joi, 30 septembrie 2010

Există dictatură şi după Dick Cheney


Într-o zi vom afla - fără vreun recurs la teorii ale conspiraţiei, ci prin înţelegerea mai exactă a mecanismelor de putere din SUA, plus, evident, dezvăluirea unor fapte încă strict secrete - de ce există o continuitate anti-constituţională asigurată fidel de Obama, în prelungirea patologiei puterii pe care au dezvoltat-o Dick Cheney şi imbatabila lui legiune de neoconservatori, în pretinsul război declarat terorismului mondial.

Faptul că Biroul Oval a emis ordine executive încă din vremea lui Clinton, pentru găsirea şi asasinarea celor mai importanţi lideri ai reţelelor teroriste islamiste, a constituit un lucru firesc, cât timp ţintele erau cetăţenii altui stat. În plus, practica a avut o frumoasă - şi încă incomplet decopertată istorie - în perioada Războiului Rece.

"Şcoala asasinatelor pe bază de ordine prezidenţiale" a înregistrat o evoluţie paradigmatică (vorbesc la mişto!) după înscăunarea lui Obama, în sensul că, de acum încolo, ţintele pot fi şi cetăţeni americani. Evident, terorişti şi alţi oameni răi cu buletin de Statele Unite. "Americanizarea" asasinatelor a trezit însă emoţii în rândul organizaţiilor din SUA, pentru care Due Process şi Rule Of Law continuă să cântărească mai mult decât inefabilul (orice s-ar spune) concept de War on Terror.

În prezent, tatăl unuia dintre teroriştii americani (de etnie arabă) pe al cărui spate a fost desenată o frumoasă ţintă de tir, cu multe cercuri concentrice, a zis să încerce, pe cale judecătorească, să obţină o hotărâre prin care asasinii lui Obama să fie opriţi, iar odrasla cu apucături teroriste să fie capturată şi adusă acasă la "domiciliul stabil", pentru a sta în justiţie, aşa cum vedem în filmele alea vechi cu Spencer Tracy şi Henry Fonda.

Speţa se cheamă Awlaki v. Obama (Preşedintele SUA având calitatea de pârât), iar tata lu' teroristu a băgat un capăt de cerere suplimentar, prin care urmăreşte "to force the U.S. government to disclose the standards for determining whether U.S. citizens can be targeted for death."

"Ehhhhh, ia mai du-te-n mă-ta!" a strigat avocatul pârâtului Obama. Mai precis, Departamentul Justiţiei a apreciat că această foarte şmecheră pretenţie este "unprecedented, improper, and extraordinarily dangerous", în vreme ce directorul Companiei Imperiale de Asasinate (adică CIA), Leon Panetta, a invocat secretul de stat, declarând că "I am invoking the privilege over any information, if it exists, that would tend to confirm or deny any allegations in the complaint pertaining to the CIA."

Pentru pasionaţii de drept, întâmpinarea lui Obama, de nu mai puţin de 64 de pagini (argumente, excepţii şi alte mijloace de apărare) poate fi lecturată aici http://static1.firedoglake.com/28/files/2010/09/100925-Al-Aulaqi-USG-PI-Opp-MTD-Brief-FILED.pdf

Pentru Glenn Greenwald, invocarea privilegiului referitor la "state secret"... "was most viscerally horrifying: the very idea that the President claims the right not only to order Americans killed with no due process, but to do so in total secrecy beyond the reach of the courts, is -- as Radley Balko and Jamelle Bouie note -- as tyrannical a claim as we've heard in the last decade."

Anvergura devierilor de la Constituţie, asumate explicit de Administraţia Obama, într-un domeniu extrem de preţios pentru nevrozele neconsumate ale neoconservatorilor, mă determină să mă întreb de ce sunt Republicanii atât de excitaţi în a-i vedea pe Obama şi pe Democraţii lui alungaţi de la putere, în condiţiile în care Dick Cheney se poate declara mai mult decât satisfăcut cu privire la continuitatea dictaturii în tonalităţi încă joase, ale cărei baze le-a pus cu răbdare şi cu credinţă în ataşamentul succesorilor lui.


sâmbătă, 25 septembrie 2010

Enigmele familiei Leverett


Flynt şi Hillary Leverett administrează de circa un an blogul The Race for Iran, promovând o poziţie alternativă mai "soft" faţă de Teheran, în acord cu orientarea oficială de la debutul Administraţiei Obama, şi în prelungirea unei opţiuni lansate încă în 2007 de Ray Takeyh, în Foreign Affairs, sub titlul "Time for Détente With Iran." http://www.foreignaffairs.com/articles/62444/ray-takeyh/time-for-d%C3%83%C2%A9tente-with-iran

Înainte de a fi devenit activi în zona privată, unde îşi pot formula opiniile fără constrângeri, soţii Leverett au lucrat în CIA, la Departamentul de Stat şi în Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă, pe problematica iraniană. Între 2001-2003, Hillary Leverett a făcut chiar parte din echipa de negociatori americani cu Iranul, pe tema sprijinului Statelor Unite în Afganistan.

Ca efect al acestor multe foste calităţi, soţii Leverett sunt şi astăzi depozitarii unor importante secrete de stat, ceea ce îi supune, cel puţin preventiv, anumitor restricţii legale, de pildă, de a nu se întâlni cu cine nu trebuie.

Şi totuşi, în fotografia de mai sus, îi vedem stând la masă cu deloc frecventabilul Ahmadinejad, într-o întâlnire cu studenţii de la Yale ai lui Hillary Leverett, la sfârşitul excursiei întreprinse de liderul iranian la New York, la Adunarea Generală ONU.

Dincolo de lobby-ul cel puţin virtual pe care Race of Iran îl face Teheranului, argumentând împotriva variantei bombardării şi invaziei Iranului (opinie la fel de legitimă şi liber exprimabilă precum e şi teza diametral opusă fluturată de neoconservatori), mă întreb ce altă misiune mai are familia Leverett, posesoare de informaţii clasificate şi, ca atare, aflată sub supravegherea cui trebuie în America?

Fiindcă dacă CIA-ul şi FBI-ul îi lasă să se întâlnească cu Ahmadinejad, am motive să cred că sunt, în realitate, folosiţi în chip de ţeavă de legătură cu regimul de la Teheran, pentru comunicaţii în dublu sens, dacă nu chiar şi pentru tratative secrete. Sau - cine mai ştie? - pentru a-i camufla pe adevăraţii negociatori americani oculţi, cât timp afişarea lui Flynt şi Hillary cu Ahmadinejad este una extrem de publică, numai bună pentru praf în ochii unora.

Imaginea este de la http://www.raceforiran.com/meeting-ahmadinejad-in-new-york, unde pot fi găsite şi comentarii despre întâlnire.

miercuri, 22 septembrie 2010

Va trece politica americană testul masturbării?


O cheamă Christine O'Donnell, candidată din partea Partidului Republican - devierea "Tea Party" - la locul vacant de senator al lui Joe Biden din statul Delaware.

Platforma politică a bietei femei poate fi consultată aici http://en.wikipedia.org/wiki/Christine_O şi aici http://christine2010.com/why-christine/

Faptul că militează pentru interzicerea (sub sancţiune penală) a avortului chiar şi în caz de incest şi viol nu mai ţine demult de Breaking News. E pur și simplu agenda Republicană, ediţia de Ev Mediu. Asta e. Naştere uşoară!

Punctul cu adevărat picant din concepţia politică cvasi-neanderthaliană a fetei vizează interzicerea (deocamdată, fără sancţiune penală) a masturbării. Într-un clip din 1996, militantă anti-masturbare cita vârtos din Biblie, subliniind pentru cine tot nu pricepea că: "You can't masturbate without lust!" Are dreptate. Detalii, în clipul din link, intervalul 2:22 - 3:39.

http://www.truth-out.org/anti-masturbation-crusader-christine-odonnell-master-her-domain63292

Acum, aflată în cursă pentru voturi în Delaware, posibila viitoare senatoare a zis că treaba cu masturbarea e totuşi o problemă personală (ce-mi plac tautologiile!, cu toate că,... mai ştii?), neavând dificultăţi să înţeleagă realitatea că un număr probabil important de alegători de ambe sexe n-ar dori să li se interzică...

Şi aici ne oprim cu miştoul.

Tipa asta ar putea ajunge în Senat. Iar dacă, de pe exact aceeaşi poziţie, Joe Biden a putut fi propulsat, în 2008, la demnitatea de Vicepreşedinte, de ce am exclude un traseu politic la fel de incredibil şi pentru Christine O'Donnell? Coarda lejerității, a clișeelor ideologice triste ca o masturbare și a evidentei absențe a calificării pentru o poziție politică dintre cele mai înalte se întinde tot mai mult într-o țară care continuă să se pretindă ”excepțională” și destinată să conducă lumea.

Pericolul real este acela ca figuri ca individa asta sau Sarah Palin să profite de o conjunctură electorală complicată, să ajungă în funcții politice-cheie, iar niște CONSILIERI cu agende bine definite să conducă, în cele din urmă, SUA, prin gurile omologilor americani ai lui Dan Diaconescu. O fac și acum, ce-i drept, dar nu în totalitate. O făceau și pe timpul lui Truman sau Eisenhower, Carter sau Reagan, dar toate aceste nume distingeau net tematica politică serioasă de orice jocuri de campanie electorală sau apucături ideologice necontrolate, uneori chiar peste vocile și pumnii încleștați ai principalilor lor sfătuitori. În plus, consilierii din acele timpuri de la Casa Albă nu erau troțkiștii de azi, intitulați ”neoconservatori.”

Nu știu cum va putea fi conciliată o viitoare criză politico-militară în Pakistan cu exigențele anti-masturbare mai mult sau mai puțin mascate din tulpina Tea Party a Partidului Republican.

Dar sunt sigur, în schimb, că, la București, coborârea calități leadership-ului politic american la nivele incredibile până în urmă cu 10 ani va încuraja tot ce va putea fi și mai murdar, oligofren și corupt decât este acum în triunghiularul palatelor Cotroceni, Victoria și Parlamentului.

Poza a fost preluată de la http://theothermccain.com/2010/03/26/christine-odonnell-for-senate/

duminică, 19 septembrie 2010

Mişcarea "Tea Party" din America

Am amânat mult până să scriu despre cea mai neserioasă alunecare în ridicol a Dreptei americane, de la Eisenhower şi până azi.

Lucrurile sunt simple. Ca efect al frustrărilor generate de înfrângerea totală din 2008 şi de agresivitatea agendei liberale de Stânga (drepturi pentru homosexuali, ateism exacerbat, protecţie socială extinsă, combaterea încălzirii globale, politici fiscale având ca ţintă subminarea straturilor sociale foarte bogate), în interiorul şi în jurul Partidului Republican s-a format o grupare radicală, cu o agendă de Dreapta clasică, dar cu pretenţia de a fi mai pură decât reprezentanţii ei consacraţi de la Washington, şi de a-şi avea rădăcinile în chiar Războiul de independenţă al coloniilor americane. Paseismul de tip secol 18, asumat expres, a determinat mişcarea să revendice denumirea de "Tea Party", în amintirea unui episod istoric petrecut la Boston, în 1773, ce declanşase conflictul cu Coroana britanică.

Distinct de ceea ce scrie pe hârtiile lor programatice, mai adăugaţi un flavor puternic de Dan Diaconescu şi OTV, un populism de cea mai joasă extracţie (dar bine finanţat de piloni ai capitalismului american senil), şi veţi obţine imaginea unui grup politic ce şi-a propus să ia Congresul din mâinile democraţilor, în această toamnă, şi Casa Albă de la Obama, în 2012.

Pe de altă parte, e şi multă ipocrizie în ceea ce susţin. Îi deranjează cheltuielile sociale masive şi ideea de Big Government, promovate, ca regulă, de administraţiile Democrate, dar opt ani de zile, în mandatele lui Bush, n-au făcut gât împotriva bugetelor militare anuale nelimitate şi a tendinţei de a extinde şi întări puterea statului în detrimentul cetăţeanului şi a libertăţilor lui. Fără să mai adaug faptul că, pe pancartele lor de la mitinguri, nu vei vedea nicio critică la adresa jocurilor sistemului bancar, care au lovit şi în ei. Nu-i pot înjura tocmai pe cei care-i finanţează. Şi cine zice că nu dereglementarea băncilor a determinat criza din 2008, ci maică-mea, îl bag în propria lui mamă.

Nimic nelegitim în cele de mai sus. Inclusiv partea cu ipocrizia. E ok.

Toată distracţia devine însă problematică dacă privim mai atent simplismul mesajului politic şi precaritatea pregătirii liderilor mişcării. O reprezentantă avant la lettre a celor de la Tea Party a fost şi mai este Sarah Palin, ale cărei limite în materie de competenţă politică au creat frisoane în campania din 2008. Fiindcă, realmente, nu-ţi poţi dori să ai în apropierea valizei nucleare o persoană incapabilă să citească o hartă politică a lumii, aşternută în faţă ei de nişte generali care vor aştepta, ulterior, într-o tăcere penibilă, ordine de atac de la proaspăta lor comandantă supremă.

Deceniul doi al acestui secol va fi unul şi mai complicat decât cel anterior, şi n-are rost să căutăm un alt termen sau metafore bombastice pentru a reflecta o realitate pe care o înţelege orice om cu acces la internet şi televiziune prin cablu. Liderul lumii libere şi membrii cabinetului său nu pot fi recrutaţi din galeria foarte similară cu aceea a telespectatorilor lui Dan Diaconescu.

Războiul Rece, o perioadă cu ecuaţii politico-militare mult mai uşoare decât ceea ce trăim in prezent, a impus prezenţa unor preşedinţi calificaţi, înzestraţi cu înţelegerea perfectă a greutătii deciziilor pe care urmau să le ia în Biroul Oval, şi care şi-au adus lângă ei nu nişte populişti zgomotoşi de doi bani, ci intelectuali grei precum George Kennan, Dean Rusk, Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski sau James Baker. Tipi de la care nu numai că au primit sfaturi (dintre care multe au fost urmate), dar în faţa cărora aveau competenţa şi forţa intelectuală de a se bate pentru validitatea unei decizii politice, de a spune "NU" consilierilor ale căror recomandări purtau nu de puţine ori subiectivismul unei agende proprii.

Ar fi capabili Sarah Palin şi cei din jurul ei să reitereze confruntările Nixon-Kissinger? Ar putea Sarah Palin să-şi contrazică un consilier pentru securitate naţională, provenit din rezerva de cadre a neoconservatorilor, atunci când va fi sfătuită şi presată, de pildă, să ordone declanşarea unei crize militare în Georgia sau Myanmar, cu scopul de a-i irita pe ruşi sau pe chinezi? Evident, cu condiţia să găsească Georgia şi Myanmar-ul pe hartă...

Revistele de specialitate şi cărţile de politică internaţională publicate în ultimii zece ani sunt pentru băieţii şi fetele din mişcarea Tea Party ceea ce reprezintă Big Mac-ul în faţa unor vegetarieni. Iar a le pretinde să înţeleagă sensul unui cuvânt pe care l-au învăţat recent, de pildă "socialism", înseamnă să-i faci să priceapă că nu e altceva decât vidanjorul care vine să strânga după ei şi după sponsorii lor din specia capitalismului mutant, devorator al clasei de mijloc pe care, culmea, o crease socialistul (fără ghilimele) Roosevelt, şi în care, şi ei şi părinţii lor, s-au simţit al naibii de bine.

Lejerităţile de comportament ale politicienilor din ultimii douăzeci de ani, de la Clinton şi Elţîn, la Berlusconi şi Sarkozy, nu scuză ignoranţa în adoptarea deciziilor politice. A fi nesofisticat, ca lider politic, nu mai e cool. E ceva demodat care mă face să-mi doresc la Casa Albă, în cel mai rău caz, o femeie având sobrietatea lui Margaret Thatcher şi stomacul tare al Goldei Meir, atunci când a anulat, în ultimul moment, un raid aerian nuclear asupra Siriei, în Războiul de Yom Kippur, din 1973.
Şi, pentru cine poate a uitat: contează cine stă cu fundul pe fotoliul din Biroul Oval, deoarece asta influenţează şi fotoliile decizionale din România.

duminică, 12 septembrie 2010

Michael Moore şi duşmanii lui


La New York şi în alte oraşe americane au loc contra-demonstraţii. Dreapta şi Stânga - aripile moderate dar, mai ales, flancurile extreme - îşi confiscă reciproc dreptul la comemorarea victimelor din 11 septembrie 2001. Teroriştii sau cine naiba o fi fost în umbra lor au câştigat. America e o naţiune ajunsă la gradul 9 din 10 pe scara divizării şi a intoleranţei. Superlativul absolut l-ar constitui războiul civil.

Coincidenţa dintre comemorare, intoleranţă şi planul edificării unui centru al comunităţii islamice foarte aproape de locul fostelor turnuri gemene i-a prilejuit lui Michael Moore articolul cu titlul "If the 'Mosque' Isn't Built, This Is No Longer America."

Un copil teribil - evident "liberal", "comunist", de "Stânga" - ale cărui exagerări deloc neintenţionate înseamnă umor, toleranţă şi înţelegerea libertăţii în sensul interpretării lui Rosa Luxemburg (o comunistă fără ghilimele) - întotdeauna ca libertate a celuilalt, care gândeşte altfel decât mine.

"I am opposed to the building of the "mosque" two blocks from Ground Zero.

I want it built on Ground Zero.

Why? Because I believe in an America that protects those who are the victims of hate and prejudice. I believe in an America that says you have the right to worship whatever God you have, wherever you want to worship. And I believe in an America that says to the world that we are a loving and generous people and if a bunch of murderers steal your religion from you and use it as their excuse to kill 3,000 souls, then I want to help you get your religion back. And I want to put it at the spot where it was stolen from you."

Michael Moore îşi face iluzii. Bate la porţi deja închise. Unele, probabil, şi din vina radicalismului satiric pe care continuă să-l promoveze şi care irită enorm "echipa adversă". Fiindcă impertinenţa lui Moore e ca o oglindă în care preferi să nu te priveşti. Conservatorii nu-i pot opune o personalitate identică. Nu pentru că n-ar avea tipi inteligenţi printre ei, ci din cauza unui însemnat deficit de umor în tabăra proprie. Cum să mai ai chef să râzi cu inteligenţă, când te consideri o cetate asediată şi te iei mult prea în serios, când percepi satira de la Stânga ca pe o insultă şi nu admiţi nicio concesie ideologică, de teamă să nu fi considerat slab?
Chiar şi pe bastionul blogosferei americane liberale, Huffington Post, mulţi dintre cei care i-au comentat postarea o ţin pe a lor. Un exemplu excelent cu "ba pe mă-ta!":

"So Mr. Moore how come you defend freedom when its Muslims YET you are so much into destroying liberty for everyone in general. You wish to take away guns, monopolize health care, destroy capitalism, destroy growth. You praise Cuba which is essentially a prison of equality.

There is NOTHING about anything you stand for that advances liberty. Every movie you have produces has been based on one Hobbesian premise: people are too incompetent to manage their own lives and MUST be managed by government.

C'mon. Why don't you admit the real truth as to why you're defending Muslims.... they hurt the other team. If this was a case of Christians wanting to put a church near ground zero of a bombed out abortion clinic you'd be screaming bloody murder.

What if a gun shop or porn shop opened up two blocks from a high school. would you favor that? How about a gun shop right near the high school at Columbine. Would that be acceptable?

I happen to favor the Muslims building something there. That's fine. But unlike you I base my reasons on the expansion of liberty for ALL not just the team I favor and no to rub it in the nose of the other team.

You would shut down a gun shop in a second and you know it."

Agresorii din 11 septembrie 2001 sunt câştigătorii incontestabili ai unui nesperat pariu cu istoria.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Nu. Niciodată!


William Kristol şi neoconservatorii lui încearcă să revină la putere, în America. În etape.

Mai întâi, acum, în toamnă, în Camera Reprezentanţilor. Sau, cum o spune Kristol însuşi, într-un titlu în care înghesuie prea multă forţă stilistică: "The first 100 days of a new Republican House matter less than ensuring that the next two years are the last 100 weeks of the Obama presidency." http://www.weeklystandard.com/articles/recovery-november-and-beyond

După 11 septembrie 2001, răul produs de famliile neo-troţkiste Kristol, Podhoretz şi Kagan, de discipolii lor, Paul Wolfowitz, Doug Feithg şi Richard Perle, de Bush-fiul şi de Dick Cheney se mai simte încă - în grade şi expresii diferite - la Kabul, Bagdad, Bucureşti şi în multe alte locuri din lume.

Astăzi, de 11 septembrie, trebuie să ne dorim ca indivizii ăştia şi orice alte copii ale lor să nu mai ajungă niciodată în apropierea unor centre de comandă, politică, economică sau militară. În rest, au dreptul să se exprime liber şi cât mai frecvent, în aşa fel încât lumea să le priceapă şi să le respingă agenda malefică.

marți, 7 septembrie 2010

Prindeţi! Urecheaţi! Încercaţi, totuşi, să nu scuipaţi!

Se apropie 11 septembrie, iar în America emoţiile cresc. Inclusiv cele cretine.

Tipul din foto - liderul unei secte creştine din Florida, cu o frumoasă firmă pe care scrie Dove World Outreach Center - are ideea neanderthaliană de a comemora atacurile din 11 septembrie priiiiiiiiiiiiiin [răpăit de tobe] arderea unor exemplare din Koran.

Pentru cine nu e la curent, Florida e localizată în S.U.A., ţara Primului Amendament la Constituţie (ai voie să înjuri pe cine vrei), a deciziei Curţii Supreme în speţa Texas v. Johnson din 1989 (ai voie să dai foc la drapelul american, în semn de protest), dar şi a libertăţii religioase - culmea - enunţată prima în enumerarea din cuprinsul Primului Amendament, înaintea evocării dreptului la liberă exprimare.

După cum se poate vedea aici http://en.wikipedia.org/wiki/Dove_World_Outreach_Center#.22International_Burn_a_Koran_Day.22, mai multe organizaţii grele din SUA, în frunte cu exigenta, inflexibila şi profund supărăcioasa organizaţie evreiască Anti-Defamation League (ADL), nu apreciază deloc, deloc, deloc autodafe-ul anunţat pentru 11 septembrie. Purtătorul de cuvânt al lui Anti-Defamation League - filiala Florida, Andrew Rosenkranz, a declarat cu propriile lui maxilare:

“The Anti-Defamation League is dismayed by the Dove World Outreach Center’s public campaign to promote anti-Islam propaganda. The group is providing a platform for hatred against all Muslims, and is promulgating myths, falsehoods and stereotypes about Islam.”

Până şi viceregele american al Afganistanului, generalul cu 4 stele David Petraeus, e speriat de "fetiţa cu chibrituri" din Florida, întrucât "It could endanger troops and it could endanger the overall effort. It is precisely the kind of action the Taliban uses and could cause significant problems. Not just here, but everywhere in the world we are engaged with the Islamic community."

Piromanu' dracu' a fost invitat respectuos de CNN, ca să-şi argumenteze iniţiativa. Moderatorul l-a ţinut în palme şi şuturi, dar ăla era prost şi ignorant ca o duşumea. Mai jos e clipul.



Până în acest moment, din partea lui Sarah Palin şi a diverselor ospicii ale neoconservatorilor se aude o tăcere a-sur-zi-toa-re în legătură cu ceea ce vrea să facă nebunu cu mustaţa în formă de rinichi afectat de colici. Punem pariu că nu vor zice nimic în continuare?

Declaraţiile lui Rosenkranz şi Petraeus sunt la http://regions.adl.org/florida/news/dowcpressrelease.html şi http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703713504575475500753093116.html

Poza vine de la http://www.sodahead.com/united-states/is-pastor-terry-jones-gods-hate-outlet/question-1149965/

duminică, 5 septembrie 2010

De ce trebuie să ne preocupe politica din America


Ieri, pe Facebook, doi indivizi (rezidenţi români din SUA) s-au trezit cu hipertensiune arterială din cauză că îmi permit să vorbesc despre politica internă americană.

Postasem două clipuri din campania electorală 2008:
a) un interviu cu Sarah Palin în care asta - în calitate de ultra-conservatoare cu pretenţii - demonstra că nu învăţase nici măcar "lista neagră" a deciziilor Curţii Supreme ce au frustrat Dreapta americană în deceniile din urmă, şi
b) o critică a lui Fareed Zakaria la adresa lui John McCain pentru opţiunea iresponsabilă de a-şi asocia pe buletinul de vot o individă total depăşită de problematica politicii internaţionale (mă rog, cu mişto-ul că, la ce pretenţii are, ar putea candida doar la funcţia de vicepreşedintă a Arabiei Saudite).
Câteva precizări necesare:

1) Îmi iau libertatea să scriu ce vreau, despre cine vreau şi cum vreau, ca oricare altă persoană cu acces la internet.

2) Lucrez cu "materialul clientului" ori de câte ori vreau să ilustrez opinii cu care nu sunt de acord. Cele aproape 400 de postări de pe blog sunt pline de citate din şi link-uri către reprezentanţi ai Dreptei din SUA.

3) Sunt partizan şi n-am pretenţia ipocrită că fac blogging obiectiv, mai puţin atunci când, aşa cum scriam la punctul 2, trimit direct la sursa. Iar asta nu e ipocrizie, ci intenţia (care nu mă prejudiciază deloc) de a furniza o informaţie corectă, nemediată decât de operatorul internet, şi necenzurată de nimeni.

Mai mult, cred că trăim astăzi, în lume, momentul opţiunilor şi al detaşărilor radicale de poziţii, opinii şi realităţi cu care simţim - fiecare din noi - că nu putem fi de acord. Lucru la care sunt îndreptăţiţi toţi cei ce aderă la orice fel de concepţii (Stânga, Dreapta, creaţionism, evoluţionism, confucianism, pătrunjelism şi mai ştiu eu ce altceva).

4) Nu mă preocupă frustrările altora, atunci când se simt lezaţi de ceea ce postez, nu le menajez ignoranţa şi sunt indiferent la reacţiile lor klingoniene. Au libertatea de a replica. Iar cei doi despre care vorbeam mai sus au făcut-o ieri până dincolo de limita insultei.

În plus, n-am nevoie de validările, aprobările şi confirmările nimănui în legătură cu ceea ce scriu, în special atunci când ştiu că am dreptate. Asta nu înseamnă că nu sunt conştient de riscul de a exprima opinii eronate. Dar faptul că mă documentez înainte de a scrie ceva (şi, din nou, linkurile din postările mele o confirmă) reduce un asemenea risc.

5) De peste 12 ani, graţie internetului şi nu numai, sunt în contact cu ceea ce se petrece în sistemul juridic şi politic american. Ştiu că, în ultimii cincizeci de ani, Stânga din SUA îşi promovează agenda prin intermediul Curţii Supreme, prin media şi prin vocile Democraţilor progresişti, într-un mod care pune valorile Dreptei sub asediu, trezindu-i sentimentul că devine minoritară şi ameninţată cu extincţia, ceea ce are ca efect reacţii nevrotice, abandonarea "centrului" şi polarizarea extremă a politicii americane în zilele noastre.

Cunoaşterea şi înţelegerea conflictului politic intra-american sunt esenţiale, întrucât, într-un fel sau altul, nevrozele derivate din reacţiile Dreptei la asaltul Stângii din SUA ajung să se exprime în plan extern, de la Bucureşti la Kabul, din Kansas până în China, şi înapoi la Washington, trecând prin Teheran şi Tel Aviv. Cel puţin din 1960 încoace, inconsecvenţele strategiilor americane de modelare a lumii (strategii producătoare de consecinţe devastatoare) nu fac decât să reflecte derapajele şi extremismele ce se petrec în interiorul Americii, indiferent cine stă în Biroul Oval.

Faptul că nu locuim în SUA n-are cum să se constituie într-un obstacol, întrucât avem la îndemână internetul şi cărţile pe care ni le putem procura de pe Amazon. În mod corelativ, realitatea de a trăi de ani buni în America nu numai că nu îţi conferă monopolul asupra dreptului de a o comenta pe Sarah Palin, dar nici nu te face automat mai solid la capitolul cunoaştere, comunicare şi inteligenţă.
Pentru ilustrare, unul din comentariile mccarthyste de ieri sună aşa (lucrez din nou cu materia primă furnizată de client): "multumesc pt apelativul "atotstiutoare" pe care il gasesc jignitor... nu stiu tot- dar probabil stiu mai multe decat tine traind in State de 10 ani...okay, sa reformulez: hufftington post, washington post si CNN sunt surse corupte si de stanga- care prejudiciaza informatia."

Cam ăsta e nivelul. Prejudiciat rău. Nu sunt înzestraţi nici măcar cu simţul umorului şi le lipseşte înclinaţia către o replică dată la mişto. Poţi să te superi pe ei???

În orice caz, le poţi pune oglinda în faţă, iar ceea ce văd, evident că le întoarce stomacu' pe dos.

Harta e preluată de la http://www.how2pm.com/

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Din ciclul "Nevastă-mea e de Stânga şi îmi vine s-o bat!"


Pe blogul troglo-conservator American Thinker, postarea de azi, deşi se vrea o analiză de fineţe a semanticii ideologice, nu sare de nivelul unei crize de ulcer.

Notabile sunt afirmaţiile de tipul "Hitler and all the leading Nazis passionately embraced socialism and loathed "capitalism." All those murderous and hateful cliques -- Bolsheviks, Fascists, and Nazis -- loathed the God of Jews and Christians." Aici apare marea şi insolubila (pentru ei) problemă a lor: atunci când îl bagă pe Hitler în aceeaşi găleată cu socialiştii, nu sunt capabili să explice de ce America s-a aliat cu URSS ca să-l termine pe Hitler, în loc să procedeze invers sau, măcar, să rezolve singură problema.

Autorul postării acuză Stânga în legătură cu faptul că: "The first and the last argument are personal attacks, crude insults rooted in the phony ideological spectrum, and use of words intended to end thinking rather than produce serious discussion."

Ok. Dacă se oprea aici, ar fi fost bine. Numai că dobitocu' face şi el exact ceea ce critică: "I have long suggested that we call our common enemies -- the disciples of Alinsky, of Hitler, of Stalin, and the rest -- simply "Sinisterists." [...] Sinisterists hate America (its liberty and its faithful people), hate Israel (that island of liberty and hope created by people bound to stubborn notions of purpose), hate Christians (the principal liberators of mankind), and Jews (the unbreakable bearers of original moral values.)"

După ce a vărsat kilograme de venin pe ecranul laptopului, mi se pare evident că omu' ăsta s-a dus în bucătărie, ca să-şi bată nevasta, o comunistă sinistră, strecurată în patul capitalist al apărătorului de "original moral values."

Textul integral este la http://www.americanthinker.com/2010/09/letting_leftists_limit_languag.html

Imaginea am preluat-o de la http://thatguywiththeglasses.com/videolinks/thatguywiththeglasses/nostalgia-critic/12918-sup4

vineri, 3 septembrie 2010

Cam aşa arată un Memo de securitate naţională

Brent Scowcroft e un general de aviaţie american în rezervă. Ca fapt divers, data de 22 decembrie 1989 l-a prins la Casa Albă, unde deţinea funcţia de consilier pentru securitate naţională al lui George Bush-tatăl.

În campania electorală din 2000, Scowcroft a condus echipa de consilieri pentru securitate naţională, având misiunea de a-l antrena pe George W. Bush în vederea confruntării directe cu Al Gore, dar şi de a contura liniile fundamentale ale politicii externe americane în cazul unei victorii. Din această echipă mai făceau parte Condoleeza Rice şi Paul Wolfowitz. După ce Bush a ajuns preşedinte, iar neoconservatorii au deturnat agenda de politică externă, iniţiind aventurile pe care le ştim, Scowcroft s-a plasat în tabăra opusă, manifestându-şi, în 2002, opoziţia faţă de invadarea Irakului.

Aşa a ajuns să scrie, în Wall Street Journal, articolul Don't Attack Saddam. http://www.wagingpeace.org/articles/2002/08/15_scowcroft_dont-attack.htm

Textul publicat de Scowcroft nu este altceva decât un Memo de securitate naţională, din categoria celor pe care le elabora pentru Bush-tatăl: un document de întindere redusă (cel mult 1.000 de cuvinte, deşi, din raţiunile stilistice impuse de publicarea într-un ziar, articolul are 1.135), plin de substanţă şi logică în fiecare frază, cu argumente şi teze impecabil concentrate, ce prefigurează o recomandare pe baza căreia se adoptă apoi o decizie politică.

Un text ca o bijuterie. Motiv pentru care îl redau în întregime.

"Our nation is presently engaged in a debate about whether to launch a war against Iraq. Leaks of various strategies for an attack on Iraq appear with regularity. The Bush administration vows regime change, but states that no decision has been made whether, much less when, to launch an invasion.

It is beyond dispute that Saddam Hussein is a menace. He terrorizes and brutalizes his own people. He has launched war on two of his neighbors. He devotes enormous effort to rebuilding his military forces and equipping them with weapons of mass destruction. We will all be better off when he is gone.
That said, we need to think through this issue very carefully. We need to analyze the relationship between Iraq and our other pressing priorities -- notably the war on terrorism -- as well as the best strategy and tactics available were we to move to change the regime in Baghdad.

Saddam's strategic objective appears to be to dominate the Persian Gulf, to control oil from the region, or both.

That clearly poses a real threat to key U.S. interests. But there is scant evidence to tie Saddam to terrorist organizations, and even less to the Sept. 11 attacks. Indeed Saddam's goals have little in common with the terrorists who threaten us, and there is little incentive for him to make common cause with them.

He is unlikely to risk his investment in weapons of mass destruction, much less his country, by handing such weapons to terrorists who would use them for their own purposes and leave Baghdad as the return address. Threatening to use these weapons for blackmail -- much less their actual use -- would open him and his entire regime to a devastating response by the U.S. While Saddam is thoroughly evil, he is above all a power-hungry survivor.

Saddam is a familiar dictatorial aggressor, with traditional goals for his aggression. There is little evidence to indicate that the United States itself is an object of his aggression. Rather, Saddam's problem with the U.S. appears to be that we stand in the way of his ambitions. He seeks weapons of mass destruction not to arm terrorists, but to deter us from intervening to block his aggressive designs.

Given Saddam's aggressive regional ambitions, as well as his ruthlessness and unpredictability, it may at some point be wise to remove him from power. Whether and when that point should come ought to depend on overall U.S. national security priorities. Our pre-eminent security priority -- underscored repeatedly by the president -- is the war on terrorism. An attack on Iraq at this time would seriously jeopardize, if not destroy, the global counter-terrorist campaign we have undertaken.

The United States could certainly defeat the Iraqi military and destroy Saddam's regime. But it would not be a cakewalk. On the contrary, it undoubtedly would be very expensive -- with serious consequences for the U.S. and global economy -- and could as well be bloody. In fact, Saddam would be likely to conclude he had nothing left to lose, leading him to unleash whatever weapons of mass destruction he possesses.

Israel would have to expect to be the first casualty, as in 1991 when Saddam sought to bring Israel into the Gulf conflict. This time, using weapons of mass destruction, he might succeed, provoking Israel to respond, perhaps with nuclear weapons, unleashing an Armageddon in the Middle East. Finally, if we are to achieve our strategic objectives in Iraq, a military campaign very likely would have to be followed by a large-scale, long-term military occupation.
But the central point is that any campaign against Iraq, whatever the strategy, cost and risks, is certain to divert us for some indefinite period from our war on terrorism. Worse, there is a virtual consensus in the world against an attack on Iraq at this time. So long as that sentiment persists, it would require the U.S. to pursue a virtual go-it-alone strategy against Iraq, making any military operations correspondingly more difficult and expensive. The most serious cost, however, would be to the war on terrorism. Ignoring that clear sentiment would result in a serious degradation in international cooperation with us against terrorism. And make no mistake, we simply cannot win that war without enthusiastic international cooperation, especially on intelligence.

Possibly the most dire consequences would be the effect in the region. The shared view in the region is that Iraq is principally an obsession of the U.S. The obsession of the region, however, is the Israeli-Palestinian conflict. If we were seen to be turning our backs on that bitter conflict -- which the region, rightly or wrongly, perceives to be clearly within our power to resolve -- in order to go after Iraq, there would be an explosion of outrage against us. We would be seen as ignoring a key interest of the Muslim world in order to satisfy what is seen to be a narrow American interest.

Even without Israeli involvement, the results could well destabilize Arab regimes in the region, ironically facilitating one of Saddam's strategic objectives. At a minimum, it would stifle any cooperation on terrorism, and could even swell the ranks of the terrorists. Conversely, the more progress we make in the war on terrorism, and the more we are seen to be committed to resolving the Israel-Palestinian issue, the greater will be the international support for going after Saddam.

If we are truly serious about the war on terrorism, it must remain our top priority. However, should Saddam Hussein be found to be clearly implicated in the events of Sept. 11, that could make him a key counter-terrorist target, rather than a competing priority, and significantly shift world opinion toward support for regime change.

In any event, we should be pressing the United Nations Security Council to insist on an effective no-notice inspection regime for Iraq -- any time, anywhere, no permission required. On this point, senior administration officials have opined that Saddam Hussein would never agree to such an inspection regime. But if he did, inspections would serve to keep him off balance and under close observation, even if all his weapons of mass destruction capabilities were not uncovered. And if he refused, his rejection could provide the persuasive casus belli which many claim we do not now have. Compelling evidence that Saddam had acquired nuclear-weapons capability could have a similar effect.

In sum, if we will act in full awareness of the intimate interrelationship of the key issues in the region, keeping counter-terrorism as our foremost priority, there is much potential for success across the entire range of our security interests -- including Iraq. If we reject a comprehensive perspective, however, we put at risk our campaign against terrorism as well as stability and security in a vital region of the world."

Un text scris în 2002, dar valabil şi azi. Doar înlocuiţi "Irak" cu "Iran", şi "Saddam Hussein" cu "Ahamdinejad."

Imaginea a fost preluată de la http://www.charlierose.com/view/interview/10249

joi, 2 septembrie 2010

Veşti proaste


Am mai redat opiniile unor oameni iniţiaţi, în legătură cu o agresiune împotriva Iranului.

Citez acum cea mai sintetic exprimată - cred eu - poziţie cu putinţă, preluată de pe blogul lui Tom Ricks, The Best Defense, la http://ricks.foreignpolicy.com/posts/2010/09/02/the_global_fallout_we_d_face_from_an_israeli_strike_against_iran_s_nuke_plants:

"Whether it is Israel or the United States that attacks Iranian nuclear facilities, the Iranians will respond by trying to close the Straits of Hormuz and unleashing terror attacks in the ME and around the world. In the event of an attack, the United States will have to destroy Iran's capacity to close the straits, which means destroying their anti-ship missile batteries, submarines, aircraft, and the assortment of small boats and mine layers that can wreak havoc on Gulf shipping. Israel will no doubt have to invade southern Lebanon again to suppress the inevitable barrage of missiles from Hezbollah. The West will have to go on high alert against terror attacks.

The oil shock alone will no doubt spiral the West into a double dip recession/depression.

Not a pretty picture to contemplate, but a likely scenario. Despite the crowd of academics in the United States that says we can live with an Iranian bomb, Israel will not allow the Iranians to go nuclear -- at least, not while a Holocaust denier who has made pointed threats against the Jewish state remains in power."

Am o veste proastă şi pentru "anticomuniştii" lu' peşte, mari amatori de revoluţii si lecturi confortabile de live-blogging, pe Facebook şi Twitter, organizate sub formă de spectacole, la Chişinău sau Teheran: în eventualitatea unei excursii militare americano-israeliene în Iran, efectele directe şi indirecte ale atacurilor vor fi suportate inclusiv de "tinerii" care au fost caftiţi/închişi/împuşcaţi în acţiunile de carton, lipsite de orizont şi resurse reale, îndreptate împotriva lui Ahmadinejad. Nimic din idealurile lor nu va mai conta, fiindcă va fi vorba exclusiv de securitatea absolută a Israelului şi de petrol. Iar bombele ghidate prin laser, Paveway, nu disting între iranienii "reformatori" şi rudele lui Ahmadinejad. Punct.


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare