marți, 31 august 2010

Oare tipu' ăsta şi cartea lui sunt de vină?

Pe tip îl cheamă Samuel P. Huntington, iar cartea pe care a scris-o poartă titlul Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.

Prefaţând, în 1997, ediţia română a cărţii, actuala judecătoare a Curţii Constituţionale, Iulia Motoc, aprecia - fără să ştie că o va nimeri nasol de tot peste numai 4 ani - că "Dincolo de orice critici academice, best-seller-ul lui Huntington poate deveni un obiect ideologic periculos."

Huntington şi-a publicat lucrarea în 1996. Cinci ani şi câteva hârjoneli teroriste cu brandul semilunii mai târziu, pe 11 septembrie 2001, s-a fluierat oficial începutul meciului, America lovind în tot ceea ce era islamist şi nu lua poziţia de drepţi în faţa ei. Meciul a intrat în anul 9, a inspirat lucrarea neoconservatorului Norman Podhoretz cu frumoslu titlu World War IV: The Long Struggle Against Islamofascism, iar acum, probabil, vom intra în nişte prelungiri cu final imprevizibil, Iranul fiind ţinta următoare.

Conspiraţionist vorbind, e posibil ca Huntington să fi avut ca sarcină pregătirea teoretică a ciocnirii dintre civilizaţii, "prezicând" ceea ce trăim astăzi. Sau a fost pur şi simplu o self-fulfilling prophecy? Este însă interesant cum, deodată, în era tehnologiilor eliberatoare şi a comunicaţiilor globale instantanee (în care fiecare îl poate cunoaşte şi înţelege pe celălalt în mod direct, cu tot ce ţine de religia, istoria şi limba lui), am ajuns să vrem să ne urâm şi să ne distrugem.

Dacă există un mecanism ocult care pregăteşte ceva de tipul lui "11 septembrie" sau poate ceva mai rău, atunci ar trebui să fim îngrijoraţi, deoarece:

1. O problemă de administraţie publică locală, ba chiar de sector al municipiului New York - inaugurarea unei moschei la două străzi distanţa de Ground Zero - a devenit brusc o temă de campanie electorală pentru alegerile din Congresul SUA, din toamna acestui an, graţie unui aer xenofob şi troglodit respirat intens de Dreapta americană retardată. http://www.huffingtonpost.com/matt-sledge/just-how-far-is-the-groun_b_660585.html_660585.html

2. Un sondaj realizat recent în America arată faptul că "A majority of Republicans believe that President Barack Obama "sympathizes with the goals of Islamic fundamentalists who want to impose Islamic law around the world." http://www.huffingtonpost.com/2010/08/30/obama-islamic-fundamentalist-gop-polled-majority-says_n_699883.html Dacă e adevărat ceea ce crede majoritatea totuşi alfabetizată a electoratului de Dreapta american, atunci eu sunt Elvis Presley.

3. Numărul de săptămâna trecută al revistei Time are această superbă copertă.
4. Cât priveşte Germania, Der Spiegel nici nu mai umblă cu semne de întrebare, titrând de-a dreptul că "Germany Is Becoming Islamophobic."
5. În Franţa, Sarkozy are şi el apucături ciudate.
6. Cei ce fac obiectul fobiilor simt că se apropie de un punct critic, reacţiile lor putând acoperi o plajă extrem de largă, de la arderea simbolică a drapelului Statelor Unite, trecând prin turism european cu bombe artizanale, până la - cine ştie, dacă tot simt americanii nevoia să-i enerveze atât de tare - o posibilă repetiţie generală cu drone islamice, adică ultimul răcnet în materie de ballistic fashion.
Nu e greu să declanşezi al 4-lea Război Mondial despre care fabula neoconservatorul fosilizat sus-amintit. Iar, culmea, internetul îşi poate găsi o întrebuinţare alternativă la ceea ce presupune cunoaşterea şi comunicarea fără frontiere politice, şi anume, răspândirea urii globale.
Despre cartea lui Huntington, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/The_Clash_of_Civilizations

duminică, 29 august 2010

Calea către pre-fascism. Deocamdată, în America


Mulţi sunt îndrăgostiţi de terminologia socio-politică marcată de prefixul "post" (post-comunism, post-americanism, post-modernism etc.), în încercarea de a caracteriza sintetic un anumit moment politic ori o situaţie istorică aflată în evoluţie.

Poate a venit timpul să facem uz şi de prefixul "pre" în scopul definirii unei periculoase tendinţe politice din America de azi: pre-fascismul.

În 2008, Partidul Republican şi Dreapta din Statele Unite au pierdut cam tot ce se putea pierde: Casa Albă, Congres şi încrederea electoralului centrist, cel care înclină, de regulă, balanţa în favoarea unuia din cele două curente politice ce se ciocnesc în alegeri. Devenit Preşedinte, Obama - prin propriile lui slăbiciuni şi prin incapacitatea de energizare a partidului - a ratat momentul de a impune agenda liberal-radicală care l-a adus la putere şi de a trimite la reciclare nucleul extremism al Republicanilor, preferând, în schimb, o alunecare spre Centru, ba chiar către politicile promovate de Bush în domeniul financiar şi al securităţii naţionale, din care nimeni nu mai înţelege nimic. Din tot ceea ce promisese progresiştilor şi alegătorilor independenţi, omul de la Casa Albă a produs doar două legi - reforma asigurărilor de sănătate şi cea a pieţelor financiare - pline de găuri ca un şvaiţer. Şomajul este şi astăzi acolo unde era în ianuarie 2009, având toate şansele să devină un Waterloo politic pentru Obama, la alegerile de la jumătatea termenului din toamna acestui an.

În aceste condiţii, reactivarea aripii ideologice dure, de Dreaptă extremă, oricât de ridicolă, caricaturală şi troglodită apare în manifestările ei publice, nu reprezintă o surpriză. Potenţată de frustrarea pierderii puterii în 2008 şi de pretenţiile agresive şi exagerate ale Stângii liberal-radicale cu tendinţe majoritare în mai toate marile teme politice ale momentului, extrema Dreaptă din Statele Unite domină zone extinse ale Partidului Republican, îngroşându-şi accentele rasiste, populiste şi naţionaliste până dincolo de limita la care te mai poţi distra pe seama lor. Un politician conservator şi intelectual rasat de nivelul lui Newt Gingrich nu mai poate fi liderul partidului său, fiindcă e ocupat să ducă mapa unor retardaţi politic precum Sarah Palin, Rush Limbaugh sau Glenn Beck, ultimii doi proveniţi din falanga realizatorilor de emisiuni radio/tv conservatoare cu priză la grupuri de populaţie uşor manipulabile. E ca şi cum i-ai pune alături, în România, pe Andrei Marga şi Dan Diaconescu.

Prin confiscarea unor simboluri şi mesaje politice ale americanismului profund de Dreapta (mişcarea Tea Party), dar şi de Stânga (mitingul de ieri, de la Washington, care s-a vrut , o reînscenare a celui condus de Martin Luther King în 1963, pentru drepturile civile), partizanii extremei Drepte Republicane sunt preocupaţi nu doar de continua obstrucţionare a Administraţiei (obiectiv şi mai uşor de realizat în cazul preluării majorităţii în Camera Reprezentanţilor peste două luni), dar şi de reformularea radicală a agendei politice din America. Distorsionând valorile politice americane clasice şi contrapunându-le efectelor cvasi-implacabile ale globalizării, Republicanii extremişti anunţă un naţionalism intolerant, patologic şi demodat, care, cuplat cu apucăturile internaţionaliste belicoase ale neoconservatorilor la fel de frustraţi după ce au pierdut şi ei puterea, are aptitudinea de a orienta Statele Unite către pre-fascism. Cel puţin, într-o primă fază. În perioada următoare, conservatorismul american va arăta tot mai dezagreabil, agresiv, xenofob, incapabil de dialog politic şi însoţit de un bigotism şi misticism hilar care ne va face să ne întrebăm "cum naiba de au reuşit americanii să trimită oameni pe lună? "

În felul acesta, este spulberată inclusiv speranţa ca, după eşecul marca "Obama", America să fie condusă, din 2012, de un Republican echilibrat ca Ron Paul, deoarece polarizarea politică va fi atunci mult prea accentuată, pentru ca un lider centrist să fie capabil de atragerea voturilor dinspre segmentele moderate ale alegătorilor Democraţi şi Republicani. Adică, să unească o ţară mult prea divizată, trimiţând extremiştii ambelor partide la vestiare.

Despre cele de mai sus, cu trimiteri la surse autorizate, Glenn Greenwald scrie că "It requires extreme blindness or extreme dishonesty to deny that our politics is more racially and ethnically polarized than it has been in a long time. Virtually every Fox News/right-wing-talk-radio controversy relies on scaring economically anxious white Americans into ignoring the prime cause of their economic insecurity -- plundering by Wall Street bankers, abetted by the government they own -- and focusing instead on some manufactured menace from powerless racial and ethnic minorities: black people preventing them from voting (New Black Panthers), stealing their elections (ACORN), and treating them unequally (Shirley Sherrod and Eric Holder's Justice Department); Muslims who want to conquer their country and celebrate over their Christian corpses (the Triumphalist Ground Zero Mosque); invading, marauding Latino armies coming to steal their property and rape their women while their Marxist allies in Government (led by a black Muslim President) disarm the white victims. Matt Taibbi, in lamenting the takeover of the GOP by the most riled-up of these factions -- the Tea Partiers -- recounts just some of the lowlights here.

[...] The American Right has no hope of recovering from its Bush-era implosion except by aggressively exploiting ethnic and racial resentments -- the most telling statement of the last year was probably Glenn Beck's pronouncement on Fox that Obama is a "racist" who "has a deep-seated hatred for white people or the white culture" -- but many career Democratic politicians, such as Reid, are so disliked that their only hope for staying in power is to milk those same divisions to their own advantage, often by conflating justifiable, substantive opposition to Democratic rule with the ugly bigotry fueled by the Beck/Palin/Limbaugh circus. An incumbent Party which has presided over extreme economic suffering has little to offer other than dredging up fear -- much of it well-grounded -- in the alternative (you may despise what we're doing in power, but look at those hateful, bigoted freaks over there).

The real problem is that much of the anxiety and anger being cynically exploited by the Right are very real and justifiable. The Washington Post's Eugene Robinson, one of the more partisan Democratic boosters in the pundit class,

commendably acknowledged that today. After accurately condemning Glenn Beck's despicable wrapping of himself in the legacy of Martin Luther King -- as though the angry whites he leads of today are the oppressed blacks of yesterday -- Robinson explained:
But many will attend for other reasons, and they're the ones I feel sorry for. As the growth of the Tea Party movement clearly demonstrates, millions of Americans feel alienated from their government, distressed about the economy and frightened of the future. Their concerns deserve to be heard. Instead, their anxieties are exploited by hucksters who see fear and anger as marketing tools.

There's no doubt that this genuine anxiety is being exploited by the ugliest elements on the Right, but that has happened because the Democratic Party has ceded the field to those right-wing "hucksters." As much as anything else, this is the great failing of the Obama presidency. Although Obama and his Party are being blamed for the intensifying economic crisis, it is just historical fact that the unraveling took place under the Bush administration. It seems as though it was decades ago, but it was only in October, 2008 -- when Bush was still President -- that

John McCain argued that the economic crisis was so severe that the presidential campaign should be suspended in order to attend to it. That is the same crisis -- which exploded during the Bush presidency -- from which we still have not recovered, which has progressively worsened.

That crisis presented a huge opportunity for Obama and the Democrats to bring about real change in Washington -- the central promise of his campaign -- by capitalizing on (and becoming the voice of) populist anger and using it to wrestle away control from Wall Street and other financial and corporate elites who control Washington. Had they done so, they would have been champions of populist rage rather than its prime targets. But, as John Judis argues in his excellent New Republic piece, they completely squandered that opportunity. Rather than emphatically stand up to the bankers and other oligarchical thieves, they coddled and served them, and thus became the face of the elite interests oppressing ordinary Americans rather than their foes. How can an administration represented by Tim Geithner and Larry Summers -- and which specializes in an endless stream of secret deals with corporate lobbyists and sustains itself with Wall Street funding -- possibly maintain any pretense of populist support or changing how Washington works? It can't.

There are few more bitter ironies than watching the Republican Party -- controlled at its core by the very business interests responsible for the country's vast and growing inequality; responsible for massive transfers of wealth to the richest; and which presided over and enabled the economic collapse -- now become the beneficiaries of middle-class and lower-middle-class economic insecurity. But the Democratic Party's failure/refusal/inability to be anything other than the Party of Tim Geithner -- continuing America's endless, draining Wars while plotting to cut Social Security, one of the few remaining guarantors of a humane standard of living -- renders them unable to offer answers to angry, anxious, resentful Americans. As has happened countless times in countless places, those answers are now being provided instead by a group of self-serving, hateful extremist leaders eager to exploit that anger for their own twisted financial and political ends. And it seems to be working.

It is indeed difficult to believe that the country will so quickly return to power the same Republican Party -- in an even more warped and primitive form -- that virtually destroyed the U.S. over the last decade through a mix of extreme corruption, recklessness and lawlessness. But nothing is more foolish than underestimating the dangers that come from this potent mix of economic oppression and the aggressive fanning of racial and ethnic resentments."

Citatul lung din postarea lui Greenwald e menit să pună pe gânduri şi să invite, totodată, la compararea elementelor din următoarele articole de pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Tea_Party_movement, http://en.wikipedia.org/wiki/Restoring_Honor_rally, http://en.wikipedia.org/wiki/Fascism

Articolul lui Glenn Greenwald este la http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2010/08/27/krauthammer?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29

Imaginea am preluat-o de la http://frontpagemag.com/2010/04/01/religious-left-targets-tea-party-%E2%80%9Chate%E2%80%9D/

vineri, 27 august 2010

O femeie anti-vedetă şi o carte de Andrew Bacevich...

...sunt cele două forme de viaţă pe care le-aş lua cu mine pe o insulă.

Cărţile lui Bacevich sunt vii, respiră şi seduc prin inegalabilul lor bun-simţ şi prin luciditatea autorului lor - un american care (altfel decât teoreticienii şi comentatorii liberali-radicali ai momentului din SUA) nu simte impulsul să-şi înjure ţara pentru a o supune unei critici inteligente.

Cea mai recentă lucrare semnată de Andrew Bacevich, "Washington Rules", e pe drum...

Mai jos e un scurt extras din eseul introductiv al cărţii reprodus pe Huffington Post, cu titlul The Unmaking of a Company Man: An Education Begun in the Shadow of the Brandenburg Gate:

"George W. Bush’s decision to launch Operation Iraqi Freedom in 2003 pushed me fully into opposition. Claims that once seemed elementary -- above all, claims relating to the essentially benign purposes of American power -- now appeared preposterous. The contradictions that found an ostensibly peace-loving nation committing itself to a doctrine of preventive war became too great to ignore. The folly and hubris of the policy makers who heedlessly thrust the nation into an ill-defined and open-ended “global war on terror” without the foggiest notion of what victory would look like, how it would be won, and what it might cost approached standards hitherto achieved only by slightly mad German warlords. During the era of containment, the United States had at least maintained the pretense of a principled strategy; now, the last vestiges of principle gave way to fantasy and opportunism. With that, the worldview to which I had adhered as a young adult and carried into middle age dissolved completely."

Pentru alte referinţe despre autor, vă îndrum către http://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_Bacevich

marți, 24 august 2010

Gary Hart despre viitoarea aventură din Iran


Unul dintre nu neapărat numeroşii politicieni-intelectuali ai Partidului Democrat, Gary Hart este, de peste 25 de ani, o mult prea discretă prezenţă în politica americană. Probabil că valoarea opiniilor şi argumentelor pe care le exprimă se hrăneşte tocmai din această detaşare auto-impusă.

Are un blog, http://www.mattersofprinciple.com/, pe care l-am descoperit abia azi şi care se recomandă prin titlu.

Anti-neoconservator prin vocaţie, educaţie şi principii, Hart se opune unei noi excursii militare în Orientul Mijlociu, pe baza a cel puţin următoarelor argumente:

"1. Bombing a sovereign nation is a de facto declaration of war. Our Constitution requires the Congress, not the President, to declare war. Simply because we have launched a number of wars without a Congressional declaration does not mean the Constitutional requirement has been suspended;

2. Such an attack will have economic consequences for us. The Iranians most likely would blockade the Strait of Hormuz, thus reducing the shipment of Persian Gulf oil–almost one-quarter of our imports–and dramatically increasing world oil prices. This would have a powerfully negative affect on our already fragile economy;

3. Such an attack would place great stress on our military. We cannot continue the Afghan war, prop up the neighboring Iraqi government, and create a third battlefield in the Middle East. It is folly to assume that a US-Iran war can be carried out by the Navy and Air Force alone. Our ground combat forces are near exhaustion;

4. Bombing Iran would virtually assure an attack of considerable dimensions carried out against Israel. This would involve both Iranian and Lebanon-based missiles. Israel would necessarily retaliate. We would then have all-out war in the Middle East.
5. An attack on another Muslim (albeit Persian) nation invigorates al Qaeda recruitment. A third war in a Islamic nation confirms their argument that the US hates Muslims. Expect other 9/11’s of some dimensions."

Teme de reflectat, inclusiv pentru numeroşii amatori din România, care, citind puţin, tratează disputa SUA - Iran în termenii prăfuiţi ai perioadei Reagan - Andropov/Cernenko/Gorbaciov.

Şi, bineînţeles, Hart e departe de a fi un naiv: "This is not an argument for “doing nothing”, the standard retort of the eager bombers. We have at least a year, and probably more, to weigh Iran’s nuclear capabilities and intentions, and to rally regional and global opposition to them. Building so-called “off ramps” for Iran on the nuclear highway is currently underway."

O mini-biografie Gary Hart se poate găsi la http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Hart

duminică, 22 august 2010

Pakistan - inundaţii, mulţi sinistraţi şi un Preşedinte


După "un Preşedinte" urma să adaug un epitet jegos, dar am reuşit să mă abţin.

În Pakistan au fost inundaţii. Ca şi în România. Pakistanul are o populaţie de peste 170 de milioane de locuitori. Noi suntem o ţară de 20 de milioane.

Numărul de sinistraţi din Pakistan, ca efect al inundaţiilor: cât populaţia României. Douăzeci de milioane de oameni. Imaginaţi-vă o Românie cu 20 de mil. de sinistraţi, în loc de cetăţeni obişnuiţi.

Preşedintele Pakistanului este Asif Ali Zardari, soţ al răposatei tovarăşe Benazir Bhutto, un distins corupt din categoria "aliaţilor" Americii, de tip Hamid Karzai şi alţii. Cu ce s-a ocupat Zardari în timpul catastrofei? Aflăm de la http://www.guardian.co.uk/world/2010/aug/08/pakistan-floods-army-popular-zardari-anger:

"President Asif Zardari's trip to France and Britain as the floods raged last week created an image of an indifferent, arrogant leadership, say critics. Already unpopular, Zardari faced protests on Saturday at a rally for his Pakistan Peoples party in Birmingham, with one demonstrator trying to throw a shoe at him. [...]

The image of President Zardari visiting his chateau in France, while there was devastating flooding in Pakistan: this will have long-term effects.

The government insists that the overseas tour was important and that the prime minister, not the president, is responsible for running the government, including its response to natural disasters [Cred că până şi Valeriu Turcan era capabil de o justificare mai inteligentă]. However, images of what some have dubbed Zardari's "joy ride" have played continuously on Pakistani TV, adding to public anger.

While in France, Zardari went by helicopter to drop in on the 16th century chateau he owns in Normandy. He has been accused in the past of accruing millions through corruption, earning him the nickname "Mr Ten Percent". His arrival in Britain in a pair of jeans caused further consternation over what was supposed to be an official visit, as did his stay in a five-star hotel in London. Holding a party-political event while in the UK appeared to be the final insult."

Talentul inegalabil al americanilor de a-şi instala dinastii de păpuşi corupte, indolente şi insolente în ţările din lumea a 3-a sau de tip "lumea a 3-a" (de ex., Bulgaria sau Georgia) pe care le achiziţionează costă din ce în ce mai mult populaţiile locale.

Douăzeci de milioane de pakistanezi respiră fiecare printr-un pai. În schimb, ţara îşi face brand cu una sută bucăţi arme nucleare (reamintim că Iranul are, pentru moment, zero), cu servicii secrete duplicitare ce ies în oraş cu talibani, şi, evident, cu summit-uri Zardari - Obama.


Preşedintele pakistanez e documentat la http://en.wikipedia.org/wiki/Asif_Ali_Zardari

sâmbătă, 21 august 2010

Neoconservatorism versus Realism despre Iran

O dezbatere legată de "bombardăm sau nu Iranul?" (urmărită cu interes şi de cine trebuie de la Teheran) între neoconservatorul Reuel Marc Gerecht (fost funcţionar în Diretoratul de Operaţiuni al CIA) şi Flynt Leverett (foto dreapta), reprezentantul unui curent realist în materie de politică internaţională.

Cei doi se înfruntă pe http://bloggingheads.tv/, într-un format video, în josul căruia sunt redate extrem de numeroasele comentarii ale celor care au urmărit dezbaterea, la adresa http://bloggingheads.tv/diavlogs/30306?in=00:00&out=58:41


Temele principale sunt:

1) trebuie Israelul să atace Iranul?
2) Iranul chiar vrea să se înarmeze nuclear?
3) evreii din Iran sunt persecutaţi?
4) politica lui Obama faţă de Iran


În părerile şi argumentele pe care le expun, Gerecht şi Leverett se află la ani-lumină distanţă. Primul are aceeaşi abordare copiată după anti-comunismul Războiului Rece, de înlăturare a unui regim şi creare în loc a unei utopii care nu funcţionează în Irak şi Afganistan, în vreme ce al doilea e detaşat de problemele interne iraniene şi preocupat mai ales de evitarea angajării Americii într-un nou război.

Ce mă deranjează e că Leverett nu-l pune pe Gerecht în dificultate cu o întrebare fundamentală: ce se va întâmpla - în Iran, în lumea islamică, în relaţiile internaţionale - a doua zi după un atac împotriva Iranului.

Informaţii despre cei doi, la http://en.wikipedia.org/wiki/Reuel_Marc_Gerecht şi http://en.wikipedia.org/wiki/Flynt_Leverett

Flynt e componentul masculin al familiei Leverett care realizează blogul http://www.raceforiran.com/

Dezbaterea poate fi urmărită mai jos:



Pozele sunt reproduse după http://www.nndb.com/people/078/000166577/ şi http://www.rferl.org/content/article/1347608.html

vineri, 20 august 2010

Mai există secrete pe care iranienii nu le cunosc despre ceea ce li se pregăteşte?


"Eu vorbesc public, împreună cu alţii, despre felul în care plănuiesc să ţi-o trag, iar tu asişti cu interes."

Ar fi un mod de a exprima vulgar discuţiile din presa clasică şi de pe bloguri, legate de agresiunea virtuală americano-israeliană asupra Iranului. În ultimele luni, aceste dezbateri s-au dezvoltat, nu doar în ceea ce priveşte multiplicarea purtătorilor de mesaje din ambele tabere (pro-agresiune şi pro-engagement), dar şi din perspectiva nuanţelor şi detaliilor, inclusiv militare, referitoare la atac/bombardare/invazie/consecinţe globale. Chiar cred că unor neoconservatori le ard degetele să răspândească amănuntele tactice ale loviturilor militare, ca un semn de aroganţă şi credinţă în invincibilitatea agresorului.

În acest timp, liderii iranieni trăiesc pe aceeaşi planetă cu cei care se pregătesc să-i facă praf, au acces la internet şi dispun de servicii de informaţii capabile să preia veşti rele din surse deschise sau secrete, încât mă întreb în ce măsură viitorul război mai poate constitui o surpriză. Citind comentariile furioase ale neoconservatorilor, urmează să înţelegi că escadrile de atac americano-israeliene vor intra în spaţiul aerian iranian, îşi vor lovi ţintele şi vor reveni liniştite la bazele lor. Asta, cu iranienii pe post de spectatori preistorici şi victime sigure, care, probabil, ar urma să aplaude impresionanta desfăşurare militară şi tehnologică a agresorilor, fără să schiţeze nicio reacţie de apărare. Fiindcă, în sec.21, a te apăra de o invazie americană reprezintă un gest de neam prost. Vezi, de exemplu, somalezii din episodul (chiar filmul) "Black Hawk Down." De afgani şi irakieni nu mai vorbesc.

Sunt convins că, dincolo de lectura blogurilor şi de recunoştinţa arătată autorilor acestora pentru abundenţa de informaţii şi detalii referitoare la apropiata invazie, comandanţii militari iranieni sunt ocupaţi până peste cap cu planificarea şi activarea celor mai eficace măsuri de apărare şi contra-atac. Şi mai cred că sunt şi puternic ajutaţi în aceste eforturi de Rusia, China, poate chiar India şi Turcia.
De exemplu, pe 10 iunie 2010, se spunea la http://en.rian.ru/russia/20100610/159376392.html"The delivery of Russian S-300 surface-to-air missile systems to Iran will not be affected by new UN sanctions against the Islamic Republic, a Foreign Ministry spokesman said on Thursday." Foarte frumos. Prin urmare, Teheranul va primi, dacă nu a şi recepţionat deja, rachete sol-aer ruseşti, evident, nu pentru a trage în ciori. Iar aceasta e doar o informaţie publică. Nu ştim cu ce alte cadouri se mai alege Iranul de la diverşi parteneri interesaţi.

Mă întreb cum ar fi fost dacă, în 1939, Hitler, Stalin, Molotov, Ribbentrop şi alţii ar fi discutat savant, în "Voelkischer Beobachter" şi în "Pravda", despre apropiata invazie şi ştergere de pe hartă a Poloniei? Pun pariu că polonezii ar fi rezistat şase luni până să capituleze, în loc de o lună, iar Vestul i-ar fi ajutat, în loc să-i sacrifice.

La adresa http://www.mcculloughsite.net/stingray/2009/07/16/preparations-for-attack-on-iran-almost-comple.php se găseşte un articol bătător cu pumnii în piept (ATENŢIE! E din iulie 2009), intitulat Preparations for Attack on Iran Almost Complete. Să moară mă-ta! A trecut un an şi tot nimic! Asta zic eu. Însă militarii iranieni au apreciat postarea, mai ales că era însoţită de hărţi oglindind direcţiile de atac israeliene, şi au introdus-o rapid în propria lor bază de date. Harta de mai sus e preluată de la această adresă.

E un sentiment plăcut să ştii că, mulţumită globalizării şi transparenţei, publicul din intreaga lume are acces la (aproape) aceleaşi informaţii ca şi spionajul şi armata de la Teheran.

La cât e de pasionat Ahmadinejad de retorică prostească, mă aştept să iasă într-o zi şi să spună: "Bă, mă uit la ceas, e ora 14, mai aveţi de gând să atacaţi astăzi sau nu?!"

"Dissenting Justice"

Farmecul blogosferei constă în a descoperi noi resurse, sărind de la un blog la altul.

Astăzi, de pildă, prin blogul lui Glenn Greenwald am dat peste cel al lui Darren Hutchinson, denumit DISSENTING JUSTICE, titulatură firească pentru ceea ce înseamnă critica de la Stânga a societăţii americane, în dimensiunile ei culturale, politice şi juridice. Cine vrea să afle mai multe despre neîntreruptul şi patologicul "război cultural" din Statele Unite poate parcurge arhiva de postări a constituţionalistului Darren Hutchinson la adresa http://dissentingjustice.blogspot.com/

Câteva date despre autor se găsesc la http://law.scu.edu/socialjustice/diversity-lectures.cfm, de unde am preluat şi poza.

Citind unele dintre postări, realizez cât de trist şi totodată periculos e să n-avem în România jurişti contestatari de talia lui Hutchinson şi a lui Glenn Greenwald.

marți, 17 august 2010

Reîncepe sezonul de vânătoare împotriva Iranului


Am înţeles că săptămâna trecută, cineva ar fi afirmat că, în eventualitatea unui război între Israel şi Iran, vom fi de partea Israelului. N-are decât. Dar ar fi fost mai ok dacă ar fi spus că vom fi de partea României.

Între timp, propaganda de vânătoare desfăşurată de neoconservatori în America merge înainte, indiferent de opţiunile coloniei române.

Într-un articol recent, Jeffrey Goldberg surprinde prin luciditatea cu care descrie consecinţele unui eventual atac israelian asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Efectele ar implica "changing the Middle East forever; of sparking lethal reprisals, and even a full-blown regional war that could lead to the deaths of thousands of Israelis and Iranians, and possibly Arabs and Americans as well; of creating a crisis for Barack Obama that will dwarf Afghanistan in significance and complexity; of rupturing relations between Jerusalem and Washington, which is Israel’s only meaningful ally; of inadvertently solidifying the somewhat tenuous rule of the mullahs in Tehran; of causing the price of oil to spike to cataclysmic highs, launching the world economy into a period of turbulence not experienced since the autumn of 2008, or possibly since the oil shock of 1973; of placing communities across the Jewish diaspora in mortal danger, by making them targets of Iranian-sponsored terror attacks, as they have been in the past, in a limited though already lethal way; and of accelerating Israel’s conversion from a once-admired refuge for a persecuted people into a leper among nations." Prin urmare, îi duce mintea.

Un motiv suficient de bun pentru ca treaba murdară s-o facă Statele Unite, împreună cu "aliaţii", iar nu trupele alb-albastre. Dar Obama nu e ca Bush. Se lasă greu de tot. Cel puţin, până acum.

"And some Israeli generals, like their American colleagues, questioned the very idea of an attack. “Our time would be better spent lobbying Barack Obama to do this, rather than trying this ourselves,” one general told me. “We are very good at this kind of operation, but it is a big stretch for us. The Americans can do this with a minimum of difficulty, by comparison. This is too big for us.”

După care, luciditatea lui Goldberg dispare: aflăm ce băiat bun e tatăl lui Netanyahu, un distins istoric al Inchiziţiei spaniole, în vârstă de una sută ani, şi despre cât de antisemiţi sunt iranienii, şi alte câteva pagini. Ieftine. Şi neconvingătoare.

În replică la tezele lui Goldberg, Flynt Leverett şi soţia lui, Hillary, consideră că "Jeffrey Goldberg's new article in the Atlantic is deeply reported -- and deeply wrong about the Middle East. But it's his misunderstanding of America that is most dangerous of all."

Analiza lor e destul de subtilă pentru a pune în evidenţa una din concluziile bolnave ale lui Goldberg, şi anume, aceea că "Israeli elites want the United States to attack Iran's nuclear program -- with the potentially negative repercussions that Goldberg acknowledges -- so that Israel will not experience "a dilution of quality" or "an accelerated brain drain." Adică, în scopul de a evita plecarea masivă a israelienilor de valoare, din propria lor ţară, către alte spaţii. Prin urmare, bombardând Iranul cu avioane americane, Obama s-ar angaja astfel într-un fel de inginierie socială sau politică demografică israeliană...

În ultimă instanţă, toată povestea n-are legătură nici cu anti-semitismul, nici cu tatăl lui Netanyahu, şi nici cu plecarea evreilor în deplasare. Totul se reduce la întrebarea: "care e golanul cel mai al dracului din cartier?"

"Israeli-Iranian geopolitical dynamics changed with the Cold War's end, the Soviet Union's collapse, and the removal of Iraq's military as a factor in the regional balance of power through the first Gulf War. Since then, Israel has deemed Iran its principal rival for regional hegemony -- and the Islamic Republic views what it sees as Israel's hegemonic ambitions as threatening its vital interests."

Citiţi cele două articole şi evaluaţi-le singuri, la http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2010/09/the-point-of-no-return/8186/1/ şi http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/08/11/the_weak_case_for_war_with_iran?page=0,0

Poza provine de la http://signsofthelastdays.com/archives/2009/07

Tony Judt. Ultima carte de dinaintea morţii

Tony Judt a murit săptămâna trecută. Suferea de o boală îngrozitoare care îl incapacitase complet, obligându-l să dicteze manuscrisul ultimei sale cărţi.

Ill Fares the Land pare să se constituie într-un manifest de Stânga, o replică la individualismul patologic, agresiv, insensibil, generator de reflexe politico-tâlhăreşti, şi la celelalte "valori" cu potenţial destructiv în societate (inclusiv distrugerea premeditată a clasei de mijloc), promovate de preoţii Dreptei, mai ales în ultimii doi ani.

"Something is profoundly wrong with the way we live today. For thirty years we have made a virtue out of the pursuit of material self-interest: indeed, this very pursuit now constitutes whatever remains of our sense of collective purpose. We know what things cost but have no idea what they are worth. We no longer ask of a judicial ruling or a legislative act: is it good? Is it fair? Is it just? Is it right? Will it help bring about a better society or a better world? Those used to be the political questions, even if they invited no easy answers. We must learn once again to pose them.

The materialistic and selfish quality of contemporary life is not inherent in the human condition. Much of what appears ‘natural’ today dates from the 1980s: the obsession with wealth creation, the cult of privatization and the private sector, the growing disparities of rich and poor. And above all, the rhetoric which accompanies these: uncritical admiration for unfettered markets, disdain for the public sector, the delusion of endless growth.

We cannot go on living like this. The little crash of 2008 was a reminder that unregulated capitalism is its own worst enemy: sooner or later it must fall prey to its own excesses and turn again to the state for rescue. But if we do no more than pick up the pieces and carry on as before, we can look forward to greater upheavals in years to come."

"All change is disruptive. We have seen that the specter of terrorism is enough to cast stable democracies into turmoil. Climate change will have even more dramatic consequences. Men and women will be thrown back upon the resources of the state. They will look to their political leaders and representatives to protect them: open societies will once again be urged to close in upon themselves, sacrificing freedom for ‘security’. The choice will no longer be between the state and the market, but between two sorts of state. It is thus incumbent upon us to reconceive the role of government. If we do not, others will."

Nimic nou, în aparenţă. Cu excepţia unui timp pierdut şi a unui teren politic cedat de Stânga, în favoarea unei Drepte care, de la declanşarea crizei şi până azi, domină autoritar dezbaterile publice şi exercită o conducere/influenţă politică aproape neîngrădită (chiar şi în acele state unde nu se află, formal, la putere), pregătindu-se pentru lovitura finală împotriva a tot ceea ce înseamnă securitate, stabilitate şi echitate.

Despre Tony Judt, informaţii la http://en.wikipedia.org/wiki/Tony_Judt
O recenzie a cărţii se găseşte la http://entertainment.timesonline.co.uk/tol/arts_and_entertainment/books/book_reviews/article7066938.ece
Fotografia a fost preluată de la http://zioneocon.blogspot.com/2004_01_04_archive.html

duminică, 1 august 2010

Războaie fără sfârșit. O contribuție americană la istoria lumii

Războiul are o istorie de peste 5.000 de ani. În 2010, America dispune de superlativul absolut in materie tehnologică şi militară, şi face zilnic uz de acest ascendent deţinut în raport cu toate celelalte state. Rata de succes? Cele petrecute în Irak şi Afganistan ne spun că e doar puţin peste 0 (zero). În loc să domine planeta şi să pună la pământ orice adversar dintr-o singură aplicație militară, forțele armate americane au (păstrând proporţiile) o prestaţie cu mult sub nivelul armatei lui Alexandru cel Mare. E adevărat că, pentru a face o comparaţie mai fină, ar trebui să urmeze şi invazia Iranului.

Mergând pe linia concepţiei lui Francis Fukuyama despre sfârşitul istoriei, Andrew Bacevich priveşte în jurul lui şi e de părere că asistăm şi la ceea ce ar putea deveni un final al istoriei războiului, fără ca aceasta să însemne că nu va mai exista violență motivată politic. "Yet the prospect of Big Wars solving Big Problems is probably gone for good", crede Bacevich. Adică, sfârşitul unei paradigme primitive, în ciuda uriaşelor investiţii tehnologice şi a persistenţei aplicării ei doar de dragul jocului în sine, fără obiective precise, resurse calculate şi definiţii clare ale succesului. Cu probleme ce rămân nesoluționate, chiar dacă Miloșevici sau Saddam Hussein pot fi deposedați de putere.

Fără să fie mai puţin primitivă (din punctul acesta de vedere) decât America, China "shows little eagerness to disarm. Yet as Beijing expands its reach and influence, it emphasizes trade, investment, and development assistance. Meanwhile, the People’s Liberation Army stays home. China has stolen a page from an old American playbook, having become today the preeminent practitioner of “dollar diplomacy.”

În schimb, americanii continuă să lucreze cu raţionalizări pre-istorice. "In theory, the United States, sharing none of Israel’s demographic or geographic constraints and, far more richly endowed, should enjoy far greater freedom of action. Unfortunately, Washington has a vested interest in preserving the status quo, no matter how much it costs or where it leads. For the military-industrial complex, there are contracts to win and buckets of money to be made. For those who dwell in the bowels of the national security state, there are prerogatives to protect. For elected officials, there are campaign contributors to satisfy. For appointed officials, civilian and military, there are ambitions to be pursued."

Astăzi, la Washington, nimeni din elita politică şi militară nu-şi pune întrebarea: "What’s the point of constantly using our superb military if doing so doesn’t actually work?" Motiv pentru care, Bacevich afirmă că "Washington’s refusal to pose that question provides a measure of the corruption and dishonesty permeating our politics."

După ce, în Limits Of Power, a demonstrat cu luciditate, fineţe şi patriotism ireproşabil sfârşitul excepţionalismului american, Andrew Bacevich - fost colonel în armată şi actual profesor la Boston University - îşi lansează peste câteva zile o nouă lucrare. Se cheamă Washington Rules: America's Path to Permanent War.

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare