sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a III-a

Revin la decizia Curţii Supreme referitoare la posibilitatea finanţării nelimitate, de către sectorul privat (cel lucrativ şi cel ne-lucrativ, în egală măsură), a campaniilor electorale din Statele Unite. http://en.wikipedia.org/wiki/Citizens_United_v._Federal_Election_Commission

Mă interesează motivările cuprinse în decizia propriu-zisă şi în cele patru opinii concurente şi/sau separate, în special accentele, tezele, diferenţierile, calificările juridice şi argumentele ce privesc chestiunile de principiu asupra cărora cele două tabere de judecători au concepţii diametral opuse (a se vedea http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-205.ZS.html). Întrucât scriu pe un blog şi nu într-o revistă de drept, prezentarea acestor date, ca şi comentariile mele vor fi departe de orice pretenţie de abordare exhaustivă. Ceea ce urmăresc este să le ofer celor care vizitează blogul o privire - fie şi sumară, dar totuşi de substanţă - asupra modului în care se soluţionează o cauză de contencios constituţional în America. Fiindcă ne poate interesa şi în România.

Textul de lege din U.S. Code care a fost contestat de Citizens United avea următorul conţinut:

2 USC § 441b: "It is unlawful for any national bank, or any corporation organized by authority of any law of Congress, to make a contribution or expenditure in connection with any election to any political office, or in connection with any primary election or political convention or caucus held to select candidates for any political office, or for any corporation whatever, or any labor organization, to make a contribution or expenditure in connection with any election at which presidential and vice presidential electors or a Senator or Representative in, or a Delegate or Resident Commissioner to, Congress are to be voted for, or in connection with any primary election or political convention or caucus held to select candidates for any of the foregoing offices, or for any candidate, political committee, or other person knowingly to accept or receive any contribution prohibited by this section, or any officer or any director of any corporation or any national bank or any officer of any labor organization to consent to any contribution or expenditure by the corporation, national bank, or labor organization, as the case may be, prohibited by this section." (a se vedea http://www.law.cornell.edu/uscode/2/441b.html)

Din cuprinsul deciziei Curţii (adoptată cu majoritatea de 5-4) reţinem următoarele idei:

1. "[...] speech itself is of primary importance to the integrity of the election process, any speech arguably within the reach of rules created for regulating political speech is chilled."

2. "Although the First Amendment provides that “Congress shall make no law … abridging the freedom of speech,” §441b’s prohibition on corporate independent expenditures is an outright ban on speech, backed by criminal sanctions."

3. "Premised on mistrust of governmental power, the First Amendment stands against attempts to disfavor certain subjects or viewpoints or to distinguish among different speakers, which may be a means to control content. The Government may also commit a constitutional wrong when by law it identifies certain preferred speakers. There is no basis for the proposition that, in the political speech context, the Government may impose restrictions on certain disfavored speakers."

4. "The Court has recognized that the First Amendment applies to corporations, e.g., First Nat. Bank of Boston v. Bellotti , 435 U. S. 765 , and extended this protection to the context of political speech, see, e.g., NAACP v. Button , 371 U. S. 415."

5. "Political speech is “indispensable to decisionmaking in a democracy, and this is no less true because the speech comes from a corporation.” Bellotti, supra, at 777 (footnote omitted)."

6. "All speakers, including individuals and the media, use money amassed from the economic marketplace to fund their speech, and the First Amendment protects the resulting speech. Under the antidistortion rationale, Congress could also ban political speech of media corporations. Although currently exempt from §441b, they accumulate wealth with the help of their corporate form, may have aggregations of wealth, and may express views “hav[ing] little or no correlation to the public’s support” for those views. Differential treatment of media corporations and other corporations cannot be squared with the First Amendment , and there is no support for the view that the Amendment’s original meaning would permit suppressing media corporations’ political speech."
7. "Political speech is so ingrained in this country’s culture that speakers find ways around campaign finance laws. Rapid changes in technology—and the creative dynamic inherent in the concept of free expression—counsel against upholding a law that restricts political speech in certain media or by certain speakers. In addition, no serious reliance issues are at stake. Thus, due consideration leads to the conclusion that Austin should be overruled. The Court returns to the principle established in Buckley and Bellotti that the Government may not suppress political speech based on the speaker’s corporate identity. No sufficient governmental interest justifies limits on the political speech of nonprofit or for-profit corporations."

8. "Courts, too, are bound by the First Amendment . We must decline to draw, and then redraw, constitutional lines based on the particular media or technology used to disseminate political speech from a particular speaker."

9. "For almost three decades thereafter, the Court did not reach the question whether restrictions on corporate and union expenditures are constitutional. See WRTL , 551 U. S., at 502 (opinion of Scalia , J.). The question was in the background of United States v. CIO , 335 U. S. 106 (1948) . There, a labor union endorsed a congressional candidate in its weekly periodical. The Court stated that “the gravest doubt would arise in our minds as to [the federal expenditure prohibition’s] constitutionality” if it were construed to suppress that writing. Id. , at 121. The Court engaged in statutory interpretation and found the statute did not cover the publication. Id. , at 121–122, and n. 20. Four Justices, however, said they would reach the constitutional question and invalidate the Labor Management Relations Act’s expenditure ban. Id. , at 155 (Rutledge, J., joined by Black, Douglas, and Murphy, JJ., concurring in result). The concurrence explained that any “ ‘undue influence’ ” generated by a speaker’s “large expenditures” was outweighed “by the loss for democratic processes resulting from the restrictions upon free and full public discussion. [...] The dissent concluded that deeming a particular group “too powerful” was not a “justificatio[n] for withholding First Amendment rights from any group—labor or corporate.” Id. , at 597.”

10. When Buckley identified a sufficiently important governmental interest in preventing corruption or the appearance of corruption, that interest was limited to quid pro quo corruption. See McConnell , supra , at 296–298 (opinion of Kennedy , J.) (citing Buckley, supra, at 26–28, 30, 46–48); NCPAC, 470 U. S. , at 497 (“The hallmark of corruption is the financial quid pro quo: dollars for political favors”); id. , at 498. The fact that speakers may have influence over or access to elected officials does not mean that these officials are corrupt: “Favoritism and influence are not . . . avoidable in representative politics. It is in the nature of an elected representative to favor certain policies, and, by necessary corollary, to favor the voters and contributors who support those policies. It is well understood that a substantial and legitimate reason, if not the only reason, to cast a vote for, or to make a contribution to, one candidate over another is that the candidate will respond by producing those political outcomes the supporter favors. Democracy is premised on responsiveness.” McConnell , 540 U. S., at 297 (opinion of Kennedy , J.). Reliance on a “generic favoritism or influence theory . . . is at odds with standard First Amendment analyses because it is unbounded and susceptible to no limiting principle.” Id. , at 296. The appearance of influence or access, furthermore, will not cause the electorate to lose faith in our democracy. By definition, an independent expenditure is political speech presented to the electorate that is not coordinated with a candidate. See Buckley , supra , at 46. The fact that a corporation, or any other speaker, is willing to spend money to try to persuade voters presupposes that the people have the ultimate influence over elected officials. This is inconsistent with any suggestion that the electorate will refuse “ ‘to take part in democratic governance’ ” because of additional political speech made by a corporation or any other speaker. McConnell , supra , at 144 (quoting Nixon v. Shrink Missouri Government PAC , 528 U. S. 377, 390 (2000) )."

În legătură cu libertatea de expresie, în Primul Amendament la Constituţia SUA stă scris: "Congress shall make no law [...] abridging the freedom of speech, or of the press." Atât. De aceea, jurisprudenţa a avut menirea, de-a lungul a două secole, să decidă ce se înţelege prin "speech". Întrucât contenciosul constituţional se întemeiază pe valori - politice şi de altă natură - conceptul a primit înţelesuri diferite, în funcţie de concepţiile, interesele şi valorile împărtăşite de judecători la un moment dat. Exprimarea ideilor politice reprezintă cel mai important element al Primului Amendament, neînregistrând vreo dificultate în a fi subsumat noţiunii de "speech", dar alte conduite sau expresii (de pildă, pornografia) au fost impuse împotriva multor opoziţii bazate pe valorile predominante, la un moment dat, în societate.

Ne-am obişnuit să afirmăm că libertatea de exprimare priveşte gândurile, opiniile, credinţele şi libertatea creaţiilor de orice fel. Uneori, însă, uităm că toate acestea se exprimă prin viu grai, scris, imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Altfel spus, în absenţa acestor "medii", un gând, o opinie sau o creaţie nu înseamnă nimic, întrucât publicul nu le va putea cunoaşte, evalua şi - eventual - valida, iar respectiva libertate constituţională va rămâne, în felul acesta, fără finalitate. Utilizarea acestor medii costă, fie că vorbim despre o editură care publică o creaţie literară, sau despre un post de televiziune unde persoanele pot să-şi expună convingerile politice. Banii devin, astfel, un mediu care facilitează exprimarea, iar, în concepţia judecătorilor majoritari, banii - în acest context special - trebuie să se bucure de protecţia Primului Amendament.

Dincolo de asta, decizia pune un accent pe egalitatea în drepturi - un principiu în baza căruia subiectele de drept aflate în situaţii de fapt identice trebuie să se bucure de un tratament juridic identic. Nu doar persoanele fizice, dar şi subiectele colective de drept (chiar dacă sunt doar ficţiuni juridice) beneficiază, în acest sens, de un drept la liberă exprimare. În contextul de faţă, dacă banii sunt folosiţi ca un mijloc în exprimarea opţiunilor politice, atunci, atât cetăţenii, cât şi persoanele juridice pot "investi" în campaniile electorale. Evident, însă, cu o mai mult decât semnificativă diferenţă de resurse şi de impact. Practic, prin invalidarea constituţională a lui 2 USC § 441b, decizia majoritară a refuzat să admită atenuarea capacităţii de influenţare pe care persoanele juridice înzestrate cu putere financiară o pot avea asupra procesului electoral, ignorând realitatea inegalităţii de ordin material, care ar fi putut justifica un tratament juridic diferenţiat între persoane fizice şi persoane juridice. În felul acesta, cei 5 judecători au optat pentru o uniformitate între cele două categorii de beneficiari ai libertăţii de exprimare. Or, uniformitatea este contrară egalităţii în drepturi, egalitate ce implică însă dreptul la diferenţă pentru situaţii care, prin natura lor, nu sunt identice - adică, în speţă, puterea financiară diferită a celor ce îşi exercită libertatea de expresie politică în campaniile electorale.
Probabil că argumentul expus în fugă şi neconvingător la pct.[7] a contat în opţiunea pentru soluţia uniformităţii: faptul că dezvoltarea tehnologică şi identificarea unor medii noi, destinate comunicării opţiunilor politice, determină oricum ocolirea legislaţiei de reglementare restrictivă a contribuţiilor financiare în campanii. De asemenea, cred că a contat şi argumentul extras din opinia separată evocată la pct.[9], conform cu care răul ce ar putea fi generat de forţa financiară prin care s-ar "cumpăra" un politician este mai mic decât afectarea procesului democratic rezultată din restricţiile legale impuse asupra dezbaterilor politice libere. Manevra celor 5 judecători de astăzi a fost în orice caz abilă, întrucât au citat şi s-au întemeiat în argumentarea lor pe o opinie minoritară formulată, printre alţii, de ultra-liberalul judecător din acea vreme, William O. Douglas.

La pct.[10], judecătorii majoritari exprimă teza potrivit căreia, oricât de mulţi bani ar băga o persoană juridică în campania unui candidat, în cele din urmă electoratul va avea ultimul cuvânt şi va alege ceea ce va considera că este în concordanţă cu interesul său, iar nu neapărat cu cel al finanţatorului. Este o idee care înzestrează votantul (american) cu o supra-maturitate politică şi o impecabilă informare asupra problemelor dezbătute în campanie, astfel încât orice încercare de manipulare a sa prin clipuri şi alte publicaţii electorale, ori prin false argumente exprimate de candidatul masiv finanţat de corporaţii, nu-i va putea altera convingerea politică deja formată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare