duminică, 31 ianuarie 2010

"Free Speech" doar când le convine. Un excurs despre Citizens United

Deviez puţin de la analiza speţei Citizens United v. Federal Election Commission, pentru a spune câte ceva despre reclamanta din proces.

Citizens United este un ONG american conservator, ca multe altele de acest gen. Are o agendă politică bine articulată, dispune de fonduri băneşti şi alte resurse utile, iar una dintre activităţile sale o reprezintă producţia de filme cu mesaj politic. Litigiul declanşat împotriva lui Federal Election Commission (FEC) a pornit tocmai de la o astfel de producţie, lansată, la începutul anului 2008, împotriva lui Hillary Clinton. Citizens United s-a plâns atunci că FEC - în acord cu legea contestată la Curtea Supremă - le-a blocat distribuirea peliculei anti-Hillary în ajunul campaniei electorale pentru alegerile primare ale Democraţilor.

În faţa justiţiei, reclamanta a susţinut că legea le încalcă dreptul la liberă exprimare, iar Curtea Supremă, în decizia recent pronunţată, a constatat neconstituţionalitatea acestei reglementări, recunoscând dreptul persoanelor juridice cu scop lucrativ şi al celor fără un asemenea scop (categorie din care face parte şi Citizens United) să aibă acces necondiţionat la finanţarea campaniilor electorale şi a tuturor activităţilor practicate în procesul electoral. Iar acest drept a fost întemeiat pe Primul Amendament la Constituţie, ce consacră libertatea de expresie.

Ce a declarat şeful lui Citizens United după anunţarea deciziei Curţii Supreme? Păi, a zis cam aşa: "This is a victory for Citizens United, but even more so for the First Amendment rights of all Americans. The fault line on this issue does not split liberals and conservatives or Republicans and Democrats. Instead, it pits entrenched establishment politicians against the very people whom they are elected to serve." http://www.citizensunited.org/blog.aspx?entryid=8225648

Nu, zău? O victorie pentru toţi cetăţenii americani?

Atunci, hai să vedem cum a raţionat şi procedat Citizens United în anul 2004, când Michael Moore îşi lansa propria producţie politică, "Fahrenheit 9/11". Filmul lui Moore aborda o tematică serioasă, dură şi de nerezolvat, dar într-un stil de bufon politic, care mie îmi displace, indiferent cât de mult aş contesta politica Administraţiei G.W. Bush în materie de Irak, Afganistan, torturi şi minciuni. Controversat până la ultima fotogramă, într-o ţară oricum profund divizată politic, filmul a putut fi produs şi distribuit tocmai datorită lui "Free Speech" şi a întregii retorici pe care americanii o învârt pe limbă în această materie.

Ce credeţi că a făcut atunci Citizens United, iubitoarea de libertate de exprimare în numele tuturor americanilor - Republicani şi Democraţi, liberali şi conservatori, cretini şi inteligenţi? Având în vedere că personajul principal negativ al filmului, G.W. Bush, se pregătea de campania electorală pentru a fi reales, Citizens United a invocat aceeaşi lege (pe care a contestat-o patru ani mai târziu), cerând interzicerea difuzării reclamelor publicitare privitoare la "Fahrenheit 9/11":

"Citizens United has a reputation for being outspoken. Its own ads critical of former President Bill Clinton aired during his recent 60 Minutes interview. Now the group is making news again by calling for government limits on TV and radio ads for Moore's new movie, alleging they are tantamount to campaign ads and should be subject to federal laws on campaign finance."

Prin urmare, legea respectivă era perfect constituţională în 2004, dată la care un adversar de idei îşi vărsa propria propagandă politică greţoasă şi neconvenabilă unui ONG conservator, dar în 2008, atunci când clipurile anti-Hillary s-au lovit de aceeaşi lege, Citizens United şi-a schimbat brusc preferinţele, ţipând ascuţit că i se răpeşte dreptul la liberă exprimare.

Unul din obiectivele lui Citizens United îl constituie efortul "to restore the founding fathers' vision of a free nation, guided by the honesty, common sense, and good will of its citizens."

Ăştia sunt ipocriţii pe care America probabil că-i merită...

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a III-a

Revin la decizia Curţii Supreme referitoare la posibilitatea finanţării nelimitate, de către sectorul privat (cel lucrativ şi cel ne-lucrativ, în egală măsură), a campaniilor electorale din Statele Unite. http://en.wikipedia.org/wiki/Citizens_United_v._Federal_Election_Commission

Mă interesează motivările cuprinse în decizia propriu-zisă şi în cele patru opinii concurente şi/sau separate, în special accentele, tezele, diferenţierile, calificările juridice şi argumentele ce privesc chestiunile de principiu asupra cărora cele două tabere de judecători au concepţii diametral opuse (a se vedea http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-205.ZS.html). Întrucât scriu pe un blog şi nu într-o revistă de drept, prezentarea acestor date, ca şi comentariile mele vor fi departe de orice pretenţie de abordare exhaustivă. Ceea ce urmăresc este să le ofer celor care vizitează blogul o privire - fie şi sumară, dar totuşi de substanţă - asupra modului în care se soluţionează o cauză de contencios constituţional în America. Fiindcă ne poate interesa şi în România.

Textul de lege din U.S. Code care a fost contestat de Citizens United avea următorul conţinut:

2 USC § 441b: "It is unlawful for any national bank, or any corporation organized by authority of any law of Congress, to make a contribution or expenditure in connection with any election to any political office, or in connection with any primary election or political convention or caucus held to select candidates for any political office, or for any corporation whatever, or any labor organization, to make a contribution or expenditure in connection with any election at which presidential and vice presidential electors or a Senator or Representative in, or a Delegate or Resident Commissioner to, Congress are to be voted for, or in connection with any primary election or political convention or caucus held to select candidates for any of the foregoing offices, or for any candidate, political committee, or other person knowingly to accept or receive any contribution prohibited by this section, or any officer or any director of any corporation or any national bank or any officer of any labor organization to consent to any contribution or expenditure by the corporation, national bank, or labor organization, as the case may be, prohibited by this section." (a se vedea http://www.law.cornell.edu/uscode/2/441b.html)

Din cuprinsul deciziei Curţii (adoptată cu majoritatea de 5-4) reţinem următoarele idei:

1. "[...] speech itself is of primary importance to the integrity of the election process, any speech arguably within the reach of rules created for regulating political speech is chilled."

2. "Although the First Amendment provides that “Congress shall make no law … abridging the freedom of speech,” §441b’s prohibition on corporate independent expenditures is an outright ban on speech, backed by criminal sanctions."

3. "Premised on mistrust of governmental power, the First Amendment stands against attempts to disfavor certain subjects or viewpoints or to distinguish among different speakers, which may be a means to control content. The Government may also commit a constitutional wrong when by law it identifies certain preferred speakers. There is no basis for the proposition that, in the political speech context, the Government may impose restrictions on certain disfavored speakers."

4. "The Court has recognized that the First Amendment applies to corporations, e.g., First Nat. Bank of Boston v. Bellotti , 435 U. S. 765 , and extended this protection to the context of political speech, see, e.g., NAACP v. Button , 371 U. S. 415."

5. "Political speech is “indispensable to decisionmaking in a democracy, and this is no less true because the speech comes from a corporation.” Bellotti, supra, at 777 (footnote omitted)."

6. "All speakers, including individuals and the media, use money amassed from the economic marketplace to fund their speech, and the First Amendment protects the resulting speech. Under the antidistortion rationale, Congress could also ban political speech of media corporations. Although currently exempt from §441b, they accumulate wealth with the help of their corporate form, may have aggregations of wealth, and may express views “hav[ing] little or no correlation to the public’s support” for those views. Differential treatment of media corporations and other corporations cannot be squared with the First Amendment , and there is no support for the view that the Amendment’s original meaning would permit suppressing media corporations’ political speech."
7. "Political speech is so ingrained in this country’s culture that speakers find ways around campaign finance laws. Rapid changes in technology—and the creative dynamic inherent in the concept of free expression—counsel against upholding a law that restricts political speech in certain media or by certain speakers. In addition, no serious reliance issues are at stake. Thus, due consideration leads to the conclusion that Austin should be overruled. The Court returns to the principle established in Buckley and Bellotti that the Government may not suppress political speech based on the speaker’s corporate identity. No sufficient governmental interest justifies limits on the political speech of nonprofit or for-profit corporations."

8. "Courts, too, are bound by the First Amendment . We must decline to draw, and then redraw, constitutional lines based on the particular media or technology used to disseminate political speech from a particular speaker."

9. "For almost three decades thereafter, the Court did not reach the question whether restrictions on corporate and union expenditures are constitutional. See WRTL , 551 U. S., at 502 (opinion of Scalia , J.). The question was in the background of United States v. CIO , 335 U. S. 106 (1948) . There, a labor union endorsed a congressional candidate in its weekly periodical. The Court stated that “the gravest doubt would arise in our minds as to [the federal expenditure prohibition’s] constitutionality” if it were construed to suppress that writing. Id. , at 121. The Court engaged in statutory interpretation and found the statute did not cover the publication. Id. , at 121–122, and n. 20. Four Justices, however, said they would reach the constitutional question and invalidate the Labor Management Relations Act’s expenditure ban. Id. , at 155 (Rutledge, J., joined by Black, Douglas, and Murphy, JJ., concurring in result). The concurrence explained that any “ ‘undue influence’ ” generated by a speaker’s “large expenditures” was outweighed “by the loss for democratic processes resulting from the restrictions upon free and full public discussion. [...] The dissent concluded that deeming a particular group “too powerful” was not a “justificatio[n] for withholding First Amendment rights from any group—labor or corporate.” Id. , at 597.”

10. When Buckley identified a sufficiently important governmental interest in preventing corruption or the appearance of corruption, that interest was limited to quid pro quo corruption. See McConnell , supra , at 296–298 (opinion of Kennedy , J.) (citing Buckley, supra, at 26–28, 30, 46–48); NCPAC, 470 U. S. , at 497 (“The hallmark of corruption is the financial quid pro quo: dollars for political favors”); id. , at 498. The fact that speakers may have influence over or access to elected officials does not mean that these officials are corrupt: “Favoritism and influence are not . . . avoidable in representative politics. It is in the nature of an elected representative to favor certain policies, and, by necessary corollary, to favor the voters and contributors who support those policies. It is well understood that a substantial and legitimate reason, if not the only reason, to cast a vote for, or to make a contribution to, one candidate over another is that the candidate will respond by producing those political outcomes the supporter favors. Democracy is premised on responsiveness.” McConnell , 540 U. S., at 297 (opinion of Kennedy , J.). Reliance on a “generic favoritism or influence theory . . . is at odds with standard First Amendment analyses because it is unbounded and susceptible to no limiting principle.” Id. , at 296. The appearance of influence or access, furthermore, will not cause the electorate to lose faith in our democracy. By definition, an independent expenditure is political speech presented to the electorate that is not coordinated with a candidate. See Buckley , supra , at 46. The fact that a corporation, or any other speaker, is willing to spend money to try to persuade voters presupposes that the people have the ultimate influence over elected officials. This is inconsistent with any suggestion that the electorate will refuse “ ‘to take part in democratic governance’ ” because of additional political speech made by a corporation or any other speaker. McConnell , supra , at 144 (quoting Nixon v. Shrink Missouri Government PAC , 528 U. S. 377, 390 (2000) )."

În legătură cu libertatea de expresie, în Primul Amendament la Constituţia SUA stă scris: "Congress shall make no law [...] abridging the freedom of speech, or of the press." Atât. De aceea, jurisprudenţa a avut menirea, de-a lungul a două secole, să decidă ce se înţelege prin "speech". Întrucât contenciosul constituţional se întemeiază pe valori - politice şi de altă natură - conceptul a primit înţelesuri diferite, în funcţie de concepţiile, interesele şi valorile împărtăşite de judecători la un moment dat. Exprimarea ideilor politice reprezintă cel mai important element al Primului Amendament, neînregistrând vreo dificultate în a fi subsumat noţiunii de "speech", dar alte conduite sau expresii (de pildă, pornografia) au fost impuse împotriva multor opoziţii bazate pe valorile predominante, la un moment dat, în societate.

Ne-am obişnuit să afirmăm că libertatea de exprimare priveşte gândurile, opiniile, credinţele şi libertatea creaţiilor de orice fel. Uneori, însă, uităm că toate acestea se exprimă prin viu grai, scris, imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Altfel spus, în absenţa acestor "medii", un gând, o opinie sau o creaţie nu înseamnă nimic, întrucât publicul nu le va putea cunoaşte, evalua şi - eventual - valida, iar respectiva libertate constituţională va rămâne, în felul acesta, fără finalitate. Utilizarea acestor medii costă, fie că vorbim despre o editură care publică o creaţie literară, sau despre un post de televiziune unde persoanele pot să-şi expună convingerile politice. Banii devin, astfel, un mediu care facilitează exprimarea, iar, în concepţia judecătorilor majoritari, banii - în acest context special - trebuie să se bucure de protecţia Primului Amendament.

Dincolo de asta, decizia pune un accent pe egalitatea în drepturi - un principiu în baza căruia subiectele de drept aflate în situaţii de fapt identice trebuie să se bucure de un tratament juridic identic. Nu doar persoanele fizice, dar şi subiectele colective de drept (chiar dacă sunt doar ficţiuni juridice) beneficiază, în acest sens, de un drept la liberă exprimare. În contextul de faţă, dacă banii sunt folosiţi ca un mijloc în exprimarea opţiunilor politice, atunci, atât cetăţenii, cât şi persoanele juridice pot "investi" în campaniile electorale. Evident, însă, cu o mai mult decât semnificativă diferenţă de resurse şi de impact. Practic, prin invalidarea constituţională a lui 2 USC § 441b, decizia majoritară a refuzat să admită atenuarea capacităţii de influenţare pe care persoanele juridice înzestrate cu putere financiară o pot avea asupra procesului electoral, ignorând realitatea inegalităţii de ordin material, care ar fi putut justifica un tratament juridic diferenţiat între persoane fizice şi persoane juridice. În felul acesta, cei 5 judecători au optat pentru o uniformitate între cele două categorii de beneficiari ai libertăţii de exprimare. Or, uniformitatea este contrară egalităţii în drepturi, egalitate ce implică însă dreptul la diferenţă pentru situaţii care, prin natura lor, nu sunt identice - adică, în speţă, puterea financiară diferită a celor ce îşi exercită libertatea de expresie politică în campaniile electorale.
Probabil că argumentul expus în fugă şi neconvingător la pct.[7] a contat în opţiunea pentru soluţia uniformităţii: faptul că dezvoltarea tehnologică şi identificarea unor medii noi, destinate comunicării opţiunilor politice, determină oricum ocolirea legislaţiei de reglementare restrictivă a contribuţiilor financiare în campanii. De asemenea, cred că a contat şi argumentul extras din opinia separată evocată la pct.[9], conform cu care răul ce ar putea fi generat de forţa financiară prin care s-ar "cumpăra" un politician este mai mic decât afectarea procesului democratic rezultată din restricţiile legale impuse asupra dezbaterilor politice libere. Manevra celor 5 judecători de astăzi a fost în orice caz abilă, întrucât au citat şi s-au întemeiat în argumentarea lor pe o opinie minoritară formulată, printre alţii, de ultra-liberalul judecător din acea vreme, William O. Douglas.

La pct.[10], judecătorii majoritari exprimă teza potrivit căreia, oricât de mulţi bani ar băga o persoană juridică în campania unui candidat, în cele din urmă electoratul va avea ultimul cuvânt şi va alege ceea ce va considera că este în concordanţă cu interesul său, iar nu neapărat cu cel al finanţatorului. Este o idee care înzestrează votantul (american) cu o supra-maturitate politică şi o impecabilă informare asupra problemelor dezbătute în campanie, astfel încât orice încercare de manipulare a sa prin clipuri şi alte publicaţii electorale, ori prin false argumente exprimate de candidatul masiv finanţat de corporaţii, nu-i va putea altera convingerea politică deja formată.

joi, 28 ianuarie 2010

Elizabeth Warren

Rezerva de cadre a Democraţilor americani are sertare ascunse, ce conţin fişele unor posibili candidaţi la funcţii înalte, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Pentru aripa liberal-radicală a Partidului Democrat, persoanele fişate, numele şi background-ul acestora contează doar cât timp sunt apte să motiveze alegătorii în campaniile electorale, după care să-i mobilizeze pentru acceptul, sprijinul şi concretizarea agendei progresiste.

Obama e doar un nume printre multe altele la care acum nici nu ne gândim. John Cusack, actorul, ar putea fi altul. Sau Alec Baldwin, tot actor. Posesorii unei relative notorietăţi ce poate fi lesne amplificată mediatic undeva către stratosfera politici americane.

Sau o femeie. Nu Hillary, fiindcă, în 2008, a arătat destul de clar că e, de fapt, un "bărbat politic", mult mai tare decât Edwards, Obama sau McCain. S-ar putea însă ca vremea unei personalităţi politice absolut noi, cu o marcă autentic feminină, să vină în 2012.

De aproximativ un an, în America e mediatizată suspect de mult Elizabeth Warren, profesoara de "comercial, contracte şi insolvenţă" de la Harvard, extrem de ataşată - profesional, social şi afectiv - de o clasă de mijloc ce include cetăţeni albi, de culoare, femei, bărbaţi, gays, latinos, Republicani, Democraţi, independenţi, bigoţi, atei - o adevărată Asociaţie informală a victimelor Recesiunii care a lovit fără preferinţe pentru culoarea politică sau religioasă a cuiva.

Elizabeth Warren nu vine din politică. A fost pusă să prezideze o structură a Legislativului denumită "Congressional Oversight Panel created to oversee the implementation of the Emergency Economic Stabilization Act." N-are puteri de intervenţie şi sancţiune (care ar fi periculoase politic), ci doar atribuţii de supraveghere şi raportare către Congres. Nu manevrează genul de vocabular politic care-l face antipatic pe aproape orice Democrat. Vorbeşte despre şi lucrează cu o temă publică la care trage cu urechea orice american, nu doar cel localizabil în clasa de mijloc. Accentele anti-bancare şi pro-reglementatoare din discursul ei nu au stridenţele textelor rostite de Obama, fiindcă vin, în primul rând, din partea unui profesionist (pentru cine ştie ce înseamnă "insolvenţă, comercial şi contracte"). E mediatizată frecvent, dar în doze mici, cu prudenţă şi fineţe. Transmite mesaje pe care realitatea, cel puţin pentru moment, nu le infirmă.

Întrucât renominalizarea lui Obama în 2012 ar putea ajunge sub semnul întrebării, ar fi greu să nu îmi imaginez posibilitatea de a o vedea pe Elizabeth Warren acceptând nominalizarea Democraţilor pentru Preşedinţie.

Până atunci, un clip autobiografic de la "Conversations with History".





UPDATE:
Ideea de a o plasa pe Elizabeth Warren undeva sus pe lista unor funcţii oficiale e rodată şi de alţii. Boston Globe vede în ea o posibilă candidată la un scaun senatorial şi afirmă că: "The wisdom of a Warren candidacy is about more than just one race or one candidate. As Scott Brown demonstrated - and, yes, as Barack Obama demonstrated only last year - we’re living in an age that rewards candidates who can generate real enthusiasm on the Internet; who can credibly distance themselves from the party apparatus; and who offer populist but “post-ideological’’ politics. Warren meets all three criteria."
Iar pe Newshoggers, un blog din lista mea de preferinţe, John Ballard scrie: "Keep an eye on this woman. She is cut from the right fabric and if she were drafted, she would be hell on wheels to beat." http://www.newshoggers.com/blog/2010/01/elizabeth-warren-for-public-office.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Newshog+%28NewsHog%29

marți, 26 ianuarie 2010

Cât mai au ăştia de gând să-şi bată joc de o planetă întreagă?

11 septembrie 2001 - au loc atacurile teroriste împotriva Americii.

21 septembrie 2001 - Bush ţine o cuvântare în faţa Congresului, prilej cu care îi indică pe autorii atacurilor teroriste şi afirmă următoarele:

"The leadership of al Qaeda has great influence in Afghanistan and supports the Taliban regime in controlling most of that country.

The United States respects the people of Afghanistan -- after all, we are currently its largest source of humanitarian aid -- but we condemn the Taliban regime.

By aiding and abetting murder, the Taliban regime is committing murder. And tonight the United States of America makes the following demands on the Taliban: [...] These demands are not open to negotiation or discussion."

24 ianuarie 2010 - vice-cancelarul şi ministrul de externe german, Guido Westerwelle, declară, fără să fi fost în vreo stare de ebrietate, că susţine ideea de a-i mitui pe talibani ca să-i facă să se potolească:

"There are many followers of the Taliban terrorists who have gone down the wrong path due to economic reasons, not fanatical beliefs," he said in an interview with the Bild am Sonntag newspaper. He said the idea was to offer these people and their families the opportunity to reject violence and reintegrate them into the larger Afghan society. "And for that, we will get our wallets out," he said."


25 ianuarie 2010 - interviu acordat lui Financial Times de către Stanley McChrystal, comandantul forţelor NATO în Afganistan:

FT: Do you think then that it would be conceivable that this conflict could end with senior figures in the Taliban perhaps playing a role in a future government in Kabul?

Gen McChrystal: It’s hard to speculate about individuals, but I think that anybody who dedicates themselves to the future and not the past, and anybody whose future is focused on the right kinds of things for Afghanistan, under a constitutional fair umbrella, then I think it’s likely that it will be a wide participation.

FT: So it sounds from what you’re saying that you wouldn’t be on principle opposed to the idea that some of the insurgent leaders that you are fighting now might one day be part of a future administration in Kabul?

Gen McChrystal: It wouldn’t be mind to choose, it would be the Afghan people’s decision to choose. But I personally believe that the Afghan people will want to represent themselves from the entire Afghan population.

FT: The implication seems to be that although it’s not your job to negotiate with insurgents, or determine the shape of a future government, your personal feeling is that it may be the case that one day members of the Taliban are in Kabul, and there’s some sort of peaceful settlement, and that’s acceptable.

Gen McChrystal: As a soldier, my personal feeling is that there’s been enough fighting, and that what we need to do – all of us – is to do the fighting necessary to shape conditions where people can get on with their lives, and everybody can make a decision where fighting’s not the direction that it needs to go in. You just really don’t make progress, politically, during fighting. What I think we do is try to shape conditions which allow people to come to a truly equitable solution to how the Afghan people are governed.

FT: And the Taliban might play a role in that?

Gen McChrystal: I think any Afghans can play a role if they focus on the future, and not the past.

FT: Looking at the picture of the insurgency, how closely do you think the Taliban leaders and insurgent leaders that you’re fighting are linked to militant groups – say al-Qaeda – that would seek to attack western targets?

Gen McChrystal: It’s impossible to paint the Taliban all with one brush. [Încă puţin şi îl auzeai spunând că există talibani "reformatori"] If you try to say the Taliban organisation has this relationship with al-Qaeda, it varies through the organisation. There are members of the Taliban that are very close al-Qaeda, and I think separating from that will be challenging, and probably unlikely. However, I think there’s a huge rank and file in the Taliban that sees al-Qaeda as essentially something from which they get no value and a tremendous amount of pain. In fact the presence of al-Qaeda is one of the reasons why the Taliban was driven from Afghanistan. They don’t want to pay the price for al-Qaeda’s extremism for ever.

FT: It almost sounds like an olive branch that you’re extending here?

Gen McChrystal: It’s not my job to extend olive branches, but it’s my job to help set conditions where people in the right positions can have options on the way forward.


SĂ RECAPITULĂM:

1) În 2001, Bush îi somează pe talibani cu pistolul la tâmplă. După care, vine peste ei, îi bombardează, bagă embargouri pe principiul "cine-i ajută, mă-sa-i curvă", începe contra-insurgenţa, crapă americani, crapă nemţi, crapă români - accidental, mai crapă şi copii afgani, că aşa-i la război -, iar furnizorii de armament (pentru toate părţile implicate) sunt cei mai fericiţi.

2) În 2010, Germania se pronunţă pentru mituirea acelor talibani care au apucat-o pe un drum greşit nu din raţiuni de fanatism religios, ci din cauză de şomaj, sărăcie, feudalism sălbatic (Afganistanul n-a ajuns încă în capitalism), probabil consum exagerat de droguri. Separarea între "talibani buni" şi "talibani răi" o vor face, evident, pe bază de anchete sociale. Bine că n-a zis direct că le vor da arme, tancuri, avioane cu care să vâneze ţapi de munte. Dar dacă le vor da bani, bănuiesc că o vor face pe bază de contract, cu clauze de reziliere şi de arbitraj, pentru cazul în care talibanii buni vor folosi resursele marcate "mită" pentru a se distra cu focuri de artificii prin Londra sau Washington, sau pentru a le revinde, cu un preţ speculativ, la talibanii răi.

3) Tot în 2010, un general cu C.V. de Rambo la pătrat bagă nişte texte numai bune de Premiul Nobel pentru Pace, uitând ce-a zis Bush în 2001 şi tot ce s-a întâmplat până acum în ţara despre care cineva afirma că, oricât de mult ai bombarda-o, nu vezi nicio diferenţă faţă de felul în care arăta înainte de bombardament.

O linişte asurzitoare se lasă dinspre Republicani, Condi Rice, Rumsfeld, ohhhhh! Dick Cheney, Richard Perle, Douglas Feith, Paul Wolfowitz şi ceilalţi neoconservatori cărora dacă, în 2001, le cântai aria de pace, de azi, a lui McChrystal, te făceau trădător, terorist, comunist, securist etc.

E incredibil cât de incapabili sunt occidentalii (SUA, în primul rând) să găsească o cale de mijloc la orice cartof fierbinte pe care-l prind în mână: ori sunt dispuşi să declanşeze un război mondial cu "islamo-fascismul", ori devin brusc permeabil la ideea de negocieri şi cedare în faţa unora despre ale căror intenţii şi fapte reale nu ştim nici în prezent adevărul. Ce facem dacă mâine vin şi ne spun că Osama Bin-Laden e, de fapt, un băiat de treabă care a avut o copilărie nefericită?????


Preşedinte pentru o singură repriză

De regulă, fiecare Preşedinte american de după F.D. Roosevelt vine la Casa Albă cu speranţa nemărturisită de a sta acolo timp de două mandate. După primii doi ani ai primului mandat, mai ales dacă a putut recolta şi ceva succese politice, Preşedintele nu mai face un secret din faptul că ţinteşte o realegere.

Magia artificială creată în jurul lui Obama, în 2008, mai că-i consacrase statutul de două mandate plus, dar primul an de preşedinţie - ezitant, confuz, ratat - i-a pus pe gânduri pe cei care îl propulsaseră spre Biroul Oval. Oamenii din spatele lui Obama gândesc pe termen lung, nu legat de un personaj pe care se decid să-l transforme în simbol conjunctural, ci în termenii unei agende privitoare la America şi la restul lumii, agendă ale cărei coordonate se pot schimba precum jucătorii într-un meci de hochei: toată linia de atac, dintr-o dată.

În mai puţin de o săptămână au apărut semne ciudate: declaraţia de război a lui Obama la adresa băncilor, supărarea pe Curtea Supremă, diverse alte accente populiste pe la întruniri cu amărâţii din fundu' ţării şi, ieri, declaraţia vice-regelui american al Afganistanului, potrivit căreia "As a soldier, my personal feeling is that there’s been enough fighting." (?!?!?!?!)http://www.ft.com/cms/s/0/30b0c4d8-091f-11df-ba88-00144feabdc0.html?nclick_check=1

Iar aseară, într-un interviu pe ABC, Obama a primit pesemne indicaţia să afirme răspicat: "I'd rather be a really good one-term president than a mediocre two-term president."

Una din două:

1) Ori Obama încearcă printr-un "îmi pare rău, dar vă părăsesc" să mobilizeze resurse, simpatie şi angajament politic pentru proiectele anului 2010, având ca singur scop evitarea unei alunecări la alegerile legislative din toamnă;

2) Ori făcătorii agendei sunt determinaţi să-l activeze la maximum pentru adoptarea acelor măsuri radicale, cvasi-ireversibile pentru America, dar politic suicidare pentru un Preşedinte care n-ar mai putea, obiectiv vorbind, să se mai gândească la un al doilea mandat.

Iar toate acestea se petrec în ajunul Mesajului privind Starea Uniunii, moment folosit aproape întotdeauna de Preşedinţii în funcţie pentru anunţarea unor deplasări fundamentale ale agendei lor politice...


duminică, 24 ianuarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a II-a

Din nou despre consecinţele politico-juridice ale deciziei Curţii Supreme. http://en.wikipedia.org/wiki/Citizens_United_v._Federal_Election_Commission

Decizia a lovit, de fapt, în Legea McCain - Feingold din 2002 (iniţiată pe principiul bipartizanatului, de către un Republican şi un Democrat), mai exact, într-o dispoziţie care "prevented corporations—for-profit and not-for-profit—and unions from spending freely from their own treasuries in the final days of political campaigns."

Imediat după ce Curtea s-a pronunţat, unii politicieni americani au declarat că vor încerca să-i anihileze efectele în Congres.

Fără şanse. Principiul separaţiei puterilor în stat nu permite Congresului să reitereze o soluţie legislativă pe care Curtea Supremă a invalidat-o printr-o decizie cu caracter constituţional. Două precedente ale Curţii întăresc acest principiu:

1) City of Boerne v. Flores (1997), cu o decizie redactată tot de Anthony Kennedy, în care s-a precizat că "only the Court could interpret the Constitution, in order to maintain the traditional separation of powers between Congress and the Judiciary."

2) Dickerson v. United States (2000), decizia fiind redactată de preşedintele de atunci al Curţii, William Renquist, conţinând ideea fundamentală, potrivit căreia "Congress may not legislatively supersede our decisions interpreting and applying the Constitution."


sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea I

Pe scurt: în urmă cu trei zile, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat neconstituţionale acele reglementări privitoare la finanţarea campaniilor electorale, prin care se interziceau corporaţiilor şi sindicatelor să-şi folosească fondurile pentru sprijinirea unor candidaţi în alegeri.

Decizia s-a pronunţat cu o majoritate de 5 la 4 voturi, iar speţa poartă denumirea Citizens United v. Federal Election Commission.




Fişierul ei, existent de două zile la
http://en.wikipedia.org/wiki/Citizens_United_v._Federal_Election_Commission se îmbogăţeşte cu noi precizări şi link-uri, pe măsură ce comentariile juriştilor şi politicienilor americani se multiplică.

Tema e extrem de interesantă, întrucât fundamentul deciziei îl reprezintă Primul Amendament la Constituţia Statelor Unite, adică textul de principiu ce consacră la ei dreptul la liberă exprimare. Pentru că libertatea de exprimare trebuie să ne preocupe indiferent de locul în care trăim pe planetă, subiectul merită atenţie, în special datorită particularităţii dreptului constituţional american care subsumează folosirea contribuţiilor financiare în alegeri unei subdiviziuni a libertăţii de exprimare, şi anume instituţiei juridice denumită Political Speech. La ei, "banii reprezintă exprimare", oricât de ciudat ar suna...

Până la momentul unei analize de profunzime, menită să reliefeze argumentele cuprinse în opinia majoritară, în opiniile concurente şi în cele două opinii mixte (concurent-separate), merită să insistăm asupra motivaţiilor generale - de ordin juridic şi, totodată, extrajuridic - ale speţei.

Cu toate că Obama şi falanga media liberală au anatemizat rapid decizia, în esenţă, pentru faptul că ar permite celor mai puternice corporaţii să-şi pună Preşedintele la Casa Albă şi oamenii în Congres, există cel puţin o voce liberală - Glenn Greenwald - care a înţeles să introducă nuanţe în comentariul asupra hotărârii Curţii. Aşa cum precizam mai sus, fundamental în cadrul deciziei este faptul că s-a dat glas Primului Amendament. Or, invocarea, ca temei juridic, a libertăţii de exprimare declanşează imediat predispoziţia liberalilor pentru analize ce trec dincolo de constrângerile partizanatului politic. Aşa, de exemplu, demersul lui Citizens United (căreia Curtea i-a dat dreptat) a fost susţinut de ACLU (American Civil Liberties Union), vârful de lance al progresiştilor americani în sfera protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Glenn Greenwald recunoaşte că este ambivalent în privinţa soluţiei pe care judecătorii conservatori au înţeles s-o impună. Mai jos sunt câteva din ideile lui:

1) Când se constată că o lege este neconstituţională, nu mai contează efectele pozitive pe care reglementarea respectivă le producea ori era menită să le producă în societate. Constituţionalitatea unei legi nu se măsoară întotdeauna şi în mod absolut după un asemenea criteriu. În legătură cu acest argument, Greenwald procedează cu obiectivitate, referindu-se la legislaţia şi practicile Administraţiei Bush, de combatere a terorismului. Oricât de benefic ar fi fost scopul acestora, situarea lor în afara Constituţiei nu le poate crea o protecţie juridică. Totuşi, aceasta e o apreciere fără sprijin imediat în jurisprudenţa înaltei lor Curţi, întrucât Patriot Act, de exemplu, n-a fost supusă încă unui test de constituţionalitate în faţa celor nouă judecători supremi, blocându-se doar la unele instanţe inferioare.

2) Cât priveşte efectul deciziei, astfel cum a fost denunţat de Stânga, Greenwald e de părere că răul s-a produs demult. Fie şi pe căi ocolitoare, influenţa diverselor grupuri de interese - susţinută de o considerabilă forţă financiară - pe culoarele puterii de la Washington, reprezintă o realitate de necontestat. Totuşi, eu cred că nu asta e relevant, ci faptul că 5 judecători ai Curţii Supreme au devenit, dintr-o dată, extrem de sensibili la emoţia marilor corporaţii, legată de simpla posibilitate ca, la diferite nivele ale puterii, cineva să încerce (indiferent de şansele reale de succes) o contestare a intereselor şi influenţei lor. Altfel spus, magistraţii sunt dispuşi, în anumite împrejurări, nu doar să joace politic, dar să traseze noi linii de demarcaţie între ceea ce este şi ceea ce nu este constituţional, permiţând sau interzicând conduite, în funcţie de un interes politic precumpănitor. De parcă ar fi o premieră...

3) Greenwald este, totodată sceptic în legătură cu faptul că decizia ar favoriza, în mod special, candidaţii Republicani în alegeri, cât timp sponsorizarea ambelor partide e un fapt incontestabil. Greendwald plusează chiar, susţinând că Democraţii s-au bucurat adesea de un ascendent la capitolul finanţări grele, iar în campania din 2008 Obama l-a depăşit pe McCain, inclusiv la bani primiţi de pe Wall Street.

4) Decizia creează avantaje nu doar pentru instituţiile financiare, companiile petroliere sau cele de armament. Aceeaşi facilitate de finanţare politică neobstaculată profită şi entităţilor fără scop lucrativ, de la ACLU, până la sindicate şi la asociaţii ce militează în favoarea dreptului la avort. Corect. Se va dezvolta o competiţie între toţi aceştia în a-şi impune candidaţii favoriţi, dar cel puţin una dintre diferenţe va fi făcută, cred eu, de întinderea resurselor fiecăruia, de adâncimea sacului cu bani, de insistenţa supra-licitării. Ceva ce, în domeniul preluărilor ostile de pe pieţele de capital, determină escaladarea războiului ofertelor între doi concurenţi, până când preţul pe acţiune oferit acţionarilor ajunge să şocheze, reflectând măsura lăcomiei deopotrivă a cumpărătorilor şi a vânzăzorilor...

Articolul lui Glenn Greenwald, cu update-uri, este la http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2010/01/22/citizens_united/index.html
Imaginea este împrumutată de la http://1.bp.blogspot.com/_NzP9nkh_LDM/StatCaDTggI/AAAAAAAAE6Q/oZ-Oce5X3bM/s400/campaign-finance-4.jpg

vineri, 22 ianuarie 2010

Din când în când, America e condusă de Anthony Kennedy

Desigur, nu zilnic, fiindcă s-ar suprapune cu programul de lucru al Casei Albe. Dar, de câteva ori pe an, în cazuri de contencios constituţional, Kennedy îşi exprimă convingerile într-o mod care provoacă uneori deplasări masive ale faliilor din politica americană.

Pentru cine nu ştie: Anthony Kennedy e unul din cei 9 judecători ai Curţii Supreme din Statele Unite. Actualmente, compoziţia ideologică a Curţii e următoarea: 4 conservatori (Roberts - preşedintele instanţei supreme, Scalia, Thomas, Alito), 4 liberali (Stevens, Ginsburg, Breyer, Sotomayor) şi un centrist - Anthony Kennedy. Lipsa unei dependenţe ideologice absolute face din Kennedy purtătorul unui vot flotant ideal în dezbaterile Curţii, pe cazurile cu implicaţii politice masive.

Cel mai târziu din 1954 (adică, de la decizia Brown v. Board of Education, prin care fusese constatată neconstituţionalitatea legislaţiei de segrare rasială) şi până azi, Curtea Supremă a servit drept vehicul de avarie pentru toate temele politice pe care societatea americană nu le putea tranşa prin recursul la celelalte instituţii fundamentale ale statului. Ori de câte ori Stânga a simţit că un anumit punct de pe agenda sa nu putea fi promovat prin Congres (de pildă, recunoaşterea dreptului la avort sau la desacralizarea simbolurilor naţionale), misiunea era preluată de judecătorii liberali (şi, eventual, centrişti) ai Curţii, în forma unei decizii de contencios constituţional care, practic, adăuga la legea fundamentală, fără să fi fost nevoie de parcursul anevoios al adoptării unui amendament la Constituţie.

Astăzi, mai mult ca oricând, Curtea Supremă (ca, de altfel, şi instanţele federale inferioare) reprezintă o culme a politizării actului de justiţie constituţională şi un instrument prin care nu numai stânga liberală, dar şi dreapta conservatoare reuşesc să dicteze politic.

Cum s-a întămplat şi ieri când, pe fondul ameninţării tot mai ridicate de a le fi nesocotite interesele speciale, corporaţiile au primit dreptul de a contribui nelimitat la campaniile electorale ale candidaţilor lor favoriţi, de la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite în jos. Temeiul de drept al deciziei pronunţate de Curtea Supremă cu scorul de 5-4 l-a reprezentat Primul Amendament la Constituţie, care consacră dreptul la liberă exprimare. Speţa a intrat în istorie sub denumirea Citizens United v. Federal Election Commission, iar o prezentare sintetică a problematicii şi argumentelor cauzei a fost deja postată pe Wikipedia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Citizens_United_v._Federal_Election_Commission

După ce, în alte ocazii, Anthony Kennedy a primit înjurături graţioase din partea presei de Dreapta, pentru opiniile sale pro-avort sau pro-gay, ieri, votul său a glisat spre cele exprimate de cei patru colegi conservatori. Totodată, Kennedy a avut privilegiul de a redacta decizia majoritară.

Evident, chiar dacă ar fi votat alături de cei 4 judecători liberali, titlul postării ar fi fost acelaşi, întrucât, a le fi interzis corporaţiilor ceea ce vor putea face de acum înainte, l-ar fi făcut pe Kennedy mult mai tare decât Obama, în orele de program ale acestuia din urmă...

O fişă aproape completă despre Kennedy şi opiniile pe care le-a exprimat în cadrul deliberărilor Curţii poate fi accesată la http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Kennedy

Fotografia a fost preluată de la

joi, 21 ianuarie 2010

Stânga a fost înfrântă în Massachusetts? Pe bune???

Pentru Scott Brown (aşa-l cheamă pe succesorul senatorial Republican al lui Edward Kennedy) e firesc să creadă că tocmai a învins mai toate fracţiunile de Stânga din galaxie, nu doar pe cele din Boston.

La extrema opusă, un Democrat din Senat, Evan Bayh (a se vedea UPDATE IV la postarea de ieri "Un Waterloo în Massachuestts") se străduieşte să-şi marcheze un autogol, susţinând că Stânga Democraţilor a primit o lecţie şi trebuie să renunţe la forţarea agendei proprii într-o societate care nu e pregătită pentru reformele liberal-radicale.

E bine că deficitul de luciditate al celor doi ajunge să fie compensat de Glenn Greenwald care a încercat, fără succes, să identifice amprentele Stângii americane pe clanţele uşilor ce dau în Biroul Oval.
Hai să punem - aşa, de chestie - următoarele întrebări:

1) A închis Obama Camp Delta din Guantanamo?

2) Au început anchetele împotriva celor care au justificat şi hotărât instituţionalizarea torturilor şi a interogatoriilor transnaţionale?

3) Şi-au retras americanii soldaţii, agenţii şi trupele speciale din Irak (era să scriu Iran!) şi Afganistan?

4) A reuşit Obama să-i orienteze pe israelieni şi palestinieni către un curs de conciliere, abandonând, totodată partizanatul american tradiţional faţă de Israel?

5) L-a demis Obama pe Robert Gates, seful Pentagonului preluat din Administraţia Bush?

6) A determinat Obama o reorientare fundamentală, la nivel global, în privinţa combaterii schimbărilor climatice? A reuşit să mobilizeze, în acest scop, economia americană?

7) A iniţiat Administraţia o reformă a sistemului bancar, cu accent pe protecţia investitorilor?

8) S-a detaşat echipa de consilieri economici de la Casa Albă de interesele speciale ale sectorului bancar?

9) A fost iniţiată vreo anchetă împotriva executivilor din băncile implicate în declanşarea crizei din 2008, în legătură cu modalităţile de agregare a produselor financiare şi consecinţele generate pe piaţă de aceste scheme?

10) A descurajat Obama sistemul de bonusuri din cadrul băncilor care au beneficiat de infuzii de capital din partea statului?

11) A introdus Administraţia măsuri legislative menite să-i protejeze pe proprietarii de case afectate de ipoteci?

12) Au ripostat Obama şi anexele lui media, în mod constant, sistematic, agresiv şi devastator, la atacurile lansate de Ultra-dreapta? Este, în prezent, spaţiul public american dominat de media liberală, până dincolo de limita posibilităţilor de exprimare şi ripostă ale Dreptei?

13) Au ajuns conservatorii din Partidul Democrat la statutul de minoritari până la extincţie în Congres, pierzându-şi influenţa şi importanţa politică?

14) Au fost eliminate legăturile dintre Democraţii din Congres şi grupurile de interese din sectoarele bancar, farmaceutic şi cel al industriei militare?

15) Reprezintă progresiştii curentul politic majoritar în rândul Partidului Democrat?

16) Şi-au mobilizat Democraţii membri şi simpatizanţii, în mod sistematic, la mitinguri şi demonstraţii anti-Dreapta?

17) Şi-a exploatat Obama, în Congres, cele două majorităţi într-o manieră care să descurajeze obstrucţiile procedurale ale Republicanilor în privinţa confirmărilor de numiri în funcţii?

18) Proiectul radical de reformă a asigurărilor de sănătate a fost adoptat de Congres?

19) Pretenţiile minorităţilor sexuale privind căsătoria şi dreptul de a adopta copii au primit o consacrare constituţională şi legală?

20) Militarii gay pot servi în armată fără a fi supuşi vreunor restricţii legale?

Vedeţi ce greu e să fii de Stânga? Scrii la întrebări cu substrat de te-apucă Revelionul.

Iar acum: dacă, la 10 din cele 20 întrebări, cineva de bună-credinţă poate răspunde afirmativ, înseamnă că, la Washington, Stânga se află într-o ascensiune greu de oprit. În schimb, dacă răspunsurile sunt "DA" la toate întrebările, socialişţii europeni se pot zgâria liniştiţi pe ochi de invidie..., iar Republicanii chiar ar avea pe cine să învingă la Boston, Peoria sau Abilene...

Şi, ca să încheiem cu un comentariu al lui Glenn Greenwald: "For better or worse, the Democratic strategy has long been and still is to steer clear of their leftist base and instead govern as "pragmatists" and centrists -- which means keeping the permanent Washington factions pleased. That strategy may or not be politically shrewd, but it is just a fact that the dreaded "Left" has gotten very little of what it wanted the entire year. Is there anyone who actually believes that "The Left" is in control of anything, let alone the Democratic Party? [...]What are all of the Far Left policies the Democrats have been enacting and Obama has been advocating? I'd honestly love to know."


Starea de ebrietate de după Massachusetts

Nu le vine să creadă că favoritul lor va sta cu fundul pe scaunul de senator ce i-a aparţinut lui Ted Kennedy.

E seara celor de la Fox News (un fel de Telejurnal + Scânteia + Secţia de Propagandă din organigrama Republicanilor) şi au dreptul la noaptea lor de beţie. E cam singurul lux pe care şi-l pot îngădui, ca să n-ajungă din nou la disperarea ce-i cuprinsese în 2008..., dar asta e problema lor.
Un clip unde poţi determina cu greu gradul în care beţia de cuvinte depăşeşte alcoolemia propriu-zisă: http://www.huffingtonpost.com/2010/01/20/fox-news-hosts-react-to-b_n_429719.html
La ora asta, probabil că singurul Republican lucid, care ştie către ce se îndreaptă, e Newt Gingrich...

Un alt fel de "invazie"


Haiti, după cutremur. O incursiune militară americană efectuată ca la carte, câteva mii de soldaţi desantaţi rapid, portavionul USS Carl Vinson dominând rada lui Port-au-Prince şi nicio opoziţie întâmpinată din partea unor forţe locale. Nici n-ar avea de unde...

Şi, totuşi, e o altă invazie decât cea teoretizată de neoconservatori. De astă dată, americanii în uniformă fac un lucru mai rar: salvează o naţiune deja eşuată de la o extincţie provocată de natură. Şi nu e vorba doar de militari. CNN-ul e şi el prezent: între două relatări în direct, Anderson Cooper scoate copii de sub moloz, iar Sanjay Gupta îi operează în blocul medical futurist de pe Carl Vinson, în vreme ce portavionul îşi foloseşte cele două reactoare nucleare pentru a produce zilnic câteva sute de mii de litri de apă potabilă destinată celor aflaţi pe ţărm, în oraşul făcut literalmente praf.

Clipul de la http://www.huffingtonpost.com/2010/01/19/crowd-chants-usa-usa-afte_n_428450.html spune aproape totul despre ce poate însemna America într-o împrejurare ca asta.

Şi mai e comentariul unui tip de pe HuffPost: "It's amazing how helping people rather than bombing them is better for America's image."

Dacă ai bun-simţ, după ce vezi aşa ceva, chiar nu-ţi mai pasă cine e Preşedinte la Casa Albă.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Un Waterloo în Massachusetts

Şi totul din cauza unei nenorocite de circumscripţii electorale... Nu e chiar nenorocită, fiindcă se cheamă Massachusetts şi are capitala la Boston. E vorba despre locul din Senatul SUA, vacantat ca urmare a morţii lui Ted Kennedy şi scos la concurs în poate cel mai prost moment politic pentru Obama şi Administraţia lui.

Azi-noapte, candidatul Republican şi-a învins adversara Democrată (numele celor doi - arătaţi în poză - n-au nicio relevanţă), situaţie care determină următoarele consecinţe politice:

1) Democraţii pierd un loc senatorial, pe care-l stăpâneau de 47 (patruzecişişapte) ani, în favoarea unui candidat Republican de mâna a doua. Ce poate fi mai ruşinos?

2) Majoritatea Democrată din Senatul SUA se reduce la 59 de locuri (din 100), ceea ce implică, de acum înainte, obstrucţionarea, de către Republicani, a oricărei iniţiative legislative (obstrucţiile constau în amânări forţate ale votului, până când Democraţii vor accepta concesiile şi amendamentele cerute de Republicani).

3) Un prim efect al pierderii majorităţii neobstrucţionabile în Senat va consta în blocarea (dacă
nu chiar ratarea definitivă) proiectului de lege privind reforma asigurărilor de sănătate, adică a celui mai important pariu legislativ asumat de Obama încă de la începutul mandatului.
4) Ascendentul politic şi moral al Republicanilor, dobândit în acest mod, le consolidează influenţa în relaţia cu Administraţia şi majoritatea Democrată, şi le readuce încrederea suporterilor din mediile conservatoare dezamăgite după înfrângerea totală din 2008.

5) Republicanii vor putea îndrăzni mai mult în jocul politic intern şi vor încerca impunerea unei agende politice radicale inclusiv in relaţiile internaţionale, punându-l pe Obama sub presiune în ceea ce înseamnă adoptarea unui ton tot mai dur şi chiar acţiuni militare faţă de Iran, atitudini de confruntare cu Rusia şi China, situarea de partea israeliană în raporturile cu palestinienii. Adică, tot mai multe tensiuni peste tot în lume, acolo unde interesele potentaţilor globali nu se pot concilia.

6) Totodată, Republicanii au acum dreptul să spere chiar într-o recâştigare a majorităţii în Congres, în condiţiile în care, în toamnă, cele 435 de locuri din Camera Reprezentanţilor şi o treime din mandatele senatoriale sunt puse la bătaie. Într-o asemenea eventualitate, nu va mai avea aproape nicio importanţă ce va face Obama în ultimii săi doi ani de mandat.

7) Democraţii şi-ar putea abandona propria agendă radicală, încercând să recucerească şi să păstreze centrul, având în vedere că victoria Republicană de ieri s-a datorat unei diferenţe de 110.000 de voturi plecate din ştampilele electoratului independent. În definitiv, se pare că acest electorat n-a făcut altceva decât să sancţioneze ezitările şi insuccesele Casei Albe în privinţa temelor politice interne majore...

8) Obama ar putea fi sever contestat de suporterii lui liberali-radicali, pentru care propria lor biblie politică valorează mai mult decât imaginea unui candidat cu neconvingătoare pretenţii mesianice.

9) Falanga bancară şi cea militar-industrială au câştigat confruntarea cu Obama înainte ca ea, de fapt, să înceapă efectiv. Aliaţii lor Republicani sunt din nou pe cai mari şi le vor putea asigura, ca şi până în 2008, protecţia politică şi legislativă de care au nevoie.

10) Pentru viitorul apropiat şi distant, ambele tabere vor abandona strategia de fi conciliant, moderat şi flexibil cu adversarii politici (în condiţiile în care i-ai bătut măr), şi refuzul de a profita la maxim de pe urma unei victorii categorice.
Amănunte mai multe şi comentarii la fel de numeroase, pe http://www.huffingtonpost.com/2010/01/19/massachusetts-senate-race_1_n_429033.html

Există posibilitatea ca Republicanii, în disperarea pe care încă o vor mai manifesta (în absenţa aducerii în prim-plan a unor lideri lucizi), să rateze momentul politic favorabil şi să nu profite în totalitate de pe urma lui. Conservatorii extremi sunt acum interesaţi de revanşă şi mult mai puţin preocupaţi de consolidarea atentă a unei victorii. În schimb, pentru Democraţi şi Casa Albă, Waterloo-ul din Massachusetts ar putea reprezenta ocazia ultimă de a azvârli mănuşile politice şi a-şi asuma efectiv acţiunile riscante promise în campania din 2008. Până la urmă, Republicanii nu au altceva de oferit decât aceeaşi platformă cu care l-au împins la înaintare pe McCain, dacă nu cumva una şi mai extremă, care nu-i va face fericiţi pe independenţi nici în viitor. În locul schimbării promise şi ratate până în prezent de Obama, Republicanii certifică doar revenirea la coordonatele politice din timpul lui GW Bush.

UPDATE I:
Aşa cum anticipam, Republicanii sunt total beţi de pe urma victoriei şi au impresia că au câştigat, de fapt, locul de Senator pe planeta Jupiter. Totul pică foarte frumos pentru ei, ca imagine, exact în ziua când omul din Biroul Oval aniversează un an de la investitură. "Asked on NBC's "Today" show if the election was a referendum on Obama, he replied, "No, it's bigger than that." [...] Brown noted that he was able to establish himself as a strong candidate, traveling across the state "while they were in the middle of their primary. ... People enjoyed the message." Crede el...
UPDATE II:
Astfel cum anticipam, aripa progresistă (liberal-radicală) a Democraţilor a început atacul la adresa celui pe care fix în urmă cu un an îl mesianiza. Un deputat Democrat a afirmat, cu referire la proiectul legii de reformare a asigurărilor de sănătate, că "President Obama never forcefully made the case for reform." Conştient de pierderea independenţilor şi insatisfacţia Democraţilor progresişti, el a adăugat: "The president of the United States has to be more forceful in what he is in favor of and that he kind of gets the idea that the American people aren't happy with the direction we are going. And that simply passing a bill and getting a point up on the board is not going to change that," said Weiner. "On a substantive level, I think this health care package might be doomed and it might not be the worst thing in the world to step back and say we are going to return with jobs first or we are going to do something that more people have a basic handle on, and then maybe we will return and take a deep breath. We need to get our balance back."
UPDATE III:
Un sondaj tras imediat după vot indică nemulţumirea electoratului care i-a abandonat pe Democraţi, datorită slăbiciunilor manifestate de Obama faţă de falanga băncilor de pe Wall Street. În schimb, pe tema asigurărilor de sănătate, opiniile par să fie împărţite, 23% dintre cei chestionaţi apreciind că "s-a mers prea departe", 36% că "nu s-a mers suficient de departe", în vreme ce 41% nu sunt siguri de motivele care i-au determinat să fie în dezacord cu reforma iniţiată de Obama.
UPDATE IV:
Cu destulă tardivitate, Democraţii din Congres încep să aibă idei. Senatorul de Indiana, Evan Bayh, crede că ignorarea înfrângerii de la Boston nu va face decât să amplifice catastrofa care a lovit partidul. Conştient de erorile strategice comise în impunerea forţată a agendei Democrate, Bayh crede că: "The only way we are able to govern successfully in this country is by liberals and progressives making common cause with independents and moderates. Whenever you have just the furthest left elements of the Dem party attempting to impose their will on the rest of the country -- that’s not going to work too well.”

duminică, 10 ianuarie 2010

Explicaţiile nici măcar lombroziene ale terorismului

Briefing Room-ul de la Casa Albă. Conferinţă de presă cu cei doi principali responsabili de necăutarea în chiloţi a deja mult prea celebrului terorist Al-Qaeda nigerian care şi-a ratat (din fericire) misiunea de Crăciun: Janet Napolitano, secretarul pentru securitatea teritoriului naţional şi John Brennan, consilierul prezidenţial pentru contra-terorism.

În rândul întâi al jurnaliştilor: Helen Thomas, cea care, la 89 de ani, este cel mai vechi corespondent acreditat pe lângă Preşedintele SUA. Ziarista vrea să ştie ce continuă să îi motiveze pe terorişti să le facă rău americanilor?

Janet Napolitano se face că plouă şi evită să răspundă. În schimb, răspunsul lui John Brennan reprezintă o frumoasă mixtură între o tautologie ("teroriştii fac rău, fiindcă sunt criminali") şi o evaluare ideologică furată de la Ion Iliescu, de tipul "teroriştii au întinat idealurile nobile ale Islamului." Nici măcar n-a făcut efortul să vină cu o vrăjeală lombroziană de genul "băieţii din Al-Qaeda au fizionomii ciudate şi cranii deformate."




La fel ca pe timpul lui G.W. Bush, şi în prezent subiectul e sub embargou. Chiar dacă i-ai adresa întrebarea direct lui Obama, te-ar lua cu "Yes, we can!"

Încercând un răspuns, Glenn Greenwald scrie ceea ce ştie toată lumea, dar se fereşte s-o admită: " What is Brennan so afraid of? It's true that religious fanaticism is a part of their collective motivation, but why can't he just say what's so obviously true: "they claim that the U.S. is interfering in, occupying and bringing violence to their part of the world, they cite things like civilian deaths and our support for Israel and Guantanamo and torture, and claim that their terrorism is in retaliation?"

Simpatia pe care i-o port lui Greenwald nu mă împiedică să arăt că explicaţia pe care o dă e, totuşi, unilaterală. Realitatea este că reflexele imperiale americane şi replica teroristă venită dinspre Islam sunt două rele care se alimentează reciproc, într-o spirală probabil infinită şi mult prea acoperită de cadavre pentru a se mai putea determina acum "cine a început"...

Comentariul lui Greenwald este la http://www.salon.com/opinion/greenwald/2010/01/09/thomas/index.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

În altă ordine de idei, editorialistul neoconservator Charles Krauthammer se oftică, pe întinderea unei coloane din Washington Post, pentru faptul că "chiloţistul" nu mai poate fi torturat, având în vedere că a intrat pe procedura penală ordinară, cu avocat, Mare Juriu, consultant PR, asistentă de machiaj, interviuri plătite gras etc. Nu-i nimic, băieţi, rămâne pe data viitoare..., că doar dăţi viitoare vă doriţi în sinea voastră...

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Obama - The End

Nu e întâmplător faptul că mandatul lui Obama a început sub semnul unui ghinion. Nesincronizarea verbală cu Preşedintele Curţii Supreme, la depunerea jurământului în aer liber, a necesitat (n-am înţeles nici până azi dacă din pedanterie ori pentru siguranţa juridică a investirii formale în cea mai înaltă funcţie din stat) repetarea actului solemn, câteva ore mai târziu, în Biroul Oval.

După aproape un an de la acel moment, naivitatea nu mai poate scuza lipsa de luciditate, iar precaritatea resurselor de încredere şi speranţă alocate, în 2008, pentru o schimbare fundamentală a politicii americane, a devenit imposibil de compensat. Ezitările, zig-zag-urile şi slăbiciunea manifestate de Obama în mai puţin de un an de la dublul jurământ l-au calificat pe primul Preşedinte de culoare de la Casa Albă pentru finala la titlul de cel mai incompetent şef de Administraţie Democrată de la Jimmy Carter încoace.

Compromiterea agendei politice cu care Obama şi-a început mandatul a coborât în penibil sloganul ultra-asertiv YES, WE CAN! ce a dominat o campanie electorală căreia David Plouffe s-a grăbit să-i scrie cronica. Şi abia ajunsesem pe la pagina 50 din cartea intitulată "The Audacity To Win"...

Pe scurt, Obama şi-a ratat în 2009 (şi nu oricum) principalele obiective interne pentru care a primit majoritatea voturilor în confruntarea cu John McCain: redresarea economică şi introducerea unor pârghii de siguranţă pe Wall Street, reforma asigurărilor de sănătate, constituţionalizarea tratamentului juridic aplicat deţinuţilor de la Guantanamo şi angajarea răspunderii penale a celor care au impus şi aplicat sistemul de combatere a terorismului prin forţarea legii, afirmarea drepturilor la care aspiră minorităţile sexuale.

Dincolo de frontierele naţionale, Obama continuă două războaie în Asia, fără a dispune de o strategie de ieşire pentru niciunul din ele, şi e pe cale să-l înceapă pe al treilea, în Yemen sau poate chiar în Iran. Lumea arabă contabilizează victimele tot mai numeroase ale acestor războaie şi nu mai dă doi bani pe discursul de la Cairo, în vreme ce ultimul raport de intelligence emis de cel mai înalt ofiţer american de informaţii din Afganistan susţine că insurgenţa afgană e auto-sustenabilă pe termen nelimitat.

Rusia profită de mâna întinsă lui Medvedev şi recurge la lovituri diplomatice pentru a obţine concesii suplimentare, lucrând intens la reconstrucţia unui fundament de super-putere, iar China a stopat la Copenhaga iniţiativa americană îndreptată împotriva degradării ireversibile a climei globale, unde un Obama indecis, lipsit de suflu politic şi de susţinerea celor care conduc economia americană a preferat temporizarea în locul manifestării ca lider mondial.

La Washington, e aproape neverosimil faptul că Democraţii se găsesc la putere, iar Republicanii în opoziţie, rolurile fiind mai degrabă inversate, nu atât datorită radicalizării patologice a conservatorilor, cât, în special, inabilităţii Democraţilor de a impune agenda politică internă, în pofida majorităţilor de care încă dispun. Partidul lui Obama pare lipsit de personalităţi în Congres şi in celelalte funcţii alese, de la nivel federal şi statal, pierzând inexplicabil supremaţia în dezbaterile politice dominate, la această oră, de un partid care, imediat după înfrângerea lui McCain, s-a aflat dincolo de limita disperării şi aproape de faza de disoluţie.
În acest an, Obama nu mai poate rezolva aproape nimic din agenda cu care şi-a început mandatul. 2010 stă sub semnul supravieţuirii politice, deoarece urmează alegerile de la jumătatea termenului, în care cele 435 de locuri din Camera Reprezentanţilor şi 1/3 din cele ale Senatului sunt scoase la concurs, cu perspective negative pentru Democraţi. Pierderea majorităţilor din Congres ar face irelevant restul mandatului prezidenţial, iar o revenire a conservatorilor în poziţii de putere şi influenţă ar supra-inflama atmosfera politică internă şi ar introduce dificultăţi, tensiuni şi pericole suplimentare în politica internaţională.

Cam asta a fost... Centrele de putere care, în urmă cu trei ani, s-au decis să-l aducă pe Obama la Casa Albă au subestimat capacitatea de adaptare a societăţii americane la schimbări exagerat de dure şi mult prea rapide, şi au calculat greşit resursele de influenţă ale Americii în politica mondială.

marți, 5 ianuarie 2010

Mai rezistă America la tăvăleală?


E ţara superlativelor şi dispune de cea mai puternică forţă militară din istorie. Bugetul militar al SUA e mai mare decât cel rezultat din cumulul banilor cheltuiţi de toate celelalte ţări în domeniul militar. În mod normal, soldatul american n-ar trebui să întâmpine probleme în nicio misiune. Şi, în bună măsură, aşa şi este. Iugoslavia, Irak, Iran - puse cu botu' pe labe, instalate marionete americane la putere. Punct. Se pregătesc Iran, Yemen (mă rog, aici americanii deja au rezolvat treaba la vârf), poate Siria, dacă nu se potoleşte. Mai e şi Coreea de Nord pe listă. În Sudan, nu prea ţine, fiindcă e sferă de influenţă chineză, şi n-au decât să moară ăia ca muştele în Darfur, americanii nu ştiu să se pună, în principiu, decât cu unii mai slabi decât ei. Cu China ar trebui să joace cam în aceeaşi ligă, dar ştiu că şi-ar rupe dinţii. Nu riscă nimeni un conflict la nivelul ăsta.

Problemele vin abia în faza post-cucerire. Exceptând Serbia, unde băieţii de acolo nu mai au vână deloc şi s-au resemnat (minus atentatul reuşit împotriva lui Zoran Gingici), afganii, irakienii şi, să nu uităm, somalezii, veniţi cu toţii de prin peşteri, chiar se pun cu maşina de război cu stele şi dungi. Şi le iese. Şi nu pricep de ce. Cu cea mai bună instruire militară posibilă - mai nou, inclusiv în materie de contra-insurgenţă - americanii ar trebui să-i facă să plângă. Aiurea!

Low-tech în deşert şi în munţi, şi mai low-tech când călătoresc cu avionul (apropo de cazul recentului "chiloţist"), oamenii cavernelor creează totuşi un spectaculos disconfort militar, informativ şi politic la Washington. După figura chiloţilor cu dinamită, retorica Republicanilor i-a ras câteva procente lui Obama la capitolul "job approval", panica şi hei-rupismul au cuprins aeroporturile, cele 16 servicii de informaţii coordonate de Director of National Intelligence sunt blamate fiindcă au desconsiderat reinventarea lenjeriei de corp de către unii la care nici nu te aştepţi să poarte aşa ceva, de prăpădiţi ce sunt, iar armata pregăteşte pedepsirea a 30.000 de soldaţi cu cel puţin un tur în Afganistan. Nu mai vorbesc de penibila auto-contrazicere a fetei cu nume de napolitană de la conducerea Securităţii Patriei: secvenţa 1 - "sistemul a funcţionat", secvenţa 2 - "sistemul n-a funcţionat". Dar parcă tot n-a coborât la contra-performanţa lui Tom Ridge, unul din predecesorii ei din vremea lui Bush, care, anul trecut, a recunoscut că jongla cu nivelul de alertă teroristă după cum îi dicta Biroul Oval, în funcţie de interesele politice de moment.

Cel mai mult începe să mă deranjeze nu atât incompetenţa americanilor (politicieni, armată, servicii secrete) - fiindcă nimeni nu e perfect -, ci atitudinea lor de plângăcioşi, de fricoşi, de femei jignite.

După ce Obama le-a dat satisfacţie în discursul de la Oslo, preluându-le vocabularul belicos, după ce a decis trimiterea unui nou contingent militar în teritoriul talibanilor, după ce dă asigurări, prin tot felul de jocuri de cuvinte, că vor mai sta în Irak încă n ani, după ce refuză să se atingă de Guantanamo, continuând, prin Departamentul Justiţiei, să susţină poziţiile lui Ashcroft, Gonzales şi Mukasey, din timpul lui Bush, în toate procesele care au legătură cu deţinuţii de acolo, Republicanii îi reproşează acum nerecunoaşterea retorică a faptului că America se află în război (?!?!?!?!). Şi dacă ar declara în fiecare dimineaţă aşa ceva, ce s-ar întâmpla oare? N-ar mai fi venit nigerianul cu chiloţii plini de plastic făcut să explodeze? Ar capitula talibanii? Ahmadinejad s-ar sinucide?

Oamenii ăştia uită că au început două războaie pe care nu reuşesc să le câştige, chiar şi atunci când dau cu gura? Fiindcă risipă de cuvinte, începând cu formula "make no mistake" repetată până dincolo de nivelul penibilului, Bush şi Cheney au făcut din plin, dar, în afară de spânzurarea lui Saddam şi uciderea a doi-trei vice-lideri din uriaşa rezervă de cadre Al-Qaeda, n-au produs nimic.

La Washington, solidaritatea politică, pe temele fundamentale, nu există. Pe de o parte, îi reproşează lui Obama că n-are stofă şi nu se califică pentru un Nurnberg american, unde nişte tipi ca Cheney şi Rumsfeld (cu toate relele pe care le au în spate, şi despre care s-au publicat cărţi, cu fapte, acte şi martori) ar fi vedete incontestabile; în schimb, Republicanilor le stă pe vârful limbii să afirme deschis că îi doresc lui Obama un atentat terorist ("on his watch"), ca să fie egalitate de puncte şi să-l vadă făcut praf. Ăştia nu pricep că sunt cu toţii, Democraţi şi Republicani, în aceeaşi barcă, pentru simplul motiv că există o singură Americă, indiferent de polarizarea politică la care s-a ajuns acolo, iar teroriştii - cu sau fără chiloţi pe ei - chiar nu fac o distincţie între Obama şi Cheney. Pentru că sfidarea teroristă la adresa Americii s-a produs încă de pe vremea lui Carter (asaltul asupra ambasadei SUA de la Teheran) şi a continuat cu Reagan (atacarea bazei militare americane din Beirut). Asta ca să împărţim lucrurile frăţeşte, între cele două partide.

La Washington, astăzi, Puterea se comportă ca un primar de Bucureşti peste care a dat zăpada, prinzându-l nepregătit, iar Opoziţia se văicăreşte din pricina aceleaşi ninsori.

E un simptom politic pe care-l văd proiectat şi asupra armatei. Încă din vremea lui Clinton, în Iugoslavia sau Somalia, soldaţii americani care aveau ghinionul să fie capturaţi (şi lăsaţi în viaţă) de inamic erau priviţi la Washington ca ostatici, nu ca prizonieri de război (?!?!?!?!). Ostatici sunt femei, copii, bărbaţi - cu toţii civili. Care aşteaptă să fie salvaţi. Asta atunci când Washington-ul acceptă să negocieze cu teroriştii. Pe planeta asta, obligaţia oricărui militar căzut prizonier este să evadeze cu prima ocazie. La americani, militarul "ostatic" devine figură de "Breaking News", aşteptând comod ca inamicul să facă pe el în urma ameninţărilor difuzate de CNN şi să-l elibereze. Apoi ajunge erou de film cu scenarii trase de păr.

La fel ca şi în spionaj (unde excesul de tehnologie şi accentul pus pe SIGINT au sclerozat HUMINT-ul, neglijând formarea agenţilor de teren), în armată, acum, se lucrează cu Unmanned aerial vehicles. Americanilor nu le mai place lupta corp la corp, care îi expune prea mult, astfel încât, la adăpostul alibiului cu tehnologia care salvează vieţi, lansează UAV-uri ce nu disting între talibani şi necombatanţi. Şi apoi se miră când constată că oamenii din peşteri recurg la contra-ofensive sângeroase, după ce o sculă din asta, fără pilot, a căzut peste nişte femei şi copii care nu făceau parte din joc.

Faptul că au devenit leneşi, incompetenţi, vulnerabili, lipsiţi de solidaritate şi incoerenţi în tot ce ar presupune, de fapt, o acţiune întreprinsă cu determinare şi încheiată cu un succes rapid nu priveşte doar America. Mă preocupă şi pe mine, fiindcă ei conduc NATO, iar eu am pretenţia să văd că mă apără, dacă, mâine, Putin, Medvedev sau vreun grup de generali ruşi dopaţi cu votcă decid să ocupe municipiul Iaşi. Şi poate mă trezesc ca nenorociţii ăia din Darfur, şi aflu de la CNN că Washington-ul a decis să fie "pragmatic" şi să nu se amestece. În 2008, când Putin chiar avea chef să-l spânzure pe Saakaşvili, cel mai înălţător moment al replicii americane s-a produs nu pe vreun front, ci în şedinţa Consiliului de Securitate ONU, unde neoconul de origine afgană, Zalmay Khalilzad, ambasadorul SUA la ONU, îi dădea, cu o faţă transpirată, nişte replici nătânge şi crispate reprezentantului Rusiei. Khalilzad era la ani-lumină distanţă de performanţa lui Adlai Stevenson, din timpul Crizei Rachetelor.
În plus, nu sunt deloc pregătit pentru o hegemonie mondială chineză. Nu, mulţumesc!
În al doilea război mondial, soldaţii americani erau masculini, luptau corp la corp, mureau încercând să evadeze, iar dacă Eisenhower nu-i lua comanda lui Patton, ar fi ajuns măcar până la Lvov. Glumesc, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Dar pe vremea aceea ţineau la tăvăleală...

Imaginea, cu o scenă de tăvăleală la rugby (un sport prea frumos pentru a fi practicat de americani), am preluat-o de la http://www.bathrugby.com/images/news/BANAHAN-Falcons0809Web.jpg

duminică, 3 ianuarie 2010

Isteria şi realitatea antiteroristă

Din nou despre nigerianu' de la Al-Qaeda, prins, în ultima secundă, cu explozibilu' în chiloţi.

Dick Cheney a vărsat tot ce-a putut în materie de contestare a Administraţiei, cu evidentul regret că dobitocu' ăla s-a lăsat prins de nişte pasageri şi n-a mai apucat să-şi detoneze arma din chiloţi. Ar fi fost superb pentru Cheney & Co., întrucât Obama ar fi egalat, în sfârşit, scorul la capitolul "atentate teroriste reuşite în timpul mandatului". Dar, pentru moment, Republicanii continuă să poarte singuri în spate complexul eşecului fundamental de la 11 septembrie 2001.

Presa (inclusiv cea moderat spre liberală) a amplificat mesajul negativ, isterizant şi critic la adresa lui Obama. Iar publicul american s-a lăsat, bineînţeles, speriat. Acel public alcătuit din urmaşii celor care, în urmă cu peste 150 de ani, ocupau Vestul realmente Sălbatic, liberi, singuri, fără ajutorul statului, doar cu propria lor puşcă sau Colt-ul personal şi, eventual, cu ajutorul unui şerif ales din chiar mijlocul lor. Dar cine nu s-ar isteriza în locul americanilor de azi, după câte văd la CNN şi ştiu cât de stimată şi iubită e patria lor în lumea islamică, şi nu doar acolo?

În opinia lui Glenn Greenwald, fiecare spaimă nouă, de tip antiterorist, trasă de americanul de rând, îl face pe acesta din urmă să strige: "please, take more of our privacy away; monitor more of our communications; ban more of us from flying; engage in rituals to create the illusion of Strength; imprison more people without charges; take more and more control and power so you can Keep Us Safe."

Frica, imprimată constant de politicieni şi de media, are efect maxim şi te reduce la nivelul mental al unui copil gata să renunţe la a se mai juca liber pe stradă, de teama derbedeului pe care încă nu l-a văzut live, dar care e atât de bine descris de părinţi. În orice societate, panica inoculată cetăţenilor reprezintă mijlocul prin care aceştia sunt dispuşi să cedeze Statului toate drepturile şi libertăţile constituţionale, iar în America acest proces de abandon e în plină desfăşurare.

Culmea, părinţii Constituţiei americane au văzut lucrurile pe dos: "The Constitution is grounded in the premise that there are other values and priorities more important than mere Safety. Even though they knew that doing so would help murderers and other dangerous and vile criminals evaide capture, the Framers banned the Government from searching homes without probable cause, prohibited compelled self-incrimination, double jeopardy and convictions based on hearsay, and outlawed cruel and unusual punishment. That's because certain values -- privacy, due process, limiting the potential for abuse of government power -- were more important than mere survival and safety. A central calculation of the Constitution was that we insist upon privacy, liberty and restraints on government power even when doing so means we live with less safety and a heightened risk of danger and death."

Dick Cheney ar putea răspunde că, la sfârşitul sec.18, americanii cu tricorn îşi scriau Constituţia fără a fi capabili să anticipeze terorismul global de astăzi. OK. Nicio problemă. Dacă e aşa, atunci vreau să vă văd - deocamdată pe ăia care locuiţi în SUA - cum o să vă simţiţi când vă intră poliţia în casă fără mandat, când veţi putea fi reţinuţi oriunde, oricând şi oricât, doar pentru că ar exista suspiciunea că purtaţi ceva letal în lenjeria de corp. Aşa arată şi la asta duce isteria antiteroristă.

În ediţia online de ieri a lui New York Times, David Brooks constata că "At some point, it’s worth pointing out that it wasn’t the centralized system that stopped terrorism in this instance. As with the shoe bomber, as with the plane that went down in Shanksville, Pa., it was decentralized citizen action. The plot was foiled by nonexpert civilians who had the advantage of the concrete information right in front of them — and the spirit to take the initiative." Cam aşa arată realitatea antiteroristă. Nu toţi americanii au devenit infantili...


Articolul - la fel de bun - semnat de David Brooks este la http://www.nytimes.com/2010/01/01/opinion/01brooks.html?sudsredirect=true

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare