthaliană de a comemora atacurile din 11 septembrie priiiiiiiiiiiiiin [răpăit de tobe] arderea unor exemplare din Koran.

Pentru cine nu e la curent, Florida e localizată în S.U.A., ţara Primului Amendament la Constituţie (ai voie să înjuri pe cine vrei), a deciziei Curţii Supreme în speţa Texas v. Johnson din 1989 (ai voie să dai foc la drapelul american, în semn de protest), dar şi a libertăţii religioase - culmea - enunţată prima în enumerarea din cuprinsul Primului Amendament, înaintea evocării dreptului la liberă exprimare.

După cum se poate vedea aici http://en.wikipedia.org/wiki/Dove_World_Outreach_Center#.22International_Burn_a_Koran_Day.22, mai multe organizaţii grele din SUA, în frunte cu exigenta, inflexibila şi profund supărăcioasa organizaţie evreiască Anti-Defamation League (ADL), nu apreciază deloc, deloc, deloc autodafe-ul anunţat pentru 11 septembrie. Purtătorul de cuvânt al lui Anti-Defamation League - filiala Florida, Andrew Rosenkranz, a declarat cu propriile lui maxilare:

“The Anti-Defamation League is dismayed by the Dove World Outreach Center’s public campaign to promote anti-Islam propaganda. The group is providing a platform for hatred against all Muslims, and is promulgating myths, falsehoods and stereotypes about Islam.”

Până şi viceregele american al Afganistanului, generalul cu 4 stele David Petraeus, e speriat de "fetiţa cu chibrituri" din Florida, întrucât "It could endanger troops and it could endanger the overall effort. It is precisely the kind of action the Taliban uses and could cause significant problems. Not just here, but everywhere in the world we are engaged with the Islamic community."

Piromanu' dracu' a fost invitat respectuos de CNN, ca să-şi argumenteze iniţiativa. Moderatorul l-a ţinut în palme şi şuturi, dar ăla era prost şi ignorant ca o duşumea. Mai jos e clipul.



Până în acest moment, din partea lui Sarah Palin şi a diverselor ospicii ale neoconservatorilor se aude o tăcere a-sur-zi-toa-re în legătură cu ceea ce vrea să facă nebunu cu mustaţa în formă de rinichi afectat de colici. Punem pariu că nu vor zice nimic în continuare?

Declaraţiile lui Rosenkranz şi Petraeus sunt la http://regions.adl.org/florida/news/dowcpressrelease.html şi http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703713504575475500753093116.html

Poza vine de la http://www.sodahead.com/united-states/is-pastor-terry-jones-gods-hate-outlet/question-1149965/

duminică, 5 septembrie 2010

De ce trebuie să ne preocupe politica din America


Ieri, pe Facebook, doi indivizi (rezidenţi români din SUA) s-au trezit cu hipertensiune arterială din cauză că îmi permit să vorbesc despre politica internă americană.

Postasem două clipuri din campania electorală 2008:
a) un interviu cu Sarah Palin în care asta - în calitate de ultra-conservatoare cu pretenţii - demonstra că nu învăţase nici măcar "lista neagră" a deciziilor Curţii Supreme ce au frustrat Dreapta americană în deceniile din urmă, şi
b) o critică a lui Fareed Zakaria la adresa lui John McCain pentru opţiunea iresponsabilă de a-şi asocia pe buletinul de vot o individă total depăşită de problematica politicii internaţionale (mă rog, cu mişto-ul că, la ce pretenţii are, ar putea candida doar la funcţia de vicepreşedintă a Arabiei Saudite).
Câteva precizări necesare:

1) Îmi iau libertatea să scriu ce vreau, despre cine vreau şi cum vreau, ca oricare altă persoană cu acces la internet.

2) Lucrez cu "materialul clientului" ori de câte ori vreau să ilustrez opinii cu care nu sunt de acord. Cele aproape 400 de postări de pe blog sunt pline de citate din şi link-uri către reprezentanţi ai Dreptei din SUA.

3) Sunt partizan şi n-am pretenţia ipocrită că fac blogging obiectiv, mai puţin atunci când, aşa cum scriam la punctul 2, trimit direct la sursa. Iar asta nu e ipocrizie, ci intenţia (care nu mă prejudiciază deloc) de a furniza o informaţie corectă, nemediată decât de operatorul internet, şi necenzurată de nimeni.

Mai mult, cred că trăim astăzi, în lume, momentul opţiunilor şi al detaşărilor radicale de poziţii, opinii şi realităţi cu care simţim - fiecare din noi - că nu putem fi de acord. Lucru la care sunt îndreptăţiţi toţi cei ce aderă la orice fel de concepţii (Stânga, Dreapta, creaţionism, evoluţionism, confucianism, pătrunjelism şi mai ştiu eu ce altceva).

4) Nu mă preocupă frustrările altora, atunci când se simt lezaţi de ceea ce postez, nu le menajez ignoranţa şi sunt indiferent la reacţiile lor klingoniene. Au libertatea de a replica. Iar cei doi despre care vorbeam mai sus au făcut-o ieri până dincolo de limita insultei.

În plus, n-am nevoie de validările, aprobările şi confirmările nimănui în legătură cu ceea ce scriu, în special atunci când ştiu că am dreptate. Asta nu înseamnă că nu sunt conştient de riscul de a exprima opinii eronate. Dar faptul că mă documentez înainte de a scrie ceva (şi, din nou, linkurile din postările mele o confirmă) reduce un asemenea risc.

5) De peste 12 ani, graţie internetului şi nu numai, sunt în contact cu ceea ce se petrece în sistemul juridic şi politic american. Ştiu că, în ultimii cincizeci de ani, Stânga din SUA îşi promovează agenda prin intermediul Curţii Supreme, prin media şi prin vocile Democraţilor progresişti, într-un mod care pune valorile Dreptei sub asediu, trezindu-i sentimentul că devine minoritară şi ameninţată cu extincţia, ceea ce are ca efect reacţii nevrotice, abandonarea "centrului" şi polarizarea extremă a politicii americane în zilele noastre.

Cunoaşterea şi înţelegerea conflictului politic intra-american sunt esenţiale, întrucât, într-un fel sau altul, nevrozele derivate din reacţiile Dreptei la asaltul Stângii din SUA ajung să se exprime în plan extern, de la Bucureşti la Kabul, din Kansas până în China, şi înapoi la Washington, trecând prin Teheran şi Tel Aviv. Cel puţin din 1960 încoace, inconsecvenţele strategiilor americane de modelare a lumii (strategii producătoare de consecinţe devastatoare) nu fac decât să reflecte derapajele şi extremismele ce se petrec în interiorul Americii, indiferent cine stă în Biroul Oval.

Faptul că nu locuim în SUA n-are cum să se constituie într-un obstacol, întrucât avem la îndemână internetul şi cărţile pe care ni le putem procura de pe Amazon. În mod corelativ, realitatea de a trăi de ani buni în America nu numai că nu îţi conferă monopolul asupra dreptului de a o comenta pe Sarah Palin, dar nici nu te face automat mai solid la capitolul cunoaştere, comunicare şi inteligenţă.
Pentru ilustrare, unul din comentariile mccarthyste de ieri sună aşa (lucrez din nou cu materia primă furnizată de client): "multumesc pt apelativul "atotstiutoare" pe care il gasesc jignitor... nu stiu tot- dar probabil stiu mai multe decat tine traind in State de 10 ani...okay, sa reformulez: hufftington post, washington post si CNN sunt surse corupte si de stanga- care prejudiciaza informatia."

Cam ăsta e nivelul. Prejudiciat rău. Nu sunt înzestraţi nici măcar cu simţul umorului şi le lipseşte înclinaţia către o replică dată la mişto. Poţi să te superi pe ei???

În orice caz, le poţi pune oglinda în faţă, iar ceea ce văd, evident că le întoarce stomacu' pe dos.

Harta e preluată de la http://www.how2pm.com/

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Din ciclul "Nevastă-mea e de Stânga şi îmi vine s-o bat!"


Pe blogul troglo-conservator American Thinker, postarea de azi, deşi se vrea o analiză de fineţe a semanticii ideologice, nu sare de nivelul unei crize de ulcer.

Notabile sunt afirmaţiile de tipul "Hitler and all the leading Nazis passionately embraced socialism and loathed "capitalism." All those murderous and hateful cliques -- Bolsheviks, Fascists, and Nazis -- loathed the God of Jews and Christians." Aici apare marea şi insolubila (pentru ei) problemă a lor: atunci când îl bagă pe Hitler în aceeaşi găleată cu socialiştii, nu sunt capabili să explice de ce America s-a aliat cu URSS ca să-l termine pe Hitler, în loc să procedeze invers sau, măcar, să rezolve singură problema.

Autorul postării acuză Stânga în legătură cu faptul că: "The first and the last argument are personal attacks, crude insults rooted in the phony ideological spectrum, and use of words intended to end thinking rather than produce serious discussion."

Ok. Dacă se oprea aici, ar fi fost bine. Numai că dobitocu' face şi el exact ceea ce critică: "I have long suggested that we call our common enemies -- the disciples of Alinsky, of Hitler, of Stalin, and the rest -- simply "Sinisterists." [...] Sinisterists hate America (its liberty and its faithful people), hate Israel (that island of liberty and hope created by people bound to stubborn notions of purpose), hate Christians (the principal liberators of mankind), and Jews (the unbreakable bearers of original moral values.)"

După ce a vărsat kilograme de venin pe ecranul laptopului, mi se pare evident că omu' ăsta s-a dus în bucătărie, ca să-şi bată nevasta, o comunistă sinistră, strecurată în patul capitalist al apărătorului de "original moral values."

Textul integral este la http://www.americanthinker.com/2010/09/letting_leftists_limit_languag.html

Imaginea am preluat-o de la http://thatguywiththeglasses.com/videolinks/thatguywiththeglasses/nostalgia-critic/12918-sup4

vineri, 3 septembrie 2010

Cam aşa arată un Memo de securitate naţională

Brent Scowcroft e un general de aviaţie american în rezervă. Ca fapt divers, data de 22 decembrie 1989 l-a prins la Casa Albă, unde deţinea funcţia de consilier pentru securitate naţională al lui George Bush-tatăl.

În campania electorală din 2000, Scowcroft a condus echipa de consilieri pentru securitate naţională, având misiunea de a-l antrena pe George W. Bush în vederea confruntării directe cu Al Gore, dar şi de a contura liniile fundamentale ale politicii externe americane în cazul unei victorii. Din această echipă mai făceau parte Condoleeza Rice şi Paul Wolfowitz. După ce Bush a ajuns preşedinte, iar neoconservatorii au deturnat agenda de politică externă, iniţiind aventurile pe care le ştim, Scowcroft s-a plasat în tabăra opusă, manifestându-şi, în 2002, opoziţia faţă de invadarea Irakului.

Aşa a ajuns să scrie, în Wall Street Journal, articolul Don't Attack Saddam. http://www.wagingpeace.org/articles/2002/08/15_scowcroft_dont-attack.htm

Textul publicat de Scowcroft nu este altceva decât un Memo de securitate naţională, din categoria celor pe care le elabora pentru Bush-tatăl: un document de întindere redusă (cel mult 1.000 de cuvinte, deşi, din raţiunile stilistice impuse de publicarea într-un ziar, articolul are 1.135), plin de substanţă şi logică în fiecare frază, cu argumente şi teze impecabil concentrate, ce prefigurează o recomandare pe baza căreia se adoptă apoi o decizie politică.

Un text ca o bijuterie. Motiv pentru care îl redau în întregime.

"Our nation is presently engaged in a debate about whether to launch a war against Iraq. Leaks of various strategies for an attack on Iraq appear with regularity. The Bush administration vows regime change, but states that no decision has been made whether, much less when, to launch an invasion.

It is beyond dispute that Saddam Hussein is a menace. He terrorizes and brutalizes his own people. He has launched war on two of his neighbors. He devotes enormous effort to rebuilding his military forces and equipping them with weapons of mass destruction. We will all be better off when he is gone.
That said, we need to think through this issue very carefully. We need to analyze the relationship between Iraq and our other pressing priorities -- notably the war on terrorism -- as well as the best strategy and tactics available were we to move to change the regime in Baghdad.

Saddam's strategic objective appears to be to dominate the Persian Gulf, to control oil from the region, or both.

That clearly poses a real threat to key U.S. interests. But there is scant evidence to tie Saddam to terrorist organizations, and even less to the Sept. 11 attacks. Indeed Saddam's goals have little in common with the terrorists who threaten us, and there is little incentive for him to make common cause with them.

He is unlikely to risk his investment in weapons of mass destruction, much less his country, by handing such weapons to terrorists who would use them for their own purposes and leave Baghdad as the return address. Threatening to use these weapons for blackmail -- much less their actual use -- would open him and his entire regime to a devastating response by the U.S. While Saddam is thoroughly evil, he is above all a power-hungry survivor.

Saddam is a familiar dictatorial aggressor, with traditional goals for his aggression. There is little evidence to indicate that the United States itself is an object of his aggression. Rather, Saddam's problem with the U.S. appears to be that we stand in the way of his ambitions. He seeks weapons of mass destruction not to arm terrorists, but to deter us from intervening to block his aggressive designs.

Given Saddam's aggressive regional ambitions, as well as his ruthlessness and unpredictability, it may at some point be wise to remove him from power. Whether and when that point should come ought to depend on overall U.S. national security priorities. Our pre-eminent security priority -- underscored repeatedly by the president -- is the war on terrorism. An attack on Iraq at this time would seriously jeopardize, if not destroy, the global counter-terrorist campaign we have undertaken.

The United States could certainly defeat the Iraqi military and destroy Saddam's regime. But it would not be a cakewalk. On the contrary, it undoubtedly would be very expensive -- with serious consequences for the U.S. and global economy -- and could as well be bloody. In fact, Saddam would be likely to conclude he had nothing left to lose, leading him to unleash whatever weapons of mass destruction he possesses.

Israel would have to expect to be the first casualty, as in 1991 when Saddam sought to bring Israel into the Gulf conflict. This time, using weapons of mass destruction, he might succeed, provoking Israel to respond, perhaps with nuclear weapons, unleashing an Armageddon in the Middle East. Finally, if we are to achieve our strategic objectives in Iraq, a military campaign very likely would have to be followed by a large-scale, long-term military occupation.
But the central point is that any campaign against Iraq, whatever the strategy, cost and risks, is certain to divert us for some indefinite period from our war on terrorism. Worse, there is a virtual consensus in the world against an attack on Iraq at this time. So long as that sentiment persists, it would require the U.S. to pursue a virtual go-it-alone strategy against Iraq, making any military operations correspondingly more difficult and expensive. The most serious cost, however, would be to the war on terrorism. Ignoring that clear sentiment would result in a serious degradation in international cooperation with us against terrorism. And make no mistake, we simply cannot win that war without enthusiastic international cooperation, especially on intelligence.

Possibly the most dire consequences would be the effect in the region. The shared view in the region is that Iraq is principally an obsession of the U.S. The obsession of the region, however, is the Israeli-Palestinian conflict. If we were seen to be turning our backs on that bitter conflict -- which the region, rightly or wrongly, perceives to be clearly within our power to resolve -- in order to go after Iraq, there would be an explosion of outrage against us. We would be seen as ignoring a key interest of the Muslim world in order to satisfy what is seen to be a narrow American interest.

Even without Israeli involvement, the results could well destabilize Arab regimes in the region, ironically facilitating one of Saddam's strategic objectives. At a minimum, it would stifle any cooperation on terrorism, and could even swell the ranks of the terrorists. Conversely, the more progress we make in the war on terrorism, and the more we are seen to be committed to resolving the Israel-Palestinian issue, the greater will be the international support for going after Saddam.

If we are truly serious about the war on terrorism, it must remain our top priority. However, should Saddam Hussein be found to be clearly implicated in the events of Sept. 11, that could make him a key counter-terrorist target, rather than a competing priority, and significantly shift world opinion toward support for regime change.

In any event, we should be pressing the United Nations Security Council to insist on an effective no-notice inspection regime for Iraq -- any time, anywhere, no permission required. On this point, senior administration officials have opined that Saddam Hussein would never agree to such an inspection regime. But if he did, inspections would serve to keep him off balance and under close observation, even if all his weapons of mass destruction capabilities were not uncovered. And if he refused, his rejection could provide the persuasive casus belli which many claim we do not now have. Compelling evidence that Saddam had acquired nuclear-weapons capability could have a similar effect.

In sum, if we will act in full awareness of the intimate interrelationship of the key issues in the region, keeping counter-terrorism as our foremost priority, there is much potential for success across the entire range of our security interests -- including Iraq. If we reject a comprehensive perspective, however, we put at risk our campaign against terrorism as well as stability and security in a vital region of the world."

Un text scris în 2002, dar valabil şi azi. Doar înlocuiţi "Irak" cu "Iran", şi "Saddam Hussein" cu "Ahamdinejad."

Imaginea a fost preluată de la http://www.charlierose.com/view/interview/10249

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare