luni, 31 ianuarie 2011

Discursul lui Obama de la Cairo şi urmarea lui. Tot la Cairo


Mai ţine cineva minte discursul lui Obama, livrat la Cairo, pe 4 iunie 2009, cu adresă către lumea islamică? Nu prea cred, fiindcă probleme de altă natură au marcat Administraţia americană în ultimul an şi jumătate.

Un anumit segment al discursului sună aşa:

"I know there has been controversy about the promotion of democracy in recent years, and much of this controversy is connected to the war in Iraq. So let me be clear: no system of government can or should be imposed upon one nation by any other.

That does not lessen my commitment, however, to governments that reflect the will of the people. Each nation gives life to this principle in its own way, grounded in the traditions of its own people. America does not presume to know what is best for everyone, just as we would not presume to pick the outcome of a peaceful election. But I do have an unyielding belief that all people yearn for certain things: the ability to speak your mind and have a say in how you are governed; confidence in the rule of law and the equal administration of justice; government that is transparent and doesn't steal from the people; the freedom to live as you choose. Those are not just American ideas, they are human rights, and that is why we will support them everywhere.

There is no straight line to realize this promise. But this much is clear: governments that protect these rights are ultimately more stable, successful and secure. Suppressing ideas never succeeds in making them go away. America respects the right of all peaceful and law-abiding voices to be heard around the world, even if we disagree with them. And we will welcome all elected, peaceful governments – provided they govern with respect for all their people.


This last point is important because there are some who advocate for democracy only when they are out of power; once in power, they are ruthless in suppressing the rights of others. No matter where it takes hold, government of the people and by the people sets a single standard for all who hold power: you must maintain your power through consent, not coercion; you must respect the rights of minorities, and participate with a spirit of tolerance and compromise; you must place the interests of your people and the legitimate workings of the political process above your party. Without these ingredients, elections alone do not make true democracy."

Pariez că la pasajele pe care le-am subliniat cu roşu, Mubarak, în calitate de gazdă a evenimentului, dormea pe el şi nu le-a înregistrat. Probabil că, ulterior, nici consilierii lui n-au vrut să-i aducă o veste proastă din decriptarea discursului care-i viza dictatura în mod direct.

În timpul acesta, pe margine, Mohamed Mustafa ElBaradei, un fel de Ion Iliescu egiptean, se încălzea de zor. Pregătirea lui pentru un rol anume a început însă mai devreme, mai exact, în 2002, atunci când a avertizat, cu voce tare - în calitate de director general al AIEA că America n-are motive să invadeze Irakul. Tot pe vremea lui Bush, în 2007, a mai tras încă un scuipat către Washington, opunându-se bombardării Iranului: "In an interview with CNN in May 2007, Dr ElBaradei gave one of his sternest warnings against using military action against Iran, a state signatory to the Nuclear Non-Proliferation Treaty. Referring to "the extreme people who have extreme views" he said, "you do not want to give additional argument to some of the 'new crazies' who want to say let us go and bomb Iran." Prin "new crazies", ElBaradei se referea la neo-conservatori.

Cireaşa pe tort a constituit-o acordarea, în 2005, a Premiului Nobel pentru Pace, funcţionarului internaţional ElBaradei, un tip care devenea tot mai simpatic în rândul cetăţenilor planetei ataşaţi de politicile soft power.

Şi, apropo, ElBaradei, în calitatea lui de inspector-şef mondial pe neproliferare nucleară, pare să se înţeleagă omeneşte, şi nu cu ameninţări de dat pumni în cap, cu Ahmadinejad, după cum se poate vedea în clip.


Cred că manevrele din aceste zile de la Cairo sunt, într-adevăr, animate de SUA, cu cel puţin un dublu scop:
a) introducerea în regiune a unui lider capabil să asigure, cu mandat american, un anumit echilibru (dacă nu şi ceva mai mult) cu Iranul şi cu pârghia sa din Liban, Hezbollah-ul. Pentru cine nu ştie, relaţiile diplomatice dintre Egipt şi Iran s-au rupt în 1979, cu ocazia Revoluţiei Islamice de la Teheran;

b) abandonarea vechii paradigme americane "o fi ăla dictator, dar e aliatul meu", astfel încât apelul la democratizare adresat altora să nu mai sune a ipocrizie de doi bani. Iar, în acest sens, nu pot să nu remarc ce tăcere asurzitoare vine, în aceste zile, din Arabia Saudită care, am impresia că ar putea fi următoarea pe lista revoluţiilor dirijate de Washington...


Informaţii despre viitorul lider egiptean sunt la http://en.wikipedia.org/wiki/Mohamed_ElBaradei

luni, 24 ianuarie 2011

Doi anormali


Hu Jintao tocmai l-a vizitat pe Obama, prilej care m-a determinat să scriu despre cei doi anormali ai planetei.
Anormalul nr.1: Statul Chinez

Ţara cu cea mai mare deschidere economică din întreaga istorie a civilizaţiei umane, care-şi orientează interesele comerciale către toate continentele (mai puţin Antarctica, unde e prea frig), un stat care exportă capital şi chiar un soi de farmec (până la momentul la care vreun lider de la Beijing - Hu Jintao sau cine mai ştie ce general antipatic, care stă prost cu nervii - se trezeşte că vrea să propună Restului Lumii o ideologie spre îmbrăţişare forţată).
O naţiune care preia consumatorismul de tip american, pentru toate categoriile posibile de bunuri şi servicii, care organizează Olimpiada superlativelor, dar care rămâne totuşi ţara unde a căuta pe internet cuvintele "Dalai Lama" sau "Tibet" îţi poate crea neplăceri, precum şi locul unde mai există urmaşi de-ai lui Walessa, Havel şi Doina Cornea, adică dizidenţi din pleistocenul Războiului Rece, evocaţi pe acest link http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_dissidentshttp://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_dissidents

În fine, o ţară cu cel mai puternic partid comunist din sistemul nostru solar, dar care-l ia pe Marx, aproape pe faţă, la mişto...

Anormalul nr.2: Statul American

Statele Unite sunt, în prezent, cam pe acolo pe unde era Imperiul Roman atunci când a crăpat Flavius Theodosius (a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Theodosius_I şi, evident, http://en.wikipedia.org/wiki/Decline_of_the_Roman_Empire).

O ţară cu un lider care, tot ca pe timpul celor doi gerontopoliticieni reci (la propriu de-acum), Brejnev şi Reagan, îşi scuipă birjăreşte oaspetele, chiar la dineul oficial, acolo unde digestia s-ar cuveni să fie lină, cu lecţii despre drepturile omului. Zicea Obama înainte de aperitiv: "Societies are more harmonious, nations are more successful, and the world is more just when the rights and responsibilities of all nations and all people are upheld, including the universal rights of every human being", vorbind el despre găleata cu apă în chiar casa antrenorilor de waterboarding şi alte torturi subtile. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2011/01/19/AR2011011904733.html

Ţara care-i îngăduie unui Republican obscur de un eventual sex masculin, dar cu un minunat nume de fată, Dana Rohrabacher, să-l facă "gangster" pe Hu Jintao, uitând că infractorul cu ochii oblici finanţează totuşi unu-pe-patru din bugetul federal american, cumpărând, trimestrial, saci întregi cu obligaţiuni emise de Trezoreria SUA, şi care acum s-a îndurat în silă să cumpere exporturi americăneşti de 45 miliarde de dolari. http://www.mediaite.com/tv/rep-dana-rohrabacher-calls-chinese-president-hu-jintao-a-gangster-on-parker-spitzer/

Ceilalţi anormali de pe Pământ, inclusiv, statul numit "România", nici nu mai contează...

miercuri, 5 ianuarie 2011

Elizabeth Warren, la Casa Albă, în 2012?


Huffington Post, puternicul media outlet electronic care, în 2008, l-a împins pe Obama spre Casa Albă, a inaugurat o pagină specială pentru Elizabeth Warren, jolly joker-ul politic cu intenţii încă nemărturisite la prezidenţialele din 2012. Pagina o găsim la http://www.huffingtonpost.com/news/elizabeth-warren şi are subtitlul "Some News is so Big it needs its own Page."

Ideea cu Warren Preşedintă a Statelor Unite nu e nouă. Matt Taibbi o formulase încă din octombrie 2009: http://trueslant.com/matttaibbi/2009/10/22/elizabeth-warren-for-president/ Aripa stângă a Democraţilor s-a prins după numai un an că Obama e o mână moartă şi că nu va fi capabil să atingă ţintele progresiste pe fondul cărora îşi făcuse campania în 2012, una cu adevărat haotică, în care erau înghesuite, fără nicio ordine de prioritate, teme de pe agendele internă şi externă ale Americii.

Aceeaşi aripă progresistă a Partidului Democrat o scoate acum pe Elizabeth Warren la încălzire (deocamdată, încă neoficial), accentuând astfel problematica economică şi socială rezultată din recesiune, în locul subiectelor ce ţin de America imperială. Faţă de profilul candidatului clasic - un avocat mediocru, dar bun de gură, care creează impresia că le ştie pe toate, de la asigurările de sănătate, până la Irak şi Afganistan - profesoara de la Harvard e promovată exclusiv ca o specialistă în analiza şi tratamentul juridic şi politic al crizei economice, cu un background universitar de înaltă clasă. Asta, în condiţiile în care, la Dreapta, partidul lui Lincoln, Eisenhower şi Nixon a fost constrâns de fracţiunea sa sălbatică (Tea Party) să se orienteze către tipul de candidat guraliv şi grosolan, care îşi asumă deschis incompetenţa şi reduce conflictul politic la golănisme şi clişee anti-Stânga: adică o Sarah Palin situată cu mult sub nivelul de mediocritate intelectuală şi politică care l-a consacrat, în anii '80, pe Ronald Reagan.

Elizabeth Warren are o orientare anti-Wall Street din care nu face un secret (“Today’s business model is about making money through tricks and traps”), dar agresivitatea pe care o manifestă împotriva sistemului financiar-bancar scăpat de sub aproape orice control nu e aceea a unui provincial ignorant şi fals-supărat ca văcaru' pe establishmentul politic american. Specializarea ei în Drept contractual şi Dreptul falimentului (adică în tematica cea mai sensibilă şi actuală a crizei) îi conferă credibilitate, asigurăndu-i, totodată, recunoaşterea ca adversar redutabil pe terenul confruntării de idei cu suporterii politici ai fundamentalismului de piaţă.

În plus, maniera sofisticat-academică în care apără clasa de mijloc americană o ţine departe de tiparele populismului. Într-un articol publicat cu puţin timp în urmă, a scris că "Pundits talk about "populist rage" as a way to trivialize the anger and fear coursing through the middle class. But they have it wrong. Families understand with crystalline clarity that the rules they have played by are not the same rules that govern Wall Street. They understand that no American family is "too big to fail." They recognize that business models have shifted and that big banks are pulling out all the stops to squeeze families and boost revenues. They understand that their economic security is under assault and that leaving consumer debt effectively unregulated does not work." Sună bine pentru o purtătoare de cuvânt neipocrită a celei mai extinse pături de votanţi americani.

La fel de bine, Elizabeth Warren poate fi şi doar o sperietoare pentru gaşca Obama-Clinton, de natură să re-stimuleze apetitul Biroului Oval pentru agenda Stângii. Deşi nu cred. Chiar dacă Warren se află în imediata apropiere a lui Obama, continuând să deţină dubla funcţie de asistent prezidenţial şi consilier al Secretarului Trezoreriei (alături de care o vedem în fotografie) pentru organizarea noii Agenţii de Protecţie a Consumatorilor de Servicii Financiare, cei doi şefi ai ei (puternic influenţaţi de foşti demnitari ai Administraţiei Clinton) rămân mult prea ataşaţi de Wall Street.

În ultimă instanţă, în pofida sferei de bune intenţii din care provine, Elizabeth Warren nu e diferită de Obama sau Sarah Palin, în ceea ce priveşte calitatea ei de "produs politic" al unui grup de interese mai mult sau mai puţin vizibil, produs care este servit şi chiar impus unui segment specific de alegători. Ceea ce arată că sistemul politic american, vechi de 200 de ani, chiar nu poate face obiectul unei reforme apte să asigure preeminenţa voinţei electoratului asupra capriciilor grupurilor de interese.

Închei cu o constatare a lui Matt Taibbi despre Warren: "We need someone who will run on one very basic principle — the refusal to accept corporate money. That someone will have to be willing to be a symbol of voter empowerment. If someone like Elizabeth Warren doesn’t want that responsibility, well, she shouldn’t have gone into office and gone on TV making all that sense and shit. She’s pushed for transparency in the Fed, is openly furious about the misuse of bailout money, and seems to take personally the chicanery that credit card companies and banks use to game the suckers out there. I simply cannot see her suddenly flipping and holding $2000-a-plate fundraisers with Lloyd Blankfein and Jamie Dimon."

Poza am preluat-o de la http://voices.washingtonpost.com/ezra-klein/2010/07/the_case_against_elizabeth_war.html

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

E doar o problemă de leadership

1. Puţini ştiu că la originea a ceea ce reprezintă China astăzi se află o plenară a Comitetului Central al P.C. chinez din decembrie 1978. A fost momentul în care Deng Xiaoping a fixat o nouă şi unică ţintă pentru partid, stat si un popor de peste un miliard de oameni: dezvoltarea economică fără limite. De atunci, ideologia maoistă de inspiraţie leninistă, cu slabe rădăcini marxiste, n-a mai contat decât cel mult în şuturile penibile trase lui Google, Dalai Lama şi unor dizidenţi prăfuiţi din evul atât de depăşit al Războiului Rece, cărora nişte americani la fel de rămaşi în urmă le bagă forţat Nobelul pentru Pace în buzunar, precum au făcut-o cu dubiosul Lech Walesa, pe vremuri.

Niciuna din cele 5-6 garnituri de lideri ai P.C. chinez, care i-au succedat lui Deng, n-a îndrăznit să se abată de la indicaţia preţioasă a celui ce a deţinut bizara funcţie de partid, intitulată "Preşedinte al Comisiei Militare Centrale." http://en.wikipedia.org/wiki/Deng_Xiaoping

Niciun lider chinez de vârf n-a zis: "Hai să ne mai oprim dracu' din construit capitalismu', şi să plecăm naibii în vacanţă, în Caraibe!" Dimpotrivă. Nu doar că nu le-a pierit cheful de creşteri economice patologice şi acumulări faraonice de rezerve valutare (în dolari SUA), de ordinul trilioanelor, dar au mereu idei noi: până în 2020, vor să construiască, din iarbă verde (câtă o mai rămâne de pe urma poluării de la ei), nu mai puţin de 400 de oraşe, în care să mute 200 de milioane de chinezi din mediul rural. Asta înseamnă şcoli, facultăţi, fabrici, comerţ, locuri de muncă, finanţe, consum - toate cu şanse ulterioare de dezvoltare. Detalii, la http://www.dynamiccity.org/summary.php

Chestie de leadership. Nimic altceva.

2. Cât era ea India de ţară nealiniată, a avut dintotdeauna o simpatie politică pentru URSS, iar sovieticii le-au răsplătit mereu loialitatea, vânzându-le, rând pe rând, ultimul răcnet în materie de avion de vânătoare pe care-l produceau, laolaltă cu multe alte beneficii.

Manmohan Singh, actualul lor prim-ministru, este arhitectul unei politici externe în cadrul căreia a putut obţine binecuvântarea americană cu privire la arsenalul nuclear indian ("să vă trăiască ogivele!", le-a zis Bush, în 2006), spre marea oftică a Pakistanului "vecin şi prieten." Alte performanţe le puteţi afla la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Foreign_policy

Iar, ca fapt divers, predecesorul lui Singh, a dat pe gură, în 2003, ideea ca India să expedieze un om pe Lună. A se vedea India plans Moon landing http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/2633205.stm

La fel, a fost şi este doar o chestie de leadership...

3. Prin 2002, la noi în firmă, veniseră în vizită doi avocaţi elveţieni, pentru nişte negocieri. Într-una din pauze, şi-au manifestat spaima că, în Brazilia, unde aveau afaceri importante, ajunsese la putere "comunistul de Lula" (să nu ne apucăm de rime idioate!).

După 8 ani, Brazilia a dobândit vocaţia (împreună cu India) la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, nu doar datorită formidabilei forţe economice de care dispune, dar şi pentru că Lula a început să-şi descopere abilităţi de arbitru şi mediator internaţional. Un sumar al celor două mandate prezidenţiale se găseşte la http://en.wikipedia.org/wiki/Luiz_In%C3%A1cio_Lula_da_Silva#Presidency

4. Deng, Hu Jintao, Lula, Singh şi alţii de nivel similar au, cu siguranţă, pe conştiinţă destule devieri de la ceea ce potenţialul lor hagiografic tinde să ne convingă că ar fi în realitate. Nu sunt decât nişte politicieni. Ca mai peste tot. În plus, contrastele se pot vedea nu doar în personalitatea lor de lideri, dar şi în ceea ce exhibă ţările lor: China contabilizează, în prezent, zeci de milioane de săraci, în India continuă să fie mizerie, iar la Rio de Janeiro există cartiere pe care poliţia şi celelalte autorităţi ale statului nu le pot controla.

Dincolo de "alb" şi "negru", cei de mai sus sunt conducători înzestraţi cu viziune, moderaţie, pragmatism şi o uluitoare anduranţă politică. Ego-ul lor nu poate fi decât direct proporţional cu gigantismul statelor pe care le conduc (ca suprafaţă şi/sau populaţie). Însă, oricât de mari le-ar fi rezervele de orgoliu, n-au nicio dificultate în a le ceda cetăţenilor pe care-i conduc o cotă imensă din prestigiul lor personal. Ceea ce se şi vede cu ochiul liber, la cât de mult au ajuns să construiască.

Cam asta înseamnă să fii lider de talie mondială, în 2011...

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare