duminică, 24 aprilie 2011

Vai de capul lor...



Am parcurs deja peste 200 de pagini din cartea lui Bob Woodward, "Obama's Wars", în care sunt redate frânturi din consiliile de război consacrate Afganistanului, Pakistanului şi Irakului, în anii 2008-2010.


Pentru merite aparte în dezvăluirea Afacerii Watergate, Woodward a ajuns unul din cei 5-6 jurnalişti americani de încredere, cărora li se îngăduie accesul în culisele culiselor Puterii de la Washington. Mostra lui de istorie foarte recentă reproduce (atât cât secretul de stat o permite) discuţii, reflecţii, contre şi alte evenimente petrecute la Casa Albă, după venirea lui Obama.


Din toate astea rezultă însă numai: indecizie, ezitare, informare insuficientă, catastrofizare, amânare, neîncredere, letargie, uimire, incompetenţă.


După nouă ani de război, americanii "came to the conclusion that the army understood relatively very little about the Afghan population. They couldn’t understand how the intimidation campaigns launched by the Taliban were affecting the population. The intelligence information gathering was a disaster. The group discovered that 70 percent of the intelligence requirements were enemy-centric. Some group members thought that within one or two years the war would be completely Americanized. The Americans preferred that the NATO allies supplied money and advisors for the Afghan security forces, instead of wandering throughout the country asking for air support to attack suspicious-looking Afghans.

The group had only bad news for McChrystal. They could carry out the best counterinsurgency campaign in the history of the world, and even so it would fail because of the weakness and corruption existing in the Afghan government."


N-ar fi nimic nou. Cu excepţia administraţiei Truman, care a avut determinarea rece de a asigura extincţia nucleară a două oraşe inamice şi să planifice impecabil declanşarea Războiului Rece din punct de vedere doctrinar, militar şi informativ, toţi ceilalţi preşedinţi ai Statelor Unite au adăugat bolovani de neînlăturat la propriile lor picioare: Eisenhower a pierdut inţiativa globală în faţa URSS, Kennedy a fost indecis în Vietnam, L.B. Johnson - tot în Vietnam - a plecat pe drumul care ducea necesarmente către înfrângere, Nixon a acceptat-o (dar, prin normalizarea relaţiilor cu China şi destinderea faţă de sovietici, a fost singurul preşedinte care a realizat cap-coadă ce şi-a propus), Ford a introdus America în stare de somnolenţă, Carter a pierdut Iranul, Reagan a trimis nişte puşcaşi marini la moarte în Liban, după care s-a retras, fricos, declanşând însă virusul anti-americanismului în organismul unui Islam umilit şi vulnerabil, care a culminat cu 11 septembrie 2001, Bush-tatăl n-a ştiut cum să administreze victoria finală în Războiul Rece, Clinton s-a făcut de râs în Iugoslavia şi Somalia, Bush-copilul... fără comentarii, iar despre incapacitatea lui Obama ne povesteşte acum Bob Woodward...


Şi, totuşi, ăştia încă mai au voinţa să conducă o planetă...


Cartea lui Woodward poate fi procurată de la http://www.amazon.com/Obamas-Wars-Bob-Woodward/dp/1439172498


duminică, 17 aprilie 2011

Limitele absolute ale superputerii relative


"SUA - singura superputere de pe glob." Un clişeu devenit obositor, care e departe de a reda realitatea.


Superputerea americană e asemeni unui profesor de gimnaziu, care, atunci când se întoarce cu faţa la tablă, se trezeşte bombardat cu "invizoacele" expediate de 3-4 dintre elevii cei mai obraznici, în vreme ce alţii vorbesc între ei, râgâie, râd, îşi trag palme etc. Când profesorul se reîntoarce spre elevi, bombardamentul cu invizoace încetează, dar în clasă continuă să fie zgomot, hârtii aruncate, indisciplină. Profesorul îi poate cârpi pe obraznici, poate urla la ei, le poate confisca praştiile, scădea nota la purtare şi propune exmatricularea. Dar va continua să aibă parte de aceeaşi lipsă de respect. Fiindcă n-are resurse suficiente şi idei noi, pentru a disciplina o clasă de copii nebuni.


La fel, America nu dispune, în realitate, de instrumentarul necesar spre a se face permanent respectată şi efectiv temută, nu doar în România, Macedonia sau Lituania, ci, mai ales, în Afganistan, Iran, mai nou şi în Pakistan - echivalentul elevului nemernic şi perfid, cu atitudine ambivalentă, care te scuipă pe haină, dacă faci greşeala să-i întorci spatele.


Până la urmă, amplitudinea resurselor îţi determină durata de viaţă ca putere sau superputere. Germania lui Hitler s-a trezit cu rezerve finite în materie de petrol, cărbune şi oameni buni de trimis pe front. După 6 ani, a pierdut războiul pe care-l declanşase cu credinţa neghioabă că viteza invaziilor poate bate deficitul de resurse.


Şi acum, iată ce scrie Niall Ferguson, în cea mai recentă lucrare a sa (Civilization. The West and the Rest, p.xvi) despre superputerea globală de azi: "As I reflected on the rise, reign and probable fall of America's empire, it became clear to me that there were three fatal deficits at the heart of American power: a manpower deficit (not enough boots on the ground in Afghanistan and Iraq), an attention deficit (not enough public enthusiasm for long-term occupation of conquered countries) and above all a financial deficit (not enough savings relative to investment and not enough taxation relative to public expenditure)." La toate acestea, aş mai adăuga: incompetenţa, ezitările, indecizia, lipsa de imaginaţie - toate fără vreo limită.


Oricât de multe le putem reproşa americanilor pentru haosul global la care au contribuit şi pe care nu-l pot ţine sub control, nu trebuie să ne bucure faptul că resursele lor sunt pe terminate. Fiindcă nu ştim cum se va comporta, faţă de restul lumii, următoarea superputere - China.


Azi, pe CNN, Donald Trump (un fel de Gigi Becali american, din mai toate punctele de vedere, mai puţin Steaua) a indicat interesul pe care-l are pentru a candida la prezidenţialele din 2012, spunând că s-a săturat să vadă cum America a ajuns bătăia de joc a tuturor. Bine, Donalde, lasă că vii tu la putere şi rezolvi problema...


sâmbătă, 16 aprilie 2011

Propagandiştii mor greu


Azi, la Librăria Engleză, pe un raft, văd o carte scrisă de Guy Sorman.


Pentru cine e mai puţin familiarizat cu gruparea propagandiştilor din Războiul Rece, Sorman făcea parte, alături de Raymond Aron, Bernard-Henri Levy, Jean-Francois Revel ş.a. din ceea ce mie îmi place să numesc "Ştefan Gheorghiu pe invers", adică o gaşcă de scribi la fel de toxici ca şi cei ce înjurau, aici, în Est, la modul cel mai primitiv, capitalismul care - nu-i aşa? - alerga deja spre groapa de gunoi a Istoriei.


Asemănările de stil dintre cele două găşti răzbat şi din cartea de pe raft semnată de Sorman, al cărei titlu putea fi scris la fel de bine, de către un gânditor de la Ştefan Gheorghiu din Bucureşti, dar "pe invers", după cum ziceam. Empire of Lies: The Truth about China in the Twenty-First Century se cheamă lucrarea lui Sorman, neapărat despre un "adevăr absolut", mai al dracu' şi mai penetrant decât cele ale altora. La Bucureşti, prin 1987, titlul ar fi sunat "Imperiul minciunii. Adevărul despre America." Şi tot despre adevăruri inatacabile. Dogmatismul a fost şi e la el acasă, atât în Est, cât şi în Occident...


China merită într-adevăr o privire mai mult decât critică, pentru cel puţin următoarele motive:


1) Nu poate ieşi din paradigma politică schizoidă "un stat, două sisteme", şi, ca atare, nu e capabilă să ofere un proiect social şi ideologic inteligibil, reprezentativ şi interesant pentru sec.21;


2) Nu reprezintă altceva decît o societate industrială şi de consum, alimentată cu steroizii pe care America (din fericire pentru ea!) nu i-a înghiţit niciodată, un capitalism "pe bune", dar dopat cu tot ce poate fi mai rău, de la inegalităţi sociale ce cresc, până la poluarea care miroase tot mai urât;


3) Nu poate părăsi fantasmele Războiului Rece, şi, în consecinţă, simte nevoia să-şi încarcereze cetăţenii care gândesc critic. Pentru ţara care manifestă cea mai mare deschidere către exterior din toată istoria civilizaţiei umane, care transferă capitaluri imense pe tot restul planetei şi care acceptă capitaluri străine, fără limite, în interiorul propriilor graniţe (ia imaginaţi-vă cum ar fi arătat anul 1989, dacă sovieticii ar fi început să facă aşa ceva în 1978!), o insensibilitate la gândirea diferită a altora e de neînţeles şi de blamat.


Rămas fără obiectul muncii (anti-comunismul), Guy Sorman şi alţii ca el sunt, în realitate, ofticaţi pe ceea ce reprezintă cea mai mare dinamică de dezvoltare, inovaţie şi anduranţă în ceea ce înseamnă dezvoltarea şi inovaţia, cunoscute vreodată de la Adam şi Eva încoace. Care, apropo, nu erau chinezi. China dă clasă tuturor prin viteza creării noului, energia ideilor şi permanenţa proiectului lansat de Deng Xiaoping. Şi, de aceea, civilizaţiile vechi, cu aere aristocrate - Franţa, Anglia şi America - nu dorm bine noaptea, ştiind că plebea orientală poate fi mai bună decât au fost ele vreodată. Aristocraţii, pe dracu'! Fiindcă dacă-i iei la bani mărunţi pe strămoşii lui Sorman, o să constaţi că erau la fel de fini consumatori de meniuri crude, ca şi migratorii huni, de exemplu. Aşa că, ciocu' mai mic!


În schimb, am luat cu plăcere de la Librăria Engleză ultima apariţie semnată Niall Ferguson. După primele 5 pagini e un deliciu cu de toate: istorie curată, bun simţ analitic şi un stil de redactare care îţi fură somnul la orice oră. Cartea se cheamă Civilization: The West and the Rest. Ăsta da, titlu aristocratic!




Despre Guy Sorman, câte ceva la http://en.wikipedia.org/wiki/Guy_Sorman. Despre Niall Ferguson, puteţi citi la http://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson


Faceți căutări pe acest blog

Postări populare