luni, 31 mai 2010

Minciuni harnice despre Iran


De când, nişte minciuni pot fi considerate harnice? Cam de acum, când se încearcă reiterarea manevrelor propagandistice care au dus la invazia Irakului. A venit rândul Iranului, dar nu de Ahmadinejad sunt îngrijorat, ci de consecinţele pe care o nouă nebunie americană (consumată pentru satisfacerea capriciilor de securitate israeliene) le-ar avea pe glob, în paralel cu efectele continue ale crizei economice.

Ieri, harnicul mincinos de serviciu a fost generalul - altminteri, băiat inteligent şi de intelligence - Stanley McChrystal, vicerege NATO al Afganistanului:

"The commander of NATO and U.S. forces in Afghanistan said Sunday there is "clear evidence" that some Taliban fighters have trained in Iran.

Gen. Stanley McChrystal told reporters in the Afghan capital that Iran - Afghanistan's western neighbor - has generally assisted the Afghan government in fighting the insurgent group.

"There is, however, clear evidence of Iranian activity - in some cases providing weaponry and training to the Taliban - that is inappropriate," he said. McChrystal said NATO forces are working to stop both the training and the weapons trafficking.

Last month, McChrystal said there were indications that Taliban were training in Iran, but not very many and not in a way that it appeared it was part of an Iranian government policy."

Zonele marcate cu roşu reprezintă stâlpii de care se loveşte un beţiv pe stradă, încercând să ajungă acasă.

McChrystal ştie foarte bine că Iran = şiiţi, iar Talibani = sunniţi, şi că şiiţi + sunniţi = orice, numai LOVE nu! Din cauza asta, nu poate afirma neadevărul în mod categoric, şi recurge la slalomul dintre "inappropriate" şi ceea ce mai e subliniat cu roşu. În afară de asta, Ahmadinejad şi Hamid Karzai (protejatul CIA nr.1 al regiunii) se trag de şireturi atât de tare, încât, probabil, dictatorul de la Kabul a luat-o brusc razna şi vrea să le-o tragă americanilor.

Am mai scris-o aici: în condiţiile în care la Tel Aviv nu vor veni la putere nişte moderaţi, cred că, în cele din urmă, se va ajunge la o acţiune militară împotriva Teheranului, chiar dacă fără sprijin din partea Angliei, Franţei şi Germaniei; haotică, fără un scop precis, lipsită de perspectiva lui "a doua zi după", probabil cu aceeaşi pretenţie penibilă a "schimbării de regim" şi a introducerii pe gâtul "tinerilor" iranieni e democraţiei jeffersoniene.

Aştept următoarele doborâri de recorduri în materie de minciuni pregătitoare de război. De genul, "iranienii au încercat să-l asasineze pe Ronald Reagan în 1981". Poate chiar le-am dat o idee...

Ştirea este la http://www.huffingtonpost.com/2010/05/30/taliban-training-in-iran_n_594995.html De citit neapărat şi comentariile din josul paginii.

Harta, preluată de la http://www.lib.utexas.edu/maps/middle_east_and_asia/iran_petroleum_facilities_2004.jpg, e pentru familiarizare cu viitoarele ţinte de asalt.

sâmbătă, 29 mai 2010

Un an de blogging - Partea a II-a

Şi, tot la dată aniversară, vă fac cadou link-ul către Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite din 27 mai 2010.

Parcurgând-o, relevantă mi s-a părut conexiunea dintre mizeria globală - politică, economică, socială - din interiorul Americii şi manifestarea mizeră a acesteia din urmă în plan global.

În cuvântul introductiv al documentului, Obama admite că "we must see American innovation as a foundation of American power" (o idee asupra Fareed Zakaria insistase în scrierile sale), în sensul că nu poţi fi recunoscută ca superputere dincolo de frontierele tale naţionale, cât timp nu faci ordine în interiorul lor şi nu reduci handicapul de viteză pe care-l înregistrezi, faţă de state mult mai dinamice, în privinţa dezvoltării economiei, educaţiei, energiei şi ştiinţei.

În rest, demersul american de securitate naţională stă (firesc, până la urmă) sub zodia continuităţii, doar retorica fiind diferită de textele de tragedie antică, scrise de neoconservatori în vremea lui Bush. Urmele de realism sunt însă reduse; în schimb, excepţionalism american cât cuprinde.

Perfect justificată, în sensul acesta, e ironia lui Stephen Walt: "In fact, despite its rhetorical concessions to the diffusion of power and the need to adapt to new realities, the report declares that one of our key national interests is “an international order advanced by U.S. leadership that promotes peace, security, and opportunity through strong cooperation to meet global challenges” (my emphasis). Or as Secretary of State Clinton put it on Thursday, “the simple fact is that no global problem can be solved without us.” (Take that, President Lula and Prime Minster Erdogan!)."

Sau, altfel zis, America refuză să accepte că am intrat în era post-americană.

Tot Walt este cel care joacă rolul Americanului Ne-ipocrit, recunoscând că "As a loyal American, I can understand (and maybe even support) this aspiration, and it’s easy to understand why U.S. presidents speak in such terms. But there are two obvious problems with this conception of international order. First, the report is saying that Washington will continue to define the set of rules and standards by which international behavior will be judged, and if other states don’t accept it, they will face the consequences. In the meantime, however, the United States will continue to violate other states’ sovereignty by sending in Special Forces (with or without permission), or by conducting drone strikes at suspected terrorists (ditto), and woe betide anybody who tries to do the same thing to us."


Un interviu cu Bob Rhodes, cel care a scris Strategia, poate fi lecturat la http://washingtonindependent.com/85916/americas-global-outlook-at-an-inflection-point

Fotografia, avându-l în plan secund, pe Jim Jones, asistentul Preşedintelui pentru securitate naţională, este de la http://photos.upi.com/slideshow/lbox/6557df3488be5efa130d060db298ce51/Obama-Announces-Security-Team.jpg

Un an de blogging - Partea I


Prilej cu care, în anumite medii, se vorbeşte tot mai mult despre viitorul război cu Iranul.

Cum face, de pildă, M.J. Rosenberg, în postarea de ieri, de pe Huffington Post, cu titlul The Coming Iran War.

Rosenberg citează, la rândul său, articolul unui rabin din Israel, care - conştient sau nu - admite un mare adevăr: "Israel cannot live in the shadow of a nuclear Iran." Cu una sau cu 100 ogive nucleare, chiar dacă stocate în dulap şi nedestinate unei prime lovituri, Iranul ar dobândi un ascendent politic uriaş în zonă, şi ar deveni (cu sau fără ayatolahi reacţionari) mai interesant pentru economia (nu pentru armata) americană, eclipsând Israelul a cărui continuitate regională pretinde zilnic interesul şi accesul la resursele Statelor Unite.

Criticându-şi coreligionarul pentru insistenţa asupra opţiunii militare anti-iraniene, Rosenberg scrie: "What is Yoffie thinking when he rules out diplomacy but rules in a third Middle East war? Is the preemptive slaughter of innocents really a legitimate option for civilized people in 2010? Well, it isn't for me or for the Reform Jews who look to Yoffie for leadership. (Jews are mostly doves and Reform Jews, to their credit, are the most dovish of all.)

It is war, not diplomacy, that belongs off the table. I'm sure Rabbi Yoffie knows that. That is what he should have written."

luni, 24 mai 2010

Aroganţă, incompetenţă, frică, raţiune, abandon


La paginile 42-45 din The Forty Years War. The Rise and Fall of the Neocons, from Nixon to Obama, autorii povestesc incidentul doborârii avionului american de recunoaştere EC - 121, de către Mig-uri nord-coreene, în data de 15 aprilie 1969. Un act de un tupeu incredibil, ale cărui motivaţii nu sunt cunoscute nici până azi.

În carte sunt redate cele cinci stadii ale reacţiei americane la situaţia de criză ce fusese generată de regimul obraznic al unei ţări liliputane. Cinci faze care se mai succedaseră în 1962, în Criza Rachetelor din Cuba, şi care aveau să mai reflecte şi în viitor indecizia, zig-zag-urile şi, în final, non-combat-ul superputerii din emisfera vestică.

1. Aroganţă

"Force must be met by force", Nixon wrote of his initial reaction to the EC-121 crisis, and it was out of this impulse, even before the facts were known, that he asked to review his options for retaliation."

"Kissinger told the NSC meeting that he would be willing to use nuclear weapons [...]."

2. Incompetenţă

În mod deloc surprinzător, aroganţa e urmată, în astfel de împrejurări, de constatarea absenţei instrumentelor primare de analiză şi a puţinătăţii elementelor de reacţie militară imediată. Americanii s-au lovit, în primul rând, de dificultatea înţelegerii/ghicirii celor întâmplate, efect al slabei performanţe în materie de culegere şi interpretare a informaţiilor.

Apoi, Nixon şi Kissinger au realizat cât de precare erau planurile de răspuns militar în zonă, Statele Majore Reunite punând accentul până atunci doar pe apărarea Coreeii de Sud în faţa unui atac dinspre nord.

3. Frică

Să reţinem: "agresorul" era nu Uniunea Sovietică, ci prăpădita (chiar şi la acea dată) Coree de Nord.

Legat de impulsul lui Kissinger de a pune armele nucleare pe masă, "Nixon hesitated. With the prospect of the EC - 121 event escalating into World War III looming before them, Secretary of State Rogers recommended that Nixon do little in response."

Genunchi care tremură, sudoare rece pe şira spinării. Ceea ce ne duce la...

4. ... Raţiune

În febra acelor momente, Rogers îşi permite luxul să se dea înţelept, afirmând că "The weak cand be rash; the powerful must be restrained."

Mai mult decât atât, instituţiile de forţă - Departamentul de Stat, Pentagonul şi CIA-ul - vin cu analize care moderează mult intensitatea reacţiei, americanii descoperind inclusiv faptul că în dreptul internaţional nu exista textul care să permită o acţiune de represalii.

5. Abandon

"Dragging its feet, the military failed to act on Nixon's order to dispatch ships to the site until April 19; they would not arrive on station in the Sea of Japan until, at the earliest, April 21."

La Moscova, Beijing şi Phenian analiştii se scărpinau probabil în cap, neînţelegând ce anume se întâmpla la Washington.

În cele din urmă, "The EC - 121 incident faded from the headlines without any significant American response to it."

...

Am văzut de ce au fost ăştia în stare în tot ce a urmat după 11 septembrie 2001. Ce vor face atunci când tupeul şi provocarea vor veni din partea unora ca Rusia sau China? Cum vor evalua în acel moment criza şi în ce mod îşi vor dimensiona riposta? În măsura în care nu le va lipsi curajul să riposteze...


De ce România nu e interesantă pentru China

China are o foame nestinsă de resurse naturale, iar singurul asset de clasă mondială existent în România - cel de la Roşia Montană - e deja în mâinile altcuiva, din partea căruia nu prea ştiu ce primim în schimb.

Cine nu crede (partea cu foamea chineză, nu chestia cu Roşia M.), să citească articolul lui Robert Kaplan din ultimul număr al lui Foreign Affairs, cu titlul The Geography of Chinese Power. How Far Can Beijing Reach on Land and at Sea?

În opinia lui Kaplan, fie şi numai pentru că trebuie să respire şi să-şi hrănească zilnic miliardul+ de oameni, China dă peste cap tot raportul de forţe din emisfera estică.

"China's foreign policy ambitions are as aggressive as those of the United States a century ago, but for completely different reasons. China does not take a missionary approach to world affairs, seeking to spread an ideology or a system of government. Moral progress in international affairs is an American goal, not a Chinese one; China's actions abroad are propelled by its need to secure energy, metals, and strategic minerals in order to support the rising living standards of its immense population, which amounts to about one-fifth of the world's total.

[...] Because what drives China abroad has to do with a core national interest - economic survival - China can be defined as an über-realist power. It seeks to develop a sturdy presence throughout the parts of Africa that are well endowed with oil and minerals and wants to secure port access throughout the Indian Ocean and the South China Sea, which connect the hydrocarbon-rich Arab-Persian world to the Chinese seaboard. Having no choice in the matter, Beijing cares little about the type of regime with which it is engaged; it requires stability, not virtue as the West conceives of it."

Într-o lume în care influenţa chineză - economică, politică, militară - urcă vertiginos, având de unde să dea şi la alţii, inclusiv pentru a le asigura o protecţie sau o contrabalansare în raport cu presiunea suportată din partea altora, noi nu mai avem nimic de oferit Chinei.

Despre Kaplan, informaţii la http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_D._Kaplan

Din păcate, Foreign Affairs nu mai reproduce articolele din revistă şi au introdus abonamente online. Rezumatul articolului este la http://www.foreignaffairs.com/articles/66205/robert-d-kaplan/the-geography-of-chinese-power

duminică, 23 mai 2010

Discursul de la West Point

Obama nu e Băsescu. E cel mai bine informat om de pe glob, inclusiv atunci când tema despre care vorbeşte într-un discurs e ocupaţia din Afganistan, unde totul se duce treptat dracului, în pofida întăririlor cu 100.000 de noi soldaţi.

Dar în discursul livrat ieri în faţa absolvenţilor Academiei Militare de la West Point, omul de la Casa Albă parcă era Bush din 2006. Nerealist, demagog şi mincinos. O afirmă un blogger de pe Newshoggers. Atenţie! Newshoggers e un loc de întâlnire al liberalilor americani care în 2008 deschideau sticle de şampanie, după victoria lui Obama în alegeri.

Zicea Obama în discurs că americanii "au adus speranţă poporului afgan." În schimb, blogger-ul crede că: "I'm also sure that his briefings tell him that a vast majority of the residents of Kandahar would prefer that their "hope" not be brought at gunpoint, but by reconcilliation - yet McChrystal's summer offensive operation, campaign process gesture will proceed there anyway. And that most Afghans beyond Kandahar would prefer that too."

Şi, mai departe: "Obama recommitted himself to Bush and Cheney's "long war" and repeated Bush's tale that "they" hate us for our freedoms as he told those 1,000 young officers that the war on Terror would be the primary challenge for the forseeable future, then admitted: "al Qaeda and its affiliates are small men on the wrong side of history. They lead no nation. They lead no religion."
If Obama thought there was a disconnect between
a nation having to spend 44% of the world's arms money to fight "small men" and his statement that "at no time in human history has a nation of diminished economic vitality maintained its military and political primacy,” then he didn't mention it."

Iar minciuna supremă, pentru care Obama cred că s-a ciupit ca să nu-l apuce râsul în public: "We know that America does not fight for the sake of fighting. We abhor war." Cum să nu ai un râs nervos când auzi, în 2010, după 60 de ani de militarism american transfrontalier, o lozincă atât de expirată?

Pe HuffPost, discursul e privit însă dintr-o greu explicabilă perspectivă optimistă: "The U.S. must shape a world order as reliant on the force of diplomacy as on the might of its military to lead, President Barack Obama said Saturday as he outlined a foreign policy vision that repudiated the go-it-alone approach forged by his predecessor, George W. Bush." (?!?!?)

Angajaţii Ariannei Huffington au căzut pe spate în special la citirea acestei fraze: "We understand that neither America nor any nation can dictate every outcome beyond its borders."

Băi, Obama, du-te şi te culcă, fiindcă ştim că nu te lasă cine trebuie să-ţi dai demisia...



sâmbătă, 22 mai 2010

O postare ce merită neapărat o flegmă


Mă grăbesc să expediez un scuipat scurt către unul din blogurile conservatoare din lista mea, denumit, cu nostalgie, American Power.

O postare de ieri, în care e elogiată noua lege anti-imigraţionistă din Arizona. Treaba lor, nu mă deranjeaază decât cel mult ostentaţia primitivă cu care au adoptat-o. Articolul se intitulează Not Everyone Has Right to Live in U.S.

Aşa e. Într-o lume care se deschide tot mai mult, unde până şi muştele ajung să fie "globale", ţara care a permis în sec.19 cea mai spectaculoasă şi generoasă absorbţie de populaţie din exterior îşi pune lacăte la poartă. Din liberală, a devenit conservatoare, iar trendul reacţionar continuă.

Fraza finală e însă ţinta mea: "Regardless of the hardship suffered, being in the U.S. without authorization is a crime." Cu referire la mexicani şi alţi amărâţi.

Frumos. Acum, hai să ne imaginăm cum ar suna "Regardless of the hardship suffered, [Americans] being in [Afganistan, Irak, Georgia, Ucraina, Romania etc.] without authorization is a crime."

Aşa că, de dragul consecvenţei cu voi înşivă, poate ar fi bine să vă căraţi înapoi acasă de pe oriunde sunteţi astăzi împrăştiaţi...

Imaginea am preluat-o de la http://krharper.typepad.com/.a/6a0112793ff35228a40120a6519374970b-500pi

Turcia s-a prins ce înseamnă "post-americanism"

O ţară de margine, plictisitoare, aproape izolată. Un stat cu bătăi de cap interne. Şi cam atât. Asta era Turcia înainte cu ceva vreme.

Între timp, "post-americanismul" a prins la Ankara, iar politicienii şi diplomaţii turci - după ce s-au uitat bine la ţara lor, reevaluându-i potenţialul - şi-au zis că n-are rost să stea pe bară ca fraierii, şi că merită să preia funcţii reglatoare, mediatoare şi de influenţă în politica globală. Cu toate că - să fim cinstiţi - CINEVA le-a şi dat voie să şi-o în cap, inclusiv în ceea ce priveşte şuturile publice bine plasate ale lui Erdogan în celebrul panel de la Davos, alături de Shimon Peres, în urma cărora premierul turc se mai află încă în viaţă, spre deosebire de alţii, mai puţin băftoşi.

Turcia a devenit astfel o placă turnantă a mişcărilor de pe terenul de fotbal politic al lumii, schimbând pase, iniţiind un-doi-uri, expediind centrări şi făcând marcaje în zonă cu SUA, Rusia, UE, Israel, Irak, Iran, Ucraina, Georgia sau Brazilia. Apropo, cu trimitere la papagalii care nu ştiu: Marea Neagră e mai degrabă un lac turcesc...

Şi se pare că Turcia mai e şi depozitara unor imense resurse de apă potabilă, ceea ce înseamnă că poate da şi la alţii, evident nu pe gratis.

În Foreign Policy online de acum două zile, ministrul lor de externe, Ahmet Davutoglu explică la planetă ce program are, în prezent, Turcia: reacţii vizionare la situaţii de criză, abordări sistematice ale problemelor de pe glob, "soft power", echilibru între securitate şi democraţie, "zero probleme" cu vecinii, diplomaţie preventivă, politică externă "complementară" (adică, ce nu e în stare să facă România: să fie membră NATO şi să stea la masă şi cu alţii) şi diplomaţia "ritmică" ce presupune prezenţă şi reacţii în mai multe organizaţii internaţionale.

Şi mai au ceva: au puternică încredere în ei înşişi: "This collective effort will make Turkey a global actor in this century."


vineri, 21 mai 2010

Mitologicul Icar a ajuns capitalist


Glumesc, desigur. În schimb, picajul în care a intrat capitalismul sec.21 reproduce legenda lui Icar.

O postare de ieri, de pe HuffPost, are următorul titlu: Financial Reform Won't Alter Capitalism's Icarus Trajectory, şi e scrisă de Stuart Whatley.

Mă distrez când văd pe la televizor diverşi foşti salariaţi la stat, ex-componenţi ai PCR de dinainte de 1990, aflaţi astăzi în ipostaze de pretinşi capitalişti români, cum mestecă lozinci despre Adam Smith, piaţa care se autoreglează şi altele asemenea, deşi se vede după dificultatea cu care vorbesc că n-au avut lecturi grele nici înainte, nici după '90.

Dar hai să vedem cum stă treaba cu Adam Smith: "When Adam Smith introduced the paradigmatic notion of a self-guiding economy through open and free markets, he based it on select, necessary conditions. In order to most efficiently and effectively allocate resources, encourage innovation and production, and provide the widest, most balanced social benefits to all, the market must be comprised of small buyers and sellers that have equal access to information and that operate on a level playing field. And for investing in future production and wealth creation, capital must remain within the borders of the state, with balanced trade and an ample link between savings and future production, rather than speculation."

În 2010, sistemul nu mai are nimic în comun cu ce a scris Smith: "Perhaps the most troubling reality in the 21st Century is that our economics now dictates our cultural values, rather than the reverse, where We the People would decide how resources, production, and mutual prosperity should be systematized to achieve the best society for all. Like the cat's claws, the corporation's profit motive is its only tool for survival. The casino culture of the financial system has spawned an expectation for unrealistic year-to-year growth in investors of all forms, demanding that managers increase profits exponentially and unsustainably, lest they be canned and replaced."

Şi, uite aşa, ne ducem toţi pe traiectoria lui Icar, pe vremea căruia nu se inventase încă paraşuta.

Cine crede diferit de Whatley, e liber să comenteze.

miercuri, 19 mai 2010

Doi post-americani: Turcia şi Brazilia

Mergând pe linia unei teze lansate de Fareed Zakaria în lucrarea sa The Post-American World, care anticipează sau, după caz, confirmă ascensiunea economică şi politică a unor ţări capabile să-şi asume roluri de jucători globali în diferite domenii şi situaţii politice internaţionale, recentul succes al Turciei şi Braziliei în relaţia cu Iranul nu este deloc surprinzător.

Cei doi "post-americani" (oricât de forţată ar fi noţiunea) au convins Iranul să accepte un swap de uraniu, fapt ce oferă Teheranului un respiro, în condiţiile în care orice concesie ce vine dinspre Iran reprezintă un eveniment rar şi preţios, de natură a-i determina pe americani să oprească secvenţa de lansare a unor noi sancţiuni internaţionale. Asta speră şi Stephen Walt să se întâmple, potrivit postării lui de ieri, de la http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/05/18/big_deal

"But if the United States welcomes the deal and it then falls apart, Iran won't be able to blame us for the failure and third parties will see the United States as reasonable and Iran as intransigent. Indeed, if we greet it favorably and Iran eventually backs out (as it did last fall), our position with Istanbul and Brasilia will be enhanced and Iran's is likely to suffer, because both President Lula da Silva and Prime Minister Erdogan won't appreciate having been taken for a ride. So to the extent that we are worried about an emerging Istanbul-Teheran-Brasilia axis (and we shouldn't be), the smart play is not to criticize the deal at this stage and to thank them for their efforts."

Cu toate acestea, până când nu văd primul transport masiv de uraniu slab îmbogăţit iranian ajungând în ţara cu care au stabilit o înţelegere, nu mai cred nimic.

Despre Lumea post-americană, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/The_Post-American_World

duminică, 16 mai 2010

Continua supremaţie a capitalului

O postare de pe Huffington Post susţine că "our financial world will continue to be run by the very financiers who crashed the system two years ago."

Dintre trăsăturile ce vor însoţi această nebunie, menţionez trei:

"1. Our pensions and 401ks will continue on their roller coaster ride, driven by market chaos and high-speed computer cacophony.

2. Big financial institutions, now fully assured that they are indeed too big to fail, will continue to dominate both finance and politics.

3. We'll continue to pay top hedge fund managers 26,000 times more than we pay teachers."

În 1859, Marx scria, având dreptate şi astăzi: "No social order is ever destroyed before all the productive forces for which it is sufficient have been developed."

Momentul acela, de dezvoltare maximă a potenţialului cu care este înzestrat capitalismul - distructiv şi auto-distructiv, în egală măsură - e încă departe. Mai trebuie să suportăm.


vineri, 14 mai 2010

Cine a auzit de Fritz Kraemer?

Recunosc că, până în urmă cu câteva ore, habar n-aveam de el.

Parcurgeam primele pagini din The Forty Years War: The Rise and Fall of the Neocons from Nixon to Obama, o nouă istorie a neoconservatorilor, actualizată cu nume, evenimente şi interpretări.

Dacă până în prezent ştiam că părinţii spirituali ai neoconilor au fost Leo Strauss şi Leon Troţki, un al treilea nume este adăugat acum de autorii cărţii sus-menţionate: cel al lui Fritz Kraemer, un bugetar situat undeva în zona intermediară a organigramei Pentagonului din perioada Războiului Rece, dar care, în ciuda unei poziţii formale nesemnificative, se pare că avut nişte performanţe tari la activ:

1) e omul care l-a descoperit şi lansat pe Henry Kissinger, pe orbita diplomatică globală;
2) potrivit lui Wikipedia, Kraemer "influenced Secretaries of Defense James R. Schlesinger and Donald Rumsfeld", ceea ce, chiar şi în absenţa unor detalii, poate fi spectaculos.

Detaliile aştept să le descopăr în carte. Până atunci, într-un studiu cu titlul Who Was Fritz Kraemer? And Why We Should Care, un istoric universitar enumeră caracterizările pe care importante personalităţi ale perioadei nixoniene i le-au făcut lui Kraemer: " Management guru Peter Drucker referred to Kraemer as "the man who discovered Kissinger." Donald Rumsfeld referred to Kraemer as "the keeper of the flame", and during a speech upon his departure from the Pentagon in 2006, he cited Kraemer's controversial philosophy of "provocative weakness." Kissinger himself referred to Kraemer in an emotional eulogy as "the greatest single influence of my formative years." In 2000, Alexander Haig told James Rosen, author of The Strong Man: John Mitchell and the Secrets of Watergate, that Fritz Kraemer "detests Henry today, even though he was Henry's father in the United States." National Security Council Staff Member Roger Morris stated that it was "probably Kraemer in the Pentagon" who was responsible for Haig's appointment as Kissinger's deputy."

Esenţa gândirii lui Kraemer, care i-ar fi influenţat profund pe neoconservatori, gravitează în jurul noţiunii de "slăbiciune provocatoare", afirmând că "displaying too much force, such as engaging in an arms race or using excessive force during wartime, are provocative but necessary actions in the face of an irrational adversary. Such displays of strength are preferable to appearing too weak in the eyes of your adversary, which is also provocative since such weakness may incite an adversary to take unnecessarily risky actions that they would otherwise not take."

Faptul că un funcţionar mediu de talia lui Kraemer a obţinut, prin intermediul lui Kissinger, o audienţă la Nixon demonstrează greu descifrabilele resorturi de putere şi influenţă, care există şi astăzi la Washington. Faptul că un Kraemer, în Biroul Oval, îl ia în şuturi pe Nixon pentru slăbiciunea de care dădea dovadă faţă de nord-vietnamezi, fără să rişte o aruncare pe fereastră, pune între paranteze concepte clasice precum "democraţie", "suveranitatea poporului" şi "alegeri libere."

Kraemer: If, it should prove, within a number of fronts, that we, the United States, were not able to deal with the entity North Vietnam, 31 million inhabitants, that would be, apart from everything moral, the question will arise—among friend, foe, and entrants—with whom can the United States ever deal successfully? Because this entity of 31 million, supported by the Soviets, by China, but not by their manpower—

Nixon: Yeah.
Kraemer: —is relatively so small that everybody from Rio de Janeiro to Copenhagen, and from Hanoi to Moscow, can draw the conclusion: obviously, the enormous American power couldn't deal with this. Therefore, as a lawyer, I would say...since we cannot deal with Vietnam, with whom can we deal?

O mostră de "excepţionalism american", de aspiraţii imperiale şi unilateralism, în raport cu care nu stai să te mai gândeşti dacă dispui de resursele cu care să cafteşti toată planeta.



marți, 11 mai 2010

Ziua când Dumnezeu va deveni şi antrenor de fotbal

Cam asta cred că a mai rămas să se adauge la lista de implicări ale Tatălui pe planeta asta: să creeze o alternativă la sistemul 4-4-2, poate cu reintroducerea postului de "libero" şi alte subtilităţi tactice.

Dincolo de Ocean, fundamentaliştii creştini, tot mai deraiaţi, consideră că, în sec.21, Dreptul trebuie să se întemeize pe Dumnezeu. Ca de obicei, pe Dumnezeu nu l-au întrebat dacă vrea să se bage întemeietor de nouă şcoală juridică.

Sarah Palin, care vrea să ajungă în 2012 la Casa Albă, conduce cruciada religioasă împotriva Dreptului post-modern: "Go back to what our founders and our founding documents meant -- they're quite clear -- that we would create law based on the God of the bible and the ten commandments." Asta se rosteşte public de către o personalitate americană care vrea să aibă acces la codurile nucleare, în ţara care a trimis oameni pe Lună.

Că femeia se adresează nucleului dur al electoratului ultra-conservator din SUA, e un fapt normal. Numai că nu sonaţii decid cine intră în Biroul Oval, ci un segment de aproape 10 milioane de independenţi care, de la o campanie prezidenţială la alta, votează când cu candidatul Republican, când cu cel Democrat, în funcţie de temele majore ale momentului, care le influenţează existenţa zilnică. Prezenţa lui Dumnezeu în legislaţia SUA îi pasionează prea puţin. Poate şi pentru faptul că înţeleg mai bine decât sonaţii ce înseamnă actul de credinţă.

Un comentariu de pe HuffPost menit să arate fundăturile logice spre care duce afirmaţia cretină de mai sus: "So if Sarah is so concerned about this country operating on Judeo-Christian Biblical values then pretty soon we're going to see the Tea Partiers and conservative Christians going out to protest USURY [împrumutul cu dobândă], right?Exd 22:25--"If thou lend money to [any of] my people [that is] poor by thee, thou shalt not be to him as an usurer, neither shalt thou lay upon him usury."I mean, we're going to see them out in front of Goldman Sachs, Citigroup and Payday Lender Shops, to protest that what THEY do is against God's Principles, right?Lev. 25:37--"Thou shalt not give him thy money upon usury, nor lend him thy victuals for increase."


luni, 10 mai 2010

Alunecând uşor în paradigma lui Bush

Eric Holder, actualul ministru al justiţiei de la Washington, începuse tare: considera Waterboarding-ul o formă de tortură, voia să închidă închisoarea de la Guantanamo, să-i scoată pe suspecţii de terorism din detenţia pe termen nedeterminat şi să-i confrunte cu sistemul american de justiţie, ăla de care ni s-a făcut silă, de cât de des îl vedem prin filme.

Pa! Toate astea au fost odată. Speriat de critica ultra- şi neoconservatorilor, Holder a devenit buşist. Ultima chestie, dacă va deveni lege: sacrosanctele drepturi Miranda nu vor mai trebui citite potenţialilor terorişti, purtători de lenjerie suspectă sau posesori de SUV-uri dubioase, tocmai ca să poată fi luaţi din prima la interogatorii dure, fără avocat lângă ei şi fără alte garanţii procesuale.

Evident, legea nedefinind şi neoperând delimitări - nici în prezent şi, cu certitudine, nici în perspectivă îndepărtată - cu privire la noţiunea de suspect de terorism, orice devine posibil.

Prin urmare, atenţie, dacă mergeţi pe la New York în vacanţă, arătaţi cât mai europeni, fără bronz, barbă, chiloţi umflaţi şi comportamente ce pot sugera că aţi venit în misiune de dinamitare a Times Square-ului!

Eric Holder: Miranda Rights Should Be Modified For Terrorism Suspects - aşa sună articolul de pe Huffington Post.

Din punct de vedere constituţional, demersul proiectat de Holder se va lovi de două decizii de nezdruncinat ale Curţii Supreme: Miranda v. Arizona şi, mai ales, Dickerson v. United States. De ce anume, puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Miranda_v._Arizona şi http://en.wikipedia.org/wiki/Dickerson_v._United_States

Un comentariu sugestiv de pe HuffPost:

"Eric Holder just declared me his enemy, and I voted for his boss. But not again. Terror thy name is U.S. Government just as it was under Bush/Cheney. What a disaster these lame, wimpy, weak, bullied, asinine Democrats are. Not even worth an X on a ballot. Totally worthless as Republican Democrats.

Now, the Democrats are what is wrong with this country. The Republicans are merely the inventors of evil, the Democrats now act to carry it out.

Whatever we have there is no democracy as there is no opposition to evil. Both are parties to it."

duminică, 9 mai 2010

Un CV sărac pentru Curtea Supremă

Cea din America.

O altă ciudăţenie americană e pe cale să se producă mâine: Obama o va nominaliza pe Elena Kagan pentru funcţia de judecător la Curtea Supremă.
Pe cât de importantă e partea din CV-ul ei la capitolul studii, distincţii, funcţii politice, administrative şi academice, pe atât de numai 3 (trei) studii juridice mari, late şi modeste a scris. Femeia asta nu a publicat un curs (cum naiba predau ăştia acolo?!?!), n-a scris un tratat, o monografie, vreun studiu distrugător de convenţii şi paradigme. Nimic.

Deşi aripa liberal-radicală a Democraţilor o va susţine pentru banalul motiv că e propusă de Preşedinte, există jurişti din tabăra lor care se tem pentru faptul că Obama va pune pe banca supremă o juristă care nu s-a pronunţat în toată viaţa ei universitară asupra marilor teme constituţionale americane. Fiindcă nu a scris, nu a publicat, nu a vorbit. Şi despre care lumea habar n-are cum gândeşte despre probleme cum ar fi: avortul, căsătoriile dintre homosexuali, puterea prezidenţială şi ducerea războiului, libertatea de exprimare, discriminarea pozitivă în universităţi, dreptul de a purta arme, sistemul financiar şi puterea corporaţiilor.

Ca de obicei, Glenn Greenwald rupe gura la toată lumea cu analizele lui în ceea ce-o priveşte pe Kagan, pe care o contestă fără rezerve.

Despre Elena Kagan, există informaţii revelatoare pe Wikipedia şi pe site-ul de la Harvard:http://en.wikipedia.org/wiki/Elena_Kagan, http://www.law.harvard.edu/faculty/directory/index.html?id=112&show=bibliography

marți, 4 mai 2010

Nesimţiti fără frontiere

Azi, pe American Thinker, scrie un profesor de economie, de la un colegiu din SUA. Un intelectual. Atât de intelectual încât n-are nicio problemă în a se declara suporterul lui Sarah Palin (ceea ce nu constituie, în sine, deloc un păcat) şi în a-i elogia pretinsa superioritate faţă de elita intelectuală de Stânga, de la el din ţară (nici ăsta nu-i un păcat, e doar o auto-insultă, dar e treaba lui ce face atunci când se uită în oglindă).

Argumentele lui sunt facile şi, în acelaşi timp, odioase. Apelează la un text din Ludwig von Mises, unul din cei mai mari "ştefangheorghişti" ai Dreptei: "...the educated strata are more gullible than the less educated. The most enthusiastic supporters of Marxism, Nazism, and Fascism were the intellectuals, not the boors." Aici, pe de o parte, Mises se înjură şi el pe sine, iar, pe de altă parte, afişează un anti-intelectualism demn de cadriştii de partid stalinist, din anii '50.

Deci, spre deosebire de intelectuali, care sunt naivi, uşor de convins, creduli, materia cenuşie de la nivelul lui Sarah Palin şi Ronald Reagan e mai puţin penetrabilă în raport cu marile ideologii, mai puţin aia conservatoare probabil. "In other words, people as down-to-earth and common-sensical as Ronald Reagan and Sarah Palin" reprezintă anti-dotul "to the grim utopian schemes of leftist intellectuals and politicians." O mică pauză. Reagan a dovedit, într-adevăr, bun-simţ, dar abia în al doilea său mandat, atunci când a început să lase de-o parte retorica lui războinică primitivă, s-a aşezat cu Gorbaciov la masă şi a negociat, sau când şi-a retras puşcaşii marini din Liban, după ce-i expediase ca fraieru' acolo, spre a-i lăsa să moară în paturi, în urma atentatului cu două camioane pline cu dinamită, intrate în cazarma lor.

Cât despre Sarah Palin... la ea nu vorbim despre faptul că nu e o "intelectuală" (ghilimelele sunt absolut necesare). Ea e doar o proastă, o nesimţită şi o iresponsabilă.

Proastă, fiindcă, într-o campanie electorală în care eşti obligat să demonstrezi că deţii informaţiile fundamentale şi că ştii să operezi cu ele, a afirmat (fără să facă deloc mişto) că proximitatea Alaskăi faţă de Rusia e necesară şi suficientă pentru a o califica pe ea, candidata la vicepreşedinţie, în domeniul politicii internaţionale şi al securităţii naţionale. E nesimţită, intrucât, înaintea unui interviu ale cărui întrebări staff-ul ei de campanie le intiuise fără dificultate, n-a făcut elementarul efort de a memora 5-6 titluri de decizii ale Curţii Supreme, pe care conservatorii ei le repudiază. Aşa ceva o întrebase atunci Katie Couric: "Băi, femeie, în afară de Roe v. Wade, ce alte decizii vin în opoziţie cu convingerile tale de Dreapta?" Pauză şi depunctare uriaşă la electoratul independent. Deşi, speţele respective puteau fi numite şi de către un elev american de liceu. Iresponsabilă, deoarece, prin totala ei inapetenţă faţă de nevoia de a se antrena şi a aduna informaţii esenţiale (fără ca prin asta să-şi fi periclitat preţiosul statut de non-intelectuală), a prejudiciat o ditamai campanie prezidenţială a Republicanilor, încât te întrebai dacă nu cumva era unealta unei conspiraţii a celor ce l-au împins la putere pe Obama.

Tipul de pe American Thinker scrie o enormitate în care, evident, nici el nu crede, dar care e amuzantă şi merită reprodusă: "It is indisputable, though, that the left regards her as their worst nightmare - an articulate, attractive, effective communicator and advocate of conservative principles with Misesian common sense and Reaganesque potential." Şi la americani, intelectualii se prostituează în faţa unei simple majorete, nici măcar blonde. Sunt nesimţiţii care elogiază alţi nesimţiţi...

De ce are, totuşi, Stânga boală pe ea? Fiindcă orice om normal (indiferent de convingeri politice şi ştiinţă de carte - se aude, American Thinker, fiindcă von Mises nu mai poate să audă de pe lumea cealaltă?) respinge prostia, nesimţirea şi iresponsabilitatea, mai ales la nivelul unei individe care pretinde să i se predea Birou Oval în 2012.
De neconceput pe mâna cui a ajuns astăzi Partidul Republican...


duminică, 2 mai 2010

Postmodernismul - răul absolut al momentului?


Despre postmodernism se scriu monografii şi teze de doctorat, în raport cu care eu mă găsesc încă la un nivel de clasele I-IV. Am citit totuşi suficient de mult, ca să realizez cât de mult suntem în prezent dominaţi de amprenta postmodernismului.

American Thinker a avut azi o postare în care anatemizează dominaţia unui curent de gândire pe care-l consideră "A unified theory of all the trouble in the world." La fel ca şi mulţi alţii, pentru conservatorul american "Postmodernism is a progressive virus that negates reason, objectivity, and truth - replacing them with relativism, subjectivism, and pragmatism."

În cartea lor, "Netocraţia. Noua elită a puterii şi viaţa după capitalism", Alexander Bard şi Jan Soderqvist (doi fani incontestabili ai gândirii postmoderne) subsumează postmodernismul filozofiei dinamiste (reprezentată de nume precum Heraclit, Spinoza, Leibniz, Nietsche, Deleuze şi Foucault) care oferă "beţia libertăţii şi posibilităţile limitate, dar reale ale prezentului", în locul utopiilor promovate de Platon, Hegel şi Marx (p.112), şi care dăruieşte Omului privilegiul de a "descoperi 'adevărul' examinând mediul din jurul său", de a construi "adevărul care se potriveşte cel mai bine cu scopul şi circumstanţele lui." (p.118)

Cred că American Thinker se grăbeşte introducându-l pe Marx în ascendenţa postmodernismului din zilele noastre, atunci când scrie că "Postmodernism's historical roots are in nineteenth century existentialism, skepticism, and Marxism. Postmodernism evolved into an anti-rational movement based largely on the sophistry of "modernism's failure," specifically, objectivity's failure to eradicate war, poverty, and famine." Fiindcă numai relativism, subiectivism şi pragmatism nu vezi la Marx...

În schimb, ori de câte ori, astăzi, vorbim despre negarea absolutului în oricare din formele sale de manifestare, toleranţa faţă de minorităţile de orice fel, dreptul la diversitate, drepturile animalelor, încălzirea globală şi protecţia mediului, dreptul la suicidul asistat, neconceperea renunţării fie şi la o fracţiune din dreptul femeii la întreruperea cursului sarcinii, ori de dreptul la o libertate de exprimare complet neîngrădită, avem imaginea unui radicalism care preia, în mare măsură, furia conţinută în lucrările lui Marx.

Până şi Web 2.0, blogurile şi Wikipedia sunt rezultante ale postmodernismului, chiar şi în absenţa unei filiaţii marxiste.

Şi, astfel, ajungem să înţelegem "războiul cultural", disperarea, extremismul, bigotismul şi alte reacţii patologice prin care tradiţionaliştii încearcă să răspundă - în politică, în artă, în ştiinţă -ofensivei postmoderniste ce pare de neoprit. Şi pe care, admit, o privesc şi eu cu anumite rezerve...


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare