luni, 28 februarie 2011

SUA sprijină petrolul, pardon..., opoziţia libiană


Nu pot exprima în expectoraţii emoţia pe care mi-a produs-o recentul acces american de grijă pentru democraţie în Libia: "The Obama administration stands ready to offer "any type of assistance" to Libyans seeking to oust Muammar Gaddafi, Secretary of State Hillary Clinton said Sunday." http://www.huffingtonpost.com/2011/02/27/libya-protests-hillary-clinton-gaddafi_n_828833.html

Asta încă e bine. În 1986, unul dintre cei mai incompetenţi preşedinţi ai SUA, Ronald Reagan, a trimis, la mişto, câteva avioane F-111 "Raven", ca să introducă democraţia în Libia şi să-l ucidă pe Gaddafi, cu tot neamul lui. Dictatorul, avertizat din timp de prietenii lui maltezi şi, mai ales, italieni, s-a refugiat şi a scăpat. Evident, democraţia lu' Thomas Jefferson tot nu s-a instalat in Libia, de parcă americanii nu mai puteau de năzuinţele de libertate ale beduinilor. Amănunte la http://en.wikipedia.org/wiki/Bombing_of_Libya

În 2009, la Departamentul de Stat are loc o scenă halucinantă, în care Hillary Clinton, primindu-l în vizită pe Gaddafi junior (consilierul pentru securitate naţională al propriului tată şi ţintă explicită a bombardierelor lui Ronald Reagan, cu 23 de ani în urmă), îi zice oaspetului libian: "I am very pleased to welcome Minister Qadhafi here to the State Department. We deeply value the relationship between the United States and Libya. We have many opportunities to deepen and broaden our cooperation. And I’m very much looking forward to building on this relationship. So, Mr. Minister, welcome so much here." Cine nu crede, să se ducă pe pagina pe care secretarul de presă al Departamentului de Stat a uitat s-o şteargă, la adresa http://www.state.gov/secretary/rm/2009a/04/121993.htm
Ca să nu lungesc vorba: America, ipocrită de felul ei, nu dă, în continuare, doi bani pe amărâţii călcaţi de Gaddafi, de peste 40 de ani, în picioare, şi e interesată exclusiv de petrolul libian şi de nervozitatea celor 300 de milioane de cetăţeni americani care, dacă mâine se întâmplă să nu mai găsească benzină la staţii, îl iau pe Obama la omor.

Cu rezerva necesară faţă de sursele cvasi-conspiraţioniste, sugerez lectura postării de pe acest blog (de unde provine şi imaginea) http://alexandravaliente.wordpress.com/2011/02/25/u-s-libya-intervention/, unde se precizează că: "There is no doubt that the unrest in Tunisia, Egypt, and now Libya is US-backed. Libyan opposition leader Ibrahim Sahad of the National Front for the Salvation of Libya (NFSL) is literally sitting in front of the White House in Washington D.C. giving interviews, repeating verbatim the talking points covered by propaganda outfits like BBC, CNN, Fox News, and AlJazeera. Meanwhile, a myriad of US organizations are working in tandem with Sahad’s calls for UN, EU, US, and NATO intervention."

duminică, 20 februarie 2011

Deranjul islamic


Norman Podhoretz, strămoşul încă în viaţă al neoconservatorilor americani de azi, a publicat în 2007 o carte purtând titlul duios WORLD WAR IV. THE LONG STRUGGLE AGAINST ISLAMOFASCISM. Neoconii erau încă la putere, la Washington, şi tooooot sperau într-un război total cu lumea arabă, pentru evitarea formării unui califat global, devorator de valori occidentale. Incompetenţa crasă în materie de acţiune politică nu le-a permis neoconservatorilor decât bulversarea a două ţări din zonă: Afganistan şi Irak. Atât.

În prezent, băieţii ăştia conduşi de Obama par să izbutească ceea ce neoconii nici măcar n-au sperat - "pe bune" - în mintea lor post-troţkistă. E drept, America nu se află în război cu Tunisia, Egipt, Yemen sau Bahrein, dar pare să fie responsabilă de amorsarea unui pandemoniu islamic pe care va trebui să-l şi stăpânească.

Aştept, în continuare, ştirea-vedetă de la CNN, cum că pe străzile Riad-ului au ieşit zeci de mii de tineri saudiţi jeffersonieni (dar care, după cum se ştie, înjură SUA cu poftă, fiindcă Obama menţine la putere un regim la fel de mişto ca acela de la Teheran!).

Suntem însă cu toţii conştienţi că, de îndată ce ultimul baril de petrol va fi extras din subsolul unei ţări de limbă arabă (sau, poate, farsi), islamul - democratizat sau nu prea - nu va mai preocupa pe nimeni la Washington, ori prin alte părţi.

luni, 14 februarie 2011

Băi, egipteni! Unii americani nu vă iubeşte!


Încărcat de ipocriziile despre "libertate", "democraţie", "valori" etc., ieşite din gurile lui Obama şi ale comentatorilor de la CNN, am căutat să văd ce mai zic şi alţi americani de frunte despre foarte recentul inventar politic executat în Egipt.

În postarea de acum 12 ore, o citam pe Hillary Leverett, fostă lucrătoare la Departamentul de Stat şi Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă (care ştie exact ce anume cred, spun şi fac "pe bune" şi doar pentru "uz intern" foştii ei colegi din cele două instituţii, în mijlocul unei crize internaţionale tangentă cu interesele SUA), afirmând că: "The United States does not really support democratization in Egypt or anywhere else in the Middle East, because regional governments that were genuinely reflective of their people’s preferences would not support many aspects of current U.S. policy in the region—whether with regard to the siege of Gaza, prolonged occupations of Afghanistan and Iraq, renditions (whereby the Egyptian government and other regional governments agree to torture their own citizens for the CIA’s presumptive benefit), or (prospectively) bombing Iran."

Pentru cine nu a reţinut, Hillary şi soţul ei Flynt Leverett, sunt foşti funcţionari diplomatici şi de securitate naţională, plecaţi din Administraţia Bush pe motiv de "morţii mă-sii" şi de plasare la Stânga politică, actualmente realizatorii blogului de sănătate geopolitică mintală "The Race for Iran".

Argumentul exprimat mai sus de Hillary, cu luciditate şi competenţă, este, de fapt, un regret faţă de opţiunile politice reale ale Americii în plan internaţional. Fiindcă, oricât de asurzitoare ar fi retorica americană despre democraţie în Egipt, România sau Antarctica, interesele SUA pe termen scurt, mediu şi lung au prioritate faţă de zbaterile populaţiilor locale, inclusiv în Egipt şi România. Antarctica, încă nu.

Dacă Hillary Leverett doar constată o atitudine aflată în totală discordanţă cu lozincile CNN-ului, o altă fată, venită dinspre Dreapta americană Îndepărtată (ca să nu zic chiar extremă), o spune pe faţă, ca o convingere proprie. Mă refer la Ann Coulter (foto) şi la retorica ei fără niciun pic de lichid de frână, care a afirmat despre viitorul politic al Egiptului: "You don't go around disturbing countries where you have a loyal ally."

Cu alte cuvinte, dacă Egiptul a fost sub Mubarak un aliat american de încredere - de la interogatorii waterboardiene, poziţie de drepţi faţă de vecinii aflaţi dincolo de Peninsula Sinai şi înjurături comunicate spre Teheran -, el trebuie să se comporte aşa şi în continuare, indiferent de numele, funcţia şi mai ales gradul (militar) al viitorului şef de stat. Cât priveşte viitorul prăpădiţilor din piaţa aia din Cairo, filmaţi zilnic de CNN, acela nu con-tea-ză! S-a înţeles?

Pentru un plus de claritate, este de reţinut că "Coulter's comments came during a response to a question from a woman in the audience. The woman initially asked Coulter why she and other Republicans had championed free elections in Iraq but were warning about them in Egypt."
Despre Ann Coulter puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Ann_Coulter

sâmbătă, 12 februarie 2011

Şi totuşi, pe cine a supărat Mubarak?


Promit că nu introduc niciun link către vreo pagină conspiraţionistă.

Ar fi totuşi bine să ne punem următoarele întrebări:

1) De ce, după 30 de ani de servicii nepreţuite aduse Americii în menţinerea unui relativ echilibru în Orientul Mijlociu, în special în relaţia cu un Israel mereu iritabil, un lider arab moderat ca Mubarak e aruncat peste bord?

2) De ce şi-au activat americanii, deodată, sindromul exportului de democraţie spre Egipt (deşi, fără nicio discuţie, se justifica!), dar nu şi în Arabia Saudită, Pakistan sau Iordania, ţări aliate strategice, care sunt orice, numai paradisuri jeffersoniene nu?

3) În absenţa manevrelor americane (la vedere şi pe şest), care au facilitat activarea străzii la Cairo, egiptenii şi-ar mai fi suportat regimul încă alţi 30 de ani?

4) De ce abia acum armada mediatică globală condusă de CNN a descoperit că Mubarak era un dictator, şi că egiptenii au dreptul să se revolte împotriva unui regim ce le refuza democraţia?

5) Descoperirea fulgerătoare a aspiraţiilor democratice în lumea arabă (de către media internaţională şi centrele de decizie de la Washington) se va opri la Egipt sau se va extinde şi la ţarile menţionate la pct.2? Vom avea pe CNN (şi pe alte posturi cu rază globală de influenţă) dezbateri instigatoare privind viciile altor dictaturi arabe, urmate de ieşiri în stradă în ţările respective?

6) Mandatarii americani din alte ţări cu regimuri dictatoriale au înţeles mesajul despre Mubarak? Adică, au priceput că, în măsura în care nu-şi supără mandantul, nimeni nu le va îngheţa conturile elveţiene şi nu se vor trezi brusc înjuraţi pe CNN?
7) Cât de repede va sosi la Cairo prima delegaţie a Fondului Monetar Internaţional?

Şi un comentariu al lui Hillary Leverett despre evoluţiile din Egipt:

"The United States does not really support democratization in Egypt or anywhere else in the Middle East, because regional governments that were genuinely reflective of their people’s preferences would not support many aspects of current U.S. policy in the region—whether with regard to the siege of Gaza, prolonged occupations of Afghanistan and Iraq, renditions (whereby the Egyptian government and other regional governments agree to torture their own citizens for the CIA’s presumptive benefit), or (prospectively) bombing Iran. "

Restul comentariilor ei, la http://www.raceforiran.com/hillary-mann-leverett-on-egypt-the-united-states-and-the-middle-east%e2%80%99s-future

Hai să vedem dacă fata are dreptate!

duminică, 6 februarie 2011

Revelaţia americană


E americană în sensul că aparţine unui anume american, chiar dacă unul nu reprezentativ. Îl cheamă Gary Hart, un Democrat care, în 1984, încercase să obţină investitura partidului său la alegerile prezidenţiale, într-o epocă în care primul val neoconservator, ahtiat după cafteli globale cu oricine nu accepta dominaţia SUA, reuşea să-l menţină la putere pe bolnavul său mandatar (la propriu şi la figurat) Ronald Reagan.

E o revelaţie americană întrucât poartă emblema unei paradigme de politică globală, lansată de George Kennan imediat după al 2-lea Război Mondial, dar continuată şi în prezent, în ceea ce s-ar putea numi Al Doilea Război Rece, sau, mai exact, Războiul Rece al Americii cu Restul Lumii.

Este o revelaţie deoarece dezvăluie oamenilor lucizi opţiunea falimentară a Washington-ului jeffersonian, constituţional şi democratic pentru dictatori (oricum, numai luminaţi nu!) oriunde în lume unde interesele americane ar putea fi ameninţate, culmea, de aspiraţiile democratice ale supuşilor acelor dictatori.

Numele lor sunt Batista, Trujillo, ultimul şah al Iranului, Somoza, ăla din Iordania, fiul ăluia din Iordania, Mubarak, Pinochet (foto), ăia cu toată familia lor de 1000 de membri din Arabia Saudită, Lolek şi Bolek în Polonia, Saaskasvili, ăla din Albania, ăia din România (da, da, fiindcă au fost trei, nu unul singur, cum cred unii), Iuşcenko, Ferdinand Marcos, Suharto etc.

Destinul lor: acelaşi. Mai devreme sau mai târziu dispar. Definitiv. Lăsaţi în aer de Washington, negociaţi de Departamentul de Stat cu nimeni alţii decât oponenţii Americii, daţi jos cu forţa sau, eventual, asasinaţi de chiar cei ce i-au ţinut în braţe.

Inspirat de evenimentele de acum, din Egipt, Gary Hart are revelaţia că "From the beginning of the Cold War, we adopted a policy (some called it political realism; I call it unprincipled expediency) described as "the enemy of my enemy is my friend." Thus, regardless of how repressive and anti-democratic a potentate might be, if he were anti-communist, he was our friend. We gave dozens of these types a lot of money and political support even though it was used to build up security services that locked up and tortured anyone who quoted our Declaration of Independence in the national square.
Curiously, we failed to notice that everyday people in these countries remember these things. Then when they summon the courage to take to the streets and demand freedom, we express surprise that they do not like us and reject our embrace. This has happened in country after country and now in a vital region that encompasses a billion and a half people."

Pe timpul lui Reagan, Jeanne Kirkpatrick, contemporana lui Gary Hart, o neoconservatoare dezgustătoare, justifica opţiunea americană în următorii termeni: "Authoritarian regimes really typically don't have complete command economies. Authoritarian regimes typically have some kind of traditional economy with some private ownership. The Nazi regime left ownership in private hands, but the state assumed control of the economy. Control was separated from ownership but it was really a command economy because it was controlled by the state. A command economy is an attribute of a totalitarian state." Dacă nu prostia curată şi simplă, atunci numai incultura politică profundă ar fi putut crea confuziile din mintea lui Kirkpatrick, între o categorie economică (capitalism) şi una juridică (democraţia constituţională), pentru a justifica ideea potrivit căreia "dictatorii noştri sunt băieţi buni, fiindcă sunt fascişti şi respectă capitalismul, iar dictatorii voştri (ai URSS) sunt odioşi, fiindcă încurajează economia planificată." Uite că şi Mubarak trona peste o economie egipteană capitalistă, şi vedem azi unde a ajuns. Şi ţara, şi economia, şi el.

Gary Hart n-a devenit Preşedintele SUA. Dacă ar fi lucrat în Biroul Oval, n-ar fi rostit decât pentru sine, şi niciodată în public, cuvintele de mai sus.

Există un episod din West Wing, în care s-a scenarizat o răzvrătire a elitei liberale saudite la Riad. Preşedintele îl convoacă la Casa Albă pe ambasadorul saudit, el însuşi membru al familiei regale, ca să-i zică să fie băieţi cumsecade şi să le dea, celor care demonstrează, libertăţi, drepturi, ce mai cer ei, fiindcă aşa e frumos. Ambasadorul îi răspunde Preşedintelui că demonstranţii nu contează şi că să-şi vadă liniştit de treabă. Şi adaugă: "Ştii cum ne zic nouă ăia care urlă în stradă, şi cărora voi vreţi să le dăm libertăţi? Ne zic: AMERICANILOR!"


Reflecţiile lui Gary Hart se găsesc pe blogul lui, la http://www.mattersofprinciple.com/?p=613


Bibliografie facultativă: http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Hart, http://en.wikipedia.org/wiki/Jeanne_Kirkpatrick

Poza vine de la ei http://vivirlatino.com/2008/10/27/mccain-hearts-latin-american-dictators.php

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare