sâmbătă, 3 iulie 2010

Aharon Barak şi doctrina ubicuităţii legii


În România:

Săptămâna trecută, un profesor de drept, pentru a cărui ştiinţă de carte păstrez un respect nelimitat, a afirmat - din păcate, foarte politic - necesitatea ca viitoarele amendamente la Constituţie să restrângă sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, în aşa fel încât aceasta să nu se mai poată pronunţa în cauze ce vizează problematica economică. Ca şi cum, în speţe de acest tip, nu s-ar discuta tot despre drepturi şi libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, şi a căror protecţie trebuie să o asigure o autoritate a statului, atunci când Parlamentul şi Guvern le nesocotesc. Dacă însă decizia Curţii n-ar fi recunoscut drepturile pensionarilor (fiindcă de aici pornise totul), profesorul meu ar fi tăcut.

Tot săptămâna trecută, un cizmar care şi-a imaginat că poate aborda o temă juridică a scris într-un ziar central că drepturile câştigate reprezintă o absurditate, şi că aşa ceva n-ar exista nicăieri în lume, criticând, conştiincios şi politic, aceeaşi hotărâre a Curţii Constituţionale.

În lume:

Deşi continuă să defileze cu lozinca separaţiei puterilor între dinţi, numeroşi teoreticieni şi practicieni ai dreptului politizează la extrem preeminenţa unor Legislative tot mai slabe şi a unor guverne tehnic şi politic tot mai incompetente, încercând să reducă, într-un mod din ce în ce mai pronunţat, rolul justiţiei, în general, şi al instanţelor supreme (în special al celor investite cu prerogative de control al constituţionalităţii) în particular. În ce scop? Simplu. Pentru a expune individul la capriciile şi ilegalităţile executiv-legislative, lipsindu-l de ultimul remediu în faţa abuzurilor şi devierilor de la Constituţie şi lege.

În Israel:

Acolo există un jurist remarcabil, fost preşedinte al curţii lor supreme, care se opune tendinţei globale de marginalizare a justiţiei, exasperându-i, prin rezilienţa manifestată în faţa celor mai dure critici, pe comentatorii, practicienii dreptului şi politicienii, care nu-i pot ierta afirmaţia simplă: "where there is no judge, there is no law." Îl cheamă Aharon Barak, iar, prin ceea ce susţine în scrierile şi expunerile sale publice, a fundamentat - mai mult sau mai puţin programatic - o teorie ce-şi propune să imprime fiecărei manifestări de fapt o accentuată dimensiune a dreptului, astfel încât nicio secvenţă a existenţei noastre să nu poată fi sustrasă legalităţii şi înfăptuirii justiţiei.

Teoria lui a făcut şcoală în mai toate punctele cardinale, astfel încât, în urmă cu câteva zile, noua candidată a lui Obama pentru locul vacant de la Curtea Supremă, Elena Kagan, a fost admonestată sever de senatorii conservatori pentru aderenţa ei la principiile activist-justiţialiste ale lui Barak.

Tezele formulate de Aharon Barak sunt reunite în studiul semnat de Hillel Neuer, Aharon Barak's Revolution, la http://www.daat.ac.il/DAAT/ezrachut/english/hillel.htm.
Ele deranjează, deoarece tind să lărgească aria de competenţă a instanţelor judecătoreşti către probleme, conflicte şi politici, aflate, prin excelenţă, în zona de preocupare şi intervenţie exclusivă a parlamentelor şi guvernelor. Din acest motiv, adversarii lui Barak flutură disperaţi teoria separaţiei puterilor în faţa unei justiţii cu apetit pentru ocuparea de teritorii ce, în mod tradiţional, nu-i aparţin. În schimb, aceeiaşi adversari ai săi ignoră principiul separaţiei, ori de câte ori pariază pe guvern şi Legislativ, în detrimentul puterii judecătoreşti. Iar Barak ştie că orice teritoriu neacoperit de lege şi nerevendicat de justiţie va ajunge sub dominaţia uneia din celelalte două puteri cu care judecătorii se află în competiţie. Ceea ce nu va profita individului.

Urmează doar câteva din ideile formulate de Aharon Barak, excelent sintetizate în studiul lui Neuer:

"There are no acts (of commission or omission) to which the law does not apply. Every act is caught within the world of law. Every act can be 'imprisoned' within the framework of law. Even the activity bearing the greatest political character-such as making war or peace-is examinable by judicial criteria."

"Departing from the classic understanding of the separation doctrine, which discourages courts from intervening in political questions best left to more representative branches of government, Barak invokes the separation of powers to justify court intervention in the activities of the legislature and the executive. True, Barak writes, separation of powers places two limitations on the judiciary: It obligates the judge to give effect to the policy behind a law passed by the government, and it bars a judge from intervening in government actions that are technically legal and fall within a "zone of reasonableness." Nonetheless, the separation of powers does not imply to Barak the dictatorship of each authority within its own sphere. Instead, Barak advocates a set of relations that foster "non-dependence by defined mutual supervision." Even the term "separation of powers" is misleading, since between the branches stand not walls but "bridges which supervise and balance." The purpose of this delicate equilibrium is not effective government per se; rather, what ultimately motivates the compartmentalization of power and the harnessing of authority is a desire to safeguard the freedom of the individual. With mutual supervision essential and rights at stake, the Supreme Court, entrusted by society to safeguard the rule of law and protect individual rights, must take a most active role in reviewing the activities of the executive and legislature."

Referinţe la cele de mai sus se găsesc la http://en.wikipedia.org/wiki/Aharon_Barak, http://en.wikipedia.org/wiki/Hillel_Neuer şi http://en.wikipedia.org/wiki/Elena_Kagan

Fotografia - preluată de la adresa http://2.bp.blogspot.com/_d4zmqSfE-J8/SDIDQKmhvdI/AAAAAAAAA3s/KOWKV_ca6co/s400/Aharon+Barak.jpg

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare