duminică, 4 decembrie 2011

Doctrina Tăcerii

Bush nu obşinuia să tacă. Ţinea discursuri asurzitoare şi ameninţa public: "suntem în război", "cine nu e cu noi, e împotriva noastră", "o să vă bombardăm înapoi în epoca de piatră" etc. În afară de asta, era băiat serios şi se ţinea de cuvântul dat în public. Ca efect, Afganistanul şi Irakul s-au trezit invadate, în prime time, cu televiziuni şi internet de faţă, capabile să înregistreze zgomotul războiului. Asta era Doctrina Zgomotului.

Obama e diferit. Calm, profund, liniştit. Adesea, tăcut. Cu un Nobel pentru Pace atribuit rapid. Cu un discurs epocal la Cairo, adresat lumii islamice; un gest aproape echivalent cu căderea în genunchi a lui Willy Brandt, în 1970, la monumentul victimelor răscoalei din ghetto-ul varşovian. Apoi, treptat, încep revolte în anumite ţări arabe. Dictaturi (unele, doar) consolidate de decenii încep brusc să cadă în Orientul Apropiat. Lideri arabi, până în urmă cu un an, mai eterni decât Stalin sunt arestaţi sau omorâţi. Evident, cu metafore romantice inspirate din cultura precară a propangandiştilor de la Langley, gen Revoluţia Iasomiei şi Primăvara Arabă. La Teheran, populaţia o ia deodată razna, fiindcă sunt probleme la alegeri. Pe o stradă, o demonstrantă anti-Ahmadinejad, una singură din câteva mii, e luată cu luneta drept în frunte, exact în raza unor iPhone-uri care retransmit ultimele ei secunde de viaţă pe internet. În restul Iranului e însă linişte. Cu excepţia asasinării unor fizicieni atomişti iranieni, în drum spre birou. Iar, foarte recent, un întreg arsenal de lângă Teheran sare, accidental, în aer, cu un important general al Gărzilor Revoluţionare cu tot.

Cine crede că nebunia cu deznodământ imprevizibil din lumea arabă, jocurile pe teren din Iran şi cine ştie ce-o mai urma nu reprezintă opera planificatorilor de operaţiuni clandestine de la Washington, Londra şi Tel Aviv, e ori prost, ori n-a trăit decembrie 1989 în România.

Asta e Doctrina Tăcerii a lui Obama. Sau, pe americăneşte, mai soft, "Leading from behind", fără zgomot, declaraţii, ameninţări şi show-uri pe portavioane, pe care să scrie "Mission Accomplished." În Egipt, Tunisia, Libia, Siria şi Iran, forţe speciale ale CIA, Mossad şi ale altora lucrează eficace, inclusiv cu pierderi, încât până şi un stâlp media de establishment ca Fareed Zakaria a îndrăznit, acum o săptămână, pe CNN, să-l întrebe pe Ehud Barak dacă Mossad-ul e cumva foarte creativ în Iran, şi s-a trezit luat la mişto.

Războiul poate fi purtat şi în tăcere, pe fronturi de peste 1.000 km, cu tehnologie de care nici nu s-a auzit la Hollywood şi oameni invizibili, lăsând CNN-ul în şomaj tehnic, şi pe internauţi în ceaţa speculaţiilor. De ce e purtat războiul chiar şi după ce Obama şi-a încasat Nobelul cu porumbei, ne-o spune Wesley Clark, generalul american în retragere, rămas în istorie fiindcă a bombardat Belgrad-ul, un oraş european, nu afgan. Intrat în viaţa civilă şi politică, Clark a devenit îngerul care are boală pe neoconservatorii belicoşi. Care-şi continuă agenda de facere praf a Orientului (deocamdată, cel Mijlociu), prin intermediul Doctrinei Tăcerii a lui Obama. Iată ce a afirmat public:

Despre Wesley Clark, citiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/Wesley_Clark. Imaginea a fost preluată de la http://kratik1987.blogspot.com/2011/02/city-silence.html

duminică, 23 octombrie 2011

Uite, de-aia vă urăște aproape toată lumea!

Când George Bush-tatăl a pus Uniunea Sovietică la pământ, prima lui grijă a fost să nu țopăie ca nebunul pe Zidul Berlinului și să nu irite sensibilitatea unor ruși învinși în Războiul Rece, dar care câștigaseră detașat precedentul Război Mondial. Avantajul lui a fost că a avut, atunci, un lucid consilier pentru securitate națională în persoana lui Brent Scowcroft.

Gaddafi tocmai a fost lichidat. Cu concursul, absolut firesc și de neevitat, al armatei americane și al falangelor CIA desantate de câteva luni în Libia. Băieții și-au făcut treaba perfect, curat și intimidant pentru cine se mai știe cu musca pe căciulă, prin facilitarea răspândirii imaginilor post-mortem ale lui Gaddafi. După acest moment, suficient ca reflectare a masculinității singurei superputeri de pe planetă, trebuie evitate prostii care să te facă și mai antipatic în lume, decât ai ajuns deja să fi.

În schimb, femeia de mai jos a demonstrat că e departe de clasa pe care i-o impune funcția de șefă a Departamentului de Stat. O puteți privi în clip și să fiți sau nu de acord cu afirmația din titlu.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Distracţii iraniene

"I think what we have to do is unite the entire world against the Iranian behavior." (Joe Biden, Vicepreşedinte)

"Iran must be held accountable for its actions." (Hillary Clinton, secretar de stat)

"There's a great similarity between how Iran operates and how North Korea operates, a willingness on their part to break international rules, to flout international norms, to not live up to their own commitments. And each time they do that, the United States will join with its partners and allies in making sure that they pay a price." (Barack Obama, şeful lor. Cel puţin pe hârtie).

Ceea ce mai zic şi alţii, aflaţi - ierarhic vorbind - sub ăştia trei de mai sus, chiar nu contează. De la vârful conducerii politice americane s-a dat startul campaniei pentru bombardarea, invadarea şi schimbarea regimului de la Teheran. Ceea ce mai devreme sau mai încolo chiar se va întâmpla. Fiindcă America e pe ultima sută de canistre a rezervelor proprii de petrol, iar la Tel Aviv unii chiar vor să doarmă noaptea liniştiţi.

Totul e însă precedat de o serie de distracţii (presupusa tentativă de asasinat în stil amatorist "Cântarea României", într-o bizară combinaţie americano-iraniano-mexicano-cartelano-de-droguri), cum a fost şi suita de distracţii irakiene, de după 11 septembrie 2001. Mai ţineţi minte?

"The British government has learned that Saddam Hussein recently sought significant quantities of uranium from Africa." (George W. Bush)

"The facts and Iraq's behavior show that Saddam Hussein and his regime are concealing their efforts to produce more weapons of mass destruction." (Colin Powell, fost secretar de stat pe timpul lui George W. Bush)

Toate nişte minciuni. 
Acum, la un preşedinte distanţă de George W. Bush, americanii reiau acelaşi traseu nebun, doar pentru că neoconservatorii au o agendă încă nefinalizată. Care datează din 1996 şi pe care o găsiţi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/A_Clean_Break:_A_New_Strategy_for_Securing_the_Realm S-o citiţi cu atenţie ori de câte ori băieţii cad în retorica lui "hai, să-i terminăm şi pe ăştia!"

Pentru cine gândeşte încă cu propria minte, dar nu dispune de suficiente informaţii de politică internaţională, spre a înţelege de ce în ruptul capului Iranul n-ar asasina nici măcar câini vagabonzi pe teritoriul SUA, poate citi această notă http://www.raceforiran.com/leveretts-on-cnn-com-iranian-plots-and-american-hubris.

De reţinut că "The U.S. foreign policy community profoundly misunderstands the Islamic Republic’s national security strategy. The Islamic Republic seeks to defend itself not primarily by conventional military power, in which it is deficient, but by forging ties to proxy allies around the region-actors with the ability to affect on-the-ground outcomes in key regional settings who are inclined to cooperate with Tehran."

Scenariul cu tentativa de asasinat a ambasadorului saudit la Washington e ca şi cum, în decembrie 1989, Ceauşescu ar fi plănuit să invadeze RSS Moldovenească, pentru a reface România Mare.

Nu Iranul e important în toată povestea asta. Chiar nu contează cât de eficientă va fi artileria anti-aeriana la Teheran. Ci cât va costa, la 10 minute după primul bombardament, un litru de benzină la o pompă în Bucureşti...

Elemente legate de cele de mai sus se găsesc la: http://edition.cnn.com/2011/10/12/justice/iran-saudi-plot/, http://www.msnbc.msn.com/id/44892388/ns/us_news-security/t/obama-us-hold-iranians-accountable-reckless-plot/#.TplTRXLO18A, http://en.wikipedia.org/wiki/Yellowcake_forgery#Iraq_and_WMD, http://en.wikipedia.org/wiki/Rationale_for_the_Iraq_War.

Imaginea vine de la http://www.totalgames.ro/stiri_367.html








sâmbătă, 8 octombrie 2011

Marx, Roubini şi planurile mele de vacanţă


Exact acum, când îmi fac planuri de vacanţă, campionul Nobel la disciplina economie, stilul smuls, Nouriel Roubini, s-a gândit să-i dea dreptate lui Marx în privinţa escatologiei capitalismului. Aici e interviul cu pricina: http://online.wsj.com/video/roubini-warns-of-global-recession-risk/C036B113-6D5F-4524-A5AF-DF2F3E2F8735.html?mod=WSJ_hpp_mpvidcar_1

Oare la care dintre tezele lui Marx se referă Roubini, atunci când tinde să-l confirme?

Cumva la "No social order is ever destroyed before all the productive forces for which it is sufficient have been developed, and new superior relations of production never replace older ones before the material conditions for their existence have matured within the framework of the old society."? (Prefaţă la Contribuţii la critica economiei politice, 1859)

E posibil ca sistemul să-şi fi dezvoltat cele din urmă forţe de producţie? Mai sus şi mai mult decât a inventat alaltăieri-dispărutul Steve Jobs nu se poate?

Sau viza textul din Capitalul, vol.I: "Along with the constantly diminishing number of the magnates of capital, who usurp and monopolize all advantages of this process of transformation, grows the mass of misery, oppression, slavery, degradation, exploitation; but with this too grows the revolt of the working class, a class always increasing in numbers, and disciplined, united, organized by the very mechanism of the process of capitalist production itself. [...] Centralization of the means of production and socialization of labour at last reach a point where they become incompatible with their capitalist integument. This integument is burst asunder. The knell of capitalist private property sounds. The expropriators are expropriated."

Băncile au devenit tot mai puţine, iar clasa lipsită de capital tot mai revoltată?

S-o fi gândit Roubini la cea mai curată dintre toate ideile marxiste: "Communism is for us not a state of affairs which is to be established, an ideal to which reality [will] have to adjust itself. We call communism the real movement which abolishes the present state of things. The conditions of this movement result from the premises now in existence."? (Ideologia germană, 1845)

O fi sosit momentul în care comunismul nu mai trebuie băgat pe gâtul nimănui, idealul faţă de care realitatea nu mai trebuie să se plieze forţat?

Dar dacă se va întâmpla, va fi, cu certitudine, un final catastrofic, global şi total, nicidecum o schimbare de paradigmă care se va produce, banal, într-un weekend (sau, mai ştii?), în aşa fel încât de luni să începem a trăi, cu toţii, într-un paradis. Fiindcă, deşi a scris despre sfârşitul capitalismului, Marx - cu bună ştiinţă - n-a vrut să ofere reţeta trecerii confortabile şi clare către ceea ce va urma...

Nu vă gândiţi că nu veţi mai avea brusc acces la iPod-uri sau DVD-uri. Imaginaţi-vă ceva similar cu ciocnirea de un asteroid.

Numai să nu-mi strice vacanţa...

Imaginea a fost împrumutată de la http://stirileprotv.ro/stiri/financiar/profetul-crizei-ii-da-dreptate-tatalui-comunismului-capitalismul-se-va-autodistruge.html














sâmbătă, 3 septembrie 2011

Capitalism fără muncă salariată. Tare!


"Many companies have simply come to the conclusion that labor is just too expensive. We are moving increasingly into a labor-less society." E ultima chestie scăpată de un economist american, Bernard Baumohl, citat la http://www.huffingtonpost.com/2011/09/02/august-jobs-report-unemployment-rate_n_946337.html

V-aţi putea imagina un capitalism axat doar pe capital, nu şi pe forţă de muncă vândută în schimbul unui salariu? În definitiv, de ce nu? Realitatea bate doctrina, iar aceasta din urmă se poate remodela oricând. Wallerstein, spre exemplu, nu considera că munca forţată, neremunerată, n-ar putea fi compatibilă cu capitalismul. Ca să nu mai zic şi de alţii care puneau problema chiar în termenii aceştia (Robert Miles, Capitalism and unfree labour: anomaly or necessity?) http://www.google.com/books?hl=ro&lr=&id=dc4OAAAAQAAJ&oi=fnd&pg=PP8&ots=wj0SFn37Jo&sig=zIlkGqZU1iv3Gy_8leLvfiyMExw#v=onepage&q&f=false

Gândiţi-va puţin la capitalismul fără seceră, ciocan, dar cu mulţi, mulţi nervi de partea celor fără capital!

Imaginea a fost preluată de la http://hulshofschmidt.wordpress.com/2011/04/23/nothing-says-democracy-like-child-labor/

Cheney şi Lenin

Cine s-a distrat în timpul liber citind ce a scris Lenin, atât înainte, cât şi după 7 noiembrie 1917 (stil nou), va remarca uriaşa onestitate de care dădea dovadă prietenul lui Troţki, sinceritatea cu care îşi ameninţa adversarii politici, identitatea dintre ceea ce gândea şi ceea ce afirma public. Lenin nu dorea să devină simpatic celor ce nu se găseau în aceeaşi gaşcă politică cu el, şi le spunea deschis ce-i aşteaptă după ce echipa lui de calători cu vagonul blindat pe ruta Lake Geneva - Finland Station va pune mâna pe putere. Pentru multe, foarte multe detalii, a se vedea http://www.marxists.org/archive/lenin/

La aproape un secol distanţa de Marea Revoluţie din Octombrie, Dick Cheney, un tip crescut din aceeaşi rădăcină politică cu Lenin şi Troţki (precursorul neo-conservatorilor americani), urmează să-şi publice memoriile. Precedentele lui ieşiri publice, din timpul mandatului de vicepreşedinte al SUA, şi de după, ne arată un tip la fel de onest şi deschis ca Lenin, fără nicio problemă în a se face antipatic, susţinându-şi consecvent principiile politice odioase. De pildă, nu renunţă să afirme că e un fan al torturii.

Similaritatea dintre atitudinea politică leninistă şi cea promovată de vicepreşedintele lui GW Bush e remarcată, ce-i drept, fără referirea pe care o fac eu la Lenin, şi de către Thomas Ricks, pe blogul lui de la Foreign Policy. http://ricks.foreignpolicy.com/posts/2011/09/02/cheneys_basically_honest_memoir

La cât de mulţi nebuni populează politica mondială, ataşamentul leninist nu ar trebui să surprindă. Ceea ce e realmente de groază, e faptul că totul se întâmplă în America...

Despre Dick Cheney, o scurtă istorie la http://en.wikipedia.org/wiki/Dick_Cheney
Poza este de la http://scrapetv.com/News/News%20Pages/Politics/pages-3/Cheney-has-mechanical-blood-pumping-device-in-chest-repaired-Scrape-TV-The-World-on-your-side.html

duminică, 14 august 2011

Muncă şi Capital: Back to the Future




În urmă cu 150 de ani, nu exista ziua de muncă de 8 ore, asigurările sociale şi de sănătate erau doar un OZN, "contractele" dintre patron şi vânzătorul forţei de muncă constituiau "legea părţilor" şi statul n-avea de ce să le reglementeze, iar sindicatele reprezentau mai mult o idee decât organizaţii sociale combatante. În plus, Marx se îmbolnăvise înainte să poată termina al doilea volum din Capitalul.



Apoi, timp de peste un secol, în mod treptat, relaţia dintre Muncă şi Capital s-a civilizat, iar capitalismul şi-a asigurat argumentul ontologic benefic: el există pentru a crea (şi) o clasă de mijloc, situată masiv între polul lumpenilor şi cel al expropriatorilor. O spun faptele istorice, nu propaganda lui Ceauşescu. Pune-ţi mâna pe cărţi şi citiţi.



Michael Moore crede că, acum 30 de ani, Ronald Reagan şi grupul socio-politic care l-a adus la putere au dat startul întoarcerii în pre-istoria capitalismului. Postarea lui are titlul 30 Years Ago Today: The Day the Middle Class Died.



"America, from now on, would be run this way:
* The super-rich will make more, much much more, and the rest of you will scramble for the crumbs that are left.
* Everyone must work! Mom, Dad, the teenagers in the house! Dad, you work a second job! Kids, here's your latch-key! Your parents might be home in time to put you to bed.
* 50 million of you must go without health insurance! And health insurance companies: you go ahead and decide who you want to help -- or not.
* Unions are evil! You will not belong to a union! You do not need an advocate! Shut up and get back to work! No, you can't leave now, we're not done. Your kids can make their own dinner.
* You want to go to college? No problem -- just sign here and be in hock to a bank for the next 20 years!
* What's "a raise"? Get back to work and shut up!"



Adio, clasă de mijloc, în care - apropos - intraţi şi voi, ăia, ipocriţii, care vă miroase a "comunism" prin talk show-uri, între două intrări pe Facebook sau când mergeţi prin vacanţe sau weekend-uri lungi la Predeal, Paris şi Punta Cana.



Încă ceva: nu "comunismul" îmbrăcat în tricoul totalitar sovietic e reperul de azi. E outdated ca un motor în doi timpi, şi n-ar putea fi o alternativă nici măcar la un cheeseburger. Dacă vreţi să aflaţi unde ne găsim astăzi, din punct de vedere social-istoric, şi către ce am putea tinde, răsfoiţi lucrările lui Antonio Negri şi Michael Hardt, ca să înţelegeţi din ce e alcătuit în prezent Capitalul, ce reprezintă "Munca Imaterială" şi dacă faceţi parte din noul agent al progresului numit "multitudinea."



Vestea bună pentru "anti-comunişti" e că, la cele reproduse mai sus din textul lui Moore, nu există acum un antidot politic şi social, nu a apărut o organizaţie politică globală anti-sistem, iar lideri de acţiune, nici atât. Sunt doar nişte tipi prin Tottenham, Paris, Genova sau Seattle, care se enervează ocazional, după care acceptă din nou anestezia (totuşi, tot mai slabă) din partea sistemului.



Michael Moore n-are nici el o soluţie pentru Întoarcerea în Viitor a capitalului patologic şi primitiv, decât, cel mult, argumentul "noi suntem mai mulţi decât ei".



"It all began on this day, 30 years ago. One of the darkest days in American history. And we let it happen to us. Yes, they had the money, and the media and the cops. But we had 200 million of us. Ever wonder what it would look like if 200 million got truly upset and wanted their country, their life, their job, their weekend, their time with their kids back?"



E un argument în care nu cred.




sâmbătă, 13 august 2011

America, agonia Dreptei şi Sfârşitul Lumii



Distracţia care a determinat a doua cădere economică a Planetei în mai puţin de cinci ani, şi care, tehnic vorbind, îşi are izvorul în refuzul Congresului Republican de a ridica limita de îndatorare a statului American, n-a fost decât un pretext al conservatorismului ce încă mai mişcă, pentru a-şi lovi adversarul ideologic.


Dreapta agonizează cam de pe la 1789 încoace. Moare greu şi, în tot acest timp, a îmbătrânit hidos. Conservatorismul, altă dată promotor al elitelor, aristocraţiei şi al unor tradiţii deloc bolnave, a devenit, în decurs de două secole, un mutant fascistoid, incapabil să mai producă teze, principii şi aspiraţii care să atragă majorităţi. În forma sa actuală cea mai extremă, conservatorismul din S.U.A. nu mai are nici măcar teoreticieni de talia unor Edmund Burke sau de Tocqueville. Preotul-şef al Dreptei americane e primitivul radiohost Rush Limbaugh, iar gladiatorii politici cu pretenţii de Casa Albă îl fac pe rudimentarul intelectual Ronald Reagan să pară un gigant adevărat (nu unul cosmetizat, cum îl omagiază fanii lui de azi).


În ţara care a trimis o armată de oameni pe Lună (ca să le arate ruşilor ce înseamnă superioritatea tehnologică) şi la Stockholm (ca să ridice cele mai multe Nobel-uri), există o ameninţare de revenire la Evul Mediu. În privinţa asta, Stânga americană e de vină. O Stânga mult mai slabă decât cea din Europa, dar care-i scoate totuşi pe pretinşii conservatori puritani din toate minţile, atunci când le vântură prin faţa ochilor chestii gen: homosexualitate, un ateism agresiv, "dreptul la suicid", avorturi, egalitate (poftim????), căsătoria gay, pretenţia aceleiaşi minorităţi sexuale de a înfia copii, libertatea de exprimare (mă rog, chestie veche, dar la fel de generatoare de migrene şi în 2011)..., şi încă ceva... însăşi democraţia. Nici asta nu mai e bună, fiindcă a devenit "comunistă", "socialistă", "desene animate" etc.


Asta e Dreapta: pierde de două sute de ani în continuu, dar nu moare; decât, eventual, cu duşmanul de idei de gât. A devenit o minoritate tot mai mică, are spasme şi dă violent din picioare, iar în 2012 îşi propune să preia puterea totală în stat, iar, pentru asta, Obama nu trebuie să amelioreze situaţia socială a fostei clase de mijloc americane nici măcar cu un deget. Pentru acest motiv e nevoie ca bugetul federal să nu mai dea bani la amărâţi. Culmea e că, în nebunia lor cea mai recentă, Republicanii au ajuns să lovească în chiar conservatorii de business, care nu mai pricep nimic, în afară de faptul că pieţele se clatină sub ei ca un cutremur capabil să-i înghită pe toţi, fiincă într-o criză fără oprire ca aceasta prin care trecem s-ar putea să nu mai poată câştiga (economiceşte) nimeni nimic.


Nu m-ar deranja mizeria internă americană, dacă s-ar consuma exclusiv în mlaştina politico-ideologică delimitată de două oceane. Dar, după cum am scris-o de la începuturile acestui blog, orice se petrece în America, ajunge să se răspândească pe toată Planeta. Iar un suicid istoric de masă în America poate duce şi la Sfârşitul Lumii. Aşa cum o ştim.




UPDATE:


Ceea ce scriam ieri: Nevroza politică a Republicanilor a lovit în cel mai relevant grup de suporteri ai lor: marele business.


"In a column in The Washington Post on Friday, Bill Gross, who runs the giant bond-trading firm Pimco, lashed out at Republicans and “co-opted Democrats” for setting aside widely accepted economic theory. “An anti-Keynesian, budget-balancing immediacy imparts a constrictive noose around whatever demand remains alive and kicking,” he wrote. “Washington hassles over debt ceilings instead of job creation in the mistaken belief that a balanced budget will produce a balanced economy. It will not.” Restul articolului este la http://www.nytimes.com/2011/08/13/business/economy/voices-faulting-gop-economic-policies-growing-louder.html?_r=1

joi, 7 iulie 2011

Sino-scepticismul lui Fareed Zakaria



Realizatorul emisiunii Global Public Space de pe CNN e remarcabil nu doar prin cultura, eleganţa şi căldura pe care le etalează săptămânal, dar şi prin uluitorul stil în care analizează fenomenele geopolitice ale momentului. Citindu-i cărţile şi ascultându-i comentariile televizate, constaţi că mai toate concluziile, tezele şi previziunile pe care le formulează sunt întemeiate, de cele mai multe ori, pe abundente cifre statistice şi raţionamente ultra-simplificatoare. În locul unor analize sofisticate şi subtile, Fareed Zakaria oferă deschideri lejere către fapte şi concluzii atât de evidente, încât te întrebi cum naiba de nu le-ai observat/dedus şi tu până în acel moment.

Aparentul bun-simţ al acestui tip analitic ascunde însă capcane. Simplificările cu care operează Zakaria ni-l dezvăluie, până la urmă, ca pe un propagandist isteţ (ca mulţi alţii, de altfel, dar cu un stil propriu) care seduce cu scopul de a te determina să-i preiei ideile, fără o judecată proprie. Şi are succes.

Zilele trecute a scris un eseu în aceeaşi notă de şcoală primară, cu titlul Why the 21st Century will not belong to China. Eu înţeleg perfect că America e deranjată de ascensiunea Chinei, bazată pe cea mai spectaculoasă dinamică de dezvoltare din toată istoria omenirii. O Chină capitalistă, condusă politic comunist, cu tendinţa de a deveni, în scurt timp, prima putere economică mondială, reprezintă o palmă dureroasă pentru învingătoarea Uniunii Sovietice în Războiul Rece. De aceea, pe lângă o serie de admiratori ai vitezei de dezvoltare chineze, apar şi propagandiştii care insistă pe ideea că Beijing-ul pute, iar Washington-ul e Aqua di Gioia, de Armani.

Aşa încât, în loc să se mobilizeze pentru a contracara efectiv neîntruptele salturi înainte ale Chinei, Statele Unite trăiesc plăcerea auto-consolării ideologice, cum că ăia, de fapt, n-o să le depăşească în veci. De parcă totul se reduce la un meci Steaua - Dinamo, în care n-ai voie să "ţii" cu adversarul, evident, mai bun decât tine, fiindcă are tricoul murdar de drepturi ale omului încălcate şi de aceleaşi rebuturi ale capitalismului pe care le-ai înregistrat şi tu (polarizări şi inechităţi sociale, mediu înconjurător făcut praf, corupţie etc.).

"China is not going to be the dominant power of the 21st century for three reasons: economic, political and geo-political", decretează Fareed. OK. Mult succes!

Câteva extrase:

"...there are massive inefficiencies built into the Chinese economic system. They have a huge property bubble. Their growth is highly inefficient. In terms of foreign direct investment, China attracts every month what India takes in every year. Still China only grows two percentage points faster than India.
In other words, if you think about the quality of Chinese growth, it’s not as impressive as it appears. They are undertaking massive investments - huge numbers of airports, eight-lane highways and high-speed rail. But if you look at what you are getting in terms of the return on investment it is not as impressive."

"China is a country ruled by a political system that is in crisis.
It is unclear whether the next succession that China goes through will look anything like this current one. China has not solved the basic problem of what it is going to do when it creates a middle class and how it will respond to the aspirations of those people.
When Taiwan went through a similar process, what you saw was a transition to democracy; when South Korea went through it, you saw a transition to democracy. These were not easy periods. They were fairly bloody and chaotic."


"People like to talk about the rise of Asia. [inclusiv el însuşi, dar uită s-o spună] But there is no such thing as Asia. There’s China; there’s Japan; there’s India. And they don’t much like each other.
You are going to find that as China rises there is going to be a spirited response in India, Japan, Indonesia, Vietnam, South Korea and others. You already have begun to see the stirrings of this. China is not rising in a vacuum. It is rising on a continent in which there are many, many competitors."


"So don’t believe that the Chinese are these strategic masterminds and we are bumbling. We have managed to bumble our way to a rather advanced position despite the challenges from the Kaiser’s Germany, from the Soviet Union and from Nazi Germany.
In fact, I think what you will find is that the United States and North America are creating an extraordinary model in this new world.
We are becoming the first universal nation, a country that draws people from all parts of the world - people of all colors, creeds and religions and finds a way to harness their talent and build a kind of universal dream. It happens over here and it draws together people from all over the world.
Don’t lose faith in free and open societies."


Vai de zilele voastre...

Fareed şi-a publicat eseul şi pe Facebook, iar cineva, un oarecare Renato R. Lacerda, a comentat în următoarea manieră: "I'm a big Fareed's fan but this analysis was too simplistic and quite unimaginative. To say that things can not ever happen because it never did before is history is quite stupid. Also, it is true that the USSR experiment failed. But to say in the face of all the current economics facts that the USA free market experience is a guaranteed success is not a very smart thing to say. We as a planet are still to find a political/economical model that is stable in the long term. Usually Fareed is very good in pointing this but somehow on this analysis this major point was completely ignored. A weird american ufanism was the culprit."

Nu toată lumea e proastă. Din fericire.


sâmbătă, 18 iunie 2011

Blogger-ul de serviciu. Azi: David Rothkopf



"...one of the main messages of modern international affairs comes through loud and clear: Nukes pay. From Pyongyang to Tehran, enterprising leaders know that the easiest way to boost your country's profile, gain political leverage, and win cash and prizes is to toss a little enriched uranium in the old Cuisinart, let the satellites take a few snaps, and start rattling your radioactive saber."



(Din articolul If Greece had nukes, they would be bailed out by now, postat de David Rothkopf pe blogul lui de la Foreign Policy).

Corect! Diferenţa dintre Ahmadinejad şi Băsescu rezidă în zero focoase nucleare, dar în ambiţia primului de a le avea cu orice preţ.

Oricât de nefrecventabil ar fi liderul de la Teheran - de la vestimentaţia cu care n-ar putea fi primit la Plaza Athénée din Paris, până la dosarul său în materie de drepturile omului, generator de spume la gură - Washington-ul ÎL BAGĂ ÎN SEAMĂ, ÎL RESPECTĂ ŞI CHELTUIEŞTE ENORME CAPITOLE BUGETARE PENTRU A-L CONTRACARA - ATENŢIE - NU PENTRU A-L UCIDE... Dacă defunctul lider terorist aruncat în mare era doar echivalentul unui bătăuş de Bronx, Ahmadinejad e un Al Capone la puterea Uraniu 235.

Asta contează. În absenţa unei ambiţii mărturisite şi credibile de a deveni o putere nucleară, nici nu poţi exista pe harta politică a lumii.

Poza a fost preluată de la http://www.mediaite.com/online/david-rothkopf-goes-too-far-with-send-tea-party-to-afghanistan-joke/

joi, 16 iunie 2011

Constituţia SUA şi fotbalul american

Continuă să mai existe "deştepţi" care fac, evlavios, trimitere la Constituţia SUA, atunci când vor să se dea mari în faţa prostimii.


"Deştepţii" nu pricep că, pe fond, între Constituţia lui Ceauşescu din 1965 şi cea americană, nu existau - forţând puţin nota - decât diferenţe de structură şi stil. Ceea ce a făcut însă ca Legea fundamentală americană să fie bună de dat exemplu a fost asumarea practică, de către fiecare Putere în stat (prin persoanele din care a fost alcătuită de-a lungul a peste 200 de ani), a atribuţiilor constituţionale proprii, în aşa fel încât între aceste Puteri să existe, în permanenţă, neîncredere, echilibru şi control reciproc. În afara acestei asumări, orice Constituţie de pe planeta asta rămâne o simplă broşură, iar ţara respectivă o republică cvasi-bananieră.



Din ce în ce mai mult, în ultimii 50 de ani, dar, mai cu seamă de la fatidica dată de 11 septembrie 2001 încoace, Constituţia Statelor Unite a dobândit forma ovală a balonului de fotbal american, cu care cele două mari tabere ideologice de acolo joacă o nesfârşită partidă pe viaţă, moarte şi pe supremaţie naţională şi globală. Cine nu crede, să citească lucrarea lui John Dean "Broken Government: How Republican Rule Destroyed the Legislative, Executive, and Judicial Branches", procurabilă de la http://www.amazon.com/Broken-Government-Republican-Destroyed-Legislative/dp/B001VEHZTS/ref=sr_1_5?ie=UTF8&qid=1308234519&sr=8-5


Cine n-are timp, şi vrea ceva mai schematizat, îl trimit la acţiunea în justiţie introdusă de un grup de congressmeni împotriva lui Obama, cu privire la neconstituţionalitatea operaţiunilor militare desfăşurate de SUA împotriva Libiei. Pe cine-l aud că "Gaddafi e un tiran" şi că "intervenţia americană e morală", îl bag nemijlocit în mă-sa, fiindcă înseamnă că n-a priceput nimic.


Articolul I Secţiunea a 8-a din Constituţia americană şi War Powers Act din 1973 stabilesc în competenţa Congresului atribuţia de a declara război, precum şi posibilitatea excepţională ca Preşedintele să iniţieze operaţiuni militare fără autorizarea Legislativului, dar nu mai mult de 60 plus încă cel mult 30 de zile. După care trebuie să vină în Congres şi să solicite aprobarea de continuare sau o declaraţie formală de război.


Depăşind performanţele în materie de neconstituţioalitate ale lui Bush jr. şi ale neoconservatorilor, Obama loveşte militar Libia şi, cu piciorul, mingea de fotbal numită Constituţia SUA. Iată câteva consideraţii din acţiunea congressmenilor americani (Democraţi şi Republicani, în egală măsură), de la http://kucinich.house.gov/UploadedFiles/Libya_Complaint_Master.pdf:


"31. On March 19, 2011, at approximately 3:00 p.m. EDT, President Obama ordered U.S. forces to attack the armed government forces of Libya.
32. Before attacking the government of Libya, President Obama did not seek or receive a declaration of war from Congress.
33. Before attacking the government of Libya, President Obama did not seek or receive approval of Congress in any form.
34. Subsequent to the start of military operations in Libya, the Obama Administration stated that, as a policy, the President did not consider himself bound to consult with Congress or receive its approval for military operations like those ordered in Libya.
35. U.S operations in Libya now include all of the classic elements of a war, including but not limited to close combat support, bombing of Libya’s capital and key Libyan military assets, and commitment of U.S. personnel to ground operations to assist the rebel forces in the Libyan civil war.

44. Libya did not attack the United States or any NATO member.
45. Libya has not been cited as a threat to the United States or any NATO member.

48. The Administration never received the approval of Congress for committing U.S. military forces to the NATO operation in Libya.
54. According to public reports, U.S. personnel with Army Special Forces units and the Central Intelligence Agency (CIA) are on the ground in Libya to assist the rebel forces. Interview by Bill O’Reilly with Ret. Col. David Hunt, U.S. Army, and Lt. Col. Tony Shaffer, Former U.S. Army Intelligence Officer, on The O’Reilly Factor (Mar. 24, 2011).

57. President Obama has confirmed that the Libyan War is not a response to a direct threat to the United States or even an effort to combat terrorism.
58. Indeed, on March 28, 2011, President Obama described the Libyan civil war as one of the “times . . . when our safety is not directly threatened, but our interests and our values are.” President Barack Obama, Address to the Nation on Libya (Mar. 28, 2011).
74. A U.N. resolution does not abrogate or change the obligation of President Obama to obtain a declaration of war under Article I, Section 8, Clause 11 of the Constitution.
75. The Obama Administration has denied that the Libyan operations are a war and, on March 24, 2011, White House Spokesman Jay Carney stated that the Administration had defined these combat operations as “a time-limited, scope-limited military action.”
76. “Time-limited, scope-limited” military actions are not referenced in the U.S. Constitution or the constitutional convention debates.

108. In a March 21, 2011 report to Congress, President Obama claimed authority for U.S. military action in Libya pursuant to his “constitutional authority to conduct U.S. foreign relations and as Commander in Chief and Chief Executive.” Letter from President Barack Obama to Speaker of House of Representatives and President Pro Tempore of Senate (Mar. 21, 2011), available at http://www.whitehouse.gov/the-pressoffice/2011/03/21/letter-president-regarding-commencement-operations-libya.
109. This policy is also evident in the April 1, 2011 opinion of the Justice Department’s Office of Legal Counsel (OLC), entitled “Authority to Use Military Force in Libya.”
110. The OLC opinion clearly states that no congressional approval is required under the President’s “broad constitutional power” to commit to combat operations in countries like Libya.
111. The OLC opinion further states that a U.N. Security Council resolution expands the power of the President because the President has a distinct obligation to enforce such U.N. resolutions.

137. Instead of complying with the War Powers Resolution, the White House supports a bill introduced in the Senate that is not an authorization but simply a statement of support and request for some level of conferral by the White House. See S. Res. 194, 112th Cong. (2011), available at http://mccain.senate.gov (select “Press Releases,” then “5/23/2011”).
138. In public comments, White House Press Secretary Jay Carney has stated that it is sufficient for the President to have “consult[ed]” with a few members and that, while not asking for authorization, the President would “welcome an expression of support from Congress” in the form of the aforementioned resolution introduced in the Senate. Jay Carney, White House Press Secretary, Press Briefing (May 20, 2011).
139. On May 20, 2011, President Obama sent a letter to congressional leadership informing it that his Administration concluded that the War Powers Resolution does not apply to the U.S. involvement in Libya because of the limited nature of that involvement. See Jake Tapper, White House on War Powers Deadline: Limited Role Means No Need to Get Congressional Authorization, ABCNEWS.com (May 20, 2011, 7:14 PM), http://blogs.abcnews.com/politicalpunch/2011/05/white-house-on-war-powers-deadlinelimited-
us-role-in-libya-means-no-need-to-get-congressional-autho.html.140. Specifically, President Obama stated that the War Powers Resolution does not apply because:
U.S. participation has consisted of: (1) non-kinetic support to the
NATO-led operation, including intelligence, logistical support, and
search and rescue assistance; (2) aircraft that have assisted in the
suppression and destruction of air defenses in support of the no-fly
zone; and (3) since April 23, precision strikes by unmanned aerial
vehicles against a limited set of clearly defined targets in support
of the NATO-led coalition's efforts.
Id. (quoting the President’s May 20, 2011 letter)."



Cam aşa arată o minge de fotbal american...


Bibliografie obligatorie:






marți, 31 mai 2011

Satanism juridic




Tema e controversată - juridic, politic, etic, militar şi informativ -, dar are şi o componentă umană, pur şi simplu. La care toţi ar trebui să medităm, "ca să nu fim sau să ajungem ca ei." Când spun "ei", mă gândesc, de pildă, la cei ce au folosit avioane de pasageri în chip de arme devastatoare, sau la orice alt grup care nu acceptă decât propriile lui reguli în tratarea altora, nu şi pe cele ale unei lumi civilizate.


Tema căreia îi asociez formula de "satanism juridic" priveşte "interogarea dezvoltată" a suspecţilor de terorism. În loc de "tortură", am folosit intenţionat eufemismul ce a făcut carieră în Memo-urile consultanţilor din Departamentul american al Justiţiei.


Cineva (nu un jurist, dar nu asta are importanţă) a mers mai departe în privinţa justificării torturilor, comiţând o postare cu titlul Waterboarding is Not Unconstitutional, pe blogul conservator umplut cu steroizi, American Thinker.


Individul susţine că "The Constitution does not forbid the infliction of physical pain on another person to force his compliance with certain courses of action. The Bill of Rights says specifically that no person "shall be compelled in any criminal case to be a witness against himself" and it also bans cruel and unusual punishments. It is therefore unconstitutional to use torture to (1) force somebody to confess to a crime, or (2) as a punishment."


Să-i fie de bine, lui, familiei din care face parte şi Constituţiei la care - pentru bune motive - o tot mai mică parte a planetei priveşte cu poftă!


Spre deosebire de o lege fundamentală proiectată undeva la finele sec.18, constituţiile adoptate după 1948 sunt mai bine articulate în privinţa subiectelor de genul celui legat de tortură. Astfel, dacă, potrivit opiniei de mai sus, Constituţia Statelor Unite îngăduie recursul la tortură în scopul smulgerii unor informaţii de la potenţiali terorişti, în art.22 alin.2 din Constituţia României scrie - sec şi fără latitudini de interpretare - că nimeni nu poate fi supus torturii. Pentru indiferent ce motiv.



Ceea ce înseamnă că, atât România, cât şi multe alte ţări de pe glob, au înţeles să depăşească America la capitolul respect faţă de fiinţa umană - indiferent cât de infectă ar fi aceasta (fiinţa, nu America) -, preluând, pur şi simplu, un text din documentele internaţionale în materia drepturilor omului (cu efect de prevalenţă faţă de prevederile propriilor lor constituţii).


Deşi SUA au semnat şi ele aceleaşi acte internaţionale, Constituţia americană beneficiază de o protecţie ermetică în faţă dispoziţiilor de drept internaţional, pe care nu le poate internaliza. De ce? Răspunsul îl primim de la acelaşi autor într-o altă postare primitivă, de pe acelaşi blog, intitulată Dear 'World Community': You Are Not Our Equals.


Aşa e. Are dreptate. O mare parte a restului lumii, cu multele ei mizerii, imperfecţiuni şi erori politice grave, chiar nu-şi propune să egaleze America în anumite puncte (excepţie făcând China, pentru care "a egala SUA" reprezintă o ţintă modestă, în condiţiile în care o va putea oricum detrona, în curând, din poziţia de primă putere economică a lumii).


Devorez, cu toată pasiunea mea pentru drept, deciziile istorice ale Curţii Supreme americane, opiniile separate ale unor judecători fără egal - de la Brandeis, la Brennan, şi de la Douglas, la Warren - (care au scris, astfel, istorie), biografiile şi cărţile lor monumentale, în care bunul simţ juridic nu e aproape niciodată anulat de concepţiile ideologice pe care au înţeles să le adopte în viaţă şi profesie. Şi chiar atunci când o dogmă ajunge să prevaleze, ea nu e niciodată vreo mostră de satanism juridic.


Dar nimeni întreg la minte (nici chiar în SUA) nu poate constituţionaliza tortura decât cu consecinţa recunoaşterii explicite că a aderat la valorile celor pe care vrea să-i vadă torturaţi. În definitiv, un document juridic poate suporta orice, inclusiv transformarea inumanului în normă înzestrată cu forţă legală. Numai că, atunci când se ajunge la forme de satanism juridic, acesta trebuie recunoscut deschis, fără justificări ipocrite şi pretenţia că eşti superior altora. Fiindcă n-ai cum să fii.


Brennan, Brandeis, Douglas, Warren s-ar răsuci în mormânt, văzând tortura protejată constituţional. Sau numai şi teoretizată constituţional.




http://www.americanthinker.com/william_a_levinson/ Dacă ăla le-a scris fără să i se aplece, înseamnă că le poate citi oricine.


luni, 30 mai 2011

Scurtă istorie a economiei americane. Asaltul neo-faraonilor



Înainte de 1989, ne plăceau filmele americane, cu familii in care adulţii aveau fiecare maşina lui, copiii învăţau la şcoli bune (atunci când nu erau personaje negative, care se drogau şi omorau), iar fiecare familie locuia intr-o casă spaţioasă, cu un gazon în faţă, pe verdele căruia vânzătorii de ziare aruncau, dimineţile, teancul de lecturi destinate copiosului mic dejun.

După 1989, imaginea de mai sus a fost cel mai bine sintetizată în enervant de lungul şi pedo-eroticul serial "Beverly Hills 90210".

În limbajul comun, se cheamă "clasă de mijloc", adică rezultatul social al conceptului ideologic "Welfare State", foarte combătut de băieţii cu carte de la Ştefan Gheorghiu, pentru motive lesne de înţeles. Pentru cine tot nu pricepe, clasa de mijloc occidentală reprezenta atunci, în plin Război Rece, alternativa seducătoare la confuzul (ca să nu zic mai mult) "socialism real" din Est, spaima celor ce se pretindeau a-l fi înţeles pe Marx şi, mai ales, pe Lenin, fără să fi auzit măcar de Eduard Bernstein, pe care însă erau obligaţi să-l urască, laolaltă cu toţi ceilalţi deviatori social-democraţi. Fiindcă, extinzându-se şi împingând tot mai mult spre extreme grupurile celor foarte săraci şi foarte bogaţi, această clasă situată între polarităţi dădea naştere unei societăţi a veritabilei abundenţe, cu acces facilitat celei mai mari părţi a populaţiei la joburi, consum, proprietate, învăţământ, securitate socială şi afirmare individuală.

Altfel decât un produs al "pieţei", clasa mediană a reprezentat opera guvernelor, într-o tradiţie care a început cu Bismarck, a continuat spectaculos cu Roosevelt şi a ajuns cel mai aproape de idealul lui Marx în Suedia, sub, probabil, cea mai lungă guvernare social-democrată din istorie.

Apoi, treptat, inclusiv în zilele noastre, de toate astea s-a ales şi se alege prafu' în continuare.

Robert Reich, fostul ministru al muncii din Administraţia Clinton, creionează parcursul unei societăţi şi al unei economii pe care, dacă era normal la cap, orice partid comunist din Est, începând cu cel al URSS, ar fi trebuit să-l adopte în locul lagărelor şi al pretenţiei absurde de legatari ai lui Marx.

"During three decades from 1947 to 1977, the nation implemented what might be called a basic bargain with American workers. Employers paid them enough to buy what they produced. Mass production and mass consumption proved perfect complements. Almost everyone who wanted a job could find one with good wages, or at least wages that were trending upward.During these three decades everyone’s wages grew — not just those at or near the top.Government enforced the basic bargain in several ways. It used Keynesian policy to achieve nearly full employment. It gave ordinary workers more bargaining power. It provided social insurance. And it expanded public investment. Consequently, the portion of total income that went to the middle class grew while the portion going to the top declined. But this was no zero-sum game. As the economy grew almost everyone came out ahead, including those at the top.

The pay of workers in the bottom fifth grew 116 percent over these years — faster than the pay of those in the top fifth (which rose 99 percent), and in the top 5 percent (86 percent). Productivity also grew quickly. Labor productivity — average output per hour worked — doubled. So did median incomes. Expressed in 2007 dollars, the typical family’s income rose from about $25,000 to $55,000. The basic bargain was cinched.The middle class had the means to buy, and their buying created new jobs.


The Great Prosperity also marked the culmination of a reorganization of work that had begun during the Depression. Employers were required by law to provide extra pay — time-and-a-half — for work stretching beyond 40 hours a week. This created an incentive for employers to hire additional workers when demand picked up. Employers also were required to pay a minimum wage, which improved the pay of workers near the bottom as demand picked up.When workers were laid off, usually during an economic downturn, government provided them with unemployment benefits, usually lasting until the economy recovered and they were rehired. Not only did this tide families over but it kept them buying goods and services — an “automatic stabilizer” for the economy in downturns.

Perhaps most significantly, government increased the bargaining leverage of ordinary workers. They were guaranteed the right to join labor unions, with which employers had to bargain in good faith. By the mid-1950s more than a third of all America workers in the private sector were unionized. And the unions demanded and received a fair slice of the American pie. Non-unionized companies, fearing their workers would otherwise want a union, offered similar deals.


Americans also enjoyed economic security against the risks of economic life — not only unemployment benefits but also, through Social Security, insurance against disability, loss of a major breadwinner, workplace injury and inability to save enough for retirement. In 1965 came health insurance for the elderly and the poor (Medicare and Medicaid). Economic security proved the handmaiden of prosperity. In requiring Americans to share the costs of adversity it enabled them to share the benefits of peace of mind. And by offering peace of mind, it freed them to consume the fruits of their labors.

The government sponsored the dreams of American families to own their own home by providing low-cost mortgages and interest deductions on mortgage payments. In many sections of the country, government subsidized electricity and water to make such homes habitable. And it built the roads and freeways that connected the homes with major commercial centers. Government also widened access to higher education. The GI Bill paid college costs for those who returned from war. The expansion of public universities made higher education affordable to the American middle class.

Government paid for all of this with tax revenues from an expanding middle class with rising incomes."

Frumos. Dar a trecut. Probabil, pentru totdeauna...


Fiindcă, de acum înainte, beneficii similare celor de mai sus trebuie să profite exclusiv unei mici, meschine şi periculoase plăpumi sociale, alcătuită nu din capitalişti (sa fim serioşi!), ci din neo-faraoni egipteni, care investesc puţin, produc scheme financiare în loc de mărfuri, nu riscă deloc şi acumulează enorm, într-un joc nu doar cu evidentă sumă zero, dar cu o de neoprit tendinţă de alunecare spre minus a celor pe costurile cărora neo-faraonii câştigă şi acumulează. Într-un fel, e ca în curtea şcolii: nu vrei ca toţi copiii să fie îmbrăcaţi la fel de bine ca tine, fiindcă atunci nu te mai distingi de ei şi nu-i mai poţi dispreţui în voie.


Încă ceva: spre deosebire de capitaliştii sec.18-20, neo-faraonii nu mai au azi nevoie de ideologi care să le justifice demersurile economice şi să le valideze pretenţiile de legitimitate, fiindcă, dacă atunci, o asemenea necesitate deriva din teama de a nu te trezi cu bizonii peste tine, în casă, în prezent, Statul a fost privatizat complet de urmaşii moderni ai lui Ramses III, asigurându-le toată protecţia necesară. În caz că ar mai fi trăit în sec.21, Smith, Ricardo şi Hayek ar fi murit de foame...

Articolul integral este la http://robertreich.org/post/5993482080
Despre Welfare State, informaţii multe la http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state
Caricatura am preluat-o de la http://criticalppp.com/archives/17124

joi, 26 mai 2011

O poreclă perfectă: "Premierul Gaga"



Porecla o dă David Rothkopf şi îl vizează pe Netanyahu, cu trimitere la maniera comic-penibilă (dacă nu chiar coreeano-ceauşistă) în care i-a fost aplaudat discursul de sfidare a Biroului Oval, de către chiar aleşii ţării în fruntea căreia se află Sfidatul Obama.


Ca o sală arhiplină la un concert marca "Lady Gaga"... "The U.S. Congress whooped and hollered and leapt to their feet so often for Netanyahu that you expected at any moment they would surge forward and turn the well of the House into a mosh pit. And despite that and the fact that the theme song for the event could easily have been "Bad Romance," these not-so-little monsters were actually not going wild for a pop star but for a politician so out-of-touch with the moment and the views of even the majority in his own country that he might well be known as Prime Minister Gaga. "


David Rothkopf e orice altceva decât un liberal extrem. Specialist de calibru în relaţii internaţionale, fost director executiv la Kissinger Associates şi funcţionar în Administraţia Clinton, iar, actualmente, un apreciat consultant în problematica transformărilor globale, Rothkopf dispune de luciditatea pe care nu o găsim în armata de critici ai politicii Israelului.


Ceea ce-i permite să scrie că "While one hopes the prime minister enjoyed himself, he would be wise not to either read too much into the reaction or look for it to have any lasting consequence. Because yesterday's display of kabuki political theater was not about him ... or even about Israel.


The speech was about Obama. It was arranged by Republicans for purely domestic political reasons and when Republicans cheered it was to say to evangelical Christian and Jewish supporters of Israel, "See, we love you the most." And when Democrats stood up, it was to say, "The president didn't mean any harm with that remark about the 1967 borders." Their applause couldn't possibly have had anything to do with America's long-term interests in a peaceful, sustainable, two-state solution or they would have been sitting on their hands the whole time.


Because Netanyahu continues to mistake intransigence for strength in a situation in which old formulations actually put Israel at much greater risk."


Dincolo de motivaţia despre care Rothkopf crede că a inspirat reacţia de simpatie supra-exagerată a celor din Congresul american, eu cred că a fost foarte prezentă teama congressmenilor şi senatorilor de a nu fi notaţi cu "minus" de reprezentanţii AIPAC aflaţi în tribună, în caz că n-ar fi aplaudat disciplinat ori de câte ori Premierul Gaga rostea extrase din dogmele unei politici ce s-a născut pe 14 mai 1948... Scrie aici de ce http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee#Aims_and_activities

Pentru AIPAC, distincţia operată de Rothkopf, între putere şi intransigenţă, chiar nu are importanţă...







miercuri, 25 mai 2011

Puterea reală şi genuflexiunile



Săptămâna trecută, Obama a spus, în auzul Planetei, ceea ce cam fiecare Preşedinte american, de la Nixon, la Bush jr., a zis-o, într-un cadru privat, primilor miniştri de la Tel Aviv, începând cu Golda Meir, până la Netanyahu: ceva dulce despre nostalgia frontierelor din 1967, legat de începutul şi, mai ales, sfârşitul lui Milhemet Sheshet Ha Yamim, pe româneşte, Războiul de şase zile. Detalii istorice, la http://en.wikipedia.org/wiki/Six-Day_War


Apoi, Obama s-a dus la sediul AIPAC, organizaţia de PR a Israelului, de la Washington, spunându-le, de la obraz, că "we cannot afford to wait another decade, or another two decades, or another three decades, to achieve peace. The world is moving too fast." Mai ales chestia cu lumea care se mişcă cu viteză warp a avut darul să nemulţească ansamblul finanţatorilor conservatori ai congressemenilor şi senatorilor americani.

După care a urmat show-ul lui Netanyahu în Congresul SUA. Harry Reid, presupusul purtător de cuvânt al lui Obama din Senat, îşi lăsase deja şeful în aer, dezavuând public ideea cu graniţele şaizecişaptiste. Cuvântarea premierului alb-albastru a determinat o incredibilă paradă de aplauze cu genuflexiuni din partea reprezentanţilor şi senatorilor aflaţi în sală.

A fost demonstraţia de forţă, publică, grosolană prin textul discursului şi ameninţătoare prin simbolistica genuflexiunilor (pe deplin compatibilă cu insolenta trimitire făcută de Obama la anul 1967), realizată chiar pe terenul propriu al Americii. A fost gestul de manifestare explicită a puterii reale în privinţa politicii externe americane.

Nu e nevoie de niciun fel de teorii ale conspiraţiei, dacă priveşti clipurile din postarea lui Glenn Greenwald: http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2011/05/24/israel?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29 Nu cred că poate exista o mai clară dovadă a captivităţii americane în faţa unui stat pentru a cărui înfiinţare - culmea - sovieticii lui Stalin se bătuseră cel mai mult, la vremea lor.

Indiferent ce a urmărit Obama, şi chiar dacă opoziţia uriaşă la "1967" va determina, până la urmă, replierea Preşedintelui SUA, făcându-l să priceapă că viteza cu care se mişcă lumea e dictată din alte părţi, iar nu de la Washington, există totuşi o consecinţă periculoasă: Obama, vorbind public, a fost auzit de circa 1,2 miliarde de musulmani, de Ahmadinejad, de Hamas, de "tinerii revoluţionari" ai "Primăverii Arabe", de Putin şi de băiatu' ăla care conduce Turcia...

Pentru o informare corectă, Netanyahu a mai spus şi ceea ce scrie aici http://www.realitatea.net/netanyahu-dispus-la-compromisuri-dureroase-pentru-o-pace-durabila-cu-palestinienii_838452.html, dar aş vrea să văd ceva mai concret...

Fiindcă şi Netanyahu ştie că subiectul "1967" a fost auzit la Teheran şi în Gaza...


Poza a fost luată cu împrumut de la http://www.alatestdailynews.com/obama-israeli-netanyahu-rejects-obama-%E2%80%991967-borders%E2%80%99-view.html

sâmbătă, 14 mai 2011

America şi speranţa a doi dintre militarii ei



Wayne Porter şi Mark Mykleby, primul, căpitan, celălalt, colonel, în arme diferite ale forţelor armate americane, au scris un eseu destinat să reflecte crezul lor în nişte State Unite orientate spre propriile lor fracturi - sociale, economice şi morale -, iar nu spre dominaţia lumii.



Reuniţi sub pseudonimul "Mr.Y" (mai degrabă ca un duo de muzică pop, decât ca o replică la conspirativul "X" adoptat de George Kennan, într-un articol programatic al Războiului Rece, apărut în urmă cu peste şase decenii), Porter şi Mykleby aerisesc atmosfera pestilenţială din dezbaterea publică de peste Ocean, propunând A NATIONAL STRATEGIC NARRATIVE, pe care Woodrow Wilson Center s-a grăbit să le-o aprecieze, oferindu-le găzduire la http://www.wilsoncenter.org/events/docs/A%20National%20Strategic%20Narrative.pdf


Atenţie! Cei doi ofiţeri nu propun o strategie "militară" sau de "securitate naţională", ci un proiect naţional integrator, ce are ca scop "to frame our National policy decisions regarding investment, security, economic development, the environment, and engagement well into this century."


Atenţie! Băieţii nu sunt unii adunaţi de pe stradă, ci asistenţii lui Mike Mullen, amiralul care deţine cea mai înaltă funcţie militară din SUA: preşedintele comitetului şefilor de state majore reunite.


E o strategie întemeiată pe ... speranţă (incredibil căt de puţină atenţie capătă altminteri un astfel de sentiment de forţă în programele politice ale lumii contemporane, dincolo de evocarea sa demagogică). Autorii eseului vorbesc despre un moment crucial (care, poate, nu întâmplător, urmează lichidării liderului Al-Qaeda).


Într-o lume post-Osama bin Laden, ce - în mod pozitiv - poate dobândi semnificaţia inversă a dezastrului de la 11 septembrie 2001, "It is time for America to re-focus our national interests and principles through a long lens on the global environment of tomorrow. It is time to move beyond a strategy of containment to a strategy of sustainment (sustainability); from an emphasis on power and control to an emphasis on strength and influence; from a defensive posture of exclusion, to a proactive posture of engagement."


Cât bun-simţ pleacă din afirmaţia "We must recognize that security means more than defense, and sustaining security requires adaptation and evolution, the leverage of converging interests and interdependencies. To grow we must accept that competitors are not necessarily adversaries, and that a winner does not demand a loser. We must regain our credibility as a leader among peers, a beacon of hope, rather than an island fortress."


Te întrebi, cum să faci elita de la Washington să accepte preeminenţa unor valori precum "tolerance for all cultures, races, and religions; global opportunity for self-fulfillment; human dignity and freedom from exploitation; justice with compassion and equality under internationally recognized rule of law; sovereignty without tyranny, with assured freedom of expression; and an environment for entrepreneurial freedom and global prosperity, with access to markets, plentiful water and arable soil, clean and abundant energy, and adequate health services."


Strategia pe care o propun solicită enorm paradigma americană postbelică, cu noxele ei dogmatice, şovine, de intoleranţă şi aroganţă: "An important step toward re-establishing credible influence and applying it effectively is to close the “say-do” gap. This begins by avoiding the very western tendency to label or “bin” individuals, groups, organizations, and ideas. In complex systems, adaptation and variation demonstrate that “binning” is not only difficult, it often leads to unintended consequences. For example, labeling, or binning, Islamist radicals as “terrorists,” or worse, as “jihadis,” has resulted in two very different, and unfortunate unintended misperceptions: that all Muslims are thought of as “terrorists;” and, that those who pervert Islam into a hateful, anti-modernist ideology to justify unspeakable acts of violence are truly motivated by a religious struggle (the definition of “jihad,” and the obligation of all Muslims), rather than being seen as apostates waging war against society and innocents. This has resulted in the alienation of vast elements of the global Muslim community and has only frustrated efforts to accurately depict and marginalize extremism. Binning and labeling are legacies of a strategy intent on viewing the world as a closed system."



Vizionar şi profund sună imperativul de a renunţa la dogma competiţiei globale, "pe viaţă şi pe moarte": "Our former notion of competition as a zero sum game that
allowed for one winner and many losers, seems as inadequate today as Newton’s Laws of Motion (written about the same time as the Westphalia Peace) did to Albert Einstein and quantum physicists in the early Twentieth Century. It is time to move beyond a narrow Westphalian vision of the world, and to recognize the opportunities in globalization."


Inutil să precizez că, în perioada următoare, cei doi militari vor suporta atacuri infernale, de la liderii de opinie americani de Dreapta, cât de cât stilaţi, până la bigoţi de doi lei.


În 1947, Kennan era un funcţionar diplomatic cvasi-necunoscut. Conceptul pe care l-a dezvoltat ("îndiguirea", la acea dată, a Uniunii Sovietice, iar, după 1990, a oricărei ţări care îndrăznea să facă pe nebuna) a scris o istorie plină de sânge mereu proaspăt, cu extrem de puţine momente de glorie autentică.


Sunt foarte curios să văd câţi vor mai vorbi de Porter şi Mykleby peste 10 ani...




O fişă ultra-captivantă despre George Kennan găsiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/George_F._Kennan


joi, 5 mai 2011

Ce spunea Roosevelt în 1933



Poliomielita l-a expediat într-un scaun cu rotile. A devenit Preşedinte la Casa Albă într-un moment în care, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, se murea de foame.


A creat clasa de mijloc americană în primele 100 de zile ale primului său mandat, pe un program sintetizat în doar două cuvinte: New Deal.


I s-au opus conservatorii de la Curtea Supremă, şi chiar oameni din propriul partid. A rezistat aproape (4) patru mandate de Preşedinte.


Americanii din clasa de mijloc, întinşi pe două generaţii şi ceva, îi datorează prosperitatea de care s-a ales treptat prafu', începând cu Ronald Reagan şi culminând cu un alt handicapat...


Astăzi, Obama se chinuie, penibil, să-l imite pe cel mai patriarh dintre Preşedinţii americani, ... Franklin Delano Roosevelt.


În 1933, în primul său discurs inaugural, Roosevelt striga:


"...rulers of the exchange of mankind's goods have failed through their own stubbornness and their own incompetence, have admitted their failure, and have abdicated. Practices of the unscrupulous money changers stand indicted in the court of public opinion, rejected by the hearts and minds of men.


The money changers have fled from their high seats in the temple of our civilization. We may now restore that temple to the ancient truths. The measure of the restoration lies in the extent to which we apply social values more noble than mere monetary profit. [O FRAZĂ CÂT O BIJUTERIE]


Recognition of the falsity of material wealth as the standard of success goes hand in hand with the abandonment of the false belief that public office and high political position are to be valued only by the standards of pride of place and personal profit; and there must be an end to a conduct in banking and in business which too often has given to a sacred trust the likeness of callous and selfish wrongdoing.


Restoration calls, however, not for changes in ethics alone. This Nation asks for action, and action now."


După care chiar a dat cu ei de pământ. În 2011, Obama şi mulţi alţii au sfârşit prin a deveni captivii celor pe care Roosevelt îi numea "money changers."



Discursul inaugural de 1,180 de cuvinte, se găseşte la http://avalon.law.yale.edu/20th_century/froos1.asp

duminică, 24 aprilie 2011

Vai de capul lor...



Am parcurs deja peste 200 de pagini din cartea lui Bob Woodward, "Obama's Wars", în care sunt redate frânturi din consiliile de război consacrate Afganistanului, Pakistanului şi Irakului, în anii 2008-2010.


Pentru merite aparte în dezvăluirea Afacerii Watergate, Woodward a ajuns unul din cei 5-6 jurnalişti americani de încredere, cărora li se îngăduie accesul în culisele culiselor Puterii de la Washington. Mostra lui de istorie foarte recentă reproduce (atât cât secretul de stat o permite) discuţii, reflecţii, contre şi alte evenimente petrecute la Casa Albă, după venirea lui Obama.


Din toate astea rezultă însă numai: indecizie, ezitare, informare insuficientă, catastrofizare, amânare, neîncredere, letargie, uimire, incompetenţă.


După nouă ani de război, americanii "came to the conclusion that the army understood relatively very little about the Afghan population. They couldn’t understand how the intimidation campaigns launched by the Taliban were affecting the population. The intelligence information gathering was a disaster. The group discovered that 70 percent of the intelligence requirements were enemy-centric. Some group members thought that within one or two years the war would be completely Americanized. The Americans preferred that the NATO allies supplied money and advisors for the Afghan security forces, instead of wandering throughout the country asking for air support to attack suspicious-looking Afghans.

The group had only bad news for McChrystal. They could carry out the best counterinsurgency campaign in the history of the world, and even so it would fail because of the weakness and corruption existing in the Afghan government."


N-ar fi nimic nou. Cu excepţia administraţiei Truman, care a avut determinarea rece de a asigura extincţia nucleară a două oraşe inamice şi să planifice impecabil declanşarea Războiului Rece din punct de vedere doctrinar, militar şi informativ, toţi ceilalţi preşedinţi ai Statelor Unite au adăugat bolovani de neînlăturat la propriile lor picioare: Eisenhower a pierdut inţiativa globală în faţa URSS, Kennedy a fost indecis în Vietnam, L.B. Johnson - tot în Vietnam - a plecat pe drumul care ducea necesarmente către înfrângere, Nixon a acceptat-o (dar, prin normalizarea relaţiilor cu China şi destinderea faţă de sovietici, a fost singurul preşedinte care a realizat cap-coadă ce şi-a propus), Ford a introdus America în stare de somnolenţă, Carter a pierdut Iranul, Reagan a trimis nişte puşcaşi marini la moarte în Liban, după care s-a retras, fricos, declanşând însă virusul anti-americanismului în organismul unui Islam umilit şi vulnerabil, care a culminat cu 11 septembrie 2001, Bush-tatăl n-a ştiut cum să administreze victoria finală în Războiul Rece, Clinton s-a făcut de râs în Iugoslavia şi Somalia, Bush-copilul... fără comentarii, iar despre incapacitatea lui Obama ne povesteşte acum Bob Woodward...


Şi, totuşi, ăştia încă mai au voinţa să conducă o planetă...


Cartea lui Woodward poate fi procurată de la http://www.amazon.com/Obamas-Wars-Bob-Woodward/dp/1439172498


duminică, 17 aprilie 2011

Limitele absolute ale superputerii relative


"SUA - singura superputere de pe glob." Un clişeu devenit obositor, care e departe de a reda realitatea.


Superputerea americană e asemeni unui profesor de gimnaziu, care, atunci când se întoarce cu faţa la tablă, se trezeşte bombardat cu "invizoacele" expediate de 3-4 dintre elevii cei mai obraznici, în vreme ce alţii vorbesc între ei, râgâie, râd, îşi trag palme etc. Când profesorul se reîntoarce spre elevi, bombardamentul cu invizoace încetează, dar în clasă continuă să fie zgomot, hârtii aruncate, indisciplină. Profesorul îi poate cârpi pe obraznici, poate urla la ei, le poate confisca praştiile, scădea nota la purtare şi propune exmatricularea. Dar va continua să aibă parte de aceeaşi lipsă de respect. Fiindcă n-are resurse suficiente şi idei noi, pentru a disciplina o clasă de copii nebuni.


La fel, America nu dispune, în realitate, de instrumentarul necesar spre a se face permanent respectată şi efectiv temută, nu doar în România, Macedonia sau Lituania, ci, mai ales, în Afganistan, Iran, mai nou şi în Pakistan - echivalentul elevului nemernic şi perfid, cu atitudine ambivalentă, care te scuipă pe haină, dacă faci greşeala să-i întorci spatele.


Până la urmă, amplitudinea resurselor îţi determină durata de viaţă ca putere sau superputere. Germania lui Hitler s-a trezit cu rezerve finite în materie de petrol, cărbune şi oameni buni de trimis pe front. După 6 ani, a pierdut războiul pe care-l declanşase cu credinţa neghioabă că viteza invaziilor poate bate deficitul de resurse.


Şi acum, iată ce scrie Niall Ferguson, în cea mai recentă lucrare a sa (Civilization. The West and the Rest, p.xvi) despre superputerea globală de azi: "As I reflected on the rise, reign and probable fall of America's empire, it became clear to me that there were three fatal deficits at the heart of American power: a manpower deficit (not enough boots on the ground in Afghanistan and Iraq), an attention deficit (not enough public enthusiasm for long-term occupation of conquered countries) and above all a financial deficit (not enough savings relative to investment and not enough taxation relative to public expenditure)." La toate acestea, aş mai adăuga: incompetenţa, ezitările, indecizia, lipsa de imaginaţie - toate fără vreo limită.


Oricât de multe le putem reproşa americanilor pentru haosul global la care au contribuit şi pe care nu-l pot ţine sub control, nu trebuie să ne bucure faptul că resursele lor sunt pe terminate. Fiindcă nu ştim cum se va comporta, faţă de restul lumii, următoarea superputere - China.


Azi, pe CNN, Donald Trump (un fel de Gigi Becali american, din mai toate punctele de vedere, mai puţin Steaua) a indicat interesul pe care-l are pentru a candida la prezidenţialele din 2012, spunând că s-a săturat să vadă cum America a ajuns bătăia de joc a tuturor. Bine, Donalde, lasă că vii tu la putere şi rezolvi problema...


sâmbătă, 16 aprilie 2011

Propagandiştii mor greu


Azi, la Librăria Engleză, pe un raft, văd o carte scrisă de Guy Sorman.


Pentru cine e mai puţin familiarizat cu gruparea propagandiştilor din Războiul Rece, Sorman făcea parte, alături de Raymond Aron, Bernard-Henri Levy, Jean-Francois Revel ş.a. din ceea ce mie îmi place să numesc "Ştefan Gheorghiu pe invers", adică o gaşcă de scribi la fel de toxici ca şi cei ce înjurau, aici, în Est, la modul cel mai primitiv, capitalismul care - nu-i aşa? - alerga deja spre groapa de gunoi a Istoriei.


Asemănările de stil dintre cele două găşti răzbat şi din cartea de pe raft semnată de Sorman, al cărei titlu putea fi scris la fel de bine, de către un gânditor de la Ştefan Gheorghiu din Bucureşti, dar "pe invers", după cum ziceam. Empire of Lies: The Truth about China in the Twenty-First Century se cheamă lucrarea lui Sorman, neapărat despre un "adevăr absolut", mai al dracu' şi mai penetrant decât cele ale altora. La Bucureşti, prin 1987, titlul ar fi sunat "Imperiul minciunii. Adevărul despre America." Şi tot despre adevăruri inatacabile. Dogmatismul a fost şi e la el acasă, atât în Est, cât şi în Occident...


China merită într-adevăr o privire mai mult decât critică, pentru cel puţin următoarele motive:


1) Nu poate ieşi din paradigma politică schizoidă "un stat, două sisteme", şi, ca atare, nu e capabilă să ofere un proiect social şi ideologic inteligibil, reprezentativ şi interesant pentru sec.21;


2) Nu reprezintă altceva decît o societate industrială şi de consum, alimentată cu steroizii pe care America (din fericire pentru ea!) nu i-a înghiţit niciodată, un capitalism "pe bune", dar dopat cu tot ce poate fi mai rău, de la inegalităţi sociale ce cresc, până la poluarea care miroase tot mai urât;


3) Nu poate părăsi fantasmele Războiului Rece, şi, în consecinţă, simte nevoia să-şi încarcereze cetăţenii care gândesc critic. Pentru ţara care manifestă cea mai mare deschidere către exterior din toată istoria civilizaţiei umane, care transferă capitaluri imense pe tot restul planetei şi care acceptă capitaluri străine, fără limite, în interiorul propriilor graniţe (ia imaginaţi-vă cum ar fi arătat anul 1989, dacă sovieticii ar fi început să facă aşa ceva în 1978!), o insensibilitate la gândirea diferită a altora e de neînţeles şi de blamat.


Rămas fără obiectul muncii (anti-comunismul), Guy Sorman şi alţii ca el sunt, în realitate, ofticaţi pe ceea ce reprezintă cea mai mare dinamică de dezvoltare, inovaţie şi anduranţă în ceea ce înseamnă dezvoltarea şi inovaţia, cunoscute vreodată de la Adam şi Eva încoace. Care, apropo, nu erau chinezi. China dă clasă tuturor prin viteza creării noului, energia ideilor şi permanenţa proiectului lansat de Deng Xiaoping. Şi, de aceea, civilizaţiile vechi, cu aere aristocrate - Franţa, Anglia şi America - nu dorm bine noaptea, ştiind că plebea orientală poate fi mai bună decât au fost ele vreodată. Aristocraţii, pe dracu'! Fiindcă dacă-i iei la bani mărunţi pe strămoşii lui Sorman, o să constaţi că erau la fel de fini consumatori de meniuri crude, ca şi migratorii huni, de exemplu. Aşa că, ciocu' mai mic!


În schimb, am luat cu plăcere de la Librăria Engleză ultima apariţie semnată Niall Ferguson. După primele 5 pagini e un deliciu cu de toate: istorie curată, bun simţ analitic şi un stil de redactare care îţi fură somnul la orice oră. Cartea se cheamă Civilization: The West and the Rest. Ăsta da, titlu aristocratic!




Despre Guy Sorman, câte ceva la http://en.wikipedia.org/wiki/Guy_Sorman. Despre Niall Ferguson, puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare