sâmbătă, 1 ianuarie 2011

E doar o problemă de leadership

1. Puţini ştiu că la originea a ceea ce reprezintă China astăzi se află o plenară a Comitetului Central al P.C. chinez din decembrie 1978. A fost momentul în care Deng Xiaoping a fixat o nouă şi unică ţintă pentru partid, stat si un popor de peste un miliard de oameni: dezvoltarea economică fără limite. De atunci, ideologia maoistă de inspiraţie leninistă, cu slabe rădăcini marxiste, n-a mai contat decât cel mult în şuturile penibile trase lui Google, Dalai Lama şi unor dizidenţi prăfuiţi din evul atât de depăşit al Războiului Rece, cărora nişte americani la fel de rămaşi în urmă le bagă forţat Nobelul pentru Pace în buzunar, precum au făcut-o cu dubiosul Lech Walesa, pe vremuri.

Niciuna din cele 5-6 garnituri de lideri ai P.C. chinez, care i-au succedat lui Deng, n-a îndrăznit să se abată de la indicaţia preţioasă a celui ce a deţinut bizara funcţie de partid, intitulată "Preşedinte al Comisiei Militare Centrale." http://en.wikipedia.org/wiki/Deng_Xiaoping

Niciun lider chinez de vârf n-a zis: "Hai să ne mai oprim dracu' din construit capitalismu', şi să plecăm naibii în vacanţă, în Caraibe!" Dimpotrivă. Nu doar că nu le-a pierit cheful de creşteri economice patologice şi acumulări faraonice de rezerve valutare (în dolari SUA), de ordinul trilioanelor, dar au mereu idei noi: până în 2020, vor să construiască, din iarbă verde (câtă o mai rămâne de pe urma poluării de la ei), nu mai puţin de 400 de oraşe, în care să mute 200 de milioane de chinezi din mediul rural. Asta înseamnă şcoli, facultăţi, fabrici, comerţ, locuri de muncă, finanţe, consum - toate cu şanse ulterioare de dezvoltare. Detalii, la http://www.dynamiccity.org/summary.php

Chestie de leadership. Nimic altceva.

2. Cât era ea India de ţară nealiniată, a avut dintotdeauna o simpatie politică pentru URSS, iar sovieticii le-au răsplătit mereu loialitatea, vânzându-le, rând pe rând, ultimul răcnet în materie de avion de vânătoare pe care-l produceau, laolaltă cu multe alte beneficii.

Manmohan Singh, actualul lor prim-ministru, este arhitectul unei politici externe în cadrul căreia a putut obţine binecuvântarea americană cu privire la arsenalul nuclear indian ("să vă trăiască ogivele!", le-a zis Bush, în 2006), spre marea oftică a Pakistanului "vecin şi prieten." Alte performanţe le puteţi afla la http://en.wikipedia.org/wiki/Manmohan_Singh#Foreign_policy

Iar, ca fapt divers, predecesorul lui Singh, a dat pe gură, în 2003, ideea ca India să expedieze un om pe Lună. A se vedea India plans Moon landing http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/2633205.stm

La fel, a fost şi este doar o chestie de leadership...

3. Prin 2002, la noi în firmă, veniseră în vizită doi avocaţi elveţieni, pentru nişte negocieri. Într-una din pauze, şi-au manifestat spaima că, în Brazilia, unde aveau afaceri importante, ajunsese la putere "comunistul de Lula" (să nu ne apucăm de rime idioate!).

După 8 ani, Brazilia a dobândit vocaţia (împreună cu India) la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, nu doar datorită formidabilei forţe economice de care dispune, dar şi pentru că Lula a început să-şi descopere abilităţi de arbitru şi mediator internaţional. Un sumar al celor două mandate prezidenţiale se găseşte la http://en.wikipedia.org/wiki/Luiz_In%C3%A1cio_Lula_da_Silva#Presidency

4. Deng, Hu Jintao, Lula, Singh şi alţii de nivel similar au, cu siguranţă, pe conştiinţă destule devieri de la ceea ce potenţialul lor hagiografic tinde să ne convingă că ar fi în realitate. Nu sunt decât nişte politicieni. Ca mai peste tot. În plus, contrastele se pot vedea nu doar în personalitatea lor de lideri, dar şi în ceea ce exhibă ţările lor: China contabilizează, în prezent, zeci de milioane de săraci, în India continuă să fie mizerie, iar la Rio de Janeiro există cartiere pe care poliţia şi celelalte autorităţi ale statului nu le pot controla.

Dincolo de "alb" şi "negru", cei de mai sus sunt conducători înzestraţi cu viziune, moderaţie, pragmatism şi o uluitoare anduranţă politică. Ego-ul lor nu poate fi decât direct proporţional cu gigantismul statelor pe care le conduc (ca suprafaţă şi/sau populaţie). Însă, oricât de mari le-ar fi rezervele de orgoliu, n-au nicio dificultate în a le ceda cetăţenilor pe care-i conduc o cotă imensă din prestigiul lor personal. Ceea ce se şi vede cu ochiul liber, la cât de mult au ajuns să construiască.

Cam asta înseamnă să fii lider de talie mondială, în 2011...

2 comentarii:

  1. sa fie sau sa nu fie chestie de lidearship...istoria releva ca la fiecare 100 de ani exista un ciclu,care pune in miscare toate rotile mecanismelor decizionale,economice s.a.,iar pe arena politica se afirma alti actori internationali;si culmea, de fiecare data avem de a face cu sisteme politice diferite,cu strategii diferite...India,China,Brazilia,Rusia fac parte din grupul BRIC,cu economii cu dezvoltare rapida;indubitabil ca in aceste state contrastele sunt puternice,la nivel economic,social,politic si cultural;majoritatea sunt republici federative,fiecare si-a dezvoltat un anumit domeniu economic,fie carbune,fier,diamante,textile,aeronautica etc.in privinta potentialului militar se crede ca mai au multe lacune,ceea ce am citit este despre Brazilia care si-a dezvoltat programul spatial,dar are altele,ca sa nu mai vorbim de Rusia...in opinia mea,inca nu putem discuta ca se afirma ca puteri globale,ele sunt puteri regionale,care pot deveni globale numai in alianta,asta pentru urmatoarele decenii(2-3)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, observaţiile mi se par corecte. Mai scrie cand ai timp.

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare