miercuri, 30 iunie 2010

America - ţara care nu mai construieşte

Semănăm cu America. Sau ea cu România.

În plină criză, în confuzia dubioaselor, dacă nu poate chiar falselor soluţii financiar-fiscale aruncate peste tot în lume, Chris Matthews de la MSNBC le reaminteşte americanilor ceva ce ni s-ar potrivi foarte bine şi nouă, în România:

"We need production for this country now. [...] It's time we joined the movement. We need to go back to the future and become a country that builds things. It'll create jobs. It'll catch us up to the rest of the world. It'll cut our reliance on oil. It'll give us hope you can believe in."

"What got us out of the Great Depression was production: massive industrial production to support the allies in World War Two. [...] Look, Lincoln built the continental railroads even in the midst of the Civil War. Ike [Preşedintele Eisenhower] built the inter-state highway system in the supposedly do-nothing Fifties."

Un îndemn de tipul celui practicat de Matthews ar fi echivalent cu o sinucidere politică la noi, întrucât în România s-a produs şi construit numai pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, iar la aştia doi nu mai poţi face recurs, fără să primeşti ştampila de "comunist" (primul care îmi răspunde că, după 1990, în România s-au construit blocuri de firme, mall-uri, sedii de bănci şi locuinţe de lux primeşte un laptop direct în cap!).

Cine e Chris Matthews, vă spun informaţiile de la http://en.wikipedia.org/wiki/Chris_Matthews
Poza a fost preluată de la http://www.bittenandbound.com/wp-content/uploads/2009/02/chris-matthews.jpg

Clipul cu apelul lui Matthews e şi mai convingător decât ceea ce am redat mai sus.

Visit msnbc.com for breaking news, world news, and news about the economy

sâmbătă, 26 iunie 2010

America era condusă de Haig şi Kraemer. Aţi auzit de ei?


Alexander Haig (foto) e mult mai cunoscut. Fost colonel de stat major, a devenit general cu patru stele pe bază de muncă de birou la Casa Albă, în calitate de adjunct al lui Henry Kissinger, la Consiliul Securităţii Naţionale. Când a făcut saltul de la 2 la 4 stele, a sărit peste capetele a 240 de colegi generali aflaţi pe lista de avansări a Pentagonului. E tipul care, într-o seară de august a anului 1974, când Watergate-ul ajunsese la câteva proceduri distanţă de Impeachment-ul Preşedintelui, i-a băgat lui Nixon scrisoarea de demisie sub nas, zicându-i ferm s-o semneze. Iar Nixon s-a conformat.

Fritz Kraemer e aproape o noutate absolută chiar şi pentru publicul american. Dar, datorită cărţii scrise de Len Colodny şi Tom Schachtman, The Forty Years War. The Rise and Fall of the Neocons, from Nixon to Obama, aflăm lucruri greu de crezut, înţeles şi acceptat, despre un funcţionar din eşaloanele 4 sau 5 ale Pentagonului.

Într-un interviu din 2000, citat în carte (p.138), Haig se laudă (sau poate chiar spune adevărul) în legătură cu modul în care i-a determinat pe Nixon şi Kissinger - aflaţi la Moscova - să renegocieze capitolul privitor la rachtele balistice lansate de pe submarine, din cadrul tratatului SALT:

"Now, while Nixon and Kissinger negotiated in Moscow, back in Washington Al Haig took up the cudgels on SLBM [ rachtele balistice lansate de pe submarine]. As Haig recalled in 2000, one evening during that 1972 summit, "disturbed" by the SLBM decision, he roused Nixon and Kissinger "out of bed at midnight and made them renegotiate on the submarine issue for four hours, because they had made a profound mistake and the Chiefs [şefii Statelor Majore Reunite ale Forţelor Armate ale SUA] wouldn't agree to it. Nor would I. [!?!?!?!?!]" He added that Fritz Kraemer had become "profoundly disappointed" with Kissinger [!?!?!?!] over the details of the SALT Agreement."

Extraordinar. Iar toate astea s-au petrecut fără ca Nixon s-o evoce ferm pe mama lui Haig şi să-l trimită dracului pe generalul insistent, împreună cu pârlitu' de la Pentagon...

În 1972, Nixon primea ordine de la doi oameni ce nu fuseseră investiţi de electorat nici măcar în cel mai nenorocit district pentru Camera Reprezentanţilor. În 2010, oare de la ce eşaloane inferioare îşi primeşte Obama instrucţiunile?
Haig a murit în urmă cu câteva luni. Un clip interesant despre el:

Conspiraţia împotriva lui Nixon s-a numit "Watergate"

Cea împotriva lui J.F. Kennedy a împrumutat numele lui Lee Harvey Oswald. Destul de probabil...

Formidabila carte a lui Colodny şi Schachtman, The Forty Years War. The Rise and Fall of the Neocons, from Nixon to Obama, adună şi corelează informaţii şi mărturii, scoase la iveală în ultimii zece ani, pentru a lansa cvasi-certitudinea că Nixon a fost victima unei conjuraţii care i-a sancţionat deschiderea faţă de China şi destinderea cu URSS. Conspiraţia a pornit de la eterogenul mix de politicieni, militari şi diferiţi alţi reprezentanţi (mai mult sau mai puţin vizibili) ai establishment-ului american, care nu ştiu nici ei precis ce vor.

Aparenţa - desprinsă din paginile unei serioase istoriografii - este aceea a unei ultra-Drepte, capricioasă ca o femeie veşnic însărcinată. E o preconcepţie de care mă detaşez. Nu cred că nucleele oculte de putere au, în mod necesar, o culoare ideologică. Mai ales, în America. Ele sunt, mai degrabă, o sinteză complexă a unor interese multicolore ce converg spre elementarul obiectiv de menţinere a puterii în medii naţionale şi internaţionale schimbătoare şi greu de controlat, care impun tensiuni şi eforturi brutale de adaptare, pentru a nu rata puterea, indiferent de învelişul de legitimitate sub care aceasta este arătată publicului.

Mitul Watergate înseamnă, pe scurt, următoarele:

În 1972, Richard Nixon, un preşedinte Republican cu apucături de dictator, patronează o gaşcă de bandiţi politici care nu ezită să planteze microfoane în sediul central al Partidului Democrat, aflat în imobilul Watergate din Washington. Prinşi asupra faptului ca ultimii amatori (deşi printre ei se găseau foşti operativi CIA), "instalatorii" ajung să aprindă un fitil lung ce va duce la demisia forţată a lui Nixon, dar asta numai după ce "a patra putere în stat", alimentată cu informaţii de la Casa Albă de către chiar adjunctul directorului FBI (nu că ar fi fost îndrăgostit de valorile legalităţii şi democraţiei, ci pentru că Nixon îl preferase pe altul la şefia FBI), investighează şi dezvăluie conspiraţia Preşedintelui şi a consilierilor săi apropiaţi, menită să ducă la subminarea Constituţiei americane.

Mitul a fost, bineînţeles, ecranizat, cu Robert Redford şi Dustin Hoffman în rolurile curajoşilor ziarişti Bob Woodward şi Carl Bernstein, de la foaia liberală Washington Post, şi cu un strălucitor Jason Robards, în persoana exigentului redactor-şef al ziarului, Ben Bradlee.

Ce aflăm din cartea lui Colodny şi Schachtman? Mai întâi, că Ben Bradlee era prieten la cataramă cu directorul CIA, Richard Helms (ce provenea tot din mediul gazetăresc), în vreme ce directorul adjunct al CIA pentru operaţiuni, Cord Meyer, îi era cumnat. Iar Bob Woodward avusese o dubioasă carieră de ofiţer de informaţii în Marină, înainte de a-şi descoperi vocaţia de ziarist. Mai mult chiar: potrivit celor scrise la p.140 din carte, "when the Senate Watergate Committee tried to get the CIA to confirm or deny whether Woodward had ever worked for or been associated with the Agency, the committee did not receive a satisfactory answer; a few hours after Senator Howard Baker sent a memo to the director [al CIA] about this, Woodward called Baker to complain - an action that does nothing to dispel the notion of a possible working conduit between the CIA and the Washington Post."

În schimb, şmechereşte, mitul Watergate se focalizează pe agenţii CIA de care ar fi dispus Nixon, pentru a-şi urmări inamicii politici.

În America, China sau România, presa nu poate fi "a patra putere in stat." E doar al patrulea fel de mâncare, cel de după desert, care, în situaţii ca aceea de mai sus, te face să verşi.

Citiţi cartea.

Informaţii despre Bob Woodward şi Watergate, la http://en.wikipedia.org/wiki/Bob_Woodward şi http://en.wikipedia.org/wiki/Watergate_scandal

O secvenţă sugestivă din filmul despre Watergate, cu Robert Redford jucându-l pe tenacele ziarist Woodward.


Imaginea am preluat-o de la http://www.easyfunschool.com/Nixon.html

joi, 24 iunie 2010

De la McArthur la McChrystal

În 1951, președintele Truman îl desărcinează pe generalul cu cinci stele, Douglas McArthur, în plin Război Coreean, pentru acte de insubordonare. De fapt, pentru vedetism, supralicitarea uniformei în fața autorității civile, dar, mai ales, datorită hobby-ului lui McArthur pentru decizia politică. Doar hobby, fiindcă super-generalii nu sunt capabili de politică profesionistă. Ei pot fi profesioniști doar ca militari. Dacă, evident, au și calitățile necesare.

La data șutului încasat de McArthur, Stanley McChrystal (viceregele american al Afganistanului) încă nu se născuse. Specializat în black-ops și fost șef al direcției de operațiuni speciale din Pentagon, generalul cu patru stele McChrystal a condus operațiuni pe care cărțile de istorie nu le vor dezvălui niciodată, și e foarte probabil să fi ucis adversari cu propriile lui mâini, dar nu pe front, în tranșee, ci, pe la spate, cu pumnalul, ca un asasin (ceea ce e o.k., fiindcă asta face un soldat din trupele speciale!). Realitate ce îi conferă un ascendent uriaș în fața oricărui: de la o femeie speriată de pe stradă, până la bărbatul din Birou Oval. Îi poate sfida pe amândoi, oricând.

Dorindu-și pesemne o concediere cu eventuale artificii de victimizare, după ce a priceput prin eforturi proprii că impasul american din Afganistan i se datorează și lui, McChrystal, militarul sobru și pretinsul comandant profesionist, a trântit un interviu în The Rolling Stone Magazine, o publicație centrată pe Halle Berry, Lady Gaga și machiaj. În articolul-interviu, o întrebare referitoare la vicepreședintele SUA, Joe Biden, a declanșat următoarele replici:

"Are you asking about Vice President Biden?" McChrystal says with a laugh. "Who's that?" [?!?!?!?]

"Biden?" suggests a top adviser. "Did you say: Bite Me?" [!?!?!?]

Umor de doi cenți? Inconștiență? Frondă? Sau doar reacții ale unor retardați cu epoleți și acces la comanda unei imense puteri de foc în Afganistan?

Istoriografia ne spune că J.F. Kennedy, Nixon (după cele mai recent scormonite arhive), Carter, Reagan, Clinton, Bush (tatăl și, îndeosebi, fiul) au fost înjurați puternic de militarii cu rang înalt, dar numai în intimitatea toaletelor, în timp ce trăgeau apa. Niciodată, față în față sau în media.

Derapajul lui McChrystal se înscrie în patologia mai largă a unui sistem politic american incapabil să rezolve problemele de acasă și pe cele din afară. Singura oază de normalitate în toată nebunia asta a fost demisia lui McChrystal, după o chemare urgentă la Casa Albă. Și, măcar dacă acest pseudo-Rambo ar fi manifestat talentul politic și de strateg militar pentru a repara ceva din infinitele stânci ale Afganistanului...

Vă dați seama cum, la ora asta, se tăvălesc de râs talibanii din peșterile unde stau ascunși, cu acces la internet?

Interviul se găsește la http://www.rollingstone.com/politics/news/17390/119236

O analiză profundă a fenomenului "McChrystal" o realizează Linda Keenan la http://www.huffingtonpost.com/linda-keenan/emshadow-eliteem-mcchryst_b_623745.html, cu trimitere la concluziile lui Janine Wedel din "Shadow Elite". Un citat: "Far from a stand-alone saga, the McChrystal story reflects a widespread development of our time - an undermining of authority of official institutions and a willingness on the part of those who operate within them to flout their bureaucracy or chain of command structure. This waning loyalty to institutions is part of the new system of power and influence that Janine as a social anthropologist charts in her book Shadow Elite."

sâmbătă, 19 iunie 2010

Neoconservatorism versus realism

Cu şase luni înainte de alegerile din 2008, The National Interest online a găzduit un duel de idei între neoconservatorul Joshua Muravchik (stânga) şi realistul Stephen Walt (jos), fiecare expunând o sinteză reuşită a concepţiei pe care o reprezintă în materie de relaţii internaţionale, precum şi o destul de precisă critică a poziţiei adverse.

Cele două articole, precum şi replica ce a urmat, a fiecăruia dintre cei doi autori, se pot consulta la http://www.nationalinterest.org/Article.aspx?id=19672

În ceea ce mă priveşte - după multe lecturi grele în materie de istorie a neoconservatorismului, de la 1940 până în 2010 (una chiar foarte recentă, The Forty Years War. The Rise and Fall of the Neocons, from Nixon to Obama http://www.harpercollins.com/books/Forty-Years-War/?isbn=9780061253898), plus capacitatea de a privi în jur fără să fiu ipocrit - îmi este uşor să mă detaşez de tensiunea polemicii şi să ader, fără rezerve, la ceea ce scrie Stephen Walt: "If a physician misdiagnosed ailments with the regularity that neoconservatives have misread world politics, only patients with a death wish would remain in their care."

Ca la mai toţi neoconservatorii, în replica lui Muravchik se regăseşte aerul rece al atacului la persoană, promovat în lipsă de argumente, amintind de Troţki şi chiar de Lenin, părinţii lor intelectuali, chiar dacă neasumaţi explicit. Întrucât, în eseul său, Walt le-a aşezat oglinda în faţă, Muravchik îl face, pur şi simplu, impostor şi îl ia la mişto pentru faptul că recurge, în stil academic, la note de subsol: "I poke fun at Walt’s methodology: footnotes lend a patina of scholarliness to a coarse and dishonest argument." Iar menţiunea trântită brutal pe hârtie - fără referire la vreo sursă şi menită din start a-l decredibiliza pe adversarul de idei -, potrivit căreia "(Recently a convicted Hamas militant from Chicago entered Walt’s work into his sentencing record to justify his acts.)", e stalinistă de-a dreptul.

Fiecare e liber să citească cele două eseuri şi replicile subsecvente, să evalueze tezele şi stilul polemic, şi să aibă apoi o opţiune. Dincolo de disputa argumentelor teoretice, e bine să recunoaştem că, neoconservatorismul, ajuns la putere în America, a creat, printre altele, sub-produsele politice numite Karzai, Maliki şi Băsescu - trei lideri total refractari la ideea de alternanţă democratică la putere (atunci când vine vorba să o cedeze ei), adică exact principiul moral pe care neoconii pretind că vor să-l impună peste tot unde provoacă invazii militare şi politice în lume.

joi, 17 iunie 2010

Noua eminenţă "cool" şi deloc cenuşie de la Teheran

E o eminenţă nouă doar pentru cei mai puţin iniţiaţi în problematica iraniană.

Individul răspunde la numele de Esfandiar Rahim Mashaei şi e un fel de Rahm Emanuel al lui Ahmadinejad. Adică, şeful staffului prezidenţial.

În incredibila "cutie neagră" a puterii de la Teheran, în care niciun outsider nu poate evalua forţa unei funcţii formale superioare, in raport cu o poziţie de influenţă politică decisivă, dar plasată pe un palier de mai jos, Mashaei şi-a făcut simţită prezenţa călcând pe nervi mai multe oficialităţi iraniene grele, începând chiar cu Ayatollah-ul Khamenei. Un tip aparent non-conformist, cu spectaculoase devieri de la conduita politică şi socială ortodoxă, Mashaei - omul de încredere al lui Ahmadinejad - s-a văzut suflat din funcţia de prim-vicepreşedinte la insistenţele Liderului Suprem, rămânând însă în imediata apropiere a preşedintelui.

Sfidând pe ştie el cine, Ahmadinejad a declarat public despre primul său consilier: "He is like a pure source of water. One of the reasons to like him is that when you sit with him and talk, there is no distance with him. He is like a transparent mirror. Unfortunately not many people know him." Sper tare mult că declaraţia a ajuns şi până la Iranian Desk-ul de la CIA...

Din textele alese ale lui Mashaei, reţinem că "Today, Iran is friends with the American and Israeli people. No nation in the world is our enemy." Asta era prin septembrie 2008... dar şi mult mai nuanţata formulare "No Iranian government official would ever acknowledge the Zionist regime (Israel). ... We oppose the Zionist regime, but we have no problem with the people residing in the occupied lands." Ooooookay, ne-am mai liniştit...

În orice caz, CIA, ca şi orice cunoscător de farsi, îi poate afla reflecţiile, ideile, cuvintele - codificate sau nu - chiar de pe blogul personal (f. cool!) http://www.mashaei.ir/

Întrucât nu cred în clişeul născut de Războiul Rece "conservatori versus reformatori", sunt departe de a-l băga pe directorul de cabinet al lui Ahmadinejad la categoria "băieţi buni". Tipul nu e decât a 872-a enigmă descoperită în labirintul puterii iraniene, din cauza căreia analiştii de la Langley fac inutile ore suplimentare, dar a cărui influenţă asupra preşedintelui de la Teheran merită descifrată.


Ştiţi cine sunt "NEW KIDS ON THE BLOCK"?

Celso Amorim crede că sunt Brazilia, China, India, Africa de Sud, la care s-ar mai putea adăuga Turcia, Egiptul, Mexicul şi Indonezia.

Celso Amorim este ministrul de externe al Braziliei, iar prin articolul publicat luni în New York Times, cu titlul Let's Hear From the New Kids on the Block, dovedeşte nu doar că beneficiază de serviciile unui inspirat staff de comunicare, dar şi că dispune de o solid fortificată încredere în sine.

Ce au în comun statele menţionate? Amorim susţine că ele sunt "among global players that shape international relations. They legitimately aspire to greater participation in international institutions, which still suffer from a “democratic deficit.” Global decisions can no longer be made without listening to their voices."

E lumea post-americană recunoscută deja, în evoluţia ei spectaculoasă, de către Fareed Zakaria. Sunt ţările cu forţe armate care (chiar dacă vorbim de China şi India, în calitate de puteri nucleare consacrate) nu pot concura puterea militară a Statelor Unite, dar ale căror interese încep să treacă dincolo de propriile lor graniţe şi peste cele ale vecinilor, însoţite de instrumente ne-militare, capabile să iniţieze abordări noi şi să contureze soluţii surprinzătoare la probleme globale. Toate acestea nu reprezintă altceva decât reflexul internaţional al formidabilei capacităţi de inovare pe care Brazilia şi ceilalţi "copii din cartier" au dezvoltat-o şi aplicat-o la ei acasă, în ultimii douăzeci de ani.
Amorim e însă conştient că ponderea noilor vedete ale politicii globale deranjează Statele Unite care - pentru a ne menţine în zona metaforei - continuă să fie un fel de Rolling Stones, adică, valoroase, cvasi-inepuizabile, dar bătrâne.

"The insistence on sanctions against Iran — effectively ignoring the Declaration of Tehran, and without even giving Iran time to respond to the comments of the “Vienna Group” (the U.S., France and Russia) — confirmed the opinions of many analysts who claimed that the traditional centers of power will not share gladly their privileged status."


miercuri, 16 iunie 2010

Criza mondială de lideri

Starurile de azi ale leadership-ului global: Obama, Barroso, Sarkozy, Merkel sau proaspăt plecatul din funcţie, Gordon Brown... totale deziluzii, politicieni amatori, ezitanţi, gargaragii fără musculatură şi ligamente de luptători, nişte pioni lipsiţi de viziune...

Globalizarea e prea grea? Sau, pur şi simplu, pepiniera mondială de oameni de stat nu mai produce valori?

Mă întorc cu trei-patru decenii în urmă. Prin comparaţie, Olof Palme, Giscard d'Estaing, Nixon (cu Watergate-ul şi Cambodgia lui cu tot), Willy Brandt, Roy Jenkins, Bruno Kreisky sau nebuna de Margaret Thatcher, laolaltă cu reunificatorul Kohl, au fost lideri politici care au soluţionat - cu şocuri, cu zbateri, cu scandaluri, dar cu succes - problemele perioadei lor. Media de vârstă - la momentele de apogeu ale carierei lor de statesmen - o depăşea pe cea rezultată din anii adunaţi ai lui Clinton, Blair sau Obama. Dar au fost mult mai buni. Şi să nu-mi spună nimeni că pe timpul lor nu existau probleme globale...

Şi astăzi mă uit cu mai multă plăcere la clipurile memorabile avându-i în prim-plan pe Roberto Bettega, Kevin Keegan (foto), Günter Netzer sau Johan Cruyff, decât la ceea ce se vede acum în Africa de Sud. La fel ca şi în politica, fotbalul din anii '70-'80 a sclipit mai mult decât snobismul globalizării din soccer-ul actual...

Criza de azi e, în realitate, criza leadership-ului mondial.

Cine nu mă crede, să citească puţină istorie:




"Rendition" - film şi realitate


"Rendition" - filmul

Un cvasi-cetăţean american de origine egipteană, căsătorit cu o americancă însărcinată, dă să se întoarcă la Chicago dintr-o deplasare. Pe aeroportul din New York e răpit de CIA şi dus în Maroc, pentru câteva şedinţe de waterboarding efectuate de securişti pro-americani locali, întrucât, dintr-un ghinion stupid, un terorist arab apelase din greşeală mobilul omului. După un timp, agentului CIA responsabil cu supravegherea torturii i se face milă de amărât şi îi dă drumul.

"Rendition" - realitatea

Să-l lăsăm pe Glenn Greenwald s-o spună: "Maher Arar, the Canadian and Syrian citizen who was abducted by the U.S. Government at a stopover at JFK Airport when returning to Canada in 2002, held incommunicado for two weeks, and then rendered to Syria, where he spent the next 10 months being tortured, even though -- as everyone acknowledges -- he was guilty of absolutely nothing."

Arar şi-a căutat dreptatea în Canada şi iată ce a obţinut: "The Canadians, who cooperated with the U.S. in Arar's abduction, conducted a sweeping investigation of what happened, and then publicly "issued a scathing report that faulted Canada and the United States for his deportation four years ago to Syria, where he was imprisoned and tortured," and made clear he had done absolutely nothing wrong. Then, Canada's Prime Minister personally and publicly apologized to Arar, and announced that Canada would compensate him with a payment of $ 8.5 million."

În schimb, justiţia din SUA a dat-o pe invers: "Judge Trager found that national security and foreign policy considerations prevented him from holding the officials liable for carrying out an extraordinary rendition even if such conduct violates our treaty obligations or customary international law."

Arar a formulat un recurs de control al constituţionalităţii legilor care au stat la baza răpirii lui, dar ieri Curtea Supremă a Statelor Unite a refuzat să dezbată şi să decidă asupra speţei, menţinând implicit hotărârea curţii imediat inferioare. Instanţa supremă americană are această prerogativă.

În concluzie, potrivit jurisprudenţei americane, în materie de răpiri efectuate în scop de tortură, "courts have no right to interfere in these decisions of the Executive Branch."

Faptul că, din punct de vedere legal, în Statele Unite, nu există nicio problemă pentru ca suspecţii de terorism să poată fi săltaţi, în continuare, de oriunde de pe planetă şi duşi în terţe ţări aliate cu America, spre a fi torturaţi, s-ar putea să aducă ceva linişte în sufletele unor persoane din România...

Cine nu-şi mai aminteşte filmul, are aici trailerul.




Despre Arar v. Ashcroft, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Arar_v._Ashcroft

duminică, 13 iunie 2010

Din ciclul "Restituiri ale Războiului Rece": John McCain despre Iran


John McCain are aproape 80 de anişori şi e un produs 200% al variatelor denumiri sub care e cunoscut Războiul Îngheţat: "Vest contra Est", "Voi sunteţi comunişti, noi suntem imperialişti!", "Cine e totalitar, mă-sa-i prostituată!" etc.

Văzând lipsa de libertate ce domina Estul de inspiraţie sovietică, propaganda de la Washington vărsa lacrimi prin Europe Libere şi Voci ale Americii; până prin 1954 au mai vărsat şi câte 2-3 paraşutişti dincolo de Cortina de Fier, cu gândul cretin de a alimenta revolte anticomuniste. În 1956, fără nicio scânteie provocată de CIA, în Ungaria lucrurile au luat-o razna, dar, cu lacrimi vărsate cu tot, Eisenhower a refuzat să dezlănţuie războiul mondial cu nr.3. Nu merita.

Propaganda a continuat vreo patru decenii, americanilor rupându-li-se sufletul în 14 de suferinţa oamenilor din Blocul Estic. Atât de tare li se rupea sufletul, încât mai multe ogive nucleare americane erau programate pentru detonare deasupra unor localităţi cum ar fi Bucureşti, Varşovia, Mizil, Poznan, Erfurt, Varna, Huşi, Brno, Gdansk, Lidice, Doftana, am obosit.

Formal şi real, Războiul Rece a luat sfârşit în urmă cu 20 de ani. Asta nu înseamnă că războinicii reci au dispărut şi ei. Dimpotrivă, o fosilă vie e John McCain care a rămas cu reflexul grijii pentru oamenii oprimaţi. Acum, locul polonezior şi al maghiarilor e luat de iranieni. McCain îşi imaginează că tinerii iranieni sub 30 de ani sunt anti-comunişti şi pro-americani, şi îşi intitulează articolul lacrimogen "The Iranian Resistance and Us". Ehhhh, ce să-ţi povestesc?

Câteva dintre prostiile scrise cu nesimţire:

"... history was made before our very eyes: one year ago, democratic change in Iran looked rather improbable, but just one week later it looked virtually inevitable." Exact ca în Ungaria, în 1956...

"But when Iran’s rulers are too afraid of their own people to tolerate even routine public demonstrations on regime holidays, as they recently demonstrated, this is not a government that is succeeding. It is a cabal of criminals who understand that their morally bankrupt regime is now on the wrong side of Iranian history." Călăul Stalin de pe timpuri...

"We—the government and the people of the United States—need to stand up for the Iranian people. We need to make their goals our goals, their interests our interests, their work our work. [Băi, voi aveţi problemele voastre acasă, pe care nu sunteţi capabili să le rezolvaţi] We need a grand national undertaking to broadcast information freely into Iran, and to help Iranians access the tools to evade their government’s censorship of the Internet." Şi, uite aşa, o să auzim pe unde scurte: "Aici Radio Iranu' Liber!"

"Then we need to impose crippling sanctions on them for their human rights abuses—to go after their assets, their ability to travel, and their access to the international financial system, which is exactly the goal of legislation that I and others have proposed." Păi, parcă te durea sufletu' de tinerii iranieni...

"The Iranian regime may appear intimidating now, but it is rotting inside. It has only brute force and fear to sustain it, and Iranians won’t be afraid forever." Joooos comunismuuuuuuuuuuu!

Evident, penibila relicvă ar vota cu două mâini în Congresul SUA bombardarea Iranului, cu "tineri" cu tot. Şi, tot evident, McCain omite să spună că ce-l doare cel mai tare e uleiu', petrolu' pe care stau iranienii, în loc să-l dea la alţii care stau să crape.

Aşa cum m-a obişnuit, Glenn Greenwald, juristul cu cea mai solidă expertiză în materie de demantelări ale ipocriziilor politice americane, scrie pe blogul lui: "Oh, yes -- John McCain is so deeply concerned about the welfare of The Iranian People. He just adores them. That's why his Siamese twin, Joe Lieberman, advocates that we bomb their country, while McCain merrilly sings songs about doing so. The best way to show how noble and profoundly caring you are about other people is to bomb their country; they love that and it's really, really good for them."



sâmbătă, 12 iunie 2010

Se cheamă "luptă de clasă." Punct

Putând acum să pună pe hârtie ceea ce nu avea voie să scrie până în 1990, profesorul Andrei Marga afirmă, cu temei, că "scientizarea progresivă a producţiei şi creşterea productivităţii muncii şi a volumului producţiei şi, odată cu acestea, a volumului de bunuri ce se distribuie prin intermediul pieţei, a şubrezit conexiunea mult mai strânsă în trecut, dintre emanciparea socială şi interesele economice ale grupurilor sociale." Într-adevăr, oferta de bunuri şi servicii, tot mai accesibile ca preţ, a amortizat conflictul de clasă exprimat în contradicţia dintre muncă şi capital, ducând la formarea unei clase de mijloc total detaşată de miza şi chiar problema existenţei unei lupte de clasă.

Dar din enumerarea determinărilor anesteziei sociale la care se referă profesorul de la Cluj lipsesc referirile la respectul pe care elita politică a înţeles să-l manifeste faţă de lege şi faţă de ideea de impunere a legii, precum şi rezistenţa reprezentanţilor capitalului la tentaţia de a-şi umili oponenţii sociali. În prezent, aceste două elemente generatoare de relativ echilibru social tind să dispară. În America, România, peste tot. Motivat de factori încă neclari, Capitalul sfidează astăzi reglementările juridice, ameninţă puterea statală (care oricum îi aparţine) şi, ceea ce e mai abject, insultă Munca. Totul, într-un mod foarte public, frust şi lipsit de subtilităţile căznite cu care Hayek şi von Mises se afirmau în trecut ca propagandişti-vedetă ai sistemului. Prin toate aceste manifestări, Capitalul periclitează democraţia chiar la nivel global.

Un blogger de pe HuffPost - Les Leopold - se întreabă "Is there a Global War Between Financial Theocracy and Democracy?" Leopold face o periodizare a ceea ce el îşi imaginează că reprezintă confruntarea fundamentală dintre Stat şi Capital, începând de la F.D. Roosevelt şi până azi. El susţine, în mod corect, că "the problem isn't just the corporate campaign contributions, or corporate media control or the academic consensus supporting our financial theocracy. It's the raw power of the markets. They've been roaming free and virtually unregulated for more than a generation, and now their power is unparalleled. Just months after they brought our economy crashing down, they're right back to their old tricks, setting the stage for the next crash and the next bailout while getting filthy rich along the way."

Şi mai constată - de parcă ar fi în Europa, în decembrie 1847 - următoarele: "Clearly, Wall Street and its global minions are not seeking a truce. Instead, they're coming after our Social Security, Medicare and Medicaid programs. They want us to work longer before we retire and get less when we do. They want us to pay more for health care and get less of it. They want less public money to go to schools, teachers and public infrastructures. And they want us to get used to a jobless recovery with double digit unemployment rates. (And when millions and millions of people are unemployed, we can't maintain high labor standards, and our wages and benefits erode.) In short, they want to undermine all the policies and programs that have built and sustained middle class life."

Pentru cine încă nu s-a prins, cele de mai sus se cheamă, în realitate, "LUPTĂ DE CLASĂ", un sport care se practică de milenii, Marx având doar meritul că n-a fost ipocrit şi a descris fenomenul în modul cel mai brutal. Astăzi, cu atât mai puţin avem nevoie de formule "stealth", gen "teocraţie financiară", "Wall Street" sau altele asemenea, care să ascundă o realitate pe care n-au inventat-o cărţile.

UPDATE:
Dacă până şi un "chirurg economic" de anvergura lui Jeffrey Sachs a ajuns să scrie că "governments and the public should insist that the rich pay more in income and wealth taxes - indeed, a lot more. The upward re-distribution of the past 25 years has made our economies into extravagant playgrounds for the super-wealthy. Politicians of both the mainstream left and right in the US and UK have fawned over those who pay their campaign bills in return for low taxation. Even playgrounds should collect tolls - when it is billionaires in the sandpit."

vineri, 11 iunie 2010

Ambasadoarea Maria Luiza Ribeiro Viotti

Reprezintă Brazilia la ONU, iar, în prezent, ocupă locul de membru ne-permanent al Consiliului de Securitate, de unde ieri a votat, alături de reprezentantul Turciei, împotriva setului de noi sancţiuni anti-Iran.

Brazilia şi Turcia, doi "ascensionişti" post-americani, cuplul de lideri globali temerari care probează că au vocaţie la statutul de membru permanent al Consiliului.

Pe Race for Iran este redată declaraţia ambasadoarei Viotti, în legătura cu votul "contra". Din conţinutul căreia evocăm:

Puternicul sentiment de încredere în forţele proprii - "We voted against also because the adoption of sanctions, at this juncture, runs contrary to the successful efforts of Brazil and Turkey to engage Iran in a negotiated solution for its nuclear programme." Ceva gen "noi şi Turcia, care vă scuipăm respectuos."

Tupeul de a servi lecţii de diplomaţie - "The Tehran Declaration showed that dialogue and persuasion can do more than punitive actions."

Admonestarea belicoşilor pentru lipsa de fairplay arătată Iranului - "No time has been given for Iran to react to the opinions of the Vienna Group, including to the proposal of a technical meeting to address details."

Autoritatea de a formula predicţii - "The concerns regarding Iran’s nuclear programme raised today will not be resolved until dialogue begins."

Din cuprinsul declaraţiei lipsesc cuvintele "Statele Unite ale Americii", "America" şi "Vestul Sălbatic", absenţă din care eu deduc doza de sfidare ce vine din partea unei noi puteri ce poate deja să ofere americanilor manuale gratuite în materie de fotbal diplomatic. Fiindcă Washington-ul n-a avut şi nu va avea niciodată o linie mediană Falcao-Socrates-Zico-Eder...

Totuşi, mai am resurse să cred că ingenioasele cascadorii politico-diplomatice ale Turciei şi Braziliei sunt făcute cu asentimentul şi chiar încurajarea secretă a Americii, căreia continuă să-i lipsească rezervele de curaj pentru a pune - cu mâna proprie - Israelul în locul pe care-l merită.



miercuri, 9 iunie 2010

"Desultory"

Am învăţat un cuvânt nou azi, dintr-o postare a soţilor Leverett, de pe blogul lor, The Race for Iran.

"Desultory" înseamnă "dezamăgitor la capitolul performanţă."

Cei doi Leverett se refereau la alegerea treptată a prafului de proiectul noii atitudini americane faţă de lumea islamică, pe care Obama îl lansase anul trecut în speech-ul de la Cairo. Stadiul proiectului la data postării mele: Zero. "For many Middle Easterners, the growing perception that Barack Hussein Obama—who purposefully used his full name in the Cairo speech—has turned out to be just like any other American President on issues that matter to them is more than a profound disappointment. This perception will prompt growing numbers of Muslims in the Middle East and elsewhere to write off the United States as a country that can deliver for them." Îi putem contrazice?


Glenn Greenwald constată, la rândul lui, că Obama a rămas pironit în blockstart-urile sistemului instituţionalizat de torturi şi de negare a lui Habeas Corpus, construit cu migală de neoconservatori, în gaşcă cu Dick Cheney. "When the history of the Bush era is written, the obvious question will be: what was done about the systematic war crimes, torture regime, chronic lawbreaking, and even human experimentation which that administration perpetrated on the world? And the answer is now just as obvious: nothing, because the subsequent President -- Barack Obama -- decreed that We Must Look Forward, Not Backward, and then engaged in extreme measures to carry out that imperial, Orwellian dictate by shielding those crimes from investigation, review, adjudication and accountability."


În sfârşit, la distanţa de 17 luni de la preluarea mandatului la Casa Albă, Robert Reich îi reaminteşte lui Obama ce are scris în fişa postului: "When Everything Seems Out of Control, the President Must Take Charge." Într-o ţară în care giga-corporaţiile îşi fac de cap mai rău ca niciodată, omul din Biroul Oval face simple exerciţii de PR politic, vine în ţinută sport pe plaja plină de petrol a Golfului Mexic, în cel mai penibil stil de vizite de lucru fără efect.

"The public is angry because everything seems out of control. The President can’t control the economy or the gusher. But he can at least take charge."

Cine mai zice că tipul de la Casa Albă e liderul lumii libere, a dat-o în bară. Obama nu e capabil de performanţă în propria lui curte. Şi acum, bătând în lemn, să ne imaginăm că mâine talibanii pun mâna pe putere în Pakistan şi degetele pe consola cu butoane nucleare, iar Coreea de Nord îşi atacă sora de la Sud.

"Desultory" înseamnă acum "Obama".

vineri, 4 iunie 2010

Longitudini, Atitudini şi Prăjituri


Am un blog prea trist, bolovănos, politic, conflictual, aproape distructiv.

Aşa că a venit momentul unei pete de culoare. Roz. Cu gust de prăjituri. De la cineva care încă se descoperă pe sine şi care priveşte curioasă în jur, 24/7, căreia, de cele mai multe ori, îi place ce găseşte, alteori mai închide ochii preţ de câteva secunde, dar îi redeschide rapid, fiindcă ştie că surprizele frumoase ale destinului ar putea să formeze oricând un ambuteiaj la adresa ei.


Dacă aş putea să scriu ce scrie ea în fiecare zi, blogul meu ar deveni mai cald, fiindcă se exprimă simplu, nu se preface, iar sentimentele ei pun uşor stăpânire pe fonturile roz.
Ellie, din fericire, internetul e infinit şi nu văd ce probleme ai putea întâmpina, dacă îţi vei propune să cucereşti o parte din blogosferă. Baftă multă! Şi roz!

Ca la fiecare postare, vin cu o poză sugestivă, de astă dată preluată de la http://www.countryliving.com/cm/countryliving/images/Pink-White-Sugar-Cookies-SHOP0206-de.jpg

marți, 1 iunie 2010

Din patologia constituţională americană


Speţa se intitulează BERGHUIS, WARDEN v . THOMPKINS.
Iar Curtea Supremă s-a pronunţat astăzi, cu majoritatea de 4 judecători conservatori plus 1 judecător centrist, contra 4 judecători liberali, hotărând, în esenţă, că un arestat nu se poate bucura de Miranda Rights ("you have the right to remain silent" şi celelalte) decât dacă afirmă explicit intenţia de a se prevala de aceste drepturi procesuale, deci, dacă vorbeşte.

Mai precis, "Justice Anthony Kennedy [centristul], who wrote the majority opinion, said a suspect who goes ahead and talks to police after being informed he doesn't have to, has waived his right to remain silent."

În speţă, fraieru' de arestat, Thompkins, ce făcuse? "After advising respondent Thompkins of his rights, in full compliance with Miranda v. Arizona , 384 U. S. 436 , Detective Helgert and another Michigan officer interrogated him about a shooting in which one victim died. At no point did Thompkins say that he wanted to remain silent, that he did not want to talk with the police, or that he wanted an attorney. He was largely silent during the 3-hour interrogation, but near the end, he answered “yes” when asked if he prayed to God to forgive him for the shooting [ce papagal!!!!]. He moved to suppress his statements, claiming that he had invoked his Fifth Amendment right to remain silent, that he had not waived that right, and that his inculpatory statements were involuntary."

Şi, uite aşa, de unde până azi, preţ de 44 de ani, era suficient dacă nu spuneai nimic, de acum încolo, dacă vrei să te bucuri de dreptul de a-ţi ţine gura, trebuie mai întâi să vorbeşti şi să rosteşti o formula sacramentală. Iar dacă o spui cum nu trebuie, eventual şi fără dicţie, le vei da şmecherilor de miliţieni americani prilejul şi ideea să te şicaneze cu întrebări la care, cu ceva noroc, pot obţine un răspuns, astfel încât, până la urmă, tu ajungi să te auto-incriminezi cu al 5-lea Amendament cu tot la Constituţie.

"If the accused makes an “ambiguous or equivocal” statement or no statement, the police are not required to end the interrogation, ibid. , or ask questions to clarify the accused’s intent", se spune în motivarea deciziei, iar, în ceea ce-l priveşte pe arestat, "his answer to the question about God is a “course of conduct indicating waiver” of that right." Ai naibii să fiţi voi!!!

De ce să nu complici lucrurile, să faci mai riscantă exercitarea unui drept şi să dai glas reflexelor anti-liberale, din moment ce dispui de o majoritate de 5 voturi la 4, la Curtea Supremă?

Decizia, în rezumat şi in extenso, precum şi opinia separată se pot lectura în mod agreabil la http://www.law.cornell.edu/supct/html/08-1470.ZS.html


Despre Miranda Rights, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Miranda_rights

Între prieteni adevăraţi şi lingăi

IDF, pe româneşte Israeli Defense Forces, tocmai au rezolvat o problemă în maniera aia de desen animat: scot brusc capul din nisip, îţi trag rapid două palme, din alea de iese sânge abundent din tine, şi apoi bagă capul la loc în nisip.

Dincolo de tragismul situaţiei care se putea lăsa cu ceva şi mai groaznic, având în vedere că pe vasul cu pricina era şi un fost ambasador SUA, convertit la statutul de activist umanitar, şi trecând peste corul înjurăturilor şi cel al justificărilor, ar fi interesant de aflat ce ştiau serviciile lor secrete despre convoiul de vase, în ce măsură aveau informaţii solide că băieţii ăia veneau cu intenţii rele. Fiindcă dacă informaţiile pe linie de Mossad au fost eronate, atunci, salutare, nu vă mai spală nimeni de incompetenţi ce sunteţi!

Stephen Walt (cine altcineva?) a tras un comentariu dur cu privire la cele întâmplate, care se încheie cu o aşteptare legată de duelul dintre acuzatorii şi apologeţii Israelului:

"Over the next few days, keep an eye on how politicians and pundits line up on this issue. Which of them thinks that Israel "crossed a line" and deserves criticism -- and maybe even sanction -- and which of them thinks that what it did was entirely appropriate? Ironically, it is the former who are Israel's friends, because they are trying to save that country before it is too late. It is the latter whose misguided zeal is leading Israel down the road to further international isolation -- and maybe even worse."

Informaţii referitoare la incident, cât cuprinde, pe http://www.huffingtonpost.com/


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare