vineri, 26 februarie 2010

A rămâne încremenit în campanie electorală

Adică, a nu mai guverna. Sau, în orice caz, a guverna prost şi, oarecum, "în timpul liber". Fiindcă, dacă zilnic rezoluţiile tale de preşedinte sau prim-ministru merg spre consultanţii de imagine şi departamentele de comunicare, în loc să fie îndreptate către ministerele care se ocupă de economie, învăţământ şi sănătate, se cheamă că nu ai încetat campania electorală.

Este sindromul de care, de circa 20 de ani, suferă mai toţi liderii politici din lume, aflaţi formal la guvernare. Intonaţia cu care rostesc o anumită frază dintr-un discurs, cravata purtată cu ocazia unui interviu televizat sau abilitatea de a condensa un mesaj politic într-o declaraţie de presă de 60 de secunde valorează mai mult decât rezistenţa la parcursul legislativ al unui proiect de lege a cărui adoptare fusese promisă în campania electorală.

Ar fi simplu să afirmăm că frenezia campaniei permanente are legătură exclusiv cu dorinţa exagerată de a te menţine la putere. Cred că, mai degrabă, cei de la Putere s-au obişnuit să cultive o teamă patologică faţă de Opoziţia al cărui potenţial perturbator nu se mai rezumă, ca în trecutul nu foarte îndepărtat, la un partid minoritar relativ impotent din punct de vedere politic. Opoziţia reprezintă astăzi un partid + media anti-putere (care încorporează presa clasică şi, cu un impact net superior, publicaţiile electronice inclusiv blog-urile, unde, alături de o mână de ziarişti, vin şi înjură, mai din topor sau cu un oarecare talent, diverşi oameni dintre care mulţi nici n-au intrat vreodată într-o cabină de vot). Cu toate aceste noi resurse disponibile, opoziţia stricătoare de imagine 24 de ore, în timp real, dă de mâncare la falanga specialiştilor în comunicare, al căror interes pentru concretizarea programului de guvernare e aproape egal cu zero.

Ca de obicei, America oferă, şi în această privinţă, modelul invidiat şi copiat de mai tot restul lumii. "Majority Say Obama Is Better at Campaigning Than Governing". Asta rezultă dintr-un sondaj de dată foarte recentă, ale cărui rezultate şi comentarii pe marginea lor se găsesc la http://www.politicsdaily.com/2010/02/25/majority-say-obama-is-better-at-campaigning-than-governing/

Astăzi, sondajul l-a vizat pe Obama. Nu cred că altul în locul lui - Democrat sau Republican - ar fi produs o impresie diferită la nivelul celor chestionaţi. Fiindcă Opoziţia de care aminteam mai sus - fie ea de Stânga sau de Dreapta - ar fi fost, şi în cazul altor figuri aşezate în Biroul Oval, la fel de generatoare de angoase insuportabile, pe care doar o campanie axată pe tema realegerii le-ar mai fi putut atenua. Mă gândesc, de pildă, că, pe timpul lui GW Bush, eficienţa pe teren a armatei americane, în Irak şi Afganistan, privită ca o componentă a guvernării, s-a situat sub nivelul campaniei media de sub bagheta lui Karl Rove, campanie a cărei percutanţă a ţinut la respect Opoziţia liberală şi a facilitat neoconservatorilor un al doilea mandat consecutiv la Casa Albă.

Imaginea a fost preluată de la http://www.thelogofactory.com/logo_blog/v5.0_images/president-logos-2008.jpg

miercuri, 24 februarie 2010

Nu Obama e bolşevicul de la Washington

Aerul rarefiat al intoleranţei politice maxime poate fi respirat azi în aproape întreg Partidul Republican din SUA.

Ultimele 12 luni au demonstrat ca nivelul obstrucţiei politice exercitată de un partid de opoziţie poate atinge culmi pe care, de pildă, comuniştii români din 1945 nici nu le visau; fără nicio importanţă dacă, astfel, un Legislativ şi un Executiv ajung să fie nefuncţionale în cel mai inoportun moment istoric posibil.

În alegerile prezidenţiale din 194o, Franklin Delano Roosevelt l-a învins pe JohnMccain-ul de atunci, Republicanul de pe Wall Street Wendell Willkie (la noi, n-a auzit nimeni de numele lui, dar nu asta contează), în urma unei crunte campanii electorale negative pe care Republicanii înţeleseseră atunci s-o orchestreze. America a intrat apoi în război, dar Willkie şi Republicanii nu l-au sabotat pe Preşedinte, nu i-au blocat Congresul şi n-au vânat greşelile militare ale lui Eisenhower şi MacArthur. Dimpotrivă, Willkie l-a sprijinit deschis pe Roosevelt.

Sărim in 2009. Recesiune, şomaj, americani aruncaţi din case, bonus-uri nesimţite pe Wall Street. Ceva ce echivalează cu un al 2-lea Război Mondial pe chiar teritoriul SUA. Obama însă nu poate fi pus lângă Roosevelt, cu Nobelul lui cu tot; îi despart anvergura politică a unui tip cu aproape patru mandate de Preşedinte. La fel, Republicanii lui Wilkie n-au nimic în comun cu ultraconservatorii zombie ai anilor 2009-2010, care au expropriat partidul în propriul lor folos. Inteligenţa politică a unui conservator (deloc moderat) de talia lui Newt Gingrich a fost exmatriculată din partidul ai cărui lideri informali au devenit Dick Cheney şi Rush Limbaugh, un fel de Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi de la noi.

Pe când era vicepreşedinte, Cheney avea o vorba: "Reagan proved that deficits don't matter." (http://www.washingtonpost.com/wpdyn/content/blog/2005/09/21/BL2005092101053_2.html)

S-a înşelat, deoarece de pe vremea lui Reagan - nu a lui GW Bush - a început să se strice America. Acum, încremenit în opoziţie, Cheney a lansat strategia obstrucţionistă care se cheamă "America şi restul lumii, mai ales, nu contează! N-are decât să se aleagă prafu' de tot, dar trebuie să revenim la putere, altminteri o să fiu chemat să dau extemporale la Departamentul Justiţiei." În consecinţă, nimeni nu mişcă în partid, nu există concesii, nu se iau prizonieri, iar Obama (atunci când nu se împuşcă singur în picior, ca prostu') trebuie prejudiciat politic cu orice prilej.

Eu cred că Obama e într-adevăr socialist, dar asta nu-l ajută cu nimic. În schimb, sigur nu e bolşevic. Pentru că, dacă Obama ar fi lucrat cu instrumentele lui Lenin, fiecare membru al Partidului Democrat s-ar fi trezit în ceafă cu revolverul lui Felix Dzierżyński, votând toată legislaţia iniţiată de Casa Albă, media şi propaganda progresistă ar fi mâncat conservatori pe pâine, punând presiune zilnică pe votul fiecărui Republican din Congres, în loc să reacţioneze mereu ca proasta la aberaţiile de pe Fox News, iar, după primul an, Obama şi-ar fi rezolvat toată agenda politică internă. Cu un Obama leninist, intolerant şi maximalist în spinare, Partidul Republican ar fi realizat conexiunea dintre propriul său bot şi propriile sale labe. În schimb, ştim ce s-a întâmplat. Cu stilul ezitant de care nu va scăpa nici într-un al doilea mandat, Obama nu se califică nici măcar pentru statutul de utecist.

Totuşi, abia ieri, Republicanii au pus secera şi ciocanul pe culoarea roşie ce reprezintă emblema partidului. Proaspătul senator de Massachusets, Scott Brown - cel care le-a suflat Democraţilor locul semi-centenar deţinut în Senat de familia Kennedy, spărgând, în felul acesta, super-majoritatea de 60 de mandate ce-i erau necesare lui Obama ca să-şi treacă legislaţia prin camera superioară a Congresului - a făcut o inteligentă mişcare politică ÎN BENEFICIUL PROPRIULUI PARTID, votând în favoarea unui proiect de lege Democrat privind locurile de muncă. Nu numai că le-a refăcut Democraţilor - doar pentru acest moment legislativ - supra-majoritatea de 60 de voturi, dar a mai tras după el voturile a încă 4 (patru) senatori Republicani.

Indiferent de motivaţiile de ordin personal, gestul lui Scott Brown nu reprezintă o concesie pentru Democraţi, ci o excelentă lovitură de imagine în favoarea Republicanilor care, în toamnă, nu vor putea recuceri Congresul cu nebuni şi primitivi din specia Sarah Palin. Ca şi la prezidenţiale, voturile decisive sunt depozitate la independenţi şi indecişi, iar ele vor fi acordate acelor Republicani capabili să ofere raţiune şi pragmatism, fără să fie intoxicaţi de paseism, anti-comunism şi Revoluţia din 1776. Scott Brown a demonstrat ieri că reflexele (auto)distructive ale partidului său pot fi ţinute sub control, iar ceea ce a scris pe pagina sa de pe Facebook face parte dintr-o cu totul altă gramatică politică decât cea exersată de radicalii paleo-conservatori: “I came to Washington to be an independent voice, to put politics aside, and to do everything in my power to help create jobs for Massachusetts families. This Senate jobs bill is not perfect. I wish the tax cuts were deeper and broader, but I am voting for it because it contains measures that will help put people back to work. I hope for improvements in that process going forward.” În plus, Brown a obţinut o preţioasă victorie politică personală, indicându-le Democraţilor că, de acum înainte, voturile lui şi ale celor pe care îi poate aduce alături de majoritate COSTĂ POLITIC. Aşa încât, în viitor, vor fi constrânşi să negocieze cu el, iar nu cu liderul minorităţii Republicane din Senat.

Pe Facebook, Scott Brown are peste 200.000 de suporteri. La ora la care scriu, 1.2oo dintre aceştia au pus semnul "Like" sub declaraţia lui, citată mai înainte. Din cele peste 2.ooo de comentarii la declaraţie, multe put a bolşevism şi a conservatorism retardat, chiar dacă, aparent, cele două categorii sunt contradictorii. De exemplu: "So what kind of backroom deal did you get to stab the American people in the back? How good is that Obama/taxpayer money? Maybe you can buy a new truck. A Toyota I hope." Sau: "Hope has disappeared....it took you less time then Obama to become a traitor to the people who backed you.You like the California Gov. are nothing more than a democrat in Repulican clothing....sad....this had nothing to do with creating jobs....and using more money we have to borrow from China....you, sir, should be ashamed."

Sau: "You are an independent, Mr. Brown? I thought you were a Republican. I am very dissappointed in your vote. Do you not understand the reason you got voted in was to stop the spending in Washington? If you think you wil be relected in 2012 you got another thing coming. I guess you have no spine. The only positive comments here on your vote are from Democrats."

Asta e de la un conservator ceva mai citit: "Et tu, Scott? So quickly you've been duped by the Democrat liberal sirens? Get a conservative grip, sir!"

Şi, ca o concluzie: "NOBODY likes a Traitor. NOT EVEN the other side."

Asta e. Scott Brown a ales calea lui Zinoviev, Kamenev şi Buharin. Dar, ca să semene cu Stalin, Dick Cheney are totuşi nevoie de o mustaţă.


Despre Wendell Willkie, informaţii la http://en.wikipedia.org/wiki/Wendel_Willkie

luni, 22 februarie 2010

Când le e prea ruşine să te invadeze, creează pretexte

E vorba despre Statele Unite. În Irak, armata americană s-a deplasat numai după ce comandantul suprem şi consilierii săi politici au construit teoria cu armele de distrugere în masă şi pretinsele încercări ale lui Saddam Hussein de a procura oxid de uraniu din Niger. Falsuri absolute, după cum s-a demonstrat abia ulterior.

În materia asta, americanii se găsesc într-o companie selectă. Pentru a invada Polonia, în 1939, Hitler a alcătuit un comando polonez din deţinuţi de drept comun şi a simulat un atac asupra postului de radio din Gleiwitz. Iar sovieticii au intrat în Cehoslovacia (1968) şi Afganistan (1979), după ce le-au ordonat cozilor de topor de care dispuneau în cele două ţări să ceară intervenţia Armatei Roşii. Prea multă falsă pudoare în pregătirea unei agresiuni, în condiţiile în care, ulterior, se lasă oricum cu mult, prea mult sânge...

Pentru invadarea Cubei (care nu s-a mai produs. Deocamdată), americanii au dat dovadă de mult mai multă fantezie. În martie 1962, şefii statelor majore reunite ale forţelor armate americane au elaborat un Memorandum pentru ministrul apărării, Robert McNamara, purtând titlul Justification for US Military Intervention in Cuba. Pe militarii-şefi ai Americii i-a dus mintea la propunerea unor pretexte apte să creeze, la nivelul opiniei publice din SUA şi din lume, temeiul pentru o invazie în ţara vecină pe care o scăpaseră ca fraierii printre degete. La fel cum avea să se întâmple cu Iranul, cincisprezece ani mai târziu. Materialul fusese cerut de unul dintre cei mai puternici oameni de la acea dată din Pentagon, care, în pofida unui grad militar redus, conducea Operaţiunea politico-militară "Mongoose" îndreptată împotriva lui Castro, avusese un trecut spectaculos în Vietnam şi urma să deţină - susţin surse încă insuficient confirmate de documente istorice - rolul principal în organizarea asasinării lui J.F. Kennedy, la Dallas, în toamna lui 1963. Mă refer la Edward G. Lansdale.

Iată câteva mostre de pretexte, la pag. 11 şi următoarele din formatul pdf al documentului, accesibil la http://www.gwu.edu/~nsarchiv/news/20010430/northwoods.pdf :

1. aruncarea în aer a unui vas american în Golful Guantanamo, pentru a da vina pe Cuba;
2. organizarea unor acţiuni teroriste ca din partea comuniştilor cubanezi în Miami şi chiar Washington;
3. doborârea unui avion american de pasageri de către un fals avion militar cubanez.

Toate aceste acţiuni ar fi urmat să fie puse în practică de către CIA şi Pentagon.

Pe document nu se regăseşte nicio rezoluţie a lui McNamara ori a lui Kennedy. Nu rezultă cine a văzut şi cine a ales să nu dea curs propunerilor gândite de militari. Nu ştim nici astăzi din ce cauză SUA a evitat invadarea Cubei, reuşind, în schimb, să cucerească state situate dincolo de oceane şi continente.

Unei super-puteri care trăieşte din invazii nu-i poţi face morală şi n-o poţi trage la niciun tip de răspundere, deoarece disproporţia uriaşă dintre propria sa putere militară şi cea a unei organizaţii internaţionale cu pretenţii de impunere a dreptului internaţional face imposibilă îndeplinirea condiţiei fundamentale de aplicare a sancţiunii legale: dezarmarea şi lipsirea de libertate a agresorului.

Ce putem face, în schimb, este să citim cu atenţie asemenea documente (declasificate în prezent), să le înţelegem esenţa şi să cunoaştem bine contextul istoric în care au fost produse. Şi, poate, în felul acesta, atunci când - să zicem - un avion de pasageri al unei ţări NATO va fi doborât de o rachetă trasă dinspre litoralul iranian al Golfului Persic (Doamne fereşte!), să nu ne repezim să credem că Teheranul (aflat actualmente în vârful listei de agresiuni a Washington-ului) e chiar atât de inconştient încât să le ofere unora ocazia de a-l bombarda înapoi spre epoca de piatră...

Chestia cu doborârea unui avion civil în Golf chiar s-a petrecut. În 1988. Zborul Iran Air 655. Racheta fusese lansată de pe vasul american, purtător de rachete AEGIS, USS Vincennes. Detalii la http://en.wikipedia.org/wiki/Iran_Air_Flight_655

Informaţii despre Ed Lansdale şi Robert McNamara, la http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Lansdale şi http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_McNamara
Operaţiunea Mongoose este detaliată la http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Mongoose

Imaginea provine de la http://www.iainclaridge.co.uk/blog/wp-content/uploads/1109/cia_manual1.jpg

sâmbătă, 20 februarie 2010

Torture News 18 - John Yoo e doar un biet lăutar, nu un criminal

N-am mai scris de ceva timp despre cei doi "îngeri ai torturii", John Yoo şi Jay Bybee, din pixurile cărora au ieşit avizele de legalitate (Torture Memos) prin care Waterboarding-ul a dobândit statut constituţional şi legal.

Un raport dat publicităţii de Departamentul Justiţiei analizează prestaţia celor două consilieri juridici, astfel cum a fost oglindită în avizele sus-menţionate. Concluzia: "the lawyers who gave legal justification to the Bush administration’s brutal interrogation tactics for terrorism suspects used flawed legal reasoning but were not guilty of professional misconduct." Adică, deşi au scris avizele ca nişte lăutari, totuşi nu au comis abateri de la regulile profesiei. Felicitări!

De menţionat că raportul a respins concluziile formulate de compartimentul de etică profesională din cadrul Departamentului Justiţiei, potrivit cărora "two department lawyers involved in analyzing and justifying waterboarding and other interrogation tactics — Jay S. Bybee, now a federal judge, and John C. Yoo, now a professor at the University of California, Berkeley — had demonstrated “professional misconduct.” It said the lawyers had ignored legal precedents and provided slipshod legal advice to the White House in possible violation of international and federal laws on torture."

Raportul a analizat, totodată, felul în care Yoo a oferit justificarea pentru puterile prezidenţiale războinice depline. Un extras din raport (reprodus la http://www.huffingtonpost.com/2010/02/19/justice-department-report_n_469608.html) ni-l arată pe Yoo zicând că Preşedintele SUA (Atenţie! Bush, Obama şi oricare altul în viitor) are dreptul să ordone raderea unei localităţi cu populaţie civilă care opune rezistenţă armată.

Totuşi, cvasi-exonerarea celor doi nu înlătură dubiile privind constituţionalitatea şi legalitatea torturilor practicate de Bush. Intrigat de concluziile raportului, preşedintele Comisiei Juridice din Senat, democratul Patrick Leahy, face acum ceea ce a evitat (sau a fost constrâns să evite) timp de un an, şi anume, să aducă problema legalităţii avizelor în cadrul unor audieri publice. Prin urmare, pe o cale ocolită - cea a discuţiei asupra profesionalismului celor doi jurişti -, s-ar ajunge la o anchetă senatorială (politică) cu privire la torturi, justificarea, ordonarea şi exectuarea acestora. Adică, exact ceea ce Dick Cheney voia să preîntâmpine.

Detalii, precum şi link-urile către raportul Departamentului Justiţiei şi documentele conexe, se găsesc la http://www.nytimes.com/2010/02/20/us/politics/20justice.html

marți, 16 februarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a V-a

Urmează opinia concurentă semnată de Antonin Scalia, cel mai citit, rafinat, caustic şi fundamentalist dintre cei patru judecători conservatori ai Curţii Supreme. http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-205.ZC1.html

Scalia critică, de fapt, opinia separată a judecătorilor liberali, fără a se concentra, în mod propriu-zis, asupra completării argumentelor la opinia majoritară, ceea ce indică, probabil, nevoia de a reduce cât mai mult din ecoul celor afirmate de minoritari. Dar despre viziunea liberalilor asupra acestei speţe voi discuta într-o postare viitoare.

Parcurgând ceea ce a scris Scalia, parcă citesc manifestul unui jurist liberal (în sensul apartenenţei la Stânga politică), profund ataşat de semnificaţiile şi ramificaţiile diverse ale libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este conţinută în Primul Amendament la Constituţie: "The dissent says that when the Framers “constitutionalized the right to free speech in the First Amendment, it was the free speech of individual Americans that they had in mind.” Post, at 37. That is no doubt true. All the provisions of the Bill of Rights set forth the rights of individual men and women—not, for example, of trees or polar bears. But the individual person’s right to speak includes the right to speak in association with other individual persons."

Extinderea drepturilor şi libertăţilor fundamentale asupra persoanelor juridice reprezintă un subiect ceva mai controversat în sistemul constituţional american, jurisprudenţa relativ săracă din această materie neconturând - cel puţin până la Citizens United v. FEC - un precedent solid şi necontestat. Tocmai această lacună a fost speculată, în speţă, de minoritari. În schimb, în Europa, problema a fost tranşată demult, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacrând şi acoperirea persoanelor juridice.

"But to return to, and summarize, my principal point, which is the conformity of today’s opinion with the original meaning of the First Amendment . The Amendment is written in terms of “speech,” not speakers. Its text offers no foothold for excluding any category of speaker, from single individuals to partnerships of individuals, to unincorporated associations of individuals, to incorporated associations of individuals—and the dissent offers no evidence about the original meaning of the text to support any such exclusion. We are therefore simply left with the question whether the speech at issue in this case is “speech” covered by the First Amendment . No one says otherwise. A documentary film critical of a potential Presidential candidate is core political speech, and its nature as such does not change simply because it was funded by a corporation. Nor does the character of that funding produce any reduction whatever in the “inherent worth of the speech” and “its capacity for informing the public,” First Nat. Bank of Boston v. Bellotti , 435 U. S. 765, 777 (1978) . Indeed, to exclude or impede corporate speech is to muzzle the principal agents of the modern free economy. We should celebrate rather than condemn the addition of this speech to the public debate."

Să reţinem faptul că una din particularităţile conservatorismului adoptat de Antonin Scalia o constituie interpretarea originalistă a Constituţiei, adică raportarea strictă la ceea ce au gândit Părinţii Constituţiei americane în sec.18 (cu care Scalia totuşi nu a fost contemporan, şi care nici nu i-au trimis mesaje de pe lumea cealaltă), atunci când au scris Legea fundamentală. Originalismul este adesea legat de textualism, practic, de interpretarea literală a textului constituţional, un instrument de lucru care ignoră raţiunea, finalitatea şi contextul istoric al normei. Prin aceste modalităţi de interpretare a Constituţiei, juriştii de orientare conservatoare tind să "îngheţe" prevederile constituţionale la nivelul sec.18, negându-le orice dinamică şi descurajând ceea ce am putea numi o interpretare "creatoare" a Legii fundamentale, aptă să genereze drepturi şi libertăţi noi (de ex., dreptul femeii la întreruperea cursului sarcinii sau ocrotirea sferei private) din rândul celor pre-existente, dar întemeiate pe concepţii filozofice şi viziuni juridice moderne. Această orientare opusă poartă numele de Living Constitution şi urmăreşte adaptarea dispoziţiilor din Constituţie la evoluţia societăţii, în sferele ei deopotrivă materiale şi spirituale.

Ar fi multe de spus în legătură cu aceste două viziuni opuse, dar probabil că elementul esenţial care le caracterizează ar putea fi extremismul, astfel încât, fiecare luată şi aplicată separat este de natură să ducă la interpretări juridice eronate şi la consecinţe sociale cel puţin discutabile.

Dacă citim cu atenţie cel de-al doilea citat din opinia concurentă a lui Scalia, vom remarca o uşoară abandonare a concepţiei originaliste. Astfel, în 1791, atunci când a fost adoptat Primul Amendament, proaspăta republica era dominată nu de subiecte colective de drept (în niciun caz, de corporaţii şi sindicate), ci de persoane fizice care, chiar dacă se asociau, o făceau în modalităţi informale, nedând naştere la ficţiunea legală numită "persoană juridică". În aceste condiţii, doar o interpretare axată pe teza "Constituţiei vii" poate duce la concluzia că, deşi, la început, indivizii erau principalii beneficiari ai libertăţii de exprimare, totuşi, odată cu dezvoltarea societăţii americane - îndeosebi pe latura sa economică - mecanismele legale care i-au fost ataşate au permis constituirea masivă de subiecte colective de drept, a căror prezenţă în mediul juridic implică - pe lângă interpunerea în schimburile comerciale - şi participarea la schimbul de idei. O afirmă şi Scalia, atunci când scrie - cu temei - că "to exclude or impede corporate speech is to muzzle the principal agents of the modern free economy. We should celebrate rather than condemn the addition of this speech to the public debate." Într-adevăr, economia liberă modernă (nu cea din 1791) a adăugat - şi, cred eu, va mai aduce - alţi titulari ai libertăţii de exprimare, pe care nu ştiu dacă Părinţii Fondatori i-au avut în vedere...

Profilul lui Scalia poate fi documentat la http://en.wikipedia.org/wiki/Antonin_Scalia. Despre textualism, originalism şi Constituţia vie, se pot găsi resurse la http://en.wikipedia.org/wiki/Originalism, http://en.wikipedia.org/wiki/Textualism şi http://en.wikipedia.org/wiki/Living_Constitution

Imaginea vine de la http://lawyersusaonline.com/dcdicta/files/2007/10/antonin_scalia-photograph1.jpg

luni, 15 februarie 2010

CHENEY: "I was a big supporter of waterboarding."

Cred că Dick Cheney trăieşte o plăcere specială, atunci când ignoră sfaturile avocaţilor săi. Asta apropo de titlul postării, care citează o afirmaţie neechivocă făcută de Cheney, ieri, pe ABC.

La tâmpenia rostită de Cheney, cred că Obama - în calitatea pe care o deţine, de cel mai înalt funcţionar american însărcinat cu impunerea legii federale - ar putea replica (dacă ar vrea):
"You have the right to remain silent. Anything you say can and will be used against you in a court of law. You have the right to an attorney. If you cannot afford an attorney, one will be appointed to you. Do you understand these rights as they have been read to you?"

Ceva nou se arată în retorica fundamentalist-războinică a lui Cheney: dacă, până acum, accentele critice la adresa lui Obama privind războiul şi terorismul erau exprimate într-un limbaj prudent, degajat de termeni şi expresii ce ar fi putut părea necontrolate, sălbatice şi apte să-i aducă deservicii majore lui Cheney, demonizându-l şi mai mult, ieri am constatat că fostul vice nu se jenează deloc să-şi arate totala indiferenţă faţă de suferinţa unui om - fie el un terorist patentat sau doar un fraier agăţat prin deşert şi forţat să locuiască la Guantanamo.

Niciodată, în timpul fostei Administraţii, în discursurile lui Bush şi Rice (care erau principalele feţe publice ale războiului) nu întâlneai formulări contraproductive din punctul de vedere al PR-ului, şi nu auzeai texte care să sugereze răzbunarea sângeroasă sau victoria cu orice preţ. Politica anti-teroristă a Biroului Oval trebuia să pară întemeiată pe ideea de justiţie şi să-i vizeze doar pe terorişti şi pe cei care îi susţineau deschis, spre a se contura astfel profilul unei super-puteri umane, drepte, înţelepte, ale cărei acţiuni se subordonau exclusiv valorilor morale universale. Ori de câte ori li se reproşau abuzurile de la Guantanamo, ei răspundeau ca din pistol "America doesn't torture!", iar cuvântul "Waterboarding" - atât de agreat de criticii liberali - era evitat cu grijă şi substituit cu "enhanced interrogation techniques." Nimic nu trebuia să indice vreo plăcere faţă de utilizarea unor astfel de metode (nici, cel puţin, preluarea cuvântului impus de Stânga), iar atunci când erau presaţi să admită că "Waterboarding"-ul constituia o formă de tortură, recurgeau la arsenalul de sofisme şi eufemisme ale cărui resurse se epuizau însă cu fiecare dezbatere publică.

Niciodată, înainte şi după ianuarie 2009, Bush, Rice şi Rumsfeld n-au susţinut că erau fani ai torturii. Cum n-a făcut-o nici Cheney, de altfel. Ar fi fost autogolul penibil, atât de aşteptat de Democraţi, înscris, nu din careul de 6 m, cum se întâmplă la fotbal, atunci când fundaşii se află sub o presiune extremă, ci de la 50 de m, de către un jucător complet aiurit, care uită la ce poartă trebuie să atace. Ar fi fost un dezastru PR incomparabil mai mare decât orice efort de anihilare a contestărilor Stângii şi de decredibilizare a politicilor lui Obama.

Acum pare să nu mai conteze. Să cred că Cheney a atins faza în care admite - fie şi implicit - că nu mai are nimic de pierdut? Şi, pentru ca i-am amintit pe cei cu care, în trecut, făcuse echipă: de ce se remarcă Bush, Rice şi Rumsfeld printr-o tăcere asurzitoare? De ce nu-şi susţin public colegul pentru care atacul este - de peste un an - cea mai eficientă apărare şi ultimul obstacol ce-l mai desparte de bancheta din stânga a unei săli de tribunal? Fiindcă Bush (în calitate de fost Preşedinte şi fost comandant suprem al armatei), iar nu vicepreşedintele (a cărui unică atribuţie constituţională o reprezintă exercitarea votului decisiv în caz de balotaj, în Senat), ar fi trebuit să fie primul apărător public al politicii Administraţiei sale. Dar poate tocmai inversarea acestor roluri în atacurile mediatice de după ianuarie 2009 proiectează imaginea liderului real al Statelor Unite din cele două mandate despre care noi credeam că fuseseră atribuite de electorat lui George Bush.

Surprind, în contextul celor de mai sus, două răspunsuri date în interviul de ieri, care se distanţează net de mindset-ul politic al lui Dick Cheney.

Mai întâi, un bizar dos de palmă aplicat peste botul vedetei politice a ultraconservatorilor, Sarah Palin, care, într-un discurs recent, îl impingea pe Obama la război împotriva Iranului. Replica lui Cheney: "I don't think a president can make a judgment like that on the basis of politics. The stakes are too high, the consequences too significant to be treating those as simple political calculations. When you begin to talk about war, talk about crossing international borders, you talk about committing American men and women to combat, that takes place on a plane clear above any political consideration."

Iar apoi, întrebat despre decizia lui Obama, susţinută şi de Şeful Statelor Majore Reunite, amiralul Mike Mullen, în sensul de a permite homosexualilor să servească în forţele armate, fără a-şi mai ascunde opţiunile sexuale, Cheney a răspuns: "Twenty years ago, the military were strong advocates of "don't ask/don't tell," when I was secretary of defense. I think things have changed significantly since then. I see that Don Mullen -- or Mike Mullen, the chairman of the Joint Chiefs of Staff, has indicated his belief that we ought to support a change in the policy. So I think -- my guess is the policy will be changed. [...] I think the society has moved on. I think it's partly a generational question. I say, I'm reluctant to second-guess the military in this regard, because they're the ones that have got to make the judgment about how these policies affect the military capability of our -- of our units, and that first requirement that you have to look at all the time is whether or not they're still capable of achieving their mission, and does the policy change, i.e., putting gays in the force, affect their ability to perform their mission? When the chiefs come forward and say, "We think we can do it," then it strikes me that it's -- it's time to reconsider the policy. And I think Admiral Mullen said that."
Două răspunsuri valorând cât două avalanşe politice aruncate peste convingerile celor din Ultra-Dreapta americană, şi tot atâtea concesii nesperate făcute Stângii radicale din partea liderului informal al Opoziţiei Republicane. Aşezate pe cântar, alături de afirmarea vocaţiei de"Waterboarder" (care, în realitate, îi strică şi mai mult imaginea), s-ar părea că Cheney ar fi dispus la deal-uri politice, pentru a evita extemporalele date în prezenţa vreunui procuror federal.
Dar, aşa cum nici acum nu ştim cu exactitate în ce măsură există o suprapunere între conducătorul real al Statelor Unite şi titularul postului de Preşedinte, e greu să speculezi cu privire la adversităţile adevărate şi cele simulate din politica americană, la cine sunt "băieţii răi" şi care sunt cei ce trebuie să pară "buni", la ce rol joacă, în realitate, zănatica de Sarah Palin, dacă Cheney trăieşte, de fapt, o dramă personală sau dacă este cu adevărat intangibil, şi de ce este nevoie de o divizare tot mai adâncă a societăţii americane...

Transcrierea interviului acordat de Dick Cheney poate fi accesată la http://abcnews.go.com/print?id=9818034, iar poza este împrumutată de la http://davidwmsims.files.wordpress.com/2009/02/dick-cheney.jpg
UPDATE:
Despre efectele juridice ale autodenunţului public care-l are autor pe Dick Cheney, privitor la practicile de tortură ordonate de Casa Albă şi săvârşite de alţii situaţi pe etajele inferioare ale ierarhiei Administraţiei, Scott Horton se întreabă: "What prosecutor can look away when a perpetrator mocks the law itself and revels in his role in violating it? Such cases cry out for prosecution. Dick Cheney wants to be prosecuted. And prosecutors should give him what he wants." A se vedea Does Dick Cheney Want to Be Prosecuted?, la http://www.harpers.org/archive/2010/02/hbc-90006558

Iar la întrebarea mea din postare, legată de faptul dacă Cheney se ştie intangibil, aşa încât îşi îngăduie luxul să admită public instigarea la comiterea unei infracţiuni, Glenn Greenwald răspunde: "Because he knows there will never be any repercussions, that he will never be prosecuted no matter how blatantly he admits to these serious crimes. He's taunting the Obama administration and the DOJ: not only will I not hide or apologize, but I will proudly tout and defend my role in these crimes, because I know you will do absolutely nothing about it, even though the Attorney General and the President themselves said that the act to which I'm confessing is a felony. Does anyone doubt that Cheney's assessment is right? And isn't that, rather obviously, a monumental indictment of most everything?" A se vedea Dick Cheney's taunting, la http://www.salon.com/opinion/greenwald/2010/02/16/cheney/index.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

Trist e faptul că Greenwald nu-şi duce raţionamentul mai departe, fiindcă mi-ar fi plăcut să-l văd îngrozindu-se de realitatea că sistemul de justiţie american a ajuns o glumă în faţa lui Dick Cheney. Pe bune, acum, şi-l putea imagina cineva pe Nixon apărând la televizor, fălindu-se, cu un zâmbet în colţul gurii, că a ordonat urmărirea şi compromiterea lui Daniel Ellsberg? Cam în câte minute credeţi că s-ar fi autosesizat un procuror federal prin 1972, dacă ar fi asistat în prime-time la un asemenea autodenunţ?

duminică, 14 februarie 2010

Joe Biden: "Dick Cheney's a fine fellow" (????)

Joe Biden a tras ieri un interviu pe Meet The Press:

DAVID GREGORY: "Let me ask you about some of the criticism that's been leveled at this Administration by former Vice President Dick Cheney. He has argued that this Administration has failed to treat the fight against terrorists as war. He cites the decision related to Khalid Sheik Muhammad to offer him a civilian trail as one example. Giving the Christmas Day Bomber the privileges of the American criminal justice system is another example. The decision to shut down the Guantanamo Bay prison. What do you say?"

VICE PRESIDENT JOE BIDEN: "Let me choose my words carefully here. Dick Cheney's a fine fellow. He's entitled to his own opinion. He's not entitled to rewrite history. He's not entitled to his own facts..."

Mă, băiatule, tu eşti în toate minţile??? În ultimii 5 ani, la voi în America, s-au scris teancuri de cărţi, de investigaţie jurnalistică, bazate pe documente autentice şi mărturii incontestabile ale unor oameni cu nume, prenume şi foste funcţii deţinute în Administraţia Bush (ceea ce arată că, spre deosebire de Nixon, ăştia de acum nici măcar nu s-au străduit să şteargă urmele, atât de siguri erau că nimeni nu le va putea face nimic). Sunt cărţi care atestă că ceea ce a pus la cale şi a executat Dick Cheney, direct sau prin interpuşi, e încadrabil în legea voastră penală şi reduce "Watergate"-ul lui Nixon la nivelul unei parcări interzise!!!

De ce nu se aud vocile lui Bush, Condi Rice, Dick Rumsfeld, Doug Feith, Richard Perle sau Paul Wolfowitz în apărarea lui Cheney? De ce nu afirmă ei, ritos, că "Dick Cheney's a fine fellow"? De ce le e teamă?

Iar, în legătură cu a doua afirmaţie a lui Biden despre fostul vicepreşedinte: "He's entitled to his own opinion." Bineînţeles că are dreptul la opinie. În depoziţia dintr-un proces penal. Asistat de un avocat. În sistemu' ăla de justiţie după care e căzută în cap toată lumea aparent primitivă de pe planetă.


De la Bush, la Obama, şi înapoi

1. "Waterboarding-ul e tortură!" (la audierile din Comisia juridică a Senatului, pentru confirmarea în funcţia de ministru al justiţiei)

2. "Reprezentanţii Administraţiei Bush trebuie anchetaţi în legătură cu torturile şi celelalte abuzuri ordonate şi comise în combaterea terorismului."

3. "Juriştii Casei Albe şi ai Ministerului Justiţiei care au avizat legalitatea torturilor vor fi anchetaţi."

4. "Vom judeca un terorist implicat în atentatele din 11 septembrie, nu pe sistemul abuziv al fostei Administraţii, în faţa unei comisii militare, ci prin aplicarea procedurii penale ordinare, în sfera de competenţă teritorială a organelor penale federale din New York."

5. "Juriştii Casei Albe şi ai Ministerului Justiţiei care au avizat legalitatea torturilor au comis doar mici abateri şi vor primi o mustrare disciplinară."

6. "Vom judeca teroristul implicat în atentatele din 11 septembrie, cu aplicarea procedurii penale ordinare, dar în alt oraş decât New York, având în vedere raţiuni de securitate."

7. "At the end of the day, wherever this case [al teroristului de la pct.4 şi 6] is tried, in whatever forum [procesual penal sau militar], what we have to ensure is that it's done as transparently as possible and with adherence to all the rules," [Eric] Holder [ministrul justiţiei de la Washington] told The Washington Post. "If we do that, I'm not sure the location or even the forum is as important as what the world sees in that proceeding."

Punctele 1 - 7 de mai sus reflectă scăderea graduală a proteinelor politice, observabilă la nivelul muşchilor politici cu care au fost înzestraţi de natură Obama şi ministrul său de justiţie, Eric Holder. Ceva care a plecat de la "Vom face praf politica lui Bush!" şi a ajuns la "Bush n-a fost chiar atât de idiot..."

Atunci, de ce dracu' v-a mai ales şi v-a mesianizat lumea pe voi?

Nu ştiu ce reprezintă tot mai frecventele cedări politice acceptate de Obama: 1) compromisuri calculate pentru obiective conjuncturale mai importante, 2) faptul că nu el conduce Casa Albă, ci altcineva, al cărui nume nu s-a aflat pe buletinul de vot în 2008, 3) e, pur şi simplu, prostănac...

Indiferent de motive, cea mai bună concluzie îi aparţine unui comentator de pe Huffington Post, pe care o reproduc aici:

"If America isn't up to it, maybe we should outsource our justice system."

Ştirea din care am extras declaraţia lui Eric Holder se găseşte la http://www.huffingtonpost.com/2010/02/13/ksm-trial-white-house-inc_n_461650.html, şi poartă inspiratul titlu KSM Trial: White House 'Increasingly Unsure' How To Proceed

vineri, 12 februarie 2010

Joe McCarthy vs. Joe Welch, acum 55 de ani

În secolul trecut, în anii '50, angoasa la modă din SUA nu era cea teroristă, cu actori non-statali şi pacheţele de antrax, ci isteria invaziei comuniste, gata să vină peste Pacific sau Atlantic, în funcţie de scurtătura pe care aveau de gând s-o folosească sovieticii.

Desigur, URSS-ul avea deja cai troieni infiltraţi în America, o mulţime, unii dintre ei - comunişti pe faţă, alţii - mult mai periculoşi, ascunşi, veninoşi şi insidioşi, parazitând Hollywood-ul, guvernul, armata etc, denumiţi, generic, "Card-carrying Communists", pe româneşte - duşmani ai poporului. A fost perioada în care americanii au avut propriii lor turnători (se speculează că John Wayne, Walt Disney şi Ronald Reagan ar fi scris texte demne de un CNSAS pe invers), propria lor poliţie politică - House Committee on Un-American Activities (din Camera Reprezentanţilor), şi foarte specificul lor inchizitor anti-comunist, senatorul Joseph McCarthy (foto, cel din stânga).

Nu cred neapărat în teorii ale conspiraţiei, dar, în acea perioadă de încălzire a Războiului Rece, SUA ar fi fost condusă de 12 persoane (Preşedintele neintrând în rândurile lor) care i-ar fi trasat lui McCarthy sarcina să facă lucruri similare cu cele pe care Dick Cheney avea să le practice 1/2 de secol mai târziu: să-i sperie pe americani, să-i pună pe unii dintre ei pe veritabile liste negre şi să-i facă trădători. Indiferent dacă misiunea o primise de la nu ştiu ce structură ocultă sau dacă ascensiunea lui s-a datorat împrejurărilor obiective rezultate din felul în care luase sfârşit al doilea război mondial, McCarthy a anchetat oameni turnaţi de colegii, rudele şi prietenii lor, le-a distrus carierele, reputaţia, viaţa şi, în instanţă finală, credinţa în libertatea de gândire şi de exprimare - aia din America -, plus ce mai scrie pe la http://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_McCarthy

În momentul în care McCarthy a făcut greşeala să se ia de comuniştii din armata americană, cei "12" s-au uitat la ceas, constatând că se făcuse cam târziu. Din vedeta incontestabilă sub aspect moral, "american" şi patriotic, inchizitorul s-a trezit că o ia rapid la vale, suportând o succesivă degradare politică, socială, morală, emoţională şi fizică, murind după patru ani.

În perioada în care începuse să ancheteze militari, umplând paharul răbdării unor americani încă întregi la cap, au existat oameni care au prins curaj, lovindu-l chiar pe terenul lui de joc din Congres. Unul dintre ei fusese Joseph Welch, avocatul angajat de Comandamentul Armatei Terestre, în ancheta ofiţerilor ce avea loc în faţa comisiei senatoriale prezidată de McCarthy.

În plină şedinţă, live şi la o oră de vârf, Joseph Welch l-a băgat în mă-sa pe inchizitor, nu cum am scris eu acum, ci într-un stil academic: "Senator, may we not drop this? We know he belonged to the Lawyers Guild. Let us not assassinate this lad further, Senator. You've done enough. Have you no sense of decency, sir? At long last, have you left no sense of decency? [...] If it were in my power to forgive you for your reckless cruelty I would do so. I like to think that I am a gentle man but your forgiveness will have to come from someone other than me."

Dacă vreţi să auziţi dicţia şi intonaţia cu care a spus-o, şi dacă vă interesează gradul de penibil înregistrat de reacţia lui McCarthy, urmăriţi clipul.







Era să uit: comuniştii n-au ajuns şi nu vor ajunge niciodată la putere în America. De unde ştiu asta? Fiindcă, mai târziu, un tip de nivelul lui Ronald Reagan a putut să devină Preşedintele SUA.


Astăzi, când Dick Cheney aşteaptă, cu speranţă şi încredere, următorul atac terorist de amploare împotriva Statelor Unite, se mai trezeşte câte unul dintre numeroşi continuatori ai lui Joseph Welch, ca să-i tragă una peste bot în ziare, pe bloguri sau în talk show-uri.

Despre Welch, câteva repere biografice, la http://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_N._Welch


Fotografiile au fost preluate de la http://www.coverbrowser.com/image/life/923-1.jpg şi http://www.yale.edu/terc/democracy/may1text/images/McCarthyandCohen.jpg

Atenţie! Mesajul lui Council on Foreign Relations despre Iran

Foarte scurt, bogat în substanţă şi fără echivoc în privinţa directivelor adresate lui Obama.

Postat ieri pe site-ul lui Council on Foreign Relations, mesajul semnat de chiar preşedintele C.F.R., Richard Haass (foto), este următorul:

"This administration has devoted enormous time to crafting U.S. policy toward Afghanistan. Yet what happens in Iran promises to be far more consequential for U.S. national security. It is time to adopt an "Iran First" American foreign policy, one that makes promoting political change in Iran the priority it deserves to be."

Deci, adio, Afganistan! Ochii pe Iran! Un mesaj mai explicit decât acesta ar fi probabil o insultă la adresa lui Obama. Oricum, indicaţiile preţioase se respectă, nu se mai dezbat.

Spre deziluzia romanticilor politici, Council on Foreing Relations a decretat că "Iran's future is unlikely to be determined on the streets of Tehran this month, the thirty-first anniversary of the revolution that ousted the Shah and brought Islamic rule to Iran. Neither the Revolutionary Guard nor the Green Movement is in a position to deliver a knockout blow to the other." Ceea ce indică: 1) informarea perfectă a CFR-ului asupra raporturilor reale de putere de la Teheran (contrar celor scrise în postarea mea anterioară) şi 2) posibilitatea ca jocurile dintre cele două părţi să se facă la masa verde (aici, "verdele" fiind o metaforă plurivalentă).

Cuvintele cele mai tari din mesaj sunt cele în care Richard Haass sugerează o acţiune sancţionatorie americană, desfăşurată în dispreţul ONU, element ce reprezintă o dovadă rară de radicalism în analizele şi recomandările C.F.R., motiv pentru care şi trebuie luat cu atât mai mult în serios: "This argues for assisting the Green Movement so that it can maintain access to the Internet, introducing (if need be without the blessing of the UN Security Council) additional sanctions aimed at the Revolutionary Guard, and aligning U.S. rhetoric with what Iranians themselves are saying in the streets of their country--that it's time for a reform of political rights and an end to economic mismanagement."

Şi acum să vedem ce se întâmplă în continuare...

Mesajul lui Haass se poate citi integral la http://www.cfr.org/publication/21419/putting_political_change_in_iran_first.html

Imaginile s-au preluat de la http://www.shatteringdenial.com/images/06/haas0603.jpg şi http://www.landor.com/one/lib/images/cases/cases2007a/6264-main.675w.jpg
UPDATE:
Reorientarea subită a lui Richard Haass în privinţa Iranului datează de vreo 3 săptămâni. Vina mea!
Într-un articol publicat în Newsweek - Enough Is Enough
Why we can no longer remain on the sidelines in the struggle for regime change in Iran
- Haass, un realist convins, afirmă net: "I've changed my mind. The nuclear talks are going nowhere. The Iranians appear intent on developing the means to produce a nuclear weapon; there is no other explanation for the secret uranium-enrichment facility discovered near the holy city of Qum. Fortunately, their nuclear program appears to have hit some technical snags, which puts off the need to decide whether to launch a preventive strike. Instead we should be focusing on another fact: Iran may be closer to profound political change than at any time since the revolution that ousted the shah 30 years ago."
Uşurinţa cu care a formulat ultima frază indică, pesemne, doza suficientă de informaţii corecte de care dispune asupra situaţiei interne din Iran. Întrucât, mai departe, susţine că "Supreme Leader Ayatollah Ali Khamenei has lost much of his legitimacy, as has the "elected" president, Mahmoud Ahmadinejad. The opposition Green Movement has grown larger and stronger than many predicted." Cam prea general, totuşi. Şi cam prea multă retorică de provenienţă neoconservatoare...
Urmează alte indicaţii preţioase, nu neapărat neoconservatoare în substanţa lor şi în retorica menită a le sprijini, dar suficient de determinate şi atent formulate: "Just as important as what to do is what to avoid. Congressmen and senior administration figures should avoid meeting with the regime. Any and all help for Iran's opposition should be nonviolent. Iran's opposition should be supported by Western governments, not led. In this vein, outsiders should refrain from articulating specific political objectives other than support for democracy and an end to violence and unlawful detention."
Iar concluzia, chiar dacă departe de "hai să-i bombardăm!", subliniază abandonarea realismului practicat, de regulă, de Haass: "This process is underway, and while it will take time, it promises the first good chance in decades to bring about an Iran that, even if less than a model country, would nonetheless act considerably better at home and abroad. Even a realist should recognize that it's an opportunity not to be missed."
Până să văd cum vor reacţiona Casa Albă şi Hillary, tare m-ar interesa o ieşire publică a lui Henry Kissinger...

Pariuri despre Iran

La Teheran a reînceput nebunia. Fenomenul născut anul trecut, în vară, imediat după alegerile care l-au reconfirmat pe Ahmadinejad la putere, se reproduce tocmai acum, în momentul aniversar al revoluţiei islamice (al naibii să fie el de moment!), iar nu peste două luni sau în urmă cu două săptămâni.

Cât e scenariu şi regie extra-iraniană, şi cât reprezintă consecinţa obiectivă a unor stări de lucruri interne ce nu mai pot fi tolerate - sunt elemente pe care nu ni le relevă nici live blogging-ul unora de la Teheran şi nici comentariile pretins informate ale altora. Se va profila, din nou, paradigma "mişcării anticomuniste" (nici măcar în sens de simplă analogie, ci chiar cu tendinţa de a-l identifica pe Ahmadinejad cu Jaruzelski, iar ideologia oficială a statului cu prelungirea Capitalului lui Marx), fiindcă unii oameni vor să creadă în romantisme de tip Havel sau Walessa, chiar dacă la Teheran, cei din stradă, s-ar tăvăli de râs dacă ar auzi varianta asta. "Cei din stradă", manipulaţi sau nu, conştienţi de ceea ce fac ori dimpotrivă, sunt, probabil, singurii care ştiu despre ce e vorba în propria lor ţară. Anul trecut, Robert Baer, ex-agentul CIA de teren, specializat în Iran, afirma tranşant, împotriva curentului celor ce se considerau iniţiaţi, că "habar n-avem ce se petrece, în realitate, acolo!"

Stephen Walt reia, la rândul lui, teza precarităţii informaţiilor referitoare la ceea ce se derulează, în timp real, la Teheran (apropo, de ce naiba doar în Capitală, nu şi în restul unui stat care are 60 de milioane de locuitori???), făcând o constatare interesantă: "An individual’s true beliefs are a form of private information, and there’s no way of knowing whether someone who is expressing support for the regime is revealing their true beliefs or not. Even a large anti-government rally doesn’t reveal very much about what the people who stayed home are thinking, or how participants or bystanders would react in the event of either a crackdown or concessions by the ruling party."
Sau ceva de genul dialecticii dintre factorul subiectiv şi cel obiectiv în materie de revoluţii: "In short, we are dealing with a situation where information is scarce, biased, and likely to be interpreted for us in various self-serving ways. In light of this unavoidable uncertainty, the smart bet is still to assume the regime will hang on and base U.S. policy on that assumption, while remaining alert for signs that the assumption is incorrect. Why? Because “hanging on” is what usually happens. Authoritarian regimes have many ways of clinging to power, and even very unpopular governments often prove to be surprisingly durable. The Soviet empire faced revolts in East Germany in 1953, Hungary in 1956, Czechoslovakia in 1968, and Poland in 1980, and it staggered on until 1989. Moreover, it took a new leader chosen by normal procedures (Gorbachev) to begin the revolutionary process. One could say the same for the failed Russian revolution of 1905 or still-born revolutions in Europe in 1848; in both cases governments tottered but did not fall. Big revolutions are relatively rare events, and the precise timing usually takes most observers by surprise, for the reasons noted above."

Iar, în concluzie, Walt scrie: "I continue to fear that we are exaggerating the likelihood of regime change in Iran and exaggerating the strategic benefits it will bring. In other words, we may be falling prey to a lot of wishful thinking, and that’s usually not a good basis for sound policy."
Mi se pare corect. Tot ce putem face e să punem diverse pariuri despre Iran.


Pagina de la Live Blogging, de la Teheran, se găseşte la adresa http://www.huffingtonpost.com/2010/02/11/22-bahman-protests-update_n_458047.html


marți, 9 februarie 2010

Cum te securizezi juridic după ce îţi cumperi un Preşedinte?

În campania din 2008, entităţile de pe Wall Street au băgat mai mulţi bani în etatistul Obama, decât în pretinsul iubitor de piaţă liberă, John McCain. În realitate - şi unul, şi celălalt - nişte populişti cu agende totuşi diferite în chestiuni precum politica externă, drepturile homosexualilor şi asigurările de sănătate, dar gata de obedienţă în faţa giganţilor financiari-bancari.

Contribuţia generoasă a celor din Sodoma şi Gomora capitalistă nu a fost dezinteresată. Donaţiile din campania electorală au ţintit două contraprestaţii fireşti, aşteptate din partea celui ce avea să ocupe Casa Albă: 1) obţinerea unui ajutor financiar masiv din partea Statului, pentru a compensa pierderile dezastruoase din 2007-2008; 2) menţinerea Statului în afara jocului pieţei şi abţinerea de la reglementarea sectorului financiar-bancar, indiferent de consecinţele crizei economice. Aparent, un contract sinalagmatic clasic, însă nereglementat, dar în care părţile se pare că au omis să stabilească expres răspunderea contractuală în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate.

Obama şi-a îndeplinit o parte din obligaţii: echipa de economişti (consilierii de strategie şi executivii din Cabinet) alcătuită după instrucţiunile Wall Street-ului, cu excluderea oricărui keynesian de tip Krugman, promovarea şi adoptarea lui American Recovery and Reinvestment Act of 2009, plus neinvitarea la extemporale şi anchete penale a băieţilor care expediaseră economia mondială spre Groapa Marianelor.

Dar, printre picături, Obama a început să evoce nevoia reglementărilor, să rostească vorbe de duh, gen "mama voastră de bancheri ordinari!", să antagonizeze cele două mari artere ale societăţii americane - Wall Street şi Main Street - şi s-o arunce la înaintare pe profesoara non-politică Elizabeth Warren, cu al ei vis de înfiinţare a unei agenţii destinată protecţiei consumatorului de produse financiare, adică echivalentul operării meselor de ruletă, de către poliţişti angajaţi pe post de crupieri.

Efectul? Potrivit unui articol din New York Times, “If the president wanted to turn every Democrat on Wall Street into a Republican,” one industry lobbyist said, “he is doing everything right.”

Acesta ar fi efectul politic - reorientarea bancherilor către Republicanii ataşaţi principiilor pieţei, acei Republicani care, altfel decât populiştii greţoşi ai lui Sarah Palin, nu obişnuiesc să demonizeze Wall Street-ul şi nu pun sub semnul întrebării (la nicio Tea Party Convention sau la vreo altă orgie demagogică) raportul real de forţe ce trebuie să se menţină în societatea americană, din perspectiva relaţiei capital - muncă. "The only thing more absurd than the Democrats' pretending to be the Populist Party of the People is the Republican Party's doing so", scrie Glenn Greenwald.

Dar recenta înlăturare a ultimului obstacol legal din calea finanţărilor electorale nelimitate (decizia Curţii Supreme în Citizens United v. Federal Election Commission) mă determină să cred că, dincolo de costurile politice ale neîndeplinirii obligaţiilor donatarilor faţă de donatori, s-ar putea să asistăm, în viitorul deloc îndepărtat, la încheierea unor veritabile contracte - cu secţiuni de răspundere, penalităţi, prescripţie şi clauză arbitrală -, de exemplu, între Bank of America şi Scott Brown, noua vedetă politică Republicană. Texte contractuale ce vor reglementa remediile juridice de care ar beneficia BofA, în cazul în care Scott Brown s-ar dovedi culpabil în privinţa neexecutării obligaţiilor la care s-a angajat în schimbul prestaţiilor financiare electorale.

Nu le subestimez deloc capacitatea de a tranzacţiona şi capitaliza inclusiv politicul, intenţiile de subordonare a Constituţiei faţă de înţelegerile private, ca şi orice alt reflex al nebuniei politico-juridice americane, încât să refuz să cred în posibilitatea dezvoltării unei noi sub-ramuri a Dreptului Afacerilor, denumită, de pildă, Political Campaign Transactions and Political Donors' Protection.

Vorbesc destul de serios.

Cele de mai sus au fost inspirate de două articole accesibile la http://www.nytimes.com/2010/02/08/us/politics/08lobby.html?hp şi http://www.salon.com/opinion/greenwald/2010/02/08/wall_street/index.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

Imaginea vine de la http://4uc.org/secure/375/7550180/download/images/contract.jpg

luni, 8 februarie 2010

Atac la consilierii lui Obama

Silviu Brucan i-a numit "yesmeni" şi "sicofanţi." Fiecare şef de stat îi are alături, pentru a-i consulta şi a lua decizii pe baza părerilor lor. Cunoscuţi sub denumirea generică de "consilieri prezidenţiali", ei se pot manifesta în feluri diverse: discreţi sau înnebuniţi după publicitate, credincioşi sau trădători în raport cu şeful lor, eficienţi sau comozi, intriganţi sau cooperanţi. Nu de puţine ori, ajung să fie blestemul unui preşedinte: Nixon a simţit-o pe pielea lui, cu Haldemann şi Ehrlichmann.

Întrucât, altfel decât nişte miniştri, nu se găsesc sub controlul şi cenzura parlamentelor, consilierii prezidenţiali poftesc la ceea ce fac şi fac ceea ce poftesc. În funcţie de gradul de dependenţă al preşedintelui faţă de serviciile lor, până şi acesta ajunge să-i scape de sub control.

La Washington, Obama dispune de propria lui falangă de consilieri: Rahm Emanuel, şeful personalului Casei Albe, David Axelrod şi Valerie Jarret, consilierii politici principali, cu atribuţii inclusiv în zona de comunicare, şi Robert Gibbs, secretarul de presă. Prezenţi alături de el din perioada campaniei şi chiar cu mult timp înainte de 2008, cei patru sunt autorii de fapt ai agendei politice prezidenţiale şi coordonatorii acţiunilor de implemementare a acesteia.

Recent, un articol din Financial Times a aşezat cvartetul sub o lupă atentă şi deloc flatantă, punându-le în spinare nu doar contribuţia esenţială la contraperformanţele lui Obama de până acum, dar şi tendinţa de a se afirma ca supra-miniştri şi autori de decizii definitive şi irevocabile.

Consilierii prezidenţiali ai Casei Albe sunt lipsiţi de statut constituţional. Prestaţia lor - valoroasă sau negativă - se decontează pe nota Preşedintelui. Pretenţia lor de a se situa peste secretarii din Cabinet şi şefii agenţiilor guvernamentale (toţi aceştia fiind supuşi confirmării Senatului) naşte cel puţin conflicte de competenţă şi sustragerea de la controlul Congresului; ceea ce - atunci când treburile se nasolesc - reprezintă o altă lovitură în vinclul porţii lui Obama. În fine, mai rămâne de discutat şi problema dacă Obama îi poate domina sau se lasă complet pe mâna lor.

În articol scrie că: "The White House declined to answer questions on whether Mr Obama needed to broaden his circle of advisers. But some supporters say he should find a new chief of staff. Mr Emanuel has hinted that he might not stay in the job very long and is thought to have an eye on running for mayor of Chicago. Others say Mr Obama should bring in fresh blood. They point to Mr Clinton’s decision to recruit David Gergen, a veteran of previous White Houses, when the last Democratic president ran into trouble in 1993. That is credited with helping to steady the Clinton ship, after he too began with an inner circle largely carried over from his campaign."

Înzestrat inclusiv cu cele mai joase arme de luptă politică, Rahm Emanuel (ca să luăm un singur exemplu) are şanse să devină mâine ceea ce Karl Rove a fost pentru GW Bush: consilierul prezidenţial care şi-a transformat şeful în ţintă de tir cu aer comprimat şi în recordman-ul cotelor de joasă popularitate şi job approval.

Articolul, bazat pe multe informaţii din interiorul Casei Albe, este la http://www.ft.com/cms/s/0/b6b4700a-10fb-11df-9a9e-00144feab49a.html?nclick_check=1

Date despre cei patru există la http://en.wikipedia.org/wiki/Rahm_Emanuel, http://en.wikipedia.org/wiki/David_Axelrod, http://en.wikipedia.org/wiki/Valerie_jarret, http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Gibbs

Poza vine de la http://www.zimbio.com/pictures/mRQ-WaZ4F5x/Obama+Holds+News+Conference+Brady+Press+Briefing/LWD36pXP1AH/Rahm+Emanuel

duminică, 7 februarie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a IV-a

Opinia concurentă reprezintă modalitatea prin intermediul căreia, judecătorii care s-au alăturat opiniei majoritare ţin să-şi exprime un punct de vedere propriu cu privire la motivarea soluţiei cuprinse în decizia majorităţii. În alţi termeni, ei aderă la soluţie, fie pentru că se ghidează după raţiuni juridice diferite, fie pentru că doresc să accentueze anumite aspecte ale soluţiei ori să dezvolte argumentele deciziei majoritare.

În Citizens United v. Federal Election Commission, s-au formulat două opinii concurente. Prima îi aparţine lui John Roberts, preşedintele Curţii Supreme (foto). http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-205.ZC.html

Roberts e descris de mulţi specialişti ca un briliant jurist conservator, iar lectura opiniilor pe care le-a scris pare să-i confirme calităţile. Altfel decât celălalt conservator de forţă al Curţii Supreme, Antonin Scalia (a cărui super-clasă juridică rămâne încă să fie egalată), Roberts are un limbaj echilibrat şi prudent în ceea ce afirmă public, nu în ultimul rând datorită constrângerii impuse de funcţia pe care o deţine, astfel încât conservatorismul său se dovedeşte a fi mai digerabil, fără să fie totuşi unul moderat.

În opinia concurentă pe care a redactat-o în speţă, atenţia lui Roberts se concentrează asupra chestiunii privind încălcarea unui precedent de către Curte. Trebuie precizat că, în Citizens United, Curtea Supremă nu s-a limitat să invalideze un text de lege, dar a şi înlăturat o precedentă decizie de a sa, pronunţată în cauza Austin v. Michigan Chamber of Commerce (1990), în care reţinuse (cu 6 voturi contra 3) ideea fundamentală potrivit căreia "corporate wealth can unfairly influence elections." http://en.wikipedia.org/wiki/Austin_v._Michigan_Chamber_of_Commerce

De regulă, o instanţă judecătorească din orice sistem de drept are dreptul să devieze de la practica sa anterioară, în măsura în care, în legătură cu problema juridică ce a format obiectul unei decizii, s-au profilat, ulterior, noi elemente de fapt şi de drept, ce impun reconsiderarea vechii jurisprudenţe, adică, depăşirea precedentului. În unele state, cum e America, condiţiile devierii de la precedent sunt mai rigide, nefăcând totuşi imposibilă o nouă orientare de speţă. La ei, principiul juridic de menţinere a precedentului se numeşte "Stare Decisis".

Preşedintele Curţii Supreme îşi începe opinia cu o critică a poziţiei exprimată de Federal Election Commission în cadrul procesului:
"The Government urges us in this case to uphold a direct prohibition on political speech. It asks us to embrace a theory of the First Amendment that would allow censorship not only of television and radio broadcasts, but of pamphlets, posters, the Internet, and virtually any other medium that corporations and unions might find useful in expressing their views on matters of public concern. Its theory, if accepted, would empower the Government to prohibit newspapers from running editorials or opinion pieces supporting or opposing candidates for office, so long as the newspapers were owned by corporations—as the major ones are. First Amendment rights could be confined to individuals, subverting the vibrant public discourse that is at the foundation of our democracy.
The Court properly rejects that theory, and I join its opinion in full. The
First Amendment protects more than just the individual on a soapbox and the lonely pamphleteer. I write separately to address the important principles of judicial restraint and stare decisis implicated in this case."

Citind o asemenea introducere, ai senzaţia că a fost scrisă de un judecător liberal, nu de unul conservator. Dar asta e altă temă. În orice caz, mi se pare o motivare excelentă - deşi succintă - la care judecătorii liberali ai Curţii vor putea recurge în viitor, în cauze ce ar viza, de pildă, cenzura blogurilor. Ce poate fi mai frumos decât să te întemeiezi pe o motivare liberală formulată de chiar şeful tău provenit din tabăra conservatoare?

Referindu-se la subiectul Stare Decisis, Roberts evocă atăt dimensiunea sa statică, dar şi cea dinamică:

"Fidelity to precedent—the policy of stare decisis —is vital to the proper exercise of the judicial function. “ Stare decisis is the preferred course because it promotes the evenhanded, predictable, and consistent development of legal principles, fosters reliance on judicial decisions, and contributes to the actual and perceived integrity of the judicial process.” Payne v. Tennessee , 501 U. S. 808, 827 (1991) . For these reasons, we have long recognized that departures from precedent are inappropriate in the absence of a “special justification.” Arizona v. Rumsey , 467 U. S. 203, 212 (1984). At the same time, stare decisis is neither an “inexorable command,” Lawrence v. Texas , 539 U. S. 558, 577 (2003) , nor “a mechanical formula of adherence to the latest decision,” Helvering v. Hallock , 309 U. S. 106, 119 (1940) , especially in constitutional cases, see United States v. Scott , 437 U. S. 82, 101 (1978) . If it were, segregation would be legal, minimum wage laws would be unconstitutional, and the Government could wiretap ordinary criminal suspects without first obtaining warrants."

Din nou, argumentarea lui Roberts, culminând cu ultima frază (în care sunt enumerate câteva din cuceririle constituţionale ale Stângii americane), e un veritabil cadou - sub forma unei opinii de referinţă - de care judecătorii liberali nu pot decât să se bucure. Ataşamentul lui Roberts pentru ceea ce reprezintă dinamica jurisprudenţei, ca efect al dezvoltării societăţii este benefic, dar oarecum curios, cât timp juriştii conservatori sunt recunoscuţi pentru "originalismul" şi "textualismul" cu care interpretează Constituţia, refuzând să treacă dincolo de ceea ce îşi imaginează că "au gândit" autorii legii fundamentale americane în sec.18, precum şi de litera textelor Constituţiei pe care o consideră încremenită la momentul adoptării sale, şi nedestinată conturării unor interpretări noi, adecvate evoluţiei Americii din secolele ce au urmat Revoluţiei din 1776.

Totuşi, Roberts e prea inteligent pentru a fi considerat că face concesii colegilor săi de Stânga. El pune în discuţie Stare Decisis din precedentul Austin, în contextul în care simte nevoia regândirii jurisprudenţei din speţă nu datorită apariţiei unui element obiectiv de noutate, ci în scopul de a corecta o interpretare anterioară eronată a Constituţiei: "When considering whether to reexamine a prior erroneous holding, we must balance the importance of having constitutional questions decided against the importance of having them decided right. As Justice Jackson explained, this requires a “sober appraisal of the disadvantages of the innovation as well as those of the questioned case, a weighing of practical effects of one against the other.” [...] In conducting this balancing, we must keep in mind that stare decisis is not an end in itself. It is instead “the means by which we ensure that the law will not merely change erratically, but will develop in a principled and intelligible fashion.” Vasquez v. Hillery , 474 U. S. 254, 265 (1986) . Its greatest purpose is to serve a constitutional ideal—the rule of law. It follows that in the unusual circumstance when fidelity to any particular precedent does more to damage this constitutional ideal than to advance it, we must be more willing to depart from that precedent."

Prin urmare, în 1990, când Curtea s-a pronunţat în speţa Austin, ea ar fi judecat greşit: "First, as the majority explains, that decision was an “aberration” insofar as it departed from the robust protections we had granted political speech in our earlier cases. Ante , at 39; see also Buckley , supra ; First Nat. Bank of Boston v. Bellotti , 435 U. S. 765 (1978) . Austin undermined the careful line that Buckley drew to distinguish limits on contributions to candidates from limits on independent expenditures on speech." [...] To the extent that the Government’s case for reaffirming Austin depends on radically reconceptualizing its reasoning, that argument is at odds with itself. Stare decisis is a doctrine of preservation, not transformation. It counsels deference to past mistakes, but provides no justification for making new ones. There is therefore no basis for the Court to give precedential sway to reasoning that it has never accepted, simply because that reasoning happens to support a conclusion reached on different grounds that have since been abandoned or discredited.
Doing so would undermine the rule-of-law values that justify stare decisis in the first place. It would effectively license the Court to invent and adopt new principles of constitutional law solely for the purpose of rationalizing its past errors, without a proper analysis of whether those principles have merit on their own. This approach would allow the Court’s past missteps to spawn future mistakes, undercutting the very rule-of-law values that stare decisis is designed to protect.


Argumentarea nu e deloc rea şi probează ingeniozitatea juridică "marca John Roberts". Dar, aşa cum arătam, pentru exact aceleaşi raţiuni ca acelea citate mai sus, consolidate însă prin semnătura celui mai înalt judecător al Statelor Unite, o majoritate liberală formată, în viitor, cu concursul centristului Kennedy, va putea valida/invalida legi şi/sau decizii judecătoreşti, într-o manieră aptă să servească agenda constituţională liberală.

De accea, consider că, în măsura în care hotărârea în Citizens United s-a vrut a fi un ajutor dat Republicanilor (teză în care nu cred neapărat, fiindcă de efectele deciziei se vor bucura şi Democraţii, alături de sponsorii lor mari), sacrificiul a fost unul considerabil, deoarece majoritarii au folosit argumente şi temeiuri constituţionale extrase nu atât din arsenalul judiciar-ideologic conservator, cât mai cu seamă din cel liberal.

Informaţii despre Roberts, Scalia şi Stare Decisis, la http://en.wikipedia.org/wiki/John_G._Roberts, http://en.wikipedia.org/wiki/Scalia şi http://en.wikipedia.org/wiki/Stare_decisis

Fotografia este de la http://www.jillstanek.com/archives/roberts%204%20portrait.jpg

miercuri, 3 februarie 2010

Prostia s-a numit "Bush", indecizia se numeşte "Obama"

În nesfârşita competiţie "Cântarea anti-terorismului", a cărei unică miză o reprezintă - cum e şi normal - ocuparea Biroului Oval şi nicidecum siguranţa americanului din avioane, mall-uri sau de pe stradă, "proştii" concurează cu "indecişii".

Când spun "proşti", folosesc un eufemism menit să-i desemnze pe cei care au procedat la încălcarea programatică a Constituţiei, desfiinţarea lui Habeas Corpus, nesocotirea secretului corespondenţei şi al comunicaţiilor electronice, suspendarea legii şi a sistemului de justiţie pentru anumite categorii de persoane, războaie preventive împotriva oricărei ţări enervante şi multe alte alte lucruri pe care încă nu le ştim. "Proştii" susţin că tocmai prostia cu care au fost înzestraţi a permis Statelor Unite să suporte doar o singură acţiune teroristă de proporţii (cea din 11 septembrie), în vreme ce astăzi, în era "ezitanţilor", nişte chiloţi bine cusuţi ai unui stagiar de la Al-Qaeda ar fi putut-o facilita pe cea de-a doua. Strategia prostiei, aplicată timp de 8 ani, a menţinut America în aceeaşi stare nervoasă de "cetate asediată", chiar dacă armatele ei de ocupaţie au mult de lucru pe alte continente.

Când mă refer la "ezitanţi", am în vedere o Administraţie a cărei echilibristică între promisiuni electorale radicale şi trasul cu ochiul la "prostia" predecesorilor nu face decât să amplifice paranoia nesiguranţei americanilor în faţa unei pericol despre al cărui potenţial real publicul nu ştie absolut nimic în afara afirmaţiilor lui Dick Cheney referitoare la faptul că practica torturii ar fi dejucat "multe" tentative de atentate teroriste.

"Ezitantul" a promis închiderea lui Camp Delta de la Guantanamo, sistarea extrădărilor ilegale efectuate în scop de tortură şi angajarea răspunderii penale a celor vinovaţi de crearea unui mecanism aflat în proximitatea crimelor de război. Dar o asemenea serie de măsuri fără drept de apel ar fi trebuit să fie însoţită de:

a) formularea unei noi strategii pentru misiunile comunităţii de informaţii în materie de anti-terorism;

b) deplasarea resurselor financiare dinspre ocupaţia militară de uzură din Irak şi Afganistan către unităţile de informaţii anti-teroriste, cu scopul desfăşurării acţiunilor apte să anticipeze mişcări de genul celor în care a fost implicat teroristul cu explozibil în chiloţi sau agentul dublu care a luat cu el pe lumea cealaltă 7 agenţi CIA din Afganistan;

c) stabilirea statutului juridic al teroriştilor în faţa autorităţilor americane, în tot ceea ce înseamnă drepturi şi obligaţii procesuale, plecând de la decizia Curţii Supreme în cauza Boumediene v. Bush;

d) adoptarea unor reguli clare în privinţa interogatoriilor aplicate teroriştilor, şi delimitarea acestor proceduri de orice practici ilegale.

În toată această arie de teme, Obama a avut ezitări continue, care au fost, ulterior, reproduse, la o scară şi mai mare, de autorităţile însărcinate cu anihilarea actelor teroriste.

Postarea lui Jeff Stein de pe HuffPost reflectă impecabil şi, totodată, penibil starea de lucruri din zona securităţii naţionale. Nu numai că indecizia lui Obama i-a compromis propriile intenţii legaliste (privite, în prezent, ca expresii de slăbiciune, nicidecum ca eforturi de restaurare a legalităţii), dar a oferit muniţie politică "proştilor" ale căror merite reale în combaterea asediului Americii sunt fix NULE, cât timp Obama şi-a început mandatul din exact acest punct ZERO al unei super-puteri speriată de propria ei umbră şi de fiecare mutră bronzată şi dubioasă de prin aeroporturi.

Iată câteva din constatările lui Jeff Stein redate în articolul Top Spies Terror Warning: Shades of Bush:

"Only last month U.S. intelligence officials were saying the Nigerian underwear bomber slipped through their nets because they didn't think al Qaeda could or would mount another attack here. Yesterday, they warned that a terror attack here was "certain."

Meantime, we hear that the Miranda warning that FBI interrogators gave Umar Farouk Abdulmutullab caused the Nigerian to clam up. But yesterday, FBI Director Robert S. Mueller III said he was singing like the proverbial bird.

Mueller testified Tuesday that a new FBI-CIA interrogation team created in August to replace controversial CIA interrogations had been used several times already. That statement only added to confusion over the status of the so-called High-Value Interrogation Group, or HIG, which the White House unveiled last summer in the wake of controversy over waterboarding and other "enhanced interrogation techniques" inflicted on captured terrorist suspects after the Sept. 11, 2001 attacks.

"An attempted attack, the priority is certain, I would say," Blair said, sounding more like Confucius than the nominal chief of U.S. intelligence. CIA chief Panetta, likewise, sounded a certain note of uncertainty. "The biggest threat is not so much that we face an attack like 9/11," he told the Senate Intelligence Committee. "It is that Al Qaeda is adapting its methods in ways that oftentimes make it difficult to detect." Translation: They're out there somewhere. . .

Concluzia lui Stein: "Much more of this, and U.S. intelligence officials risk the kind of ridicule and contempt they earned during the Bush years, when the Homeland Security Department's blinking red and yellow warning lights left most Americans dazed and cynical."

Şi un detaliu important: de ce nu poate nicio agenţie de informaţie din SUA, nici "proştii" lui Bush şi nici "ezitanţii" lui Obama să spună publicului (american şi nu numai) care e pericolul real al terorismului în acest moment?

Fotografia a fost împrumutată de la http://armetra.files.wordpress.com/2009/03/hesitation.jpg
UPDATE:
Un "prost" de la "Scânteia neoconservatorilor" numită Weekly Standard confirmă haosul patronat de Obama, evocând, în articolul sugestiv intitulat "Obama vs. Holder", un interviu de anul trecut al Preşedintelui: "In an interview with 60 Minutes last spring, President Obama discussed the handling of captured terrorists and challenged those who claimed the "American system of justice was not up to the task of dealing with these terrorists."Obama said: "I fundamentally disagree with that. Now -- do these folks deserve Miranda rights? Do they deserve to be treated like a shoplifter -- down the block? Of course not." http://www.weeklystandard.com/blogs/obama-vs-holder
Referindu-se tot la ezitările autorităţilor în cazul "chiloţistului", un alt neocon scrie în aceeaşi revistă online că "It's good news that Abdulmutallab is talking. But he started talking five weeks after the attack. Intelligence is perishable. The U.S. government passed on an opportunity to interrogate him at a time when his al Qaeda sponsors in Yemen probably thought he was incapable of talking." http://www.weeklystandard.com/blogs/what-we-lost-while-abdulmutallab-clammed
În principiu, are dreptate. Informaţiile îşi dovedesc utilitatea doar dacă sunt procurate rapid, în cel mai oportun moment. Pe de altă parte, neoconul e prost de-a binelea, fără ghilimele. Fiindcă îşi imaginează că, după toată opereta de torturi de la Guantanamo, Kandahar şi Abu Ghraib, Al-Qaeda îşi expediază oamenii în misiuni numai după ce, în prealabil, îi alimentează bine de tot cu toată baza lor de date (nume, reţele, parole, locuri conspirative, adrese e-mail, coduri, softuri etc.), ca să aibă americanii ce informaţii să obţină. S-o creadă el. Ăştia nu mai sunt demult amatori, iar recrutarea şi pregătirea unui terorist sinucigaş se face izolat (fără a-i furniza alte informaţii decât cele strict legate de misiune), de către un terorist mai mare în grad care se recomandă simplu "Gheorghe".

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare