joi, 14 octombrie 2010

Ce poate fi mai rău decât o bombă iraniană?


Poza de mai sus.
Ca şi toate celelalte imagini de pe http://www.raceforiran.com/irans-%e2%80%9csoft-power%e2%80%9d-increasingly-checks-u-s-power, care redau vizita lui Ahmadinejad de ieri din Liban. Lume ca la un concert cu Bon Jovi sau ca la vizita lui Nixon la Bucureşti, din august 1969.

Imaginile respective nu sunt altceva decât expresia afirmaţiei lui Hillary Leverett, potrivit cu care "And it’s something you already see happening. You already see the balance of power in the region dramatically shifting in Iran’s favor: with Turkey, with Lebanon, with Palestine, with Syria, and with Iraq. Slowly but surely there’s a northern tier forming in the Middle East with Iran at its core, with countries that are balancing against both the United States and Israel." (a se vedea http://www.raceforiran.com/leveretts-at-yale%e2%80%94an-interview-on-iran-and-the-nuclear-issue-with-the-politic)


Distinct de asta, inundarea străzilor din Beirut de mase de oameni reprezintă rezultatul demonizării americane a lui Ahmadinejad. Mulţi înainte! În vreme ce la Washington si Tel Aviv se produc lozinci belicoase, Iranul lucrează cu patentul american "Soft Power", determinând reorientări politice în regiune şi adunând simpatii, pe fondul puternicei alienări pe care America a reuşit ca proasta să o provoace în special în relaţia cu Turcia. În prezent, demersul iranian se soldează cu următorul set de aliaţi: Turcia, Liban, Palestina, Siria şi Irak (unde mai există soldaţi americani, dar şi o conducere politică foarte şiită şi, ca atare, ataşată sufleteşte de Teheran). Şi totul, fără forţă militară, invazii sau ameninţări, ci doar prin persuasiune.



De cealaltă parte, SUA contează pe simpatia conjuncturală şi scrâşnită a următoarelor autocraţii islamiste: Egipt, Iordania, Arabia Saudită, Bahrein şi Qatar.



Priviţi imaginile cu atenţie şi parcurgeţi postarea soţilor Leverett de pe primul link citat mai sus.



Un Iran care, deşi încojurat de state cu prezenţă militară (directă sau indirectă) americană, reuşeşte să modifice echilibrul de putere regional în folos propriu. Ratarea, de către Bush şi Obama, a izolării Iranului de lumea islamică (fără să mai vorbim de Rusia), permanenta şi total nejustificata ridicare de mingi la fileu pentru Ahmadinejad, inabilitatea de a mobiliza mase mai mari de iranieni (decât doar acea parte nervoasă dintre locuitorii Teheranului, pe care i-am văzut pe străzi în 2009, la o populaţie de totuşi 60 de milioane) pentru a pune presiune pe elita lor conducătoare în interiorul căreia există diferenţieri şi conflicte ce pot fi exploatate - mă determină să mă întreb cât de ameţită poate fi, în realitate, politica externă ghidată de Washington. Ce-i costa o flexibilitate faţă de Turcia şi Siria? Sau o prezenţă ponderatoare în Liban? Ori o încălecare mai puternică a marionetelor proprii de la Bagdad, în aşa fel încât să nu conteze afinităţile lor religioase cu Teheranul? Sau abandonarea clişeelor "democraţie", "drepturile omului", "anti-comunism", care mergeau pe timpul Războiului Rece, cu priză mare la est-europeni, dar pe care nu le poţi infiltra într-o societate tradiţionalistă precum cea din Iran?

O parte din răspunsuri la întrebările de mai sus ar putea fi primită de la Tel Aviv. Restul trebuie sa vină doar de la Washington. America dispune de infinit mai multe resurse "Hard" şi "Soft Power" apte să inchidă Iranul şi să-l facă neatractiv şi nefrecventabil în faţa coreligionarilor săi. Şi atunci, de ce ajungem să vedem poze ca acelea din link?

Aşa ceva loveşte mai tare decât o bombă atomică pe care Iranul s-ar chinui sau nu să o producă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare