duminică, 4 decembrie 2011

Doctrina Tăcerii

Bush nu obşinuia să tacă. Ţinea discursuri asurzitoare şi ameninţa public: "suntem în război", "cine nu e cu noi, e împotriva noastră", "o să vă bombardăm înapoi în epoca de piatră" etc. În afară de asta, era băiat serios şi se ţinea de cuvântul dat în public. Ca efect, Afganistanul şi Irakul s-au trezit invadate, în prime time, cu televiziuni şi internet de faţă, capabile să înregistreze zgomotul războiului. Asta era Doctrina Zgomotului.

Obama e diferit. Calm, profund, liniştit. Adesea, tăcut. Cu un Nobel pentru Pace atribuit rapid. Cu un discurs epocal la Cairo, adresat lumii islamice; un gest aproape echivalent cu căderea în genunchi a lui Willy Brandt, în 1970, la monumentul victimelor răscoalei din ghetto-ul varşovian. Apoi, treptat, încep revolte în anumite ţări arabe. Dictaturi (unele, doar) consolidate de decenii încep brusc să cadă în Orientul Apropiat. Lideri arabi, până în urmă cu un an, mai eterni decât Stalin sunt arestaţi sau omorâţi. Evident, cu metafore romantice inspirate din cultura precară a propangandiştilor de la Langley, gen Revoluţia Iasomiei şi Primăvara Arabă. La Teheran, populaţia o ia deodată razna, fiindcă sunt probleme la alegeri. Pe o stradă, o demonstrantă anti-Ahmadinejad, una singură din câteva mii, e luată cu luneta drept în frunte, exact în raza unor iPhone-uri care retransmit ultimele ei secunde de viaţă pe internet. În restul Iranului e însă linişte. Cu excepţia asasinării unor fizicieni atomişti iranieni, în drum spre birou. Iar, foarte recent, un întreg arsenal de lângă Teheran sare, accidental, în aer, cu un important general al Gărzilor Revoluţionare cu tot.

Cine crede că nebunia cu deznodământ imprevizibil din lumea arabă, jocurile pe teren din Iran şi cine ştie ce-o mai urma nu reprezintă opera planificatorilor de operaţiuni clandestine de la Washington, Londra şi Tel Aviv, e ori prost, ori n-a trăit decembrie 1989 în România.

Asta e Doctrina Tăcerii a lui Obama. Sau, pe americăneşte, mai soft, "Leading from behind", fără zgomot, declaraţii, ameninţări şi show-uri pe portavioane, pe care să scrie "Mission Accomplished." În Egipt, Tunisia, Libia, Siria şi Iran, forţe speciale ale CIA, Mossad şi ale altora lucrează eficace, inclusiv cu pierderi, încât până şi un stâlp media de establishment ca Fareed Zakaria a îndrăznit, acum o săptămână, pe CNN, să-l întrebe pe Ehud Barak dacă Mossad-ul e cumva foarte creativ în Iran, şi s-a trezit luat la mişto.

Războiul poate fi purtat şi în tăcere, pe fronturi de peste 1.000 km, cu tehnologie de care nici nu s-a auzit la Hollywood şi oameni invizibili, lăsând CNN-ul în şomaj tehnic, şi pe internauţi în ceaţa speculaţiilor. De ce e purtat războiul chiar şi după ce Obama şi-a încasat Nobelul cu porumbei, ne-o spune Wesley Clark, generalul american în retragere, rămas în istorie fiindcă a bombardat Belgrad-ul, un oraş european, nu afgan. Intrat în viaţa civilă şi politică, Clark a devenit îngerul care are boală pe neoconservatorii belicoşi. Care-şi continuă agenda de facere praf a Orientului (deocamdată, cel Mijlociu), prin intermediul Doctrinei Tăcerii a lui Obama. Iată ce a afirmat public:

Despre Wesley Clark, citiţi la http://en.wikipedia.org/wiki/Wesley_Clark. Imaginea a fost preluată de la http://kratik1987.blogspot.com/2011/02/city-silence.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare