duminică, 19 septembrie 2010

Mişcarea "Tea Party" din America

Am amânat mult până să scriu despre cea mai neserioasă alunecare în ridicol a Dreptei americane, de la Eisenhower şi până azi.

Lucrurile sunt simple. Ca efect al frustrărilor generate de înfrângerea totală din 2008 şi de agresivitatea agendei liberale de Stânga (drepturi pentru homosexuali, ateism exacerbat, protecţie socială extinsă, combaterea încălzirii globale, politici fiscale având ca ţintă subminarea straturilor sociale foarte bogate), în interiorul şi în jurul Partidului Republican s-a format o grupare radicală, cu o agendă de Dreapta clasică, dar cu pretenţia de a fi mai pură decât reprezentanţii ei consacraţi de la Washington, şi de a-şi avea rădăcinile în chiar Războiul de independenţă al coloniilor americane. Paseismul de tip secol 18, asumat expres, a determinat mişcarea să revendice denumirea de "Tea Party", în amintirea unui episod istoric petrecut la Boston, în 1773, ce declanşase conflictul cu Coroana britanică.

Distinct de ceea ce scrie pe hârtiile lor programatice, mai adăugaţi un flavor puternic de Dan Diaconescu şi OTV, un populism de cea mai joasă extracţie (dar bine finanţat de piloni ai capitalismului american senil), şi veţi obţine imaginea unui grup politic ce şi-a propus să ia Congresul din mâinile democraţilor, în această toamnă, şi Casa Albă de la Obama, în 2012.

Pe de altă parte, e şi multă ipocrizie în ceea ce susţin. Îi deranjează cheltuielile sociale masive şi ideea de Big Government, promovate, ca regulă, de administraţiile Democrate, dar opt ani de zile, în mandatele lui Bush, n-au făcut gât împotriva bugetelor militare anuale nelimitate şi a tendinţei de a extinde şi întări puterea statului în detrimentul cetăţeanului şi a libertăţilor lui. Fără să mai adaug faptul că, pe pancartele lor de la mitinguri, nu vei vedea nicio critică la adresa jocurilor sistemului bancar, care au lovit şi în ei. Nu-i pot înjura tocmai pe cei care-i finanţează. Şi cine zice că nu dereglementarea băncilor a determinat criza din 2008, ci maică-mea, îl bag în propria lui mamă.

Nimic nelegitim în cele de mai sus. Inclusiv partea cu ipocrizia. E ok.

Toată distracţia devine însă problematică dacă privim mai atent simplismul mesajului politic şi precaritatea pregătirii liderilor mişcării. O reprezentantă avant la lettre a celor de la Tea Party a fost şi mai este Sarah Palin, ale cărei limite în materie de competenţă politică au creat frisoane în campania din 2008. Fiindcă, realmente, nu-ţi poţi dori să ai în apropierea valizei nucleare o persoană incapabilă să citească o hartă politică a lumii, aşternută în faţă ei de nişte generali care vor aştepta, ulterior, într-o tăcere penibilă, ordine de atac de la proaspăta lor comandantă supremă.

Deceniul doi al acestui secol va fi unul şi mai complicat decât cel anterior, şi n-are rost să căutăm un alt termen sau metafore bombastice pentru a reflecta o realitate pe care o înţelege orice om cu acces la internet şi televiziune prin cablu. Liderul lumii libere şi membrii cabinetului său nu pot fi recrutaţi din galeria foarte similară cu aceea a telespectatorilor lui Dan Diaconescu.

Războiul Rece, o perioadă cu ecuaţii politico-militare mult mai uşoare decât ceea ce trăim in prezent, a impus prezenţa unor preşedinţi calificaţi, înzestraţi cu înţelegerea perfectă a greutătii deciziilor pe care urmau să le ia în Biroul Oval, şi care şi-au adus lângă ei nu nişte populişti zgomotoşi de doi bani, ci intelectuali grei precum George Kennan, Dean Rusk, Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski sau James Baker. Tipi de la care nu numai că au primit sfaturi (dintre care multe au fost urmate), dar în faţa cărora aveau competenţa şi forţa intelectuală de a se bate pentru validitatea unei decizii politice, de a spune "NU" consilierilor ale căror recomandări purtau nu de puţine ori subiectivismul unei agende proprii.

Ar fi capabili Sarah Palin şi cei din jurul ei să reitereze confruntările Nixon-Kissinger? Ar putea Sarah Palin să-şi contrazică un consilier pentru securitate naţională, provenit din rezerva de cadre a neoconservatorilor, atunci când va fi sfătuită şi presată, de pildă, să ordone declanşarea unei crize militare în Georgia sau Myanmar, cu scopul de a-i irita pe ruşi sau pe chinezi? Evident, cu condiţia să găsească Georgia şi Myanmar-ul pe hartă...

Revistele de specialitate şi cărţile de politică internaţională publicate în ultimii zece ani sunt pentru băieţii şi fetele din mişcarea Tea Party ceea ce reprezintă Big Mac-ul în faţa unor vegetarieni. Iar a le pretinde să înţeleagă sensul unui cuvânt pe care l-au învăţat recent, de pildă "socialism", înseamnă să-i faci să priceapă că nu e altceva decât vidanjorul care vine să strânga după ei şi după sponsorii lor din specia capitalismului mutant, devorator al clasei de mijloc pe care, culmea, o crease socialistul (fără ghilimele) Roosevelt, şi în care, şi ei şi părinţii lor, s-au simţit al naibii de bine.

Lejerităţile de comportament ale politicienilor din ultimii douăzeci de ani, de la Clinton şi Elţîn, la Berlusconi şi Sarkozy, nu scuză ignoranţa în adoptarea deciziilor politice. A fi nesofisticat, ca lider politic, nu mai e cool. E ceva demodat care mă face să-mi doresc la Casa Albă, în cel mai rău caz, o femeie având sobrietatea lui Margaret Thatcher şi stomacul tare al Goldei Meir, atunci când a anulat, în ultimul moment, un raid aerian nuclear asupra Siriei, în Războiul de Yom Kippur, din 1973.
Şi, pentru cine poate a uitat: contează cine stă cu fundul pe fotoliul din Biroul Oval, deoarece asta influenţează şi fotoliile decizionale din România.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare