sâmbătă, 31 iulie 2010

Stephen Walt despre ratarea numită "Obama"


În doar câteva alineate, Walt surprinde esenţa unei fundături care, în propriile mele cuvinte, a creat "neobushismul" în tot ce înseamnă economie şi politică internaţională.

"Obama's fundamental error was to try to run a very conventional foreign policy -- one that turned out to be not very different from the second Bush term -- in a situation that called for far more creative thinking and a willingness to try new approaches and stick with them even if it alienated some domestic constituencies. Instead, he's got the usual suspects running Middle East policy and achieving the same results they did in the past. He's "staying the course" in Afghanistan, even though plenty of smart people told him this was a losing strategy from the beginning. He's adopted the same unimaginative and failed policy towards Tehran, and then seems surprised that Iran doesn't leap to do our bidding."

Blogul meu continuă să susţină ideea fundamentală potrivit căreia, tot Binele şi/sau Răul din America se propagă, până la urmă, pe întreg restul planetei (inclusiv România). Vom recepţiona, în continuare, toate influenţele negative ale unei guvernări ratate la Washington, în condiţiile în care forţele care domină politica americană în interior şi peste mări şi-au găsit un loc un confortabil în fiecare din cele două mari partide, nemaiexistând posibilitatea de a spera în venirea unui lider politic curat, cu o agendă şi ideologie progresiste.

Observaţia finală (şi amară) a lui Walt este: "So like I said, if I were a Republican Party leader, I'd be feeling kinda smug right now. Now if only I could come up with a candidate who didn't seem ... well, um ... even worse."

Postarea lui Walt este la http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/07/30/obama_is_zero_for_four_and_republicans_are_sitting_pretty Imaginea este de la http://www.spiegel.de/international/world/0,1518,530129,00.html

joi, 29 iulie 2010

Roosevelt, da. Obama, în niciun caz


Comparând 1933 cu 2009, observăm că diferenţele ţin doar de culoare. La propriu şi la figurat. Cei doi ani au marcat începutul mandatului prezidenţial pentru Franklin Delano Roosevelt şi Barack Obama, în circumstanţe foarte asemănătoare, care au ataşat destinul Americii de leadership-ul decisiv al unui singur om, împins în faţa unor aşteptări uriaşe.

Despre Obama vorbesc realităţile, după 17 luni pline de semi-eşecuri, de abandonuri, de cvasi-continuitate bushistă şi de senzaţia că abia aşteaptă să-şi termine mandatul, spre a se întoarce dincolo de basmul în care n-a avut ce căuta de la bun început.
Roosevelt merită însă o evocare specială. Venise la putere într-un moment în care, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, era foamete. A ştiut ce are de făcut din prima zi, iar un Congres dominat de o majoritate progresistă confortabilă l-a urmat, cu determinare, în cel mai spectaculos efort de legiferare a programelor sociale şi de redresare economică din istoria SUA. A promis şi realizat un nou destin american, care a strălucit între 1950 şi 1970, doar pentru ca Reagan şi, mai târziu, Bush-junior să-l îngroape. Ceva ce s-a chemat New Deal. N-a alunecat spre centru nici atunci când unii l-au făcut "comunist." Roosevelt a fost capabil să dea de pământ cu o Curte Supremă scelerat de conservatoare, care-i trântise aproape toată legislaţia pe motive de neconstituţionalitate, pregătindu-se să facă acelaşi lucru şi cu legea asigurărilor sociale.

În 1932, Roosevelt acceptase investitura Partidului Democrat la alegerile prezidenţiale, iar discursul rostit atunci ar fi putut, la fel de bine, să fie citit de pe prompter, 80 de ani mai târziu. Iată nişte fraze pe care Obama n-a ştiut să le spună în prorpiul său discurs de investitură:

"My friends, may this be the symbol of my intention to be honest and to avoid all hypocrisy or sham, to avoid all silly shutting of the eyes to the truth in this campaign. [...] Let it also be symbolic that in so doing I broke traditions. Let it be from now on the task of our Party to break foolish traditions. We will break foolish traditions and leave it to the Republican leadership, far more skilled in that art, to break promises."

"This is no time for fear, for reaction or for timidity. Here and now I invite those nominal Republicans who find that their conscience cannot be squared with the groping and the failure of their party leaders to join hands with us; here and now, in equal measure, I warn those nominal Democrats who squint at the future with their faces turned toward the past, and who feel no responsibility to the demands of the new time, that they are out of step with their Party."

"Yes, the people of this country want a genuine choice this year, not a choice between two names for the same reactionary doctrine. Ours must be a party of liberal thought, of planned action, of enlightened international outlook, and of the greatest good to the greatest number of our citizens."

Vorbind despre depresiunea economică, a spus: "Translate that into human terms. See how the events of the past three years have come home to specific groups of people: first, the group dependent on industry; second, the group dependent on agriculture; third, and made up in large part of members of the first two groups, the people who are called "small investors and depositors." In fact, the strongest possible tie between the first two groups, agriculture and industry, is the fact that the savings and to a degree the security of both are tied together in that third group--the credit structure of the Nation."

"Our Republican leaders tell us economic laws--sacred, inviolable, unchangeable--cause panics which no one could prevent. But while they prate of economic laws, men and women are starving. We must lay hold of the fact that economic laws are not made by nature. They are made by human beings."

"One word more: Out of every crisis, every tribulation, every disaster, mankind rises with some share of greater knowledge, of higher decency, of purer purpose. Today we shall have come through a period of loose thinking, descending morals, an era of selfishness, among individual men and women and among Nations. Blame not Governments alone for this. Blame ourselves in equal share. Let us be frank in acknowledgment of the truth that many amongst us have made obeisance to Mammon, that the profits of speculation, the easy road without toil, have lured us from the old barricades. To return to higher standards we must abandon the false prophets and seek new leaders of our own choosing."

"Never before in modern history have the essential differences between the two major American parties stood out in such striking contrast as they do today. Republican leaders not only have failed in material things, they have failed in national vision, because in disaster they have held out no hope, they have pointed out no path for the people below to climb back to places of security and of safety in our American life."

"I pledge you, I pledge myself, to a new deal for the American people. Let us all here assembled constitute ourselves prophets of a new order of competence and of courage. This is more than a political campaign; it is a call to arms. Give me your help, not to win votes alone, but to win in this crusade to restore America to its own people."



Fotografia a fost preluată de la http://www.angelfire.com/blues/writing/fdr.html

marți, 27 iulie 2010

În căutarea temeiului de drept pentru atacarea Iranului


Până şi invaziile din Afganistan şi Irak au fost precedate de identificarea şi afirmarea unui temei de drept internaţional public, apt să justifice acţiunile militare. Cel puţin, formal, cât timp America a fost şi mai este încă dispusă să-şi folosească Departamentul de Stat.

O eventuală intrare în şomaj tehnic a diplomaţiei americane n-ar reprezenta neapărat o premieră. Practic, după ce, în 1941, Statele Unite al Americii au intrat şi ele în război, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a rămas fără obiectul muncii. Fiind în război cu toată lumea (minus Suedia, Elveţia şi Portugalia), băieţii nu mai aveau nevoie de recursul la dreptul internaţional. Culmea e că au avut bunul simţ să nu-l invoice nici atunci când au semnat capitularea necondiţionată, pe 9 mai 1945.

Invaziile din Afganistan şi Irak au făcut obiectul unor contorsionate trasee ce au dus la invocarea dreptului la auto-apărare, prevăzut de art.51 al Cartei ONU.
La ora la care scriu, juriştii de la Washington (nu şi de prin alte părţi, unde lumea vrea, pur şi simplu, să intre în acţiune) se dau cu capul de pereţi pentru a face din gestul de a îmbogăţi uraniu o faptă ce justifică acţiunea militară întemeiată pe dreptul la auto-apărare.

Numai că, aşa cum scriu soţii Leverett pe blogul lor, "in the case of Iran, there will be no legal justification for an attack. All of the relevant Security Council resolutions dealing with the nuclear issue say explicitly that they do not authorize the use of force against the Islamic Republic and that such authorization would require further and separate action by the Council. That action will not be forthcoming. And while, no doubt, the U.S. government has lawyers at the State Department, Pentagon, and the National Security Council who would do their best to come up with a self-defense case under Article 51 of the United Nations Charter, literally no one—even advocates of attacking Iran—will be able to take that case seriously. There will be no casus belli."

De aceea, în varianta în care nu vor identifica un temei juridic convingător, se va pune şi o problemă de legitimitate, astfel încât "United States would also pay a heavy price in terms of international legitimacy. This matters, because legitimacy is a critical factor influencing how others view America’s still prominent role in international affairs." Cum spuneam mai sus, cât vor mai avea dispoziţia necesară.

Articolul şi comentariile la el sunt la http://www.raceforiran.com/is-iran-obama%e2%80%99s-cuban-missile-crisis-and-will-he-rise-to-the-occasion

sâmbătă, 24 iulie 2010

Nixon în vizită la CIA, printre flori cu miros de moarte


Vizita la Langley chiar s-a produs, prin 1969, la scurt timp după alegerile prezidenţiale. Gazda fusese Richard Helms, directorul CIA de atunci, ale cărui memorii (publicate sub titlul A Look over My Shoulder. A Life in the Central Intelligence Agency) redau o imagine de la acea întrevedere în paginile de fotografii ale cărţii (nu cea de sus, care e în Biroul Oval).

Câteva cuvinte despre Richard Helms: ziarist, la bază, a avut şansa să-i ia un interviu lui Hitler, în 1936, la Olimpiada de la Berlin. În timpul războiului a lucrat în cadrul OSS, precursoarea CIA. Şi-a continuat cariera la CIA, în divizia de operaţiuni, ajungând directorul agenţiei în 1966.

În filmul lui Oliver Stone, Nixon, există o secvenţă înfăţişând întâlnirea din sediul de la Langley, între patru ochi. Scena a fost însă tăiată din film.

Stone nu e un regizor din colţul străzii, iar realizările sale cinematografice cu teme politice (JFK, Platoon, Nixon, W.) i-au permis o documentare de primă mână, cu acces inclusiv la documente păstrate încă secrete. N-am nicio certitudine asupra autenticităţii dialogului Nixon - Helms. Ar putea fi efectul fanteziei lui Stone, conţinând unele elemente preluate din realitate, cum, la fel de bine, ar putea fi reproducerea 100% a înregistrării audio a acelei întâlniri.

Dar e o scenă absolut de speriat, în care directorul CIA oferă imaginea puterii reale de la Washington, fără nicio legătură cu Constituţia. Nixon îi cere lui Helms documente incomode din perioada în care fusese vicepreşedintele lui Eisenhower. Helms îl tratează cu tupeu, ameninţări voalate şi versuri dintr-o poezie a lui Yeats, ce face aluzie la Rău, The Second Coming. O scenă ce-i oferă lui Stone ocazia să oglindească Răul, înnegrindu-i ochii lui Helms, la minutul 8:21. Într-un birou decorat cu flori superbe, chemate şi ele să evoce Răul.

Despre Helms, informaţii se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Helms
The Second Coming e analizată la http://en.wikipedia.org/wiki/The_Second_Coming_%28poem%29
Poza am preluat-o de la http://graphics8.nytimes.com/images/2007/06/26/us/27cia-600.jpg

vineri, 23 iulie 2010

De la Legea Glass-Steagall, la Legea Dodd-Frank

La început, în 1933, imediat după ce Roosevelt a venit la putere, a fost Legea Glass-Steagall prin care s-a creat diviziunea muncii în sistemul financiar-bancar: băncile de investiţii erau separate de băncile de economii, primele fiind astfel împiedicate de la a juca Monopoly cu banii depunătorilor.
În 1999, Congresul a adoptat Legea Gramm-Leach-Bliley, prin care interdicţia lui Glass-Steagall era suprimată. Din acel moment, orice bancă avea voie sa facă simultan, în cadrul ei, activităţi de depozitare, creditare, investiţii, asigurări şi operaţiuni cu valori mobiliare. Toţi banii, ai tuturor, se puneau într-o oală imensă, aşezată pe aragazul de pe Wall Street.

Gramm-Leach-Bliley a contribuit din plin la dezastrul din 2008.

Alaltăieri, Obama a promulgat Legea Dodd-Frank.
Ceva ce reprezintă extrem de puţin în comparaţie cu denumirea oficială pretenţioasă a legii - Restoring American Financial Stability Act of 2010.

Pe lângă faptul că nu întoarce lucrurile la nivelul lui Glass-Steagall, îngăduind, în felul acesta, băncilor să-şi facă de cap în continuare, legea lui Obama constituie reacţia etatizantă (atât de pe bună dreptate dispreţuită de oamenii încă normali din sfera privată) a de-reglementării extreme pe care operatorii financiar-bancari au impus-o în ultimii zece ani. O extremă o generează acum pe cealaltă, cu efecte ce nu pot fi favorabile unei pieţe naturale. Ca şi încălzirea globală şi - parţial - asigurările de sănătate, reforma sistemului financiar e o nouă ratare majoră a unui Preşedinte care în urmă cu 2 ani avea puteri mesianice, iar care acum se pregăteşte pentru pierderea, în toamnă, a Camerei Reprezentanţilor în favoarea Republicanilor ce băgaseră, de fapt, America în găleată.

Dood-Frank extinde birocraţia federală, creează noi autorităţi publice de supraveghere şi posibile suprapuneri administrative.

Pe linia protecţiei consumatorilor de servicii financiare, legea se pare că a reuşit totuşi să indispună, pe bune, băncile, destul de speriate de perspectiva ca Elizabeth Warren să devină şefa unei diviziuni a FED, dar care se va bucura de totală autonomie decizională şi de control a instituţiilor financiar-bancare.

Cele peste 800 de pagini ale Legii Dodd-Frank sunt rezumate în 32 de file pe Wikipedia, la http://en.wikipedia.org/wiki/Dodd-Frank_Wall_Street_Reform_and_Consumer_Protection_Act

Istoriile lui Glass-Steagall şi Gramm-Leach-Bliley se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Glass%E2%80%93Steagall_Act şi http://en.wikipedia.org/wiki/Gramm%E2%80%93Leach%E2%80%93Bliley_Act

Imaginea este de la http://www.mondovista.com/money.bank.jpg

joi, 22 iulie 2010

Americanii se străduiesc să compromită capitalismul. Şi reuşesc


Dacă citeşti postarea de azi a lui Robert Reich, realizezi că în America cineva ori şi-a pierdut minţile şi are intenţia să orienteze ţara spre o coliziune socială şi politică majoră, ori sistemul face eforturi să scape de sub orice control. Sau şi una, şi cealaltă.

O dialectică nebună a factorilor subiectivi şi obiectivi într-o ţară ce pare să refuze a mai fi vitrina luminoasă a capitalismului, nu doar prin faptul că îşi asumă deschis (şi pentru prima oară cu deplină onestitate) ideologia inegalităţilor totale, dar şi datorită refuzului de a găsi soluţii pentru propria-i salvare.

Context în care, metafora de final, în care Reich evocă scufundarea Titanicului, chiar are sens:

"This is like the captain of the Titanic looking carefully at his lifeboats to make sure he's comfortable with using them as the ship starts sinking."

Reich crede că suntem, dacă nu intraţi deja în cea de-a doua recesiune, atunci, în mod cert, în recesiunes 1.5. De citit la http://www.huffingtonpost.com/robert-reich/were-in-a-one-and-a-half_b_654960.html

Poza vine de la http://www.bestweekever.tv/bwe/images/2008/09/Capitalism%20Stupid.jpg

marți, 20 iulie 2010

O oră cu James Baker


Republican plecat de la Democraţii conservatori în tinereţe, fără să devină neoconservator.

Dur - mai ales în calitate se secretar general al Casei Albe pe timpul lui Reagan -, dar nu şi inflexibil.

Un tip lucid care a avut grijă, ca secretar de stat al lui Bush-tatăl, să-l oprească pe acesta de la o sărbătorire necontrolată a căderii URSS, ca şi de la o invazie a Irakului, după Războiul din Golf.

La finele lui 2000, când numărătoarea voturilor din Florida crease probleme de natură legală şi chiar constituţională, James Baker a preluat conducerea echipei de avocaţi ale căror eforturi au dus, în cele din urmă, la validarea alegerii lui GW Bush ca Preşedinte. La nici doi ani distanţă, Baker avea să-şi regrete contribuţia la alegerea lui Bush-fiul.

Într-o conferinţă de o oră, pe fora.tv, Baker nu spune neapărat nişte lucruri ieşite din comun. Dar accentele pe care le formulează (a se vedea îndeosebi intervalul ce începe la minutul 46:15), nuanţele pe care le pune în evidenţă şi imperativele pe care le afirmă îi confirmă apartenenţa la ceea ce a mai rămas din elita diplomatică americană.

Istoria, pe scurt, a lui James Baker se află la http://en.wikipedia.org/wiki/James_Baker

Fotografia este preluată de la http://www.utexas.edu/law/news/img/08_james_baker.jpg

Conferinţa se intitulează America's Involvement in the World: James A. Baker
şi este la http://fora.tv/2010/03/16/Americas_Involvement_in_the_World_James_A_Baker

duminică, 18 iulie 2010

Mesaj de la CFR: ne cărăm din Afganistan! Urgent!

Luându-şi în serios rolul de structură informală ce influenţează, de peste 1/2 de secol, politica Biroului Oval în relaţiile internaţionale, Council on Foreign Relations şi-a scos şeful la înaintare pentru a anunţa lumii că: We’re Not Winning. It’s Not Worth It. Here’s how to draw down in Afghanistan.

În haosul deliberat întreţinut la Washington, cu nesincronizări (dacă nu chiar dezacorduri) publice între Obama, Hillary Clinton, Robert Gates şi diverşi generali, cu privire la durata prezenţei americane printre stâncile afgane, am convingerea că indicaţiile preţioase venite de la CFR vor fi urmate întocmai. Ce poate fi mai limpede decât a scrie, aproape ţipând, că "nu câştigăm" şi "nu merită"?

Iată ce afirmă Richard Haass (foto sus), preşedintele CFR, în articolul apărut azi în Newsweek, cu titlul citat mai sus:

"After nearly nine years of war, however, continued or increased U.S. involvement in Afghanistan isn’t likely to yield lasting improvements that would be commensurate in any way with the investment of American blood and treasure. It is time to scale down our ambitions there and both reduce and redirect what we do." Asta va reprezenta, începând de mâine, din ce în ce mai pronunţat, poziţia oficială a Departamentului de Stat, deşi Haass admite, şmechereşte, că "No course change is likely until at least December, when the president will find himself enmeshed in yet another review of his Afghan policy." Noi ştim însă că lucrurile vor sta altfel.

"The first thing we need to recognize is that fighting this kind of war is in fact a choice, not a necessity." O clară abdicare de la retorica neoconservatoare de inspiraţie troţkistă, pusă pe necesitatea de a exporta democraţia (?!) peste tot în lume.

Enumerând dificultăţile şi diferitele soluţii "post-americane" pentru Afganistan, Richard Haass afirmă tranşant că se impune o "U.S. Afghan policy toward decentralization—providing greater support for local leaders and establishing a new approach to the Taliban. The war the United States is now fighting in Afghanistan is not succeeding and is not worth waging in this way. The time has come to scale back U.S. objectives and sharply reduce U.S. involvement on the ground. Afghanistan is claiming too many American lives, requiring too much attention, and absorbing too many resources. The sooner we accept that Afghanistan is less a problem to be fixed than a situation to be managed, the better."

Două posibile consecinţe ar putea rezulta din această opţiune categorică:

1) una pe termen scurt: reorientarea strategiei politico-militare a Statelor Unite şi alocarea tuturor resurselor disponibile către Iran, cu scopul unei viitoare agresiuni şi chiar răsturnări de regim politic;

2) cealaltă, pe termen lung: o treptată retragere americană în interiorul propriilor frontiere, unde există o mulţime de probleme ce necesită atenţie confruntare, implicare şi resurse urgente. Un al doilea "izolaţionism" american, la distanţă de aproape un secol de la cel dintâi asemenea demers, s-ar putea simţi inclusiv în Europa Centrală şi de Est, lăsând un spaţiu mai mare de manevră Rusiei, Chinei şi - de ce nu? -, într-un viitor nu prea distant, poate chiar Indiei.

Articolul semnat de Haass este la http://www.newsweek.com/2010/07/18/we-re-not-winning-it-s-not-worth-it.html
Imaginile provin de la http://colbertnation.mtvnimages.com/images/shows/colbert_report/videos/season4/04159/cr_04159_05_v6.jpg şi http://www.henryjacksonsociety.org/henryjacksonsociety/hjsuserfiles/image/afghanistan-kajiki-dam-taliban-fight-wide-horizontal.jpg

sâmbătă, 17 iulie 2010

Elizabeth Warren - un pion otrăvit pentru Wall Street

Până când Obama se va decide pe cine va numi în funcţia de director al lui Consumer Financial Protection Bureau, dezbaterea în jurul prezumtivului candidat nr.1 la funcţie - Elizabeth Warren - va continua să se amplifice.

Noua instituţie de supraveghere - chiar dacă lipsită de forţa de intervenţie pe care proiectul iniţial al legii Dodd-Frank dorea să i-o atribuie - e menită să descurajeze practica sectorului financiar de a pune pe piaţă, la îndemâna unei mase de investitori mici, produse sofisticate aflate, dacă nu aproape de limita ilegalităţii, atunci cel puţin în zona aptă să producă riscuri sistemice, datorită informării inadecvate şi protecţiei insuficiente a publicului.

Pentru un plus de precizie, "masa de investitori mici" înseamnă clasa de mijloc americană, care a recepţionat şocul cel mai dur în anii 2008 - 2010, în contextul în care activele ei patrimoniale au fost ţinte lipsite de orice protecţie într-un imens poligon de tir financiar-bancar. În clipul de mai jos, Elizabeth Warren vorbeşte despre fenomenul punerii la zid a clasei de mijloc, de către Wall Street.

Numirea (sau nu) în funcţie a probabil celei mai puternice şi credibile partizane a legii Dodd-Frank s-ar putea constitui în punctul de echilibru (sau dezechilibru) politic al unei Administraţii situată departe de succesul revigorării economice şi de cel al reconstituirii încrederii publicului în pieţele financiare. Este, în acelaşi timp, poate, momentul decisiv în care Obama fie readuce definitiv paradigma reglementării pieţelor la nivelul perioadei pre-reaganiene, fie continuă să rămână prizonierul unui Wall Street ajuns în cea mai avansată fază de "Las Vegas."

Simon Johnson (autorul lui 13 Bankers: The Wall Street Takeover and the Next Financial Meltdown) o spune astfel:

"This can now go only one of two ways.
1.Elizabeth Warren gets the job. Bridges are mended and the White House regains some political capital. Secretary Geithner is weakened slightly but he’ll recover.
2.Someone else gets the job, despite Treasury’s claims that Elizabeth Warren was not blocked. The deception in this scenario would be nauseating – and completely blatant. “Everyone was considered on their merits” and “the best candidate won” will convince who exactly?

Despite the growing public reaction, outcome #2 is the most likely and the White House needs to understand this, plain and clear – there will be complete and utter revulsion at its handling of financial regulatory reform both on this specific issue and much more broadly. The administration’s position in this area is already weak, its achievements remain minimal, its speaking points are lame, and the patience of even well-inclined people is wearing thin.

Failing to appoint Elizabeth Warren would be the straw that breaks the camel’s back. It will go down in the history books as a turning point – downwards – for this administration."
(http://baselinescenario.com/2010/07/16/treasury-makes-a-mistake-claiming-they-are-not-blocking-elizabeth-warren/)






Warren e prezentată pe larg la http://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Warren
Fotografia provine de la http://exploitedtimes.com/wp-content/uploads/2009/10/elizabeth_warren.jpg

Capitalismul anti-Warren


Ştirea de ieri, de pe Huffington Post, privind eventualitatea (extrem de incertă) ca Elizabeth Warren să preia conducerea viitoarei agenţii pentru protecţia consumatorilor de servicii financiare (Consumer Financial Protection Bureau), conţine o precizare ce mi se pare bizară pentru capitalismul post-modern al sec.21: "Banks, however, oppose her. She very well could be their worst nightmare, some have speculated, due to her vociferous advocacy on behalf of consumers and middle-class families. The top Republican on the Senate Banking Committee, Alabaman Richard Shelby, told HuffPost he opposes her nomination." (a se vedea http://www.huffingtonpost.com/2010/07/16/obama-admin-praises-eliza_n_649224.html)

De când, în capitalismul dezvoltat, au voie actorii pieţei să emită pretenţii cu privire la persoana chemată să-i supravegheze, în numele statului, şi care să rezolve ipostazele conflictuale dintre ei şi consumatori? Mai ales atunci când vorbim despre serviciile financiare din ţara care a permis de-reglementarea lor sălbatică ce a favorizat apoi criza mondială născută în 2008. Ar fi ca şi cum industria de electrocasnice ar urla ca şefia autorităţii standard de protecţie a consumatorilor să fie încredinţată unui fost fabricant de maşini de spălat cu vicii ascunse.

Noua instituţie a pieţei financiare americane are ca scop "to protect borrowers from abusive lenders, the creation of the agency has typically been listed by the administration as the top accomplishment of the recently-passed financial reform bill, ahead of other more systemic issues like reforming the derivatives market, ending the perception that some firms are Too Big To Fail, and ensuring that banks keep adequate capital to protect against destabilizing losses." O măsură perfect compatibilă cu ceea ce presupune capitalismul pe steroizi al zilelor noastre.

Şi, cu toate acestea, băncile americane ale sec.21 o tratează pe Warren ca pe o nenorocită de cripto-comunistă. Abia o asemenea atitudine e de natură să le creeze unora reflexul de a pune din nou mâna pe cărţile lui Marx, fiindcă recursul la Keynes e deja răsuflat. Distrugerea, de către chiar reprezentanţii capitalului, a singurului alibi pentru raţiunea de a fi a sistemului capitalist - clasa de mijloc - poate renaşte lupta de clasă şi reînvia radicalisme politice.

Elizabeth Warren nu e o purtătoare clandestină sau la vedere a carnetului de membru în P.C. American. La Harvard, ea nu predă etica, literatura engleză a sec.19 sau filozofia marxistă. Alţi profesori de acolo au asemenea preocupări. Warren predă Biblia Capitalului, Noul Testament Juridic al Capitalismului, adică: Dreptul Comercial, Contracte şi Insolvenţă.

"But, as one consumer advocate put it, Warren is a "rock star." House Financial Services Committee Chairman Barney Frank supports her nomination, as does virtually every consumer group and liberal organization across the country. On Friday, Representative Carolyn Maloney (Democrat - N.Y.) circulated a letter to colleagues, in order to get signatures of support, urging Obama to nominate Warren. The letter says Warren is the "best person" to lead the new bureau, adding that she's "simply the perfect choice."

Şi, totuşi, capitalismul patologic al momentului o rejectează, făcând astfel treptat - conştient sau nu - uriaşe şi nemeritate favoruri unei Stângi radicale post-comuniste ce, în Occident, intrase în adormire imediat după 1990. O realitate ce ne aminteşte de finalul primului capitol al Manifestului Comunist: "What the bourgeoisie therefore produces, above all, are its own grave-diggers."

Alo, băieţi bancari cretini, treziţi-vă urgent!!!

Imaginea am preluat-o de la http://nebras.nuks.org/wp-content/uploads/2009/02/marx.gif

vineri, 16 iulie 2010

Codrin, Bogdan, Elizabeth Warren şi Goldman Sachs


Colegul meu, Codrin, posesorul unui umor uscat, dar penetrant ca un laser, crede că viitoarea autoritate americană de protecţie a investitorilor fraieriţi de instituţiile financiare de-regulate ar trebui condusă de un fost CEO al lui Goldman Sachs.

Codrin are dreptate. Ar fi întru totul în tradiţia inaugurată de Reagan.
Fără să fi ştiut de opinia lui Codrin şi nici de faptul că apare un opening la instituţia ce va lua fiinţă în scurtă vreme, un alt coleg, Bogdan, mi-a zis că între CNVM-ul american şi Goldman Sachs s-a ajuns la o înţelegere (pe americăneşte, settlement), în legătură cu acuza recentă de fraudare a investitorilor ignoranţi, prin punerea pe piaţă, de către Goldman Sachs, a unui produs financiar toxic ca un pesticid. Înţelegerea s-a soldat chiar cu o lovitură la bursă pe acţiunile Goldman Sachs, care a depăşit cu mult handicapul amenzii plătite către stat.

În aceste condiţii, e limpede că vedeta anti-Wall Street din ultimii doi ani, Elizabeth Warren, are şanse pentru numirea ca şefă a lui Consumer Financial Protection Bureau numai dacă se va angaja, în prealabil, măcar pentru o lună la Goldman Sachs. Ea a început să încaseze deja câteva şuturi de încălzire din partea lui Tim Geithner, omul Wall Street-ului pus să supravegheze finanţele Americii. Elizabeth Warren a lucrat numai la Harvard, catedra de drept comercial şi al falimentului, fără să fi fost om al muncii şi la Goldman Sachs. În plus, în perioada în care Warren a condus comisia Congresului pentru supravegherea redresării sectorului bancar, Geithner s-a trezit scos la tablă ca ultimul student, după cum se poate vedea şi în clip.

Azi a plecat spre Casa Albă, la promulgare, Dodd-Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act of 2010, legea de 844 de pagini, care a instituit Consumer Financial Protection Bureau.

Deocamdată, Huffington Post îl confirmă pe Codrin: "Top Obama administration officials rushed to praise leading consumer advocate and bailout watchdog Elizabeth Warren on Friday as being "exceptionally well-qualified" to lead a new consumer protection office. But a senior adviser to Obama left open the possibility that she would not be chosen while administration officials did not deny a report that Treasury Secretary Timothy Geithner opposes her nomination."

Codrin şi Bogdan au fler politic, fiindcă au intuit, separat, primele implicaţii şi conexiuni dintre acestea ale noii legi din SUA. Din păcate, n-am permisiunea lor pentru a le posta imaginea. Poate altă dată, cu ocazia altor evaluări politice pe care le vor face.

Aici e clipul cu Warren şi Geithner.




Poza lui Warren este de la http://thedailyshow.mtvnimages.com/images/shows/tds/videos/season_14/14050/ds_14050_04_v6.jpg
Ştirea despre faulturile la Warren este preluată de pe http://www.huffingtonpost.com/2010/07/16/obama-admin-praises-eliza_n_649224.html
Un comentariu privitor la deal-ul dintre Securities and Exchange Commission şi Goldman Sachs poate fi citit la http://www.huffingtonpost.com/david-fiderer/why-goldman-got-the-sec-t_b_648439.html

miercuri, 14 iulie 2010

"Ereziile" soţilor Leverett

"It is simply not possible today—if it ever were possible at some point in the past—to achieve Israeli-Palestinian or Arab-Israeli peace in a manner that excludes and marginalizes Iran and its regional allies.

First, though they are non-state actors, HAMAS and Hizballah have become indispensable political players in their respective national and regional contexts. Simply put, these groups win elections—and they win them for the best possible reasons: because they represent unavoidable constituencies with legitimate grievances. Under these circumstances, I challenge anyone to describe, in a plausible way, how Israel and the United States can reach sustained peace agreements on either the Palestinian or the Syrian and Lebanese tracks of the peace process without these groups’ buy in.

These groups should have a place in the peace process—because otherwise the process has no meaning, except perhaps as a crass “motion without movement” exercise. Those who continue to depict these groups as nihilistic enterprises with no real political agenda are either not paying attention or are deliberately distorting reality for their own political purposes."

Când tezele de mai sus sunt susţinute de doi analişti - Hillary şi Flynt Leverett - care au lucrat în CIA şi National Security Council de la Casa Albă, fiind expulzaţi de acolo de suflul nociv al paradigmei neoconservatoare (la fel de activă şi azi în materie de politică externă americană), evident că sună a "erezie." În realitate, e doar bun-simţ politic, de tipul celui care a făcut posibil, pe timpul lui Clinton, shake hand-ul incredibil dintre Rabin şi Arafat, în grădina cu trandafiri a Casei Albe. Ani de zile, până când i-au acceptat la masa trativelor, OEP şi Al-Fatah erau, pur şi simplu, organizaţii teroriste.

Famlia Leverett reface acum - din perspectivă analitică - traseul din anii '70 - '90, cu orientare spre excesele şi inconsecvenţele politice de astăzi care afectează Orientul Mijlociu.

A oferi scaune la masă cvartetului Iran, Siria, Hamas şi Hezbollah ar echivala cu 4 autogoluri în poarta echipei americano-israeliene, al cărei prestigiu internaţional s-ar şifona serios. E adevărat. Dar e la fel de corect să pretindem că, după acceptarea cvartetului la tratative, alături de Autoritatea Palestiniană, trebuie să dispui de resursele de inteligenţă şi rezistenţă pentru a putea să-l împovărezi cu responsabilităţi, concesii şi obligaţii. Din păcate, pentru aşa ceva, la Washington şi Tel Aviv, nu există nici resurse şi nici diplomaţi de categorie grea.

Comunicarea susţinută de Hillary Leverett la Conferinţa “U.S. Policy Towards Israel and Iran: What are the Linkages?” este la http://www.raceforiran.com/hillary-mann-leverett-on-iran-and-the-middle-east-peace-process

Imaginea este de la http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5110/2334262/2/iran.jpg

luni, 12 iulie 2010

Israelul şi avatarurile sale strategice

Interesantă perspectiva lui John Mearsheimer, care a publicat ieri articolul Israel’s Nukes Harm US National Interests.

E abordarea unui american lucid, dar care vorbeşte de unul singur, fiindcă, la Tel Aviv, likudnicii au o cu totul altă abordare, plus degetele plasaste deasupra butoanelor roşii. Mearsheimer oferă o alternativă la transformarea Orientului Mijlociu într-un nou super-poligon de tir. Cu puţin succes, însă.

Treaba cu avutul unei arme nucleare e, până la urmă, cu două tăişuri, sau cu efecte contrare. Valabil şi pentru Israel, ca şi pentru Iran:

"The reason that states want nuclear weapons in almost all cases is because they are the ultimate deterrent. [...] It’s also important to understand, that even if you have nuclear weapons, it doesn’t mean other countries won’t attack you. Again, I’m arguing that if you have nuclear weapons, they won’t attack your homeland and threaten your survival, but you want to remember that in 1973 even though Israel had nuclear weapons and the Syrians and Egyptians understood that Israel had nuclear weapons, those two Arab states did initiate the famous October War, or Yom Kippur War."

Dorinţa Israelului de a da cu vecinii de pământ trădează un fals sentiment de insecuritate. Deoarece:

"First of all, there is a fundamentally different strategic environment today than existed in the 1950s and 1960s. And it’s much more favorable from Israel’s point of view. The Soviet Union, as we all know, has gone away. And it is not supplying either Egypt or Syria, or anybody in the neighborhood with meaningful conventional fighting force. Furthermore, Egypt has changed its approach to dealing with Israel and is now effectively a relatively friendly state. [...] No state in its right mind would pick a fight with the Israelis. And every time it looks like the Syrians and the Israelis might get into a fight, the Syrians are backtracking like the best quarterback or safety in the NFL. It’s really quite amazing. Nobody in their right mind would pick a fight with the IDF. So I think in terms of the strategic environment, conventional deterrence alone takes care of the Israelis."

Pasajul de mai jos se referă la ipocrizia pe care vor unii să o creeze, pentru a fixa ideea de insecuritate căreia Israelul nu i-ar face faţă:

"It seems quite clear to me that the elites in the Arab world, the elites in Europe, and the elites in the United States and by elites I mean policy-makers, experts, and even the informed public (people who pay attention to this when they go home at night and read the newspaper, and read books and magazines) none of them are being fooled. We all kind of figured out a long time ago that Israel has nuclear weapons. And I’ve never talked to any intelligent person who pays careful attention to Middle East politics who tried to pretend to me that Israel doesn’t have nuclear weapons. Indeed, we all talk as if Israel had nuclear weapons."

Ceea ce este totuşi adevărat este faptul că, în absenţa utilizării Statelor Unite, pe post de bătăuş de avangardă în cartier, Israelul, cu forţa sa nucleară şi convenţională cu tot, nu se simte bine. Asta, deoarece, la o adică, sacrificiile umane şi materiale ar fi considerabile. Să ne uităm bine pe hartă şi la cifrele demografice din zonă! Aşa că, se tot încearcă introducerea unui semn de egalitate între interesele israeliene şi cele americane:

"Now, it’s very important to understand that Israel’s supporters in the United States go to enormous lengths to make the argument that there’s no difference between Israel’s interests and America’s interests. Because once you open the possibility that the two countries have different interests, then they’re forced to choose, in a very public fashion. And, of course, they’ll invariably choose Israel’s interests over America’s interests and that is not something that they want to have happen in public. This is why they’ve gone to great lengths to create this situation where it looks like Obama and Netanyahu have patched up all their differences, to the extent that there are differences they’ll be handled behind closed doors because they don’t want those differences out in the open.

But, of course, as we all know no two countries have the same interests."

În realitate, interesele sunt divergente rău, chiar dacă ne referim doar la un singur exemplu, foarte relevant însă, din istoria nu prea îndepărtată:

"All sorts of people in the national security establishment wanted to go to great lengths to stop Israel from acquiring nuclear weapons.

Because again it wasn’t in our interest.

And the two best examples that show how it’s not in our national interest are what happened during the 1973 war. During that conflict, the Israelis looked like they were in dire straits for the first few days. And they wanted the United States to immediately resupply them. The Nixon administration said "no" because the Nixon administration judged quite correctly that once the Israelis recovered from the initial surprise that they would do very well. And therefore the US government did not what to give the Israelis at that point more arms. The Israelis then threatened to pull the nuclear weapons out, and began talking about using nuclear weapons. That, not surprisingly, spooked the Americans who immediately began resupplying the Israelis even though they did not what to do that."

Uitându-se în globul lui de sticlă, John Mearsheimer se cam sperie:

"Let me just conclude with a few words on where this situation is headed.

I actually believe the situation is going to get much worse over time. I believe that we’re not going to have an Israeli-Palestinian peace settlement. I believe that talk of a two-state solution and all this talk about moving from "proximity talks" to "direct talks " is a charade. I find it hard to believe that people in this town take this discussion seriously. I think, at this point in time, that you’re going to get a "Greater Israel," and it either is, or is going to be, an apartheid state.
It is going to cause us enormous problems, in the Middle East, or in the Arab and Islamic world. It is going to continue to keep relations between Israel and its neighbors in a troublesome state.

On the proliferation front, I would not be surprised if Iran and other countries continue to move down the nuclear road. You already see the Jordanians expressing an interest in developing a signification nuclear enrichment capability. It would be interesting to see if Turkey does. As I said before, I think Iraq will want nuclear weapons if Iran has nuclear weapons. It would be foolish not to from an Iraqi point of view.
A Middle East where more than one state has nuclear weapons makes me very, very nervous.

What of course all of this is going to point to is the fact that America’s interests and Israel’s interests are going to continue to diverge. And the end result of that, back here in the United States, is that the lobby is going to have to work overtime to cover that up and make it look like everything is hunky-dory when in fact it’s not. And that has all sorts of negative consequences for domestic politics.

So I think things are very bad now but I’m sad to say they’re only going to get worse."

Întreg articolul (care reprezintă, de fapt, expunerea lui Mearsheimer la o conferinţă) poate fi găsit la
http://original.antiwar.com/john-mearsheimer/2010/07/08/israels-nukes-harm-us-national-interests/

Fotografia este de la
http://colbertnation.mtvnimages.com/images/shows/colbert_report/video_archive/season_3/cr_03124_06_gst_v6.jpg

duminică, 11 iulie 2010

27 septembrie 2001: rostirea unei profeţii care se împlineşte continuu


"Forget about "exit strategies"; we're looking at a sustained engagement that carries no deadlines", declara, marţial, Donald Rumsfeld, şeful Pentagonului, la distanţă de două săptămâni de nenorocirea din 11 septembrie 2001.

Probabil că, atunci, unii nu l-au crezut. Astăzi ştim că pronosticul lui nu numai că s-a adeverit, dar e condamnat la împlinire perpetuă, cât timp nu există deadline-uri şi exit-uri.

Acesta este mesajul neoconservator şi pentru viitor, indiferent cine va fi la Casa Albă, dar care - tocmai din acest motiv - n-are nicio legătură cu noţiunea de "imperiu american" (tot ar mai fi fost acceptabil), ci cu necesitatea ca între Iordan şi graniţa de nord-vest a Indiei să se instaleze liniştea totală; dacă se poate, chiar un deşert nelocuit şi nelocuibil. Şi cine, în perimetru acesta, are de gând să facă pe nebunu', se trezeşte bombardat, invadat, cu regimul schimbat şi - de ce nu? - supus extincţiei.

Ieri, şeful Forţelor Terestre ale armatei SUA (ţară în care militarii nu mai pot ei de comandantul lor suprem civil, şi îşi iau libertatea de exprimare foarte în serios) l-a contrazis pe Rumsfeld, în sensul că războiul ar avea totuşi un termen de expirare: "General George Casey, the Chief of Staff of the Army, said today the United States could face another "decade or so" of persistent conflict in Iraq and Afghanistan."

Oricum, sună ceva mai bine...

Declaraţia lui Rumsfeld este la http://www.defense.gov/speeches/speech.aspx?speechid=440
Ştirea despre ce a zis Casey o găsiţi la http://www.cbsnews.com/8301-503544_162-20010184-503544.html

vineri, 9 iulie 2010

Mă bucur că nu sunt neoconservator

Asta nu înseamnă că îmi lipseşte radicalismul adesea necontrolat, sau că nu recurg uneori la etichete acide, unele dintre ele chiar idioate.

Dar nu fac ceea ce face un neoconservator de la The New Ledger - probabil cu un cuţit plin de sânge între dinţi - atunci când îşi sancţionează un coreligionar - excepţionalul Glenn Greenwald (a se vedea blogul lui pe blog roll-ul meu) - pentru faptul că nu e ipocrit, pentru că incriminează standardele duble ori de câte ori are prilejul şi pentru că, în felul acesta, fixează o uriaşă oglindă în faţa chipului hidos al Dreptei extreme americane. Căreia, bineînţeles, nu-i place să se vadă pe sine.

Neoconul scrie următoarele:

"Indeed, Greenwald is such a quintessentially anti-American, pseudo-pacifist, pro-terrorist, self-hating Jewish liberal that that he essentially constitutes a living cliche."

Articolul e la http://newledger.com/2010/07/the-paper-greenwald/?utm_source=feedburner&utm_medium=twitter&utm_campaign=Feed%3A+kramerlinks+%28Linkage+by+Martin+Kramer%29, iar replica lui Greenwald poate fi consultată aici: http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2010/07/08/media/index.html, la UPDATE.

Caricatura aparţine adresei http://novaexpress.files.wordpress.com/2009/01/neocons1pitaficom1.jpg

Vreţi să vedeţi cum arată blogul unui spion rus?


Cercul agenţilor de influenţă şi spionaj ruşi, recent spart în Statele Unite, îl include şi pe Mikhail Semenko, un tip despre care aflăm că “He is fluent in English, Russian, Mandarin and Spanish. He had also attended school and received graduate degrees in the United States at Seton Hall University, one of the degrees being from the Whitehead School of Diplomacy. He had later worked for the Conference Board in New York City in 2009, and for the past year had worked at the Travel All Russia, an Arlington, Virginia travel agency focused on Russian travel. He appears to be in his early 20s and his neighbors say that he was as a stylish man who drove a Mercedes S500 sports car and spoke Russian to his girlfriend.” http://en.wikipedia.org/wiki/Illegals_Program#Mikhail_Semenko

Spionii ruşi au fost schimbaţi azi, la Viena, cu agenţi care lucraseră pentru americani în Rusia, şi care fuseseră capturaţi mai înainte de ruşi.

Steve Clemons, un specialist în relaţii internaţionale (al cărui blog, Washington Note, îl puteţi găsi pe blog roll-ul meu), l-a cunoscut pe Semenko, amândoi având în China o pasiune comună. Clemmons a comentat – oarecum cu haz - că “The Washington Post is reporting that all or most of the alleged Russian spies are going to plead guilty and be deported to Russia as early as tomorrow. I sort of hope that Mikhail Semenko keeps up his blog from Russia -- because "agent of influence" or not -- his interest in key questions on how the world organizes itself is something we should all be thinking about.”

Blogul lui Semenko, a cărui ultimă postare datează din 24 iunie, 2010 (cu puţin timp înainte să fie arestat), poate fi citit (eventual completat cu alte postări, după ce agentul va începe o viaţă nouă în Rusia) la http://chinaeconomytoday.wordpress.com/

Fiţi pe fază! :)))))

Imaginea provine de la http://www.cbsnews.com/i/tim//2010/07/07/image6629588x_370x278.jpg

miercuri, 7 iulie 2010

Deocamdată, Israelul are probleme la Ankara, nu la Teheran


Până recent, după Irak, "următorul pe listă" era Iranul. Fiindcă generează pericole pentru Israel. Ce fel de pericole?

În primul rând, pentru aspiraţia de a deveni un hegemon în zonă, inclusiv cu intenţia nemărturisită public de a se construi pe sine ca principal interlocutor al Americii în Orientul Mijlociu. O dovadă o constituie buna conlucrare iraniano-americană din ultimii ani pe linia problemelor din Afganistan, plus sprijinul acordat noii conduceri şiite de la Bagdad, din epoca post-Saddam, greu ţinută în spinare de Washington. Pe această bază, de îndată ce Hillary Clinton ar fi întâmpinată cu pâine şi sare pe aeroportul din Teheran, Israelul ar pierde brusc statutul de copil răsfăţat în faţa Statelor Unite. Un proiect totuşi greu, dar nu imposibil de realizat. Cine vrea să vină cu o replică legată de "drepturile omului" şi "lipsa de democraţie" din Iran, care cică i-ar dezgusta SUA, să se uite mai la sud-vest, spre Arabia Saudită, aliată de nădejde a Americii, o ţară în care mai ales femeile gustă din plin atmosfera de excese, libertăţi sublime şi desăvârşit absente.

În al doilea rând, fiindcă lucrează la prima bucată de ogivă atomică, realizare ce nu-i va oferi paritatea de descurajare nucleară necesară în raport cu Israelul (cu mult mai bine dotat), dar care va antrena imediat Egiptul, Arabia Saudită şi Turcia în efortul de a deveni, la rândul lor, puteri nucleare. Şi abia această situaţie va periclita, cu adevărat, securitatea Israelului.

Prin urmare, Iranul trebuie detaşat de posibilii săi aliaţi arabi (deja Emiratele Arabe au anunţat ieri că, mai nou, vor juca echipaţi în tricouri americane) şi uşor bombardat.

Numai că raportul de forţe în Orientul de Mijloc cunoaşte o dinamică net superioară fixaţiilor likudnice de la Tel Aviv, ajutate puternic de aerul neoconservator încă persistent la Washington. După cum rezultă din articolul cu titlul The Shifting Sands of State Power in the Middle East, principala durere de cap a guvernului israelian nu o constituie Iranul, ci Turcia. Făcând abstracţie de momentele foarte fierbinţi şi publice din ultimele 16 luni (începând cu intrarea trupelor alb-albastre în Gaza, având ca efect urechiatul în ochii somităţilor adunate la Davos, al lui Shimon Peres, de către Erdogan, şi până la episodul recent cu "Mavi Marmara"), buna fostă de mai mulţi ani prietenă a Israelului face tot mai des pe nebuna în zonă, condusă de un lider politic care-i dă clasă la orice oră lui Ahmadinejad.

Câteva dintre tezele susţinute în articolul scris de Alastair Crooke:

1. "Neither Iran’s economy nor its nuclear program is the primary cause of Iran’s rise", ci cu totul alţi factori: picajul irakian, arsenalul convenţional iranian, plus Hamas, plus Hezbollah.

2. "Turkey is positioning itself as the pivot between Asia, Europe, and the Middle East."

3. "Syria has opened a window for Turkey into the Sunni Arab world."

4. "Iran, Syria, and Turkey are, therefore, widely seen to be the coming influence
in this new regional era."

Pentru cine a uitat, Turcia e ţară membră NATO, deci, cam greu de bombardat. Deşi, dacă va fi necesar, se vor putea găsi alte modalităţi de pedepsire a tupeului otoman adaptat secolului 21.

Articolul este la http://www.twq.com/10july/docs/10jul_Crooke.pdf

Harta am preluat-o de la http://www.silkroadstudies.org/new/inside/turkey/100215map.jpg

marți, 6 iulie 2010

Ron Paul - conservatorul american cu care se poate discuta


În America, Partidul Republican are, în rândul membrilor săi, o suprapondere conservatoare (cu o puternică şi respingătoare excrescenţă ultra-conservatoare), o specie pe cale de dispariţie (Republicanii liberali - aproape o contradicţie în termeni) şi un segment mai discret alcătuit din moderaţi.

Ron Paul face parte din categoria moderaţilor situaţi departe de isteria politică a ultra-conservatorilor, a căror intoleranţă doboară săptămânal noi recorduri. Mai nou, au început să suspecteze şi fotbalul (soccer-ul, nu fotbalul lor american) de comunism (vorbesc serios, citiţi ce scrie aici - Soccer: The Perfect Socialist Sport, la http://www.americanthinker.com/2010/06/soccer_the_perfect_socialist_s.html).

Spre deosebire de mulţi dintre colegii lui de partid cu probleme de tot felul, Ron Paul e un conservator comestibil care:

- a fost împotriva invaziei Irakului;
- se pronunţă pentru respectarea lui Habeas Corpus şi în cazul deţinuţilor politici;
- combate teoria Executivului Unitar (preşedinţia imperială a Americii), a votat împotriva legislaţiei securiste având la bază Patriot Act şi condamnă actele de tortură de la Guantanamo;
- e împotriva abordării relaţiei cu Iranul de pe poziţii de forţă;
- iubeşte mediul înconjurător şi nu pe poluatori.


În rest, acoperă aria opţiunilor politice conservatoare clasice, prea puţin supărătoare pentru o ţară încă departe de faza în care să suporte exagerările progresiştilor.

E un posibil candidat Republican la prezidenţialele din 2012, cu condiţia ca baza ultra-Dreapta a partidului să nu-l saboteze.

Iar, prin centrismul său (mult mai autentic şi credibil decât cel crispat şi ineficient al lui Obama pornit aproape de la Stânga Stângii americane), ar putea aduce echilibru politic într-o ţară bolnavă de nenumărate disensiuni, suspiciuni, blocaje şi apatie. Şi, prin aceasta, ar fi capabil să modereze apucăturile unora, de pe alte longitudini, care tind să copieze tot ce e mai respingător în practica poltică a Statelor Unite.

Date despre Ron Paul, la http://en.wikipedia.org/wiki/Ron_Paul şi http://en.wikipedia.org/wiki/Political_positions_of_Ron_Paul

Poza este de la http://splinteredsunrise.files.wordpress.com/2009/07/who-is-ron-paul-president-2008.jpg

sâmbătă, 3 iulie 2010

Aharon Barak şi doctrina ubicuităţii legii


În România:

Săptămâna trecută, un profesor de drept, pentru a cărui ştiinţă de carte păstrez un respect nelimitat, a afirmat - din păcate, foarte politic - necesitatea ca viitoarele amendamente la Constituţie să restrângă sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, în aşa fel încât aceasta să nu se mai poată pronunţa în cauze ce vizează problematica economică. Ca şi cum, în speţe de acest tip, nu s-ar discuta tot despre drepturi şi libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, şi a căror protecţie trebuie să o asigure o autoritate a statului, atunci când Parlamentul şi Guvern le nesocotesc. Dacă însă decizia Curţii n-ar fi recunoscut drepturile pensionarilor (fiindcă de aici pornise totul), profesorul meu ar fi tăcut.

Tot săptămâna trecută, un cizmar care şi-a imaginat că poate aborda o temă juridică a scris într-un ziar central că drepturile câştigate reprezintă o absurditate, şi că aşa ceva n-ar exista nicăieri în lume, criticând, conştiincios şi politic, aceeaşi hotărâre a Curţii Constituţionale.

În lume:

Deşi continuă să defileze cu lozinca separaţiei puterilor între dinţi, numeroşi teoreticieni şi practicieni ai dreptului politizează la extrem preeminenţa unor Legislative tot mai slabe şi a unor guverne tehnic şi politic tot mai incompetente, încercând să reducă, într-un mod din ce în ce mai pronunţat, rolul justiţiei, în general, şi al instanţelor supreme (în special al celor investite cu prerogative de control al constituţionalităţii) în particular. În ce scop? Simplu. Pentru a expune individul la capriciile şi ilegalităţile executiv-legislative, lipsindu-l de ultimul remediu în faţa abuzurilor şi devierilor de la Constituţie şi lege.

În Israel:

Acolo există un jurist remarcabil, fost preşedinte al curţii lor supreme, care se opune tendinţei globale de marginalizare a justiţiei, exasperându-i, prin rezilienţa manifestată în faţa celor mai dure critici, pe comentatorii, practicienii dreptului şi politicienii, care nu-i pot ierta afirmaţia simplă: "where there is no judge, there is no law." Îl cheamă Aharon Barak, iar, prin ceea ce susţine în scrierile şi expunerile sale publice, a fundamentat - mai mult sau mai puţin programatic - o teorie ce-şi propune să imprime fiecărei manifestări de fapt o accentuată dimensiune a dreptului, astfel încât nicio secvenţă a existenţei noastre să nu poată fi sustrasă legalităţii şi înfăptuirii justiţiei.

Teoria lui a făcut şcoală în mai toate punctele cardinale, astfel încât, în urmă cu câteva zile, noua candidată a lui Obama pentru locul vacant de la Curtea Supremă, Elena Kagan, a fost admonestată sever de senatorii conservatori pentru aderenţa ei la principiile activist-justiţialiste ale lui Barak.

Tezele formulate de Aharon Barak sunt reunite în studiul semnat de Hillel Neuer, Aharon Barak's Revolution, la http://www.daat.ac.il/DAAT/ezrachut/english/hillel.htm.
Ele deranjează, deoarece tind să lărgească aria de competenţă a instanţelor judecătoreşti către probleme, conflicte şi politici, aflate, prin excelenţă, în zona de preocupare şi intervenţie exclusivă a parlamentelor şi guvernelor. Din acest motiv, adversarii lui Barak flutură disperaţi teoria separaţiei puterilor în faţa unei justiţii cu apetit pentru ocuparea de teritorii ce, în mod tradiţional, nu-i aparţin. În schimb, aceeiaşi adversari ai săi ignoră principiul separaţiei, ori de câte ori pariază pe guvern şi Legislativ, în detrimentul puterii judecătoreşti. Iar Barak ştie că orice teritoriu neacoperit de lege şi nerevendicat de justiţie va ajunge sub dominaţia uneia din celelalte două puteri cu care judecătorii se află în competiţie. Ceea ce nu va profita individului.

Urmează doar câteva din ideile formulate de Aharon Barak, excelent sintetizate în studiul lui Neuer:

"There are no acts (of commission or omission) to which the law does not apply. Every act is caught within the world of law. Every act can be 'imprisoned' within the framework of law. Even the activity bearing the greatest political character-such as making war or peace-is examinable by judicial criteria."

"Departing from the classic understanding of the separation doctrine, which discourages courts from intervening in political questions best left to more representative branches of government, Barak invokes the separation of powers to justify court intervention in the activities of the legislature and the executive. True, Barak writes, separation of powers places two limitations on the judiciary: It obligates the judge to give effect to the policy behind a law passed by the government, and it bars a judge from intervening in government actions that are technically legal and fall within a "zone of reasonableness." Nonetheless, the separation of powers does not imply to Barak the dictatorship of each authority within its own sphere. Instead, Barak advocates a set of relations that foster "non-dependence by defined mutual supervision." Even the term "separation of powers" is misleading, since between the branches stand not walls but "bridges which supervise and balance." The purpose of this delicate equilibrium is not effective government per se; rather, what ultimately motivates the compartmentalization of power and the harnessing of authority is a desire to safeguard the freedom of the individual. With mutual supervision essential and rights at stake, the Supreme Court, entrusted by society to safeguard the rule of law and protect individual rights, must take a most active role in reviewing the activities of the executive and legislature."

Referinţe la cele de mai sus se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Aharon_Barak, http://en.wikipedia.org/wiki/Hillel_Neuer şi http://en.wikipedia.org/wiki/Elena_Kagan

Fotografia - preluată de la adresa http://2.bp.blogspot.com/_d4zmqSfE-J8/SDIDQKmhvdI/AAAAAAAAA3s/KOWKV_ca6co/s400/Aharon+Barak.jpg

De veghe la Securitatea Naţională a Americii


Se apropie 4 iulie şi poate merită şi ei o pauză între două reprize de criticism.

Întrebat de ce e mai mereu treaz, asistentul pentru securitate naţională al Preşedintelui american ar putea răspunde că "there is always day someplace." Şi ar fi un răspuns obiectiv, dacă ţinem cont de faptul că interesele globale ale Statelor Unite acoperă fiecare fus orar de pe planetă.

Ziariştii de la Washington Post au realizat un reportaj de noapte cu principalii responsabili ai Securităţii Naţionale americane, Jim Jones (asistentul de resort al lui Obama), Leon Panetta (directorul CIA), Janet Napolitano (şefa Departamentului de Protecţie a Teritoriului Naţional), Robert Gates (ministrul apărării), Eric Holder (ministrul justiţiei, supra-şeful FBI-ului), Mike Mullen (şeful Statelor Majore Reunite ale Forţelor Armate) şi soţia lui Bill Clinton.

Un fel de Schimbul 3 cu ochii pe cadranele şi urechile pe telefoanele care anunţă alerte, ajută la organizarea operaţiunilor speciale şi transmit mesaje cu cel mai înalt grad de secretizare.

Am reţinut un detaliu redat în articol despre şeful Pentagonului: "And once Gates is awake and walking the grounds, beneath the hundred-year oaks, "the one thing that weighs on me most is knowing that our kids are out there getting wounded and getting killed, getting attacked." His voice falters. "And I sent them."

Puteţi citi reportajul la http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/07/02/AR2010070202983.html

Imaginea am luat-o de la http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e4/Obama_in_Situation_Room.jpg

vineri, 2 iulie 2010

De 4 iulie, cu regret: un imperialism ipocrit şi incapabil

După ce ne-au bătut la cap cu "War on Terror", pe care nu reuşesc să-l câştige de 10 ani, după propaganda cu "Nation building" şi crearea de democraţii in vitro pentru state alcătuite din 10.000 de stânci şi 100 de locuitori, astăzi, preşedintele Comitetului Naţional al Partidului Republican din SUA, Michael Steele (un fel de manager general al partidului), a zis, ATENŢIE TOATĂ LUMEA LA MINE:

"...the one thing you don't do is engage in a land war in Afghanistan, alright, because everyone who's tried over a thousand years of history has failed." !?!?!?!?!?!?!?!?!

Istoria demonstrează necesitatea de a avea talent, competenţă şi rezistenţă pentru a fi un cuceritor. Plus onestitate, adică, fără false pretexte de invazie. De unde sunt aşezaţi acum, Timur Lenk, Mahomed al II-lea, Carol cel Mare şi Napoleon se simt jigniţi de amatorismul legatarului lor pe Pământ, Statele Unite ale Americii. Cred că şi George W. Bush se simte, pe undeva, destul de prost.

Prefer în continuare o hegemonie globală americană, uneia Made in China. Aşa că, de 4 iulie, nu vă doresc nimic, ci vă pretind să vă reveniţi în fire!

Spre - realmente - cinstea lui, Bill Kristol, ideologul-şef al neoconservatorilor, îl trânteşte pe Steele de toate duşumelele, scriindu-i sec: "You are, I know, a patriot. So I ask you to consider, over this July 4 weekend, doing an act of service for the country you love: Resign as chairman of the Republican party."

Ştirea despre declaraţia lui Michael Steele este la http://www.huffingtonpost.com/2010/07/02/michael-steele-says-afgha_n_633730.html, iar scrisoarea lui Kristol o puteţi citi la http://weeklystandard.com/blogs/letter-michael-steele

Pozele s-au preluat de la http://blogs.bet.com/news/newsyoushouldknow/wp-content/uploads/2009/10/michael-steele.jpg şi http://multimedia.heraldinteractive.com/images/46f5a0b0a2_Kristol_01272009.jpg

Europa e doar şmecheră în relaţia cu Iranul


Nu o zic eu, ci un francez care se pricepe la problemele energetice globale. Îl cheamă Pierre Noël şi are o fişă personală la http://www.feem-web.it/cp05/05bio_noe.html

Într-un articol publicat pe blogul soţilor Leverett, francezul susţine că, prin OK-ul dat sancţiunilor ONU împotriva Teheranului, europenii doar se prefac că sunt ai dracu' cu Iranul (asta ca să scape de gura cui ştim noi), şi îşi urmăresc propriile interese, în condiţiile în care resursele iraniene pot fi o contrapondere la presiunea şi greutatea petrolului şi gazelor puse insistent de Rusia pe masa Uniunii Europene:

"The bottom line is that European countries have very little to lose materially from being tough on Iran. The idea that Iran would save Europe from Russia’s gas grip if only we could do business with the Islamic Republic is factually wrong, and the issues around Russian gas are not perceived that way in most of Europe anyway. European energy companies and key EU member states are actually busy helping Russia bypass Ukraine rather than scrambling to sign contracts east of Turkey.

Thus, the first element of an explanation to why Europe is getting tougher and tougher on Iran—on top of the fact that there is genuine and widely shared concern in Europe about the future of nuclear non-proliferation—is that those sanctions do not have any significant material cost. But Europe also has a lot to gain politically from being ahead of the pack on sanctioning Iran. This allows European countries to show complete solidarity with the United States on the top item on Obama’s foreign policy agenda, at a time when Europe is marginalized in U.S. foreign policy and criticized by the Obama administration for not doing enough in Afghanistan. Furthermore, it helps Europe balance its increasingly critical attitude towards Israel. Finally, one should keep the wider context in mind: for a Europe that is battling economic dislocation internally and political irrelevance externally, any issue that allows EU member states to present a united front and make Europe exist on the world stage looks like a gift from heaven. The Iranian nuclear issue is exactly that—at least as long as there is not real risk of a military confrontation."


Frumoase consideraţii.

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare