marți, 5 ianuarie 2010

Mai rezistă America la tăvăleală?


E ţara superlativelor şi dispune de cea mai puternică forţă militară din istorie. Bugetul militar al SUA e mai mare decât cel rezultat din cumulul banilor cheltuiţi de toate celelalte ţări în domeniul militar. În mod normal, soldatul american n-ar trebui să întâmpine probleme în nicio misiune. Şi, în bună măsură, aşa şi este. Iugoslavia, Irak, Iran - puse cu botu' pe labe, instalate marionete americane la putere. Punct. Se pregătesc Iran, Yemen (mă rog, aici americanii deja au rezolvat treaba la vârf), poate Siria, dacă nu se potoleşte. Mai e şi Coreea de Nord pe listă. În Sudan, nu prea ţine, fiindcă e sferă de influenţă chineză, şi n-au decât să moară ăia ca muştele în Darfur, americanii nu ştiu să se pună, în principiu, decât cu unii mai slabi decât ei. Cu China ar trebui să joace cam în aceeaşi ligă, dar ştiu că şi-ar rupe dinţii. Nu riscă nimeni un conflict la nivelul ăsta.

Problemele vin abia în faza post-cucerire. Exceptând Serbia, unde băieţii de acolo nu mai au vână deloc şi s-au resemnat (minus atentatul reuşit împotriva lui Zoran Gingici), afganii, irakienii şi, să nu uităm, somalezii, veniţi cu toţii de prin peşteri, chiar se pun cu maşina de război cu stele şi dungi. Şi le iese. Şi nu pricep de ce. Cu cea mai bună instruire militară posibilă - mai nou, inclusiv în materie de contra-insurgenţă - americanii ar trebui să-i facă să plângă. Aiurea!

Low-tech în deşert şi în munţi, şi mai low-tech când călătoresc cu avionul (apropo de cazul recentului "chiloţist"), oamenii cavernelor creează totuşi un spectaculos disconfort militar, informativ şi politic la Washington. După figura chiloţilor cu dinamită, retorica Republicanilor i-a ras câteva procente lui Obama la capitolul "job approval", panica şi hei-rupismul au cuprins aeroporturile, cele 16 servicii de informaţii coordonate de Director of National Intelligence sunt blamate fiindcă au desconsiderat reinventarea lenjeriei de corp de către unii la care nici nu te aştepţi să poarte aşa ceva, de prăpădiţi ce sunt, iar armata pregăteşte pedepsirea a 30.000 de soldaţi cu cel puţin un tur în Afganistan. Nu mai vorbesc de penibila auto-contrazicere a fetei cu nume de napolitană de la conducerea Securităţii Patriei: secvenţa 1 - "sistemul a funcţionat", secvenţa 2 - "sistemul n-a funcţionat". Dar parcă tot n-a coborât la contra-performanţa lui Tom Ridge, unul din predecesorii ei din vremea lui Bush, care, anul trecut, a recunoscut că jongla cu nivelul de alertă teroristă după cum îi dicta Biroul Oval, în funcţie de interesele politice de moment.

Cel mai mult începe să mă deranjeze nu atât incompetenţa americanilor (politicieni, armată, servicii secrete) - fiindcă nimeni nu e perfect -, ci atitudinea lor de plângăcioşi, de fricoşi, de femei jignite.

După ce Obama le-a dat satisfacţie în discursul de la Oslo, preluându-le vocabularul belicos, după ce a decis trimiterea unui nou contingent militar în teritoriul talibanilor, după ce dă asigurări, prin tot felul de jocuri de cuvinte, că vor mai sta în Irak încă n ani, după ce refuză să se atingă de Guantanamo, continuând, prin Departamentul Justiţiei, să susţină poziţiile lui Ashcroft, Gonzales şi Mukasey, din timpul lui Bush, în toate procesele care au legătură cu deţinuţii de acolo, Republicanii îi reproşează acum nerecunoaşterea retorică a faptului că America se află în război (?!?!?!?!). Şi dacă ar declara în fiecare dimineaţă aşa ceva, ce s-ar întâmpla oare? N-ar mai fi venit nigerianul cu chiloţii plini de plastic făcut să explodeze? Ar capitula talibanii? Ahmadinejad s-ar sinucide?

Oamenii ăştia uită că au început două războaie pe care nu reuşesc să le câştige, chiar şi atunci când dau cu gura? Fiindcă risipă de cuvinte, începând cu formula "make no mistake" repetată până dincolo de nivelul penibilului, Bush şi Cheney au făcut din plin, dar, în afară de spânzurarea lui Saddam şi uciderea a doi-trei vice-lideri din uriaşa rezervă de cadre Al-Qaeda, n-au produs nimic.

La Washington, solidaritatea politică, pe temele fundamentale, nu există. Pe de o parte, îi reproşează lui Obama că n-are stofă şi nu se califică pentru un Nurnberg american, unde nişte tipi ca Cheney şi Rumsfeld (cu toate relele pe care le au în spate, şi despre care s-au publicat cărţi, cu fapte, acte şi martori) ar fi vedete incontestabile; în schimb, Republicanilor le stă pe vârful limbii să afirme deschis că îi doresc lui Obama un atentat terorist ("on his watch"), ca să fie egalitate de puncte şi să-l vadă făcut praf. Ăştia nu pricep că sunt cu toţii, Democraţi şi Republicani, în aceeaşi barcă, pentru simplul motiv că există o singură Americă, indiferent de polarizarea politică la care s-a ajuns acolo, iar teroriştii - cu sau fără chiloţi pe ei - chiar nu fac o distincţie între Obama şi Cheney. Pentru că sfidarea teroristă la adresa Americii s-a produs încă de pe vremea lui Carter (asaltul asupra ambasadei SUA de la Teheran) şi a continuat cu Reagan (atacarea bazei militare americane din Beirut). Asta ca să împărţim lucrurile frăţeşte, între cele două partide.

La Washington, astăzi, Puterea se comportă ca un primar de Bucureşti peste care a dat zăpada, prinzându-l nepregătit, iar Opoziţia se văicăreşte din pricina aceleaşi ninsori.

E un simptom politic pe care-l văd proiectat şi asupra armatei. Încă din vremea lui Clinton, în Iugoslavia sau Somalia, soldaţii americani care aveau ghinionul să fie capturaţi (şi lăsaţi în viaţă) de inamic erau priviţi la Washington ca ostatici, nu ca prizonieri de război (?!?!?!?!). Ostatici sunt femei, copii, bărbaţi - cu toţii civili. Care aşteaptă să fie salvaţi. Asta atunci când Washington-ul acceptă să negocieze cu teroriştii. Pe planeta asta, obligaţia oricărui militar căzut prizonier este să evadeze cu prima ocazie. La americani, militarul "ostatic" devine figură de "Breaking News", aşteptând comod ca inamicul să facă pe el în urma ameninţărilor difuzate de CNN şi să-l elibereze. Apoi ajunge erou de film cu scenarii trase de păr.

La fel ca şi în spionaj (unde excesul de tehnologie şi accentul pus pe SIGINT au sclerozat HUMINT-ul, neglijând formarea agenţilor de teren), în armată, acum, se lucrează cu Unmanned aerial vehicles. Americanilor nu le mai place lupta corp la corp, care îi expune prea mult, astfel încât, la adăpostul alibiului cu tehnologia care salvează vieţi, lansează UAV-uri ce nu disting între talibani şi necombatanţi. Şi apoi se miră când constată că oamenii din peşteri recurg la contra-ofensive sângeroase, după ce o sculă din asta, fără pilot, a căzut peste nişte femei şi copii care nu făceau parte din joc.

Faptul că au devenit leneşi, incompetenţi, vulnerabili, lipsiţi de solidaritate şi incoerenţi în tot ce ar presupune, de fapt, o acţiune întreprinsă cu determinare şi încheiată cu un succes rapid nu priveşte doar America. Mă preocupă şi pe mine, fiindcă ei conduc NATO, iar eu am pretenţia să văd că mă apără, dacă, mâine, Putin, Medvedev sau vreun grup de generali ruşi dopaţi cu votcă decid să ocupe municipiul Iaşi. Şi poate mă trezesc ca nenorociţii ăia din Darfur, şi aflu de la CNN că Washington-ul a decis să fie "pragmatic" şi să nu se amestece. În 2008, când Putin chiar avea chef să-l spânzure pe Saakaşvili, cel mai înălţător moment al replicii americane s-a produs nu pe vreun front, ci în şedinţa Consiliului de Securitate ONU, unde neoconul de origine afgană, Zalmay Khalilzad, ambasadorul SUA la ONU, îi dădea, cu o faţă transpirată, nişte replici nătânge şi crispate reprezentantului Rusiei. Khalilzad era la ani-lumină distanţă de performanţa lui Adlai Stevenson, din timpul Crizei Rachetelor.
În plus, nu sunt deloc pregătit pentru o hegemonie mondială chineză. Nu, mulţumesc!
În al doilea război mondial, soldaţii americani erau masculini, luptau corp la corp, mureau încercând să evadeze, iar dacă Eisenhower nu-i lua comanda lui Patton, ar fi ajuns măcar până la Lvov. Glumesc, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Dar pe vremea aceea ţineau la tăvăleală...

Imaginea, cu o scenă de tăvăleală la rugby (un sport prea frumos pentru a fi practicat de americani), am preluat-o de la http://www.bathrugby.com/images/news/BANAHAN-Falcons0809Web.jpg

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare