marți, 30 martie 2010

China, veşnic criticabilă

Nimic, da' nimic nu le place americanilor, când e vorba de alţii. Pardon. Zbigniew Brzezinski constituie excepţia, cel puţin în materie de China.

În rest, tunurile pe Beijing! "Fiindcă nu ne place să le cedăm peste 10-20 de ani (poate şi mai devreme) banderola de super-putere." Sincer, nici mie nu-mi place. Dar nici nu mă bucur să tot aud lamentări de babe americane proaste şi fără dinţi în gură, în loc să-i văd că fac un efort să-şi cureţe mizeria din interior şi să-şi redescopere talentul de inovatori pierdut undeva, pe drumul cu alcoolemie, dintre Carter, Reagan şi Bush-tatăl.

Statele Unite au convertit în armă de dominaţie orice element non-militar de care au dispus din 1945 până azi. În aceleaşi scopuri de dominaţie, China e o manipulatoare de valută. Dar ipocriţii continuă să lucreze cu standarde duble.

Cu toate acestea, cea mai recentă analiză de la STRATFOR pe subiectul "China" merită atenţie, cel puţin pentru bogăţia informaţiilor care, în România manipulărilor media 24h, lipsesc aproape cu desăvârşire: "The Chinese fear their economic strategy has taken them about as far as they can go. STRATFOR used to think that these sorts of internal weaknesses would eventually doom the Chinese system as it did the Japanese system (upon which it is modeled). Now, we’re not so sure."

Plus, mai aflăm ce au reprezentat, în realitate, Acordurile de la Bretton Woods şi modul în care economia chineză a profitat de pe urma lor: "Bretton Woods at its core was an agreement between the United States and the Western allies that the allies would be able to export at near-duty-free rates to the U.S. market in order to boost their economies. In exchange, the Americans would be granted wide latitude in determining the security and foreign policy stances of the rebuilding states. In essence, the Americans took what they saw as a minor economic hit in exchange for being able to rewrite first regional, and in time global, economic and military rules of engagement. For the Europeans, Bretton Woods provided the stability, financing and security backbone Europe used first to recover, and in time to thrive. [...] Applying this little history lesson to the question at hand, Bretton Woods is the ultimate reason why the Chinese have succeeded economically for the last generation. As part of Bretton Woods, the United States opens its markets, eschewing protectionist policies in general and mercantilist policies in particular. Eventually the United States extended this privilege to China to turn the tables on the Soviet Union. All China has to do is produce — it doesn’t matter how — and it will have a market to sell to."

Nu ştiu ce e mai nasol: critici anti-chineze sau chinezi care, la un moment dat, se apucă şi iau criticile în serios, urmează sfaturile şi ajung şi mai tari, fie şi pentru faptul că alţii (aparent puternici) sunt, în ultimă instanţă mai slabi, mai rigizi şi mai conservatori decât ei?


This report is republished with permission of STRATFOR

UPDATE:
Încă o contribuţie pe marginea relaţiei de putere SUA - China. E trist să vezi americani care scriu despre rezistenţa ţării lor la inovaţie şi la strategii de dominaţie mondială adecvate secolului 21. Mă întreb ce s-ar fi întămplat dacă perioada Războiului Rece ar fi fost marcată de aceeaşi imensă lipsă de idei şi soluţii pe care Washington-ul o dovedeşte în prezent...

luni, 29 martie 2010

Ce zic americanii despre sonaţii lor politici

Mai exact, ce zice Caroline Myss, o tipă care se ocupă de medicina alternativă şi care recunoaşte ("intuieşte", zice ea) nebuni de la distanţă.

Pe la noi s-a auzit şi scris puţin despre formele mai noi ale radicalizării Dreptei americane, pe fondul venirii la Casa Albă a unui tip cu apucături "socialiste", "comuniste", "fasciste" şi cu o culoare a epidermei ce încă provoacă greţuri în America. Totuşi, lumea a văzut-o şi auzit-o vorbind pe Sarah Palin, femeia-bufon despre care politologi şi comentatori americani serioşi scriu că va fi Preşedinte în 2012 (probabil o formă patologică de wishful thinking).

Dreapta americană de azi - scăpată de sub control în agresivitate, ideologizare a tot ce respiră şi blesteme faţă de tot ce nu îi convine (vezi foto) - reprezintă expresia ultimă a incapacităţii de a câştiga un război cultural declanşat în Statele Unite pe la începutul anilor '60, război pe care Stânga lor pare să-l domine în forme şi tendinţe care - admit - mă pun şi pe mine uşor pe gânduri.

Caroline Myss despre Sarah Palin: "As for Sarah Palin, our Republican Court Fool, here's a sweet quote from her: "In Alaska, you know what we do with people like that? [Se referă la adversarii ei politici] We hunt 'em down and shoot 'em between the eyes." Note that she is busy trying to backtrack on that remark and a few others like, "Don't retreat, reload", saying that she was actually referring to "voting 'em out at the polls". What? Since when is "shoot 'em between the eyes" a slogan for inspiring voting? Is this woman insane or what? Or does she think we are? Or is she coming very close to committing sedition? I remind you that this nation is still at war and inciting acts of violence against the government while the nation is at war borders on sedition. This may not be an anti-war protest in its purest sense but at its core, the ambition to weaken this government is crystal clear. "

Myss îşi încheie postarea cu un avertisment şi o întrebare retorică: "Here's a warning to all freethinking Americans: You Could Be The Next Republican Target. After all, this is the party that introduced homeland spying, the Patriot Act, and the end to all personal privacy. Given those achievements, it's not all that far-fetched that they would incite another Civil War, is it?"


Despre autoare, informaţii la http://en.wikipedia.org/wiki/Caroline_Myss

Despre ultima modă a extremismului de Dreapta în SUA, amănunte la http://en.wikipedia.org/wiki/Tea_bag_protest

joi, 25 martie 2010

"We the FANCY People of the United States..."

Textul riguros exact din Preambulul Constituţiei Statelor Unite este următorul: "We the People of the United States, in Order to form a more perfect Union, establish Justice, insure domestic Tranquility, provide for the common defence, promote the general Welfare, and secure the Blessings of Liberty to ourselves and our Posterity, do ordain and establish this Constitution for the United States of America."

Ironia pe care mi-am permis-o în titlu, cu "Noi, poporul fiţos al Statelor Unite" a fost determinată de articolaşul semnat de doi conservatori "contra-permanenţi" împotriva nominalizării, de către Obama, a lui Goodwin Liu (profesor universitar de drept constituţional) pentru funcţia de judecător la una din Curţile de Apel federale. Jurist cu profunde aplecări spre Stânga, Liu a publicat un studiu în 2008, în care dezvolta argumente în favoarea existenţei unui drept fundamental la ocrotire socială în atât de nedezvoltata Constituţie americană.

Intitulat "Rethinking Constitutional Welfare Rights" (a se observa obiectivul din Preambulul la Constituţie, "to promote de general Welfare") şi întins pe 64 de pagini electronice, studiul lui Liu a primit o replică invalidă, de doar două pagini, pe blogul conservator Daily Caller, cu titlul "Do you have a right to health care? Judicial nominee Liu thinks so." Altfel spus, ei, conservatorii americani (sau the Fancy People of the US) îşi anunţă concetăţenii că să nici nu se gândească la aşa ceva, Liu nefiind altceva decât un "judicial activist" odios.

Dacă aveţi timp şi ceva interes, citiţi articolele. Dacă nu, să fiţi convinşi că apucăturile comuniste ale unora care aspiră, din când în când, să construiască o societate fără clase, se trag din istericalele unei Drepte ce nu suportă "valori colective", ai cărei reprezentanţi sunt fericiţi numai atunci când doar ei - şi nu tot "Poporul"- se bucură de avantaje, şi care faultează pe oricine îndrăzneşte să descopere speranţe pentru toată lumea în prevederile unei constituţii desuete. O pretinsă elită care - aproximativ cum afirmase Marx - lucrează la săparea propriei ei gropi.

Culmea, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la un nivel de trai decent sunt consacrate, la scară constituţională, până şi într-o ţară nenorocită ca România...


Despre Goodwin Liu, câte ceva la http://en.wikipedia.org/wiki/Goodwin_Liu

Legea asigurărilor de sănătate din SUA

Titulatura oficială a legii este "Patient Protection and Affordable Care Act."

O reglementare supra-ideologizată şi etichetată de Dreapta isterică americană în diverse moduri, după cum rezultă şi din imagine (mai lipsea să-i spună "lege securistă" sau "lege nesimţită"). Are 10 capitole şi aproape 2.400 de pagini.

Extrem de tehnică şi controversată, şi aflată departe de fluxul de informaţii care curge prin România în mod obşinuit, legea e bună de oricem, numai de comentat de pe poziţii ideologice nu. Mă refer la noi, la românaşi. Cine vrea să se informeze asupra conţinutului ei, îi ofer două surse:





1. Informaţiile fundamentale şi de detaliu, de pe Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Patient_Protection_and_Affordable_Care_Act

2. Un rezumat realizat de Nasdaq, la http://www.nasdaq.com/aspx/stock-market-news-story.aspx?storyid=201003212306dowjonesdjonline000366&title=summary-of-patient-protection-and-affordable-care-act, din care redăm următoarele:

Major provisions:
--Seeks to provide "Quality Health Insurance Coverage for All Americans" by amending the Public Health Service Act to prohibit preexisting health condition exclusions from insurance coverage.
--Prohibits a health plan from rescinding coverage of an enrollee except in the case of fraud.
--Health insurance exchanges: requires states to establish an American Health Benefit Exchange for purchase of qualified health insurance plans. Creates a related entity to assist with small business health coverage.
--Directs states to establish one or more reinsurance entities for reinsurance programs to assist in health care coverage.
--Individual coverage, penalties: requires individuals to maintain minimal health care coverage beginning in 2014. Imposes a penalty for failure to maintain such coverage with exceptions for low-income individuals, members of Indian tribes, people who object on religious grounds.
--Penalties for medium-sized Businesses: requires employers of 50 workers who don't offer coverage to pay a fee up to $750 per worker.
--Creates a Small Business Tax Credit: beginning in 2010, small employers can elect a tax credit for 50% of their employee health care coverage expenses. Small employers are generally defined as businesses with no more than 25 employees.
--On abortion, permits states to prohibit abortion coverage in qualified health plans offered through an exchange in the state. It prohibits federal funds from being used for abortion services and requires separate accounts for payments for such services.
--On Medicaid, the bill seeks to extend Medicaid coverage, beginning in calendar 2014, to certain low-income individuals under age 65. States can expand Medicaid eligibility to these people as early as April 1, 2010.

Desenul este preluat de la http://newsbusters.org/static/2009/11/Wall%20Street%20Journal%20Calls%20ObamaCare%20%27The%20Worst%20Bill%20Ever%27.jpg

luni, 22 martie 2010

Un moment de istorie, ieri, în America

Un subiect despre care ştiu că nu-i interesează deloc, dar deloc, pe cei din România: ieri, Camera Reprezentanţilor a Congresului american a adoptat şi ea proiectul legii privind asigurările universale de sănătate.

Totuşi, pentru cei de acolo, adoptarea legii reprezintă un jalon istoric. O istorie despre care noi, în România, habar n-avem (mă includ, în proporţie de 25%, şi pe mine, restul de 75% echivalând cu ceea ce am mai citit din istoria lor politică), dar care, cu toate acestea, ne influenţează major de cel puţin 20 de ani încoace.

Tot prin victoria legislativă de ieri a Democraţilor, Obama a marcat primul lui gol din mandatul de Preşedinte, după o groază de gafe şi ratări, chiar dacă omul principal de pe teren, căpitanul de echipă, a fost preşedinta Camerei, Nancy Pelosi (foto).

Despre momentul de ieri, bine încadrat în istoria politică şi legislativă a Statelor Unite, un text scris de Paul Begala pe http://www.huffingtonpost.com/paul-begala/hallelujah_b_507743.html, care se încheie cu concluzia: "Nothing succeeds like success. Or, as George S. Patton said to the 6th Armored Division of the Third Army in 1944: "Americans love a winner and will not tolerate a loser." Today the Republicans are losers, and the Democrats -- and every American who worries about getting sick and getting dumped by their insurance company -- are the winners."

UPDATE
Extrem de rapid, Stephen Walt, un relativ pro-obamist, a apreciat, cu destulă luciditate, că succesul politic intern al Casei Albe şi al majorităţii Democrate din Congres nu e de natură să-l potenţeze pe Obama în demersurile lui de politică externă, şi nici nu reprezintă, pentru Democraţi, o garanţie a unei victorii în alegerile de la jumătatea termenului, ce vor avea loc în toamnă: "To begin with, Obama’s No. 1 concern still has to be the U.S. economy. The Democrats are going to lose seats in the midterm elections, which will make pushing domestic reform efforts much harder. It might be tempting to focus on foreign policy, therefore, except that everyone knows Obama’s re-election hinges largely on getting Americans back to work. If the economy and especially employment turn around by 2011 he’s golden; if it doesn’t, he’s in trouble." Postarea lui Walt se găseşte pe blogul lui de la http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/03/22/a_healthier_foreign_policy

duminică, 21 martie 2010

Janine Wedel descifrează noua anatomie a conflictelor de interese

"Shadow Elite" ar putea părea o carte ce reia obositul clişeu al teoriei conspiraţiei la nivel global.

Nimic mai fals. Janine R. Wedel nu face speculaţii. Scrie despre oameni, fapte, mecanisme şi reţele ce se văd cu ochiul liber. Introduce şi dezvoltă concepte precum "flexian" şi "flex net", lăsând în urmă noţiunile consacrate de "lobby" sau "grupuri de interese". Descrie noua faţă a celor ce manevrează (deloc ocult) puterea pe scară mondială - flexienii -, pe cheltuiala democraţiei, a guvernării şi a principiilor pieţei libere.

Cartea ei reprezintă pasul următor (unul uriaş) dupa celebra "Power Elite", semnată de C. Wright Mills în 1956, în cercetarea resorturilor puterii desprinsă de controlul public, a modului de influenţare a deciziei politice, a felului în care interese aparent aflate în conflict pot fi reaşezate şi suprapuse, a căilor de acces la resursele de putere.

După lectura primelor 20 de pagini simţi densitatea uriaşă a informaţiei, care îţi creează dificultăţi în încercarea de a formula două-trei idei de sinteză.

Am reţinut însă replica pe care, în cercetările ei, Janine Wedel a primit-o de la un interlocutor ataşat neoconservatorilor: "There is no conflict of interest, because they define the interest."

Detalii la http://janinewedel.info/shadowelite.html. Despre lucrarea lui C. Wright Mills, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/The_Power_Elite

Şi, uite aşa, ajung unii să se bucure la Teheran

În condiţiile în care:

1) dintotdeauna, liderii politici israelieni au fost nu numai ultra-conservatori, ci şi căpoşi;

2) de câteva luni încoace, Netanyahu continuă să supra-irite Washington-ul, ofticându-se, cum e şi firesc, pentru faptul că Obama nu e neoconservator şi nu mai are cine să-i cânte în strună, şi să pornească, în numele şi în locul lui, războaie cu statele în proximitatea cărora Israelul nu se simte confortabil;

3) acum o săptămână, Washington-ul a înţeles în sfârşit să reacţioneze, trecând, deocamdată, la violente "urecheli" diplomatice;

4) vineri, evident, la ordin, Fareed Zakaria trânteşte un articol anti-Netanyahu în Newsweek, cu frumosul subtitlu "The Israeli Prime Minister says his nation's security is his top priority. Too bad he's undermining it";

5) astăzi, Fareed Zakaria invită doi evrei-americani în emisiunea lui (un fost ambasador la Tel Aviv şi pe proprietarul lui US News & World Report), care reiau şi amplifică tonul critic la adresa Israelului;

6) tot astăzi, aflăm că "Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu declared Sunday that Israel would not restrict construction in east Jerusalem, a step the U.S. has requested – sticking to a tough position hours before he sets off on his first trip to Washington since a diplomatic row erupted between the two allies."

7) la ora la care scriu, în Iran, nişte băieţi răi, cu intenţii nucleare, în loc să se frământe şi să se ascundă sub masă în legătură cu ceea ce i-ar putea aştepta, se distrează copios pe seama încăierării americano-israeliene ce ar putea lua proporţii în următoarele zile.

Căpoşenia de la Tel Aviv a ajuns, astfel, un eficient instrument de politică externă la Teheran.


joi, 18 martie 2010

Robert Baer, agentul CIA cu bun-simţ

Am mai scris despre Robert Baer, fostul agent secret american de teren, cu multiple excursii speciale la activ, efectuate prin Iran şi alte ţări din zonă, cel care a servit drept model pentru personajul lui George Clooney din Syriana.

Ieşit de sub constrângerile conspirativităţii, Baer scrie cărţi şi se lasă intervievat. În clipul alăturat, de la Conversations with History, a avut ce povesti timp de 60 de minute.




Extrem de critic în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate naţională a Statelor Unite, Baer a denunţat în mai multe rânduri miopia şi ratările înregistrate de Administraţiile ce s-au succedat la Washington: "For too many years now, the Western media have looked at Iran through the narrow prism of Iran's liberal middle class — an intelligentsia that is addicted to the Internet and American music and is more ready to talk to the Western press, including people with money to buy tickets to Paris or Los Angeles. 'Reading Lolita in Tehran' is a terrific book, but does it represent the real Iran?"


"Securismu' american", faza infantilă

În numeroasele lucrări consacrate "epocii GW Bush", vicele Dick Cheney e descris adesea ca un tip secretos şi secretizat.

Un securist veritabil care, în public, ieşea cu aerul misterios şi arogant că are acces la o bibliotecă de informaţii clasificate, din al căror procentaj total era dispus să ofere, cu generozitate, nişte zecimale amărâte, cât avea nevoie să ştie prostu' din faţa televizorului, nu mai mult, că doar e vorba de "neşănăl sechiuritii" şi de "uor on terăr."

Iar atunci când nu apărea în public, stătea într-o "locaţie secretă", după cum avea să ne informeze, în urma unei vizite de vasalitate efectuată la Washington, un Adrian Năstase totuşi fericit că Cheney binevoise să vorbească cu el la telefon, tocmai din acea "sicrăt locheişăn". Mă enervează la culme americansimu' "locaţie", în condiţiile în care folosirea sa, la Bucureşti, de către politicieni, analişti, ziarişti, n-are nici cea mai mică legătură cu ceea ce scrie în DEX. În fine...

Înlocuiţi acum "war on terror" cu "luptă de clasă" şi "national security" cu "vigilenţă revoluţionară", şi veţi vedea, în linii mari (dar, totuşi, nu prea mari) că americani au trăit în vremea lui Cheney (şi mai trăiesc şi sub Obama) aceeaşi atmosfera securistă cu care am fost obişnuiţi şi noi.

La fel ca în România anilor '50 şi mai târziu, dogmele astea au alunecat şi la ei în sfera justiţiei. Totuşi, în Spania, Marea Britanie şi India, toţi nebunii care s-au distrat omorând oameni în atentatele de tristă celebritate au fost trataţi după codurile penale ale statelor respective: judecaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni prevăzute în coduri, cu articol, alineat şi literă.

În America e altfel. În America, teroriştii (veritabilii sau numai suspecţii) trebuie ţinuţi încarceraţi pe termen nelimitat, fiindcă "We're at war!", iar dacă-i judecăm ca infractori de drept comun, "our enemies" vor avea acces la secrete (?!?!?!?). Cu atât mai puţin i-am putea elibera, întrucât ne trezim apoi că se urcă în alte avioane de pasageri, cu cap compas Washington. Şi ca să nu stea de pomană la Guantanamo, îi mai supunem la ceva torturi "every now and then."

Ministrul american al justiţiei, Eric Holder, n-a avut de lucru să facă o comparaţie juridică de bun-simţ, între ucigaşul fanatic Charles Manson şi un terorist Al-Qaeda, sub aspectul realităţii că faptele ambilor sunt încadrabile în texte din legea penală americană, amândoi fiind astfel supuşi judecăţii instanţelor de drept comun din SUA. În replică, o securistă de la nou înfiinţata lor "Scânteie", Keep America Safe, a afirmat: "Putting Charlie Manson in a civilian court didn't endanger any intelligence secrets." Secrete, securitate şi iarăşi secrete...

Există totuşi o distincţie importantă între securismul american din 2010 şi regimul politic din România, inaugurat de sovietici în 1945 şi înlăturat (înţeleg, mai nou, că tot de către sovietici) în 1989: ăia de la noi erau mai oneşti, în sensul că sfera infracţiunilor politice devenise, la un moment dat, atât de largă, încât puteai fi judecat - constituţional, legal şi cu public în sală, selectat cu grijă - pentru "uneltire împotriva orânduirii socialiste", chiar şi atunci când spuneai un banc deocheat cu Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej. N-avea duşmanu' de clasă cum să scoată un avantaj din chestia asta.

În schimb, în America, securiştii lor par să se găsească încă în stagiu' de cominternişti, la grupa mică...

Detalii la http://www.huffingtonpost.com/2010/03/17/liz-cheney-group-attacks_n_502413.html
Am preluat caricatura de la http://cas.awm.gov.au/screen_img/ARTV00045

miercuri, 17 martie 2010

"Netocraţia". În sfârşit, şi în România!

Deocamdată, e vorba doar despre carte, nu şi despre sistemul social care, în opinia lui Alexander Bard şi Jan Söderqvist, a început să-şi arate zorile. Netocratia. Noua elita a puterii si viata dupa capitalism s-a publicat, în cele din urmă, şi la noi, la zece ani după lansarea cărţii în Suedia celor doi autori.

Dincolo de cariera sa academică, Alexander Bard se ocupă (la modul serios şi cu un relativ succes comercial) de muzica pop, producând şi/sau făcând parte din grupuri precum Army Of Lovers, Vacuum, Alcazar şi, în prezent, Bodies Without Organs (BWO). Apropos, ultima denumire a fost preluată de Bard, de la idolul său în materie de sociologie, Gilles Deleuze (http://en.wikipedia.org/wiki/Body_without_organs).

Dacă vreţi să vedeţi în ce măsură aveţi predispoziţia să intraţi în viitoarea clasă guvernantă, Netocraţia, sau dacă, dimpotrivă, nu veţi depăşi nivelul consumtariatului, puteţi parcurge cele 254 de pagini ale lucrării. Veţi întâlni generalizări şi concluzii şocante, analogii şi analize contestabile, dar şi o idee de final cu care nu cred că putem fi în dezacord: "...tensiunile vor creşte în societatea electronică de clase care se dezvoltă în informaţionalism. Istoria nu a murit; este reînviată în prezent într-o formă complet nouă. Şi, la fel cum această înviere a istoriei cere jucători noi, orice observaţie credibilă asupra societăţii informaţionale cere observatori noi."


duminică, 14 martie 2010

Nu înjuraţi avocaţii! Fiindcă, la un moment dat, s-ar putea să rămână singurii voştri prieteni


Un lucru la care ultra-conservatorul Cesar Conda pare să nu se gândească, probabil datorită fostei sale calităţi, de consilier pe probleme de politică internă al lui Dick Cheney, statut ce, prin "contaminare", i-ar asigura, şi lui, impunitatea de care se bucură (încă) fostul lui şef.
Sau, pur şi simplu, datorită faptului că e un ipocrit.

Ştie cineva ce-l oripilează pe un ultra-conservator american mai mult decât oglinda pe care i-o pune în faţă un liberal-radical? Răspunsul este: un alt ultra-conservator care trădează fie şi pentru 5 minute.

Săptămâna trecută, 18 avocaţi de la Dreapta aproape extremă, serios implicaţi în politică (unii dintre ei, ex-funcţionari ai Administraţiei GW Bush), au publicat un mesaj de punere la punct şi, totodată, la zid a campaniei neo-mccarthyste pe care Liz Cheney o declanşase împotriva avocaţilor ce i-au reprezentat pe unii din încarceraţii de la Guantanamo. După care, semnatarii declaraţiei publice s-au reîntors, firesc, în tranşeele ideologice ale Dreptei americane pe care n-au niciun motiv s-o abandoneze.

Ceea ce a urmat a fost o notiţă semnată de Cesar Conda, prin care "trădătorii" au primit replica stalinistă la care, cu certitudine, se aşteptau: "When lawyers attack", un fel de cover version al hit-urilor din anii 1930-1938 "Hiene Capitaliste" şi "Câini Imperialişti", lansate de Vîşinski; o dovadă vie a continuităţii gramaticii staliniste, dar şi troţkiste, în limbajul politic al (neo-ultra-paleo) conservatorismului american actual.

În mintea lui Conda, "Manifestul celor 18" fusese, aşadar, nu o reacţie defensivă în favoarea unor avocaţi care apăraseră nişte tipi antipatici, ci un atac jegos la dogma lui "War On Terror". "Unfortunately, the conservative lawyers who co-signed the statement are giving political cover for those who have chosen to ignore the legitimate concerns raised by Keep America Safe about terrorist lawyers working inside the Department of Justice on detainee issues", zice Conda şi nu-mi pare rău pentru el. "Working inside the Department of Justice" sună ca o formulare desprinsă din bogatul repertoriu al mantrelor anti-comunismului patologic cultivat de Joe McCarthy după 1950: comunistul din "interiorul" sistemului, al ministerelor, al armatei, al Hollywood-ului, al familiei americane, comunistul din patul conjugal.

Până la urmă, toată distracţia asta ipocrită se agaţă de ceea ce, oficial, societatea americană, în marea ei majoritate, încă mai e dispusă să accepte: gândul la un cvasi-permanent pericol de atentat terorist, teamă, tensiune, neîncredere şi un sentiment de aversiune faţă de oricine îşi ia permisiunea să gândească altfel decât Cheney şi ceilalţi trombonişti pe care americanul de pe stradă încă îi mai înghite.

Dacă - să-i ferească Dumnezeu pe Conda şi prietenii lui (în măsura în care oamenii ăştia chiar pot fi prieteni între ei) - vor apărea dovezi dramatice şi incontestabile, care să probeze minciunile post-9/11, atunci, avocaţii din barourile americane, inclusiv cei liberali-radicali, vor fi ultimii prieteni pe care Cheney, Conda şi toţi ceilalţi ar putea spera să-i mai aibă.

Iar concluzia de mai sus rămâne valabilă în pofida porcăriei grosiere pe Conda o scrie în finalul articolului său: "No wonder polling shows the American public holds lawyers in such low esteem."

sâmbătă, 13 martie 2010

Liber la cumpărat Preşedinţi: Citizens United v. Federal Election Commission - Partea a VI-a

După ce a trebuit să scriu despre multele prostii întâmplate, în ultima vreme, în America, reiau analiza argumentelor exprimate de judecătorii Curţii Supreme a SUA în speţa Citizens United v. Federal Election Commission.

Urmează poziţia judecătorului conservator Clarence Thomas. O opinie, de asemenea, concurentă, dar, totodată, în parte, şi separată faţă de un aspect al opiniei majoritare, prin care s-a constatat constituţionalitatea lui Bipartisan Campaign Reform Act of 2002 (BCRA), în ceea ce priveşte necesitatea informării publicului cu privire la donaţiile electorale.

Thomas îşi începe opinia foarte ferm, iar accentele pe care le pune fără ezitare merită reţinute pentru mai târziu: "Political speech is entitled to robust protection under the First Amendment," dar merge mai departe decât colegii săi conservatori, aducând un argument valoros, şi anume extinderea Primului Amendament asupra exprimărilor anonime, astfel cum, în trecut, Curtea Supremă admisese în decizia din speţa McIntyre v. Ohio Elections Comm’n, 514 U. S. 334, 348 (1995) (text integral la http://www.constitution.org/ussc/514-334a.htm). În această hotărâre, adoptată cu scorul de 7-2, s-a afirmat tranşant că: "The freedom to publish anonymously is protected by the First Amendment."

Argumentul acesta, de supra-protecţie a libertăţii de exprimare, are ca scop fortificarea, prin ricoşeu, a deciziei Curţii în Citizens United, cu privire la beneficiul neîngrădit al persoanelor juridice de a contribui financiar în campaniile electorale. Altfel spus, dacă exprimarea anonimă e protejată constituţional, cu atât mai mult manifestarea publică a persoanelor juridice, în privinţa exprimării opţiunilor lor politice trebuie să se bucure de acelaşi tratament. În plus, McIntyre fusesese o speţă centrată tocmai pe o consultare electorală (ca şi în Citizens United), în care alegătorilor le erau furnizate informaţii dintr-o sursă anonimă despre obiectul consultării, aşa încât analogiile dintre cele două cauze se puteau realiza uşor.

Din această perspectivă, combaterea, de către Thomas, a BCRA echivalează cu acţionarea unui buton de alarmă faţă de cerinţa legală a dezvăluirii sursei donaţiei, deoarece prin publicarea identităţii donatorului, acesta s-ar vedea expus unor atacuri de intimidare din partea adversarilor săi de idei (Thomas prezintă mai multe situaţii de acest gen), cu consecinţa reţinerii exercitării, de către donator, a libertăţii sale de exprimare: "Disclaimer and disclosure requirements enable private citizens and elected officials to implement political strategies specifically calculated to curtail campaign-related activity and prevent the lawful, peaceful exercise of First Amendment rights."

Opinia lui Clarence Thomas se găseşte la http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-205.ZX1.html


Fotografia provine de la http://images.businessweek.com/ss/07/03/0301_holycross/image/2_clarence.jpg

luni, 8 martie 2010

Un cadou de 8 martie pentru Liz Cheney...

...de la colegii ei ideologici care se consultă cu regularitate la cap şi constată că sunt mult mai sănătoşi decât ea.

Vreo 18 avocaţi americani conservatori, cei mai mulţi dintre ei adânc implicaţi în politică şi veritabili "mâncători" ai valorilor Stângii, au semnat un "mai taci dracului din gură, fiindcă ne faci sistematic de rahat!" la adresa lui Liz Cheney, denunţând vânătoarea de vrăjitoare practicată pe site-ul ei (nu-i mai fac reclamă) împotriva juriştilor liberali din Departamentul Justiţiei, care reprezentaseră deţinuţii de la Guantanamo.

Fără să renunţe la principiile lor de Dreapta, fără să treacă în barca lui Obama şi perfect capabili să-şi reia bătaia cu liberalii radicali din secunda următoare celei în care au semnat declaraţia, nişte ultra-conservatori de talia lui Kenneth Starr (care a fugărit cu armata lui de anchetatori familia Clinton pe unde a putut) sau Dave Rivkin (mare fan, pe timpul lui G.W. Bush, al interogatoriilor extreme) au demonstrat că poţi milita pentru "Keep America Safe!" şi fără să fii cretin.

Dacă Dreapta profundă mai dispune de resurse de raţionalitate cu ajutorul cărora să-şi arunce reziduurile extremiste nereciclabile acolo unde merită ele să fie vărsate, atunci, la fel de bine, Stânga moderată de dincolo de Ocean ar trebui să reacţioneze la fel, ori de câte ori, excrescenţele ei diabolice împing ideile şi stările de lucruri într-o zonă pentru care America (altfel decât Europa) nu e încă pregătită.


Dacă fiecare reuşeşte să-şi elimine sonaţii din echipă, atunci confruntarea politică dintre Democraţi şi Republicani va putea deveni normală şi productivă; în orice caz, disputată altfel decât în termenii de "nu luăm prizonieri!". Iar cea mai mică aromă de normalitate din SUA are capacitatea de a fi amplificată de mii de ori pe restul planetei. Inclusiv în mizeria de la noi.

"Cadoul" pentru Liz Cheney poate fi citit la http://news.yahoo.com/s/politico/20100308/pl_politico/34050. Dau numai un singur citat:

"To suggest that the Justice Department should not employ talented lawyers who have advocated on behalf of detainees maligns the patriotism of people who have taken honorable positions on contested questions and demands a uniformity of background and view in government service from which no administration would benefit."

Imaginile sunt de la http://punditkitchen.files.wordpress.com/2009/08/128935560713314464.jpg şi http://standupforamerica.files.wordpress.com/2009/08/right-wing-extremist-on-board.jpg

UPDATE
Clip cu Kenneth Starr (fostul procuror independent care l-a exasperat pe Bill Clinton) şi activistul Partidului Democrat, agresivul şi incomodul Lawrence O'Donnell. În alte împrejurări şi pe alte teme politice majore, cei doi şi-ar fi sărit reciproc la beregată. Acum, însă, subiectul "cât de proastă trebuie să fii, ca să te iei de avocaţii ce pledează cauze nepopulare?" i-a plasat în aceeaşi echipă. Asta, apropo de ceea ce scriam ieri.
Clipul este la http://www.huffingtonpost.com/2010/03/09/ken-starr-liz-cheney-wron_n_491182.html

sâmbătă, 6 martie 2010

Noile indicaţii pe linie de Council on Foreign Relations

Nu cu mult timp în urmă, Richard Haass, şeful lui Council on Foreign Relations, a făcut saltul brusc de la moderaţie, la intransigenţă, în ceea ce priveşte abordarea americană a Iranului. De la "hai să stăm de vorbă cu ei", la aproape "hai să le-o tragem!"

Tipii de la Teheran - care sunt orice altceva decât nişte manieraţi - s-au străduit, într-adevăr, în ultimul an, să ajungă la statutul de intratabili, cu toate că retorica pro-nucleară, H2 (Hamas şi Hezbollah) rachetele balistice şi actualul grad de îmbogăţire a uraniului nu îi ridică la nivelul unui stat suficient de puternic pentru a ţine la distanţă şi respect complexul ofensiv americano-israelian. În plus, prin focurile de artificii create la ei în ţară nu se pot aştepta la simpatia unor state capabile să-i facă pe americani să se gândească de două ori înainte să opteze pentru o acţiune militară.

Aşa încât, nu trebuie neapărat să surprindă faptul că adepţii lui soft/smart power de la Washington au trecut la următorul nivel de angajament şi confruntare.

Ceea ce e mai interesant e modul disciplinat în care băieţii din organigrama lui Council on Foreign Relations ajung să urmeze indicaţiile preţioase ale şefului lor. De pildă, Ray Takeyh, un specialist de marcă în problematica iraniană, moderat prin excelenţă, a dat-o şi el dintr-o dată pe texte gen "Iran can be contained only if Washington is prepared to use force against an emboldened adversary armed with the ultimate weapon."

La care se adaugă pofta de scenarii atât de specifică nu moderaţilor, ci neoconservatorilor: "How would the United States respond to an Iran that transferred advanced centrifuges or nuclear weapon designs to its Syrian ally? Or if it gave fissile material to a terrorist group? Such dangerous and destabilizing actions cannot be addressed by tough diplomatic talk or yet more U.N. Security Council resolutions. It can be addressed only by a willingness to respond with force. And in the curious logic that governs deterrence, a Tehran that believes Washington will retaliate will be less likely to act aggressively in the first place."

Mă aştept ca mâine s-o ia razna şi Fareed Zakaria...

Articolul lui Takeyh poate fi citit în Washington Post, la http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/02/19/AR2010021904255.html

Un comentariu critic la adresa noii abordări ce s-a profilat în interiorul CFR a fost scris de Stephen Walt pe blogul lui, la http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/03/05/how_not_to_contain_iran

Nemulţumire

La cât de multe porcării se tot petrec în America, nu mai ajung să scriu nimic despre lucrurile interesante şi poate chiar pozitive care se întâmplă prin alte părţi, pe alte longitudini. Încă puţin şi-o să mă gândesc la schimbarea denumirii blogului...

Până la urmă, Liz Cheney are dreptate...

...atunci când, în clipul pro-tortură de pe http://www.keepamericasafe.com/, redenumeşte Departamentul american de Justiţie "Department of Jihad", cu aluzie la faptul că actualul ministru a angajat în minister 9 avocaţi care-i apăraseră în trecut pe unii din deţinuţii de la Guantanamo.

Dincolo de faptul că are ceva umor, prin ceea ce-şi imaginează că ar reprezenta o insultă la adresa Administraţiei Obama, fiica Preşedintelui real al SUA din anii 2000-2008 nu face decât să reconsacre - atât pentru trecut (mandatu' lu' ta-su), cât şi pentru viitorul destul de apropiat (asta dacă independenţii sătui de slăbiciunile lui Obama vor vota un Republican - orice Republican, n-are importanţă cum îl/o cheamă - în 2012) - statutul Departamentului Justiţiei de principal exponent al "Jihadului American" la care planeta asistă ca proasta de aproape un deceniu.

"Department of Jihad" e titulatura autentică şi perfect legitimă de pe timpul procurorilor generali ai lui Bush (Ashcroft, Gonzales şi Mukasey), pe frunţile cărora scria citeţ "tortură", locul unde s-au născut prerogativele prezidenţiale supra-constituţionale de a dispune schinguirea programatică a cetăţenilor (inclusiv, americani) fie şi numai vag suspectaţi că ar fi atentat la măreţia Americii, şi de a purta "războaie preventive" cu orice ţară care se întâmplă să lustruiască bocancii cui nu trebuie.

Şi pentru că am toate motivele să cred că "Războiul Sfânt" de impunere a strâmbelor valori neo- şi paleoconservatoare americane peste tot în lume va continua pe termen nedeterminat ("until we win", după cum lătra ritos personajul negativ din "The Bourne Supremacy"), cred că Liz Cheney ar fi cel puţin proastă să nu-şi menţină activ site-ul paranoic, continuănd să folosească formula realmente onorabilă "Department of Jihad" şi în cinstea ministrului Republican al justiţiei din 2012.

joi, 4 martie 2010

Un bine plasat cot în gura lui Liz Cheney

1) Scriam ieri despre site-ul ultra-conservator http://www.keepamericansafe.com/, al cărui conţinut se constituie într-un fel de omagiu adus torturilor practicate la Guantanamo.

În vârful paginii e un clip defăimător la adresa meseriei de avocat. De ce? Fiindcă adversarul ideologic al lui Liz Cheney, actualul ministru al justiţiei, Eric Holder, a angajat în minister, fără să-i ceară voie lui Liz şi lu' ta-su, avocaţi care acordaseră asistenţă juridică unor deţinuţi de la Guantanamo. Automat, avocaţii respectivi au primit ştampila "Al-Qaeda 7", Liz Cheney şi Bill Kristol considerându-i simpatizanţi ai terorismului. La fel de bine, oricine poate afirma despre orice avocat care apără în instanţă un ucigaş, că a devenit apologetul crimei şi că, după ce iese din sala de judecată, începe să omoare oameni pe stradă.

Evident că mai toate megafoanele liberal-radicale din America au început să verse împotriva lui Cheney-junioara (foto). Dar replica de departe cea mai credibilă a venit - retroactiv - din partea lui Ted Olson (foto), fostul consilier juridic al Statelor Unite în procesele de la Curtea Supremă, pe timpul lui GW Bush. Olson e credibil nu doar pentru că e un jurist de extracţie pur conservatoare, ci şi datorită împrejurării că soţia lui avusese nenorocul să se afle într-unul din avioanele deturnate şi distruse de terorişti pe 9 septembrie 2001.

În mod concret, referindu-se la vânătoarea de vrăjitoare lansată încă din perioada lui Bush împotriva avocaţilor care îndrăzniseră să creadă în statul de drept american chiar şi în cazul clienţilor lor de la Guantanamo, Olsen a publicat, în 2007, un articol în Legal Times, în care afirmă că: "The ethos of the bar is built on the idea that lawyers will represent both the popular and the unpopular, so that everyone has access to justice. Despite the horrible Sept. 11, 2001, attacks, this is still proudly held as a basic tenet of our profession. [...] When government officials are called 'war criminals' and when public-interest lawyers are called 'terrorist huggers,' it not only cheapens the discourse, it scrambles the dialogue. The best solutions to these difficult problems will emerge only when the best advocates, backed by weighty resources, bring their talents to bear. And the heavy work of creating solutions for these complicated issues can only move forward when the name-calling ceases. [...] One of the wisest things the administration did after Sept. 11 was to permit lawyers to do their jobs in defending detainees. [...] From the enormously talented judge advocates general who directly represented Guantánamo detainees to the hundreds of private practitioners who took on individual cases, they have upheld our best principles by providing a vigorous defense. Patriotism is believing that the American system, not whim and insult, will reach the right results."

Pentru moment, Ted Olson nu s-a pronunţat, direct şi actual, cu privire la clipul de pe site. Însă argumentele sale din 2007 nu putea fi oneste doar atunci şi nevalabile în prezent. În altă ordine de idei, mai nou, şi în deplin acord cu convingerile sale de profesionist, conservatorul Ted Olson, reîntors la profesia de avocat privat, nu are nicio dificultate etică sau ideologică pentru a reprezenta organizaţii ale minorităţilor sexuale în procese din sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

2) Mă grăbesc să parez o eventuală "ba pe-a mă-tii" din partea unora care ar putea susţine că poziţia lui Olson li s-ar aplica şi "îngerilor juridici ai torturii", John Yoo şi ceilalţi. Inexact.
Yoo nu a fost un avocat al cărui client (statul american) se găsea în faţa unui tribunal, fiind, prin urmare, liber să susţină ORICE în apărarea clientului său, întrucât decizia finală urma să aparţină unei instanţe judecătoreşti.
Ceea ce a făcut Yoo, în realitate, a fost să redacteze, să promoveze şi să susţină până în pânzele albe avize de legalitate NESUPUSE CONFRUNTĂRII ÎNTR-UN PROCES şi NESUSCEPTIBILE DE A FI CENZURATE DE O INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ. Avizele sale, prin care a considerat că tortura, detenţia nelimitată şi atribuţiile supra-constituţionale ale Preşedintelui în caz de "război" sunt legale şi - culmea - "constituţionale", au fost asimilate direct în corpul deciziilor politice ale Casei Albe, fără a fi supuse vreunui control jurisdicţional şi fără a suporta, din partea unor terţi, vreo contestare cu şanse de validare judecătorească. Practic, în problemele prin care se pronunţase definitiv şi fără drept de apel, Yoo a acţionat ca un veritabil judecător, nu ca un avocat. O excelentă dare de seamă despre ceea ce a înfăptuit John Yoo se găseşte în lucrarea The Terror Presidency: Law and Judgment Inside the Bush Administration, scrisă tot de un jurist nemânjit din anii lui GW Bush, fostul şef al Biroului Consilierilor Juridici din Departamentul Justiţiei, Jack Goldsmith. O carte ce n-ar strica să fie tradusă în româneşte.




UPDATE
Am deja o prima actualizare la cele scrise mai sus. Pe blogul său, Glenn Greenwald are şi el numai cuvinte frumoase faţă de clipul comis de fiica fostului vicepreşedinte: "As I noted yesterday, the group run by Liz Cheney and Bill Kristol released what is certainly one of the more repugnant political ads of the last decade, if not the most repugnant. It's the type of McCarthyite act which would, if we had any minimal standards in our political culture, result in the shunning of Cheney and Kristol by all decent people." Restul poate fi citit la http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/radio/2010/03/03/hafetz/index.html

miercuri, 3 martie 2010

"America e măreaţă!" afirmă Mitt Romney. Noi întrebăm: "Să mori tu?"

Mitt Romney e Republican. Deocamdată, unul de slabă calitate politică. Motiv pentru care n-a putut trece de un perdant ca John McCain, in 2008, la nominalizarea pentru alegerile prezidenţiale.

Romney a scris o carte cu imposibilul titlu “No Apology: The Case for American Greatness”. Spre a nu se crea vreo confuzie, e vorba de ţara aia care pretinde că se simte unsafe şi care se vrea protejată. Într-atât de măreaţă e...

Romney e supărat pe Obama, fiindcă s-a tot dus prin lume, cerându-şi scuze în numele Statelor Unite, pentru anumite porcării pe care mărea[ţa ţa]ră le-a comis după data de 1 august 1945. Pe de o parte, Romney cam are dreptate, fiindcă, nu la puţini, anti-americanismul căruia Obama i-ar da apă la moară, ţine de snobism, deci, nu e neapărat întemeiat. Pe de altă parte, prezidenţiabilu' ratat Romney refuză să examineze dacă, în toate cazurile, există numai snobi, ori dacă antipatia faţă de America are şi raţiuni obiective.

Delirul textelor din cartea lui Romney se apropie de frenezia patriotică pe care Ceauşescu se forţa să ne-o bage pe gât: “The self-loathing of Western intellectuals should not hinder our sturdy defense of all that should make us the most admired and respected of nations.”

Deşi americanii n-au avut un Ştefan Cel Mare, Romney n-are probleme cu enormităţile: “The time has come for American schools to once again systematically teach our children about the heroes of the battles that won our freedom and about the heroes that fought in the wars that gained liberty for millions of people around the world.”

Şi, mai departe: “The multiculturalism movement must be unmasked for the fraud that it is. There are superior cultures, and ours is one of them.” Eşti prostănac, Romney! Cultura voastră e UNICA superioară!

Încă un citat şi promit că mă opresc: “If our children do not learn about and come to cherish America’s heritage, history, culture and founding principles, how can they be expected to defend the freedoms on which their country is based?” Aici - nu mă înşel - bietu' Romney se luptă din greu să-l facă invidios pe C.V. Tudor.

Ceea ce nu rezultă din ştirea despre carte este dacă Mitt Romney e de părere că America nu a comis niciodată vreun rău altora, sau dacă, din contră, ţara sa are culpe istorice faţă de alţii (ia, mai dă-i în mă-sa!), dar măreţia Statelor Unite are un efect exonerator care nu mai obligă la scuze. În ambele cazuri, sindromul de "America Mare" mi se pare mult mai prezent decât în perioada Războiului Rece, când doar retorica scăpa de sub control, nu şi degetul prezidenţial de deasupra butonului nuclear. Încă puţin şi autorul de carte Mitt Romney ar fi aterizat în Biroul Oval. Sau poate va ajunge în 2012.

Ştirea privitoare la apariţia cărţii este la http://www.politico.com/news/stories/0310/33797.html


O expresie a patologiei politice americane

http://www.keepamericasafe.com/ Un titlu de pagină Web pe care l-ar putea adapta şi C.V. Tudor, cu un conţinut îndreptat împotriva tuturor duşmanilor României, din interior şi din afară.

Păstrând proporţiile, cam asta e organizaţia non-profit Keep America Safe, înfiinţată de junioara lui Dick Cheney, Liz. Alături de Liz Cheney, board-ul organizaţiei îl mai include şi pe belicosul neoconservator William Kristol. Oare de ce nu mă mir? Nu mă surprinde însă absenţa, din nou-înfiinţata gaşcă, a lui Robert Kagan, "geamănul ideologic" al lui Kristol, un individ mult mai spălat intelectual, mai prudent şi selectiv în afilierea la organizaţii de tăvăleală politică.

Pe site, aceleaşi clişee apocaliptice, mult prea tari chiar şi pentru generaţia de războinici reci ai lui Ronald Reagan:

"The United States remains a nation at war. We face a growing threat from rogue regimes that seek or have already obtained nuclear weapons. America’s interests are challenged by an authoritarian China, a resurgent Russia, and dictators in our own hemisphere who ally themselves with our adversaries [trebuia să invadaţi China şi Rusia, nu să vă plângeţi ca babele!]."

Sau: "We know that America has, for 233 years, been an unparalleled force for good in the world [:)))))))))], that our fighting forces are the best the world has ever known [păi, şi de ce n-aţi rezolvat problema timp de 8 ani, cât aţi stat la putere, impotenţilor?], and that the world is a safer place when America is trusted by our allies and feared and respected by our enemies." Încă puţin şi Liz Cheney începea să ne vorbească despre protocronismul american.

Textele sunt marcate de supărare, ură şi nervi împotriva celor care, prin reafirmarea statului de drept american, au trecut, în realitate, în tabăra teroriştilor cu barbă şi turban. E un site pro-torturi, anti-judiciar şi pro-detenţie permanentă.
Dacă internetul s-ar fi inventat în 1933, mă întreb cum ar fi arătat pagina Web a SS-ului...
După ce aţi insecurizat pe termen nedefinit ţările pe care le-aţi invadat, plus cele care, strâmbând mai mult sau mai puţin din nas, au acceptat să se alieze cu voi, mai aveţi tupeul, inconştienţa şi ipocrizia să cereţi - tot n-am înţeles exact cui (lui Obama nu, fiindcă e pe lista voastră de inamici) - să păstreze America în siguranţă.
După ce Dick, Liz şi ceilalţi mari bolnavi politici americani vor da foc la toată planeta, internetul le va sta la dispoziţie ca să-şi ceară scuze din cine ştie ce buncăr de mare adâncime, sau, dimpotrivă, pentru a declanşa un nou război între supravieţuitori, dar cu ciomege şi praştii.
Liz Cheney e portretizată la http://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Cheney

Imaginea este preluată de la http://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Cheney

Co-preşedintele SUA, Rahm Emanuel

Despre rolul actualului secretar general al Casei Albe, hiper-pragmaticul, mega-realistul, dar şi foarte controversatul Rahm Emanuel, două articole pline de tensiune:

Primul, din Washington Post, examinează motivele pentru care "Obama needs Rahm at the top." Semnatara articolului crede că "Obama's first year fell apart in large part because he didn't follow his chief of staff's advice on crucial matters. Arguably, Emanuel is the only person keeping Obama from becoming Jimmy Carter."

Cel de-al doilea are titlul Rahm Emanuel: Obama's Chief Of Sabotage şi susţine, evident, teza contrară, pornind de la realitatea că "after a campaign that appealed so successfully to idealism, Obama hired a bunch of saboteurs of hope and change. Rahm was simply their chief of staff. And now, this hypercompetitive bantam rooster is attempting to blame others for what went wrong. That's evidently so important to him that he's trying to take a victory lap around the wreckage of what was once such a promising presidency."

E încă un semn al nebuniei politice din America de azi...


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare