marți, 31 mai 2011

Satanism juridic




Tema e controversată - juridic, politic, etic, militar şi informativ -, dar are şi o componentă umană, pur şi simplu. La care toţi ar trebui să medităm, "ca să nu fim sau să ajungem ca ei." Când spun "ei", mă gândesc, de pildă, la cei ce au folosit avioane de pasageri în chip de arme devastatoare, sau la orice alt grup care nu acceptă decât propriile lui reguli în tratarea altora, nu şi pe cele ale unei lumi civilizate.


Tema căreia îi asociez formula de "satanism juridic" priveşte "interogarea dezvoltată" a suspecţilor de terorism. În loc de "tortură", am folosit intenţionat eufemismul ce a făcut carieră în Memo-urile consultanţilor din Departamentul american al Justiţiei.


Cineva (nu un jurist, dar nu asta are importanţă) a mers mai departe în privinţa justificării torturilor, comiţând o postare cu titlul Waterboarding is Not Unconstitutional, pe blogul conservator umplut cu steroizi, American Thinker.


Individul susţine că "The Constitution does not forbid the infliction of physical pain on another person to force his compliance with certain courses of action. The Bill of Rights says specifically that no person "shall be compelled in any criminal case to be a witness against himself" and it also bans cruel and unusual punishments. It is therefore unconstitutional to use torture to (1) force somebody to confess to a crime, or (2) as a punishment."


Să-i fie de bine, lui, familiei din care face parte şi Constituţiei la care - pentru bune motive - o tot mai mică parte a planetei priveşte cu poftă!


Spre deosebire de o lege fundamentală proiectată undeva la finele sec.18, constituţiile adoptate după 1948 sunt mai bine articulate în privinţa subiectelor de genul celui legat de tortură. Astfel, dacă, potrivit opiniei de mai sus, Constituţia Statelor Unite îngăduie recursul la tortură în scopul smulgerii unor informaţii de la potenţiali terorişti, în art.22 alin.2 din Constituţia României scrie - sec şi fără latitudini de interpretare - că nimeni nu poate fi supus torturii. Pentru indiferent ce motiv.



Ceea ce înseamnă că, atât România, cât şi multe alte ţări de pe glob, au înţeles să depăşească America la capitolul respect faţă de fiinţa umană - indiferent cât de infectă ar fi aceasta (fiinţa, nu America) -, preluând, pur şi simplu, un text din documentele internaţionale în materia drepturilor omului (cu efect de prevalenţă faţă de prevederile propriilor lor constituţii).


Deşi SUA au semnat şi ele aceleaşi acte internaţionale, Constituţia americană beneficiază de o protecţie ermetică în faţă dispoziţiilor de drept internaţional, pe care nu le poate internaliza. De ce? Răspunsul îl primim de la acelaşi autor într-o altă postare primitivă, de pe acelaşi blog, intitulată Dear 'World Community': You Are Not Our Equals.


Aşa e. Are dreptate. O mare parte a restului lumii, cu multele ei mizerii, imperfecţiuni şi erori politice grave, chiar nu-şi propune să egaleze America în anumite puncte (excepţie făcând China, pentru care "a egala SUA" reprezintă o ţintă modestă, în condiţiile în care o va putea oricum detrona, în curând, din poziţia de primă putere economică a lumii).


Devorez, cu toată pasiunea mea pentru drept, deciziile istorice ale Curţii Supreme americane, opiniile separate ale unor judecători fără egal - de la Brandeis, la Brennan, şi de la Douglas, la Warren - (care au scris, astfel, istorie), biografiile şi cărţile lor monumentale, în care bunul simţ juridic nu e aproape niciodată anulat de concepţiile ideologice pe care au înţeles să le adopte în viaţă şi profesie. Şi chiar atunci când o dogmă ajunge să prevaleze, ea nu e niciodată vreo mostră de satanism juridic.


Dar nimeni întreg la minte (nici chiar în SUA) nu poate constituţionaliza tortura decât cu consecinţa recunoaşterii explicite că a aderat la valorile celor pe care vrea să-i vadă torturaţi. În definitiv, un document juridic poate suporta orice, inclusiv transformarea inumanului în normă înzestrată cu forţă legală. Numai că, atunci când se ajunge la forme de satanism juridic, acesta trebuie recunoscut deschis, fără justificări ipocrite şi pretenţia că eşti superior altora. Fiindcă n-ai cum să fii.


Brennan, Brandeis, Douglas, Warren s-ar răsuci în mormânt, văzând tortura protejată constituţional. Sau numai şi teoretizată constituţional.




http://www.americanthinker.com/william_a_levinson/ Dacă ăla le-a scris fără să i se aplece, înseamnă că le poate citi oricine.


luni, 30 mai 2011

Scurtă istorie a economiei americane. Asaltul neo-faraonilor



Înainte de 1989, ne plăceau filmele americane, cu familii in care adulţii aveau fiecare maşina lui, copiii învăţau la şcoli bune (atunci când nu erau personaje negative, care se drogau şi omorau), iar fiecare familie locuia intr-o casă spaţioasă, cu un gazon în faţă, pe verdele căruia vânzătorii de ziare aruncau, dimineţile, teancul de lecturi destinate copiosului mic dejun.

După 1989, imaginea de mai sus a fost cel mai bine sintetizată în enervant de lungul şi pedo-eroticul serial "Beverly Hills 90210".

În limbajul comun, se cheamă "clasă de mijloc", adică rezultatul social al conceptului ideologic "Welfare State", foarte combătut de băieţii cu carte de la Ştefan Gheorghiu, pentru motive lesne de înţeles. Pentru cine tot nu pricepe, clasa de mijloc occidentală reprezenta atunci, în plin Război Rece, alternativa seducătoare la confuzul (ca să nu zic mai mult) "socialism real" din Est, spaima celor ce se pretindeau a-l fi înţeles pe Marx şi, mai ales, pe Lenin, fără să fi auzit măcar de Eduard Bernstein, pe care însă erau obligaţi să-l urască, laolaltă cu toţi ceilalţi deviatori social-democraţi. Fiindcă, extinzându-se şi împingând tot mai mult spre extreme grupurile celor foarte săraci şi foarte bogaţi, această clasă situată între polarităţi dădea naştere unei societăţi a veritabilei abundenţe, cu acces facilitat celei mai mari părţi a populaţiei la joburi, consum, proprietate, învăţământ, securitate socială şi afirmare individuală.

Altfel decât un produs al "pieţei", clasa mediană a reprezentat opera guvernelor, într-o tradiţie care a început cu Bismarck, a continuat spectaculos cu Roosevelt şi a ajuns cel mai aproape de idealul lui Marx în Suedia, sub, probabil, cea mai lungă guvernare social-democrată din istorie.

Apoi, treptat, inclusiv în zilele noastre, de toate astea s-a ales şi se alege prafu' în continuare.

Robert Reich, fostul ministru al muncii din Administraţia Clinton, creionează parcursul unei societăţi şi al unei economii pe care, dacă era normal la cap, orice partid comunist din Est, începând cu cel al URSS, ar fi trebuit să-l adopte în locul lagărelor şi al pretenţiei absurde de legatari ai lui Marx.

"During three decades from 1947 to 1977, the nation implemented what might be called a basic bargain with American workers. Employers paid them enough to buy what they produced. Mass production and mass consumption proved perfect complements. Almost everyone who wanted a job could find one with good wages, or at least wages that were trending upward.During these three decades everyone’s wages grew — not just those at or near the top.Government enforced the basic bargain in several ways. It used Keynesian policy to achieve nearly full employment. It gave ordinary workers more bargaining power. It provided social insurance. And it expanded public investment. Consequently, the portion of total income that went to the middle class grew while the portion going to the top declined. But this was no zero-sum game. As the economy grew almost everyone came out ahead, including those at the top.

The pay of workers in the bottom fifth grew 116 percent over these years — faster than the pay of those in the top fifth (which rose 99 percent), and in the top 5 percent (86 percent). Productivity also grew quickly. Labor productivity — average output per hour worked — doubled. So did median incomes. Expressed in 2007 dollars, the typical family’s income rose from about $25,000 to $55,000. The basic bargain was cinched.The middle class had the means to buy, and their buying created new jobs.


The Great Prosperity also marked the culmination of a reorganization of work that had begun during the Depression. Employers were required by law to provide extra pay — time-and-a-half — for work stretching beyond 40 hours a week. This created an incentive for employers to hire additional workers when demand picked up. Employers also were required to pay a minimum wage, which improved the pay of workers near the bottom as demand picked up.When workers were laid off, usually during an economic downturn, government provided them with unemployment benefits, usually lasting until the economy recovered and they were rehired. Not only did this tide families over but it kept them buying goods and services — an “automatic stabilizer” for the economy in downturns.

Perhaps most significantly, government increased the bargaining leverage of ordinary workers. They were guaranteed the right to join labor unions, with which employers had to bargain in good faith. By the mid-1950s more than a third of all America workers in the private sector were unionized. And the unions demanded and received a fair slice of the American pie. Non-unionized companies, fearing their workers would otherwise want a union, offered similar deals.


Americans also enjoyed economic security against the risks of economic life — not only unemployment benefits but also, through Social Security, insurance against disability, loss of a major breadwinner, workplace injury and inability to save enough for retirement. In 1965 came health insurance for the elderly and the poor (Medicare and Medicaid). Economic security proved the handmaiden of prosperity. In requiring Americans to share the costs of adversity it enabled them to share the benefits of peace of mind. And by offering peace of mind, it freed them to consume the fruits of their labors.

The government sponsored the dreams of American families to own their own home by providing low-cost mortgages and interest deductions on mortgage payments. In many sections of the country, government subsidized electricity and water to make such homes habitable. And it built the roads and freeways that connected the homes with major commercial centers. Government also widened access to higher education. The GI Bill paid college costs for those who returned from war. The expansion of public universities made higher education affordable to the American middle class.

Government paid for all of this with tax revenues from an expanding middle class with rising incomes."

Frumos. Dar a trecut. Probabil, pentru totdeauna...


Fiindcă, de acum înainte, beneficii similare celor de mai sus trebuie să profite exclusiv unei mici, meschine şi periculoase plăpumi sociale, alcătuită nu din capitalişti (sa fim serioşi!), ci din neo-faraoni egipteni, care investesc puţin, produc scheme financiare în loc de mărfuri, nu riscă deloc şi acumulează enorm, într-un joc nu doar cu evidentă sumă zero, dar cu o de neoprit tendinţă de alunecare spre minus a celor pe costurile cărora neo-faraonii câştigă şi acumulează. Într-un fel, e ca în curtea şcolii: nu vrei ca toţi copiii să fie îmbrăcaţi la fel de bine ca tine, fiindcă atunci nu te mai distingi de ei şi nu-i mai poţi dispreţui în voie.


Încă ceva: spre deosebire de capitaliştii sec.18-20, neo-faraonii nu mai au azi nevoie de ideologi care să le justifice demersurile economice şi să le valideze pretenţiile de legitimitate, fiindcă, dacă atunci, o asemenea necesitate deriva din teama de a nu te trezi cu bizonii peste tine, în casă, în prezent, Statul a fost privatizat complet de urmaşii moderni ai lui Ramses III, asigurându-le toată protecţia necesară. În caz că ar mai fi trăit în sec.21, Smith, Ricardo şi Hayek ar fi murit de foame...

Articolul integral este la http://robertreich.org/post/5993482080
Despre Welfare State, informaţii multe la http://en.wikipedia.org/wiki/Welfare_state
Caricatura am preluat-o de la http://criticalppp.com/archives/17124

joi, 26 mai 2011

O poreclă perfectă: "Premierul Gaga"



Porecla o dă David Rothkopf şi îl vizează pe Netanyahu, cu trimitere la maniera comic-penibilă (dacă nu chiar coreeano-ceauşistă) în care i-a fost aplaudat discursul de sfidare a Biroului Oval, de către chiar aleşii ţării în fruntea căreia se află Sfidatul Obama.


Ca o sală arhiplină la un concert marca "Lady Gaga"... "The U.S. Congress whooped and hollered and leapt to their feet so often for Netanyahu that you expected at any moment they would surge forward and turn the well of the House into a mosh pit. And despite that and the fact that the theme song for the event could easily have been "Bad Romance," these not-so-little monsters were actually not going wild for a pop star but for a politician so out-of-touch with the moment and the views of even the majority in his own country that he might well be known as Prime Minister Gaga. "


David Rothkopf e orice altceva decât un liberal extrem. Specialist de calibru în relaţii internaţionale, fost director executiv la Kissinger Associates şi funcţionar în Administraţia Clinton, iar, actualmente, un apreciat consultant în problematica transformărilor globale, Rothkopf dispune de luciditatea pe care nu o găsim în armata de critici ai politicii Israelului.


Ceea ce-i permite să scrie că "While one hopes the prime minister enjoyed himself, he would be wise not to either read too much into the reaction or look for it to have any lasting consequence. Because yesterday's display of kabuki political theater was not about him ... or even about Israel.


The speech was about Obama. It was arranged by Republicans for purely domestic political reasons and when Republicans cheered it was to say to evangelical Christian and Jewish supporters of Israel, "See, we love you the most." And when Democrats stood up, it was to say, "The president didn't mean any harm with that remark about the 1967 borders." Their applause couldn't possibly have had anything to do with America's long-term interests in a peaceful, sustainable, two-state solution or they would have been sitting on their hands the whole time.


Because Netanyahu continues to mistake intransigence for strength in a situation in which old formulations actually put Israel at much greater risk."


Dincolo de motivaţia despre care Rothkopf crede că a inspirat reacţia de simpatie supra-exagerată a celor din Congresul american, eu cred că a fost foarte prezentă teama congressmenilor şi senatorilor de a nu fi notaţi cu "minus" de reprezentanţii AIPAC aflaţi în tribună, în caz că n-ar fi aplaudat disciplinat ori de câte ori Premierul Gaga rostea extrase din dogmele unei politici ce s-a născut pe 14 mai 1948... Scrie aici de ce http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee#Aims_and_activities

Pentru AIPAC, distincţia operată de Rothkopf, între putere şi intransigenţă, chiar nu are importanţă...







miercuri, 25 mai 2011

Puterea reală şi genuflexiunile



Săptămâna trecută, Obama a spus, în auzul Planetei, ceea ce cam fiecare Preşedinte american, de la Nixon, la Bush jr., a zis-o, într-un cadru privat, primilor miniştri de la Tel Aviv, începând cu Golda Meir, până la Netanyahu: ceva dulce despre nostalgia frontierelor din 1967, legat de începutul şi, mai ales, sfârşitul lui Milhemet Sheshet Ha Yamim, pe româneşte, Războiul de şase zile. Detalii istorice, la http://en.wikipedia.org/wiki/Six-Day_War


Apoi, Obama s-a dus la sediul AIPAC, organizaţia de PR a Israelului, de la Washington, spunându-le, de la obraz, că "we cannot afford to wait another decade, or another two decades, or another three decades, to achieve peace. The world is moving too fast." Mai ales chestia cu lumea care se mişcă cu viteză warp a avut darul să nemulţească ansamblul finanţatorilor conservatori ai congressemenilor şi senatorilor americani.

După care a urmat show-ul lui Netanyahu în Congresul SUA. Harry Reid, presupusul purtător de cuvânt al lui Obama din Senat, îşi lăsase deja şeful în aer, dezavuând public ideea cu graniţele şaizecişaptiste. Cuvântarea premierului alb-albastru a determinat o incredibilă paradă de aplauze cu genuflexiuni din partea reprezentanţilor şi senatorilor aflaţi în sală.

A fost demonstraţia de forţă, publică, grosolană prin textul discursului şi ameninţătoare prin simbolistica genuflexiunilor (pe deplin compatibilă cu insolenta trimitire făcută de Obama la anul 1967), realizată chiar pe terenul propriu al Americii. A fost gestul de manifestare explicită a puterii reale în privinţa politicii externe americane.

Nu e nevoie de niciun fel de teorii ale conspiraţiei, dacă priveşti clipurile din postarea lui Glenn Greenwald: http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2011/05/24/israel?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+salon%2Fgreenwald+%28Glenn+Greenwald%29 Nu cred că poate exista o mai clară dovadă a captivităţii americane în faţa unui stat pentru a cărui înfiinţare - culmea - sovieticii lui Stalin se bătuseră cel mai mult, la vremea lor.

Indiferent ce a urmărit Obama, şi chiar dacă opoziţia uriaşă la "1967" va determina, până la urmă, replierea Preşedintelui SUA, făcându-l să priceapă că viteza cu care se mişcă lumea e dictată din alte părţi, iar nu de la Washington, există totuşi o consecinţă periculoasă: Obama, vorbind public, a fost auzit de circa 1,2 miliarde de musulmani, de Ahmadinejad, de Hamas, de "tinerii revoluţionari" ai "Primăverii Arabe", de Putin şi de băiatu' ăla care conduce Turcia...

Pentru o informare corectă, Netanyahu a mai spus şi ceea ce scrie aici http://www.realitatea.net/netanyahu-dispus-la-compromisuri-dureroase-pentru-o-pace-durabila-cu-palestinienii_838452.html, dar aş vrea să văd ceva mai concret...

Fiindcă şi Netanyahu ştie că subiectul "1967" a fost auzit la Teheran şi în Gaza...


Poza a fost luată cu împrumut de la http://www.alatestdailynews.com/obama-israeli-netanyahu-rejects-obama-%E2%80%991967-borders%E2%80%99-view.html

sâmbătă, 14 mai 2011

America şi speranţa a doi dintre militarii ei



Wayne Porter şi Mark Mykleby, primul, căpitan, celălalt, colonel, în arme diferite ale forţelor armate americane, au scris un eseu destinat să reflecte crezul lor în nişte State Unite orientate spre propriile lor fracturi - sociale, economice şi morale -, iar nu spre dominaţia lumii.



Reuniţi sub pseudonimul "Mr.Y" (mai degrabă ca un duo de muzică pop, decât ca o replică la conspirativul "X" adoptat de George Kennan, într-un articol programatic al Războiului Rece, apărut în urmă cu peste şase decenii), Porter şi Mykleby aerisesc atmosfera pestilenţială din dezbaterea publică de peste Ocean, propunând A NATIONAL STRATEGIC NARRATIVE, pe care Woodrow Wilson Center s-a grăbit să le-o aprecieze, oferindu-le găzduire la http://www.wilsoncenter.org/events/docs/A%20National%20Strategic%20Narrative.pdf


Atenţie! Cei doi ofiţeri nu propun o strategie "militară" sau de "securitate naţională", ci un proiect naţional integrator, ce are ca scop "to frame our National policy decisions regarding investment, security, economic development, the environment, and engagement well into this century."


Atenţie! Băieţii nu sunt unii adunaţi de pe stradă, ci asistenţii lui Mike Mullen, amiralul care deţine cea mai înaltă funcţie militară din SUA: preşedintele comitetului şefilor de state majore reunite.


E o strategie întemeiată pe ... speranţă (incredibil căt de puţină atenţie capătă altminteri un astfel de sentiment de forţă în programele politice ale lumii contemporane, dincolo de evocarea sa demagogică). Autorii eseului vorbesc despre un moment crucial (care, poate, nu întâmplător, urmează lichidării liderului Al-Qaeda).


Într-o lume post-Osama bin Laden, ce - în mod pozitiv - poate dobândi semnificaţia inversă a dezastrului de la 11 septembrie 2001, "It is time for America to re-focus our national interests and principles through a long lens on the global environment of tomorrow. It is time to move beyond a strategy of containment to a strategy of sustainment (sustainability); from an emphasis on power and control to an emphasis on strength and influence; from a defensive posture of exclusion, to a proactive posture of engagement."


Cât bun-simţ pleacă din afirmaţia "We must recognize that security means more than defense, and sustaining security requires adaptation and evolution, the leverage of converging interests and interdependencies. To grow we must accept that competitors are not necessarily adversaries, and that a winner does not demand a loser. We must regain our credibility as a leader among peers, a beacon of hope, rather than an island fortress."


Te întrebi, cum să faci elita de la Washington să accepte preeminenţa unor valori precum "tolerance for all cultures, races, and religions; global opportunity for self-fulfillment; human dignity and freedom from exploitation; justice with compassion and equality under internationally recognized rule of law; sovereignty without tyranny, with assured freedom of expression; and an environment for entrepreneurial freedom and global prosperity, with access to markets, plentiful water and arable soil, clean and abundant energy, and adequate health services."


Strategia pe care o propun solicită enorm paradigma americană postbelică, cu noxele ei dogmatice, şovine, de intoleranţă şi aroganţă: "An important step toward re-establishing credible influence and applying it effectively is to close the “say-do” gap. This begins by avoiding the very western tendency to label or “bin” individuals, groups, organizations, and ideas. In complex systems, adaptation and variation demonstrate that “binning” is not only difficult, it often leads to unintended consequences. For example, labeling, or binning, Islamist radicals as “terrorists,” or worse, as “jihadis,” has resulted in two very different, and unfortunate unintended misperceptions: that all Muslims are thought of as “terrorists;” and, that those who pervert Islam into a hateful, anti-modernist ideology to justify unspeakable acts of violence are truly motivated by a religious struggle (the definition of “jihad,” and the obligation of all Muslims), rather than being seen as apostates waging war against society and innocents. This has resulted in the alienation of vast elements of the global Muslim community and has only frustrated efforts to accurately depict and marginalize extremism. Binning and labeling are legacies of a strategy intent on viewing the world as a closed system."



Vizionar şi profund sună imperativul de a renunţa la dogma competiţiei globale, "pe viaţă şi pe moarte": "Our former notion of competition as a zero sum game that
allowed for one winner and many losers, seems as inadequate today as Newton’s Laws of Motion (written about the same time as the Westphalia Peace) did to Albert Einstein and quantum physicists in the early Twentieth Century. It is time to move beyond a narrow Westphalian vision of the world, and to recognize the opportunities in globalization."


Inutil să precizez că, în perioada următoare, cei doi militari vor suporta atacuri infernale, de la liderii de opinie americani de Dreapta, cât de cât stilaţi, până la bigoţi de doi lei.


În 1947, Kennan era un funcţionar diplomatic cvasi-necunoscut. Conceptul pe care l-a dezvoltat ("îndiguirea", la acea dată, a Uniunii Sovietice, iar, după 1990, a oricărei ţări care îndrăznea să facă pe nebuna) a scris o istorie plină de sânge mereu proaspăt, cu extrem de puţine momente de glorie autentică.


Sunt foarte curios să văd câţi vor mai vorbi de Porter şi Mykleby peste 10 ani...




O fişă ultra-captivantă despre George Kennan găsiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/George_F._Kennan


joi, 5 mai 2011

Ce spunea Roosevelt în 1933



Poliomielita l-a expediat într-un scaun cu rotile. A devenit Preşedinte la Casa Albă într-un moment în care, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, se murea de foame.


A creat clasa de mijloc americană în primele 100 de zile ale primului său mandat, pe un program sintetizat în doar două cuvinte: New Deal.


I s-au opus conservatorii de la Curtea Supremă, şi chiar oameni din propriul partid. A rezistat aproape (4) patru mandate de Preşedinte.


Americanii din clasa de mijloc, întinşi pe două generaţii şi ceva, îi datorează prosperitatea de care s-a ales treptat prafu', începând cu Ronald Reagan şi culminând cu un alt handicapat...


Astăzi, Obama se chinuie, penibil, să-l imite pe cel mai patriarh dintre Preşedinţii americani, ... Franklin Delano Roosevelt.


În 1933, în primul său discurs inaugural, Roosevelt striga:


"...rulers of the exchange of mankind's goods have failed through their own stubbornness and their own incompetence, have admitted their failure, and have abdicated. Practices of the unscrupulous money changers stand indicted in the court of public opinion, rejected by the hearts and minds of men.


The money changers have fled from their high seats in the temple of our civilization. We may now restore that temple to the ancient truths. The measure of the restoration lies in the extent to which we apply social values more noble than mere monetary profit. [O FRAZĂ CÂT O BIJUTERIE]


Recognition of the falsity of material wealth as the standard of success goes hand in hand with the abandonment of the false belief that public office and high political position are to be valued only by the standards of pride of place and personal profit; and there must be an end to a conduct in banking and in business which too often has given to a sacred trust the likeness of callous and selfish wrongdoing.


Restoration calls, however, not for changes in ethics alone. This Nation asks for action, and action now."


După care chiar a dat cu ei de pământ. În 2011, Obama şi mulţi alţii au sfârşit prin a deveni captivii celor pe care Roosevelt îi numea "money changers."



Discursul inaugural de 1,180 de cuvinte, se găseşte la http://avalon.law.yale.edu/20th_century/froos1.asp

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare