luni, 24 decembrie 2012

Bancul cu "reindustrializarea" României

Cu ceva timp în urmă, din raţiuni exclusiv de campanie electorală, un lider politic român, negustor de autoturisme la bază, cu un hobby aparte pentru motociclete, ar fi rostit eretica formulare "reindustrializarea României", propunând noi orientări de dezvoltare a unei ţări pentru care istoria s-a oprit odată cu privatizările nivelatoare din anii 1995-2005.

Eretică, deoarece, atunci când ţi s-a dictat din exterior să rămâi de partea întunecată a Globalizării, faci bine şi te limitezi la exportul de Pepsi, Coke şi şosete confecţionate în regim de lohn. Şi taci. Cum vorbeşti în plus, cum începi să ai necazuri. Sau, în cel mai bun caz, ideea ta, rostită ambiţios pe la vreun seminar cu pauze de cafea, rămâne la stadiul de banc prost.

Prima şi, deocamdată, ultima industrializare (pe bune) a României a fost gândită şi realizată de trei oameni: un român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi doi ceva mai puţin români (de care lumea nici n-are habar), Gheorghe Gaston-Marin şi Simion Zeiger, dar la al căror nivel de patriotism (oricât de vomitiv a ajuns astăzi termenul) nu se ridică niciunul dintre briganzii politici ai României de azi, cu pretenţii de naţionalitate română pe cartea de identitate.

Industrializarea însemna atunci nu doar fier, foc, fum şi muncă, baraje, combinate şi şantiere navale. Ea a motivat oameni cărora le puteai flutura la infinit prostia cu "Micul Paris" şi "Mica Elveţie", în condiţiile în care România înfăţişa, în 1948, realitatea unei "Mici Calcutte" (aia din India, ca să nu existe confuzii). Un proiect de industrializare îţi dezvoltă educaţia, învăţământul şi sănătatea (gratuite), asigurările sociale şi demnitatea de a purta o vechime non-stop de 35 de ani în cartea de muncă. Îţi alfabetizează populaţia, o înzestrează cu diverse competenţe, îi dă idei, inclusiv ideea de a pleca (sau a fugi) peste graniţă, în funcţie de constrângerile politice ale regimului existent. Iar dacă Războiul Rece n-ar fi fost atât de cretin şi devorator, aceeaşi industrializare ar fi putut stimula o cât de mică emancipare politică a celor guvernaţi dictatorial în România, care ar fi dus, în cele din urmă, la infiltrarea definitivă a tehnostructurii în eşaloanele puterii, în dauna cizmarilor şi a activiştilor semi-analfabeţi.

Despărţind era postbelică a lumii în Război Rece şi Globalizare, Dej, Gaston-Marin şi Zeiger i-ar fi putut avea ca omologi, în oglinzile paralele ale istoriei, pe Lee Kuan Yew, în Singapore, pe Manmohan Singh, în India şi pe Luiz Inácio Lula da Silva, în Brazilia. Niciunul dintre ei, vreun înger, dar toţi animaţi genetic de obsesia de a motiva şi a construi ceva pentru milioanele (de oameni, nu de dolari) din spinarea lor, de abilitatea de a împărţi un venit naţional considerabil între o majoritate care contribuie la formarea lui, nu doar între cei 1-2% din vârful unei societăţi. Ar fi putut să nu o facă, fiindcă nu-i obliga nicio forţă politică aptă să li se opună. Dar totuşi le-a reuşit, dincolo de retorică, ideologie, obstacole din afară, şi de nevoia naturală a asigurării propriului lor statut social, material şi politic. 

Mă lasă rece că Dej, Gaston-Marin şi Zeiger nu erau liberali şi fani de Harley Davidson, ci purtători de carnet roşu. Dar eu, printr-un accident biografic, fac parte din a doua generaţie de după al doilea R.M., care le datorează, indirect, o şcoală, o facultate, două limbi străine, o deschidere către Vest şi o idee despre modernitate. Cea de atunci, atâta câtă era, şi cea care s-ar putea contura undeva în viitor.

Până atunci, până când vor reapărea, la noi, lideri din liga celor evocaţi mai sus, "reindustrializarea României" rămâne un concept ce nu va putea depăşi testul râsului. Până atunci, priviţi cele două coloane cu biruitorii şi perdanţii Globalizării, şi apreciaţi singuri unde se plasează România.

Fotografia provine de la http://infoforengineering.blogspot.ro/2011/05/info-for-manufacturing-engineering.html

duminică, 23 decembrie 2012

De Crăciun: despre civilizaţii, Islam şi emoţii


Poate că nu civilizaţiile sunt cele care se ciocnesc şi nasc violenţă. 

De ce s-ar lovi şi s-ar distruge reciproc comori ereditare de valori, înţelepciune, ştiinţă, etică şi estetică? De ce ar rezulta ură între criptografie, tipar, busolă, pictură şi tehnologie, între emoţii şi credinţe animate de Cărţi Sfinte diferite, între istoria mea şi istoria lor?

Dacă, printr-un miracol, Da Vinci, Baruch Spinoza, Confucius şi Abu Ali al-Hussain Ibn Abdallah Ibn Sina (cunoscut, pe la noi, sub forma latinizată Avicenna), s-ar întâlni, în 2012, de Crăciun, la New York, s-ar lua oare la bătaie, fiindcă provin din civilizaţii diferite, cu un trecut comun marcat de distrugeri fără sfârşit? Foarte probabil că nu. În schimb, cred s-ar bucura de luminile din Times Square şi de posibilitatea oferită de internet, tablete, iPod-uri şi smartphone-uri de a crea conexiuni între culturi şi civilizaţii diverse, dar deloc opuse, şi de a destructura neînţelegeri, susceptibilităţi, decepţii.

Cred că doar subprodusele - umane, materiale şi ideatice - ale fiecărei civilizaţii ajung - pentru un timp şi nu cu titlu definitiv - din cauze economice, dar şi emoţionale, să se irite reciproc, refuzând recunoaşterea celuilalt şi pretinzând propria supremaţie, sub sancţiunea vărsării de sânge.

În The Politics Of Rage: Why Do They Hate Us, unul dintre cele mai bune eseuri pe care le-am citit vreodată, publicat imediat după 11 septembrie 2001, Fareed Zakaria nota despre lumea arabă: "The disproportionate feelings of grievance directed at America have to be placed in the overall context of the sense of humiliation, decline and despair that sweeps the Arab world. After all, the Chinese vigorously disagree with most of America's foreign policy and have fought wars with U.S. proxies. African states feel the same sense of disappointment and unfairness. But they do not work it into a rage against America. Arabs, however, feel that they are under siege from the modern world and that the United States symbolizes this world. Thus every action America takes gets magnified a thousandfold. And even when we do not act, the rumors of our gigantic powers and nefarious deeds still spread. Most Americans would not believe how common the rumor is throughout the Arab world that either the CIA or Israel's Mossad blew up the World Trade Center to justify attacks on Arabs and Muslims. This is the culture from which the suicide bombers have come."

Probabil că Dominique Moisi reuşeşte să fie şi mai convingător, punând accentul pe subiectivitate şi pe emoţiile ce îi sunt asociate. În The Geopolitics of Emotion: How Cultures of Fear, Humiliation, and Hope Are Reshaping the World, Moisi se explică: "The reason I have chosen these three emotions is that they are closely linked with the notion of confidence, which is the defining factor in how nations and people address the challenges they face as well as how they relate to one another. Fear is the absence of confidence. If your life is dominated by fear, you are apprehensive about the present and expect the future to become ever more dangerous. Hope, by contrast, is an expression of confidence; it is based on the conviction that today is better than yesterday and that tomorrow will be better than today. And humiliation is the injured confidence of those who have lost hope in the future; your lack of hope is the fault of others, who have treated you badly in the past. When the contrast between your idealized and glorious past and your frustrating present is too great, humiliation prevails."

Astăzi, afirmă Moisi, Asia reprezintă uriaşa oază a speranţei, Occidentul, zona ce asimilează frica, iar Orientul Mijlocul, spaţiul captiv al umilinţei.

În alţi termeni, pentru început, nu-i umiliţi şi nu-i înfricoşaţi pe cei deja frustraţi şi ajunşi la disperare. Dăruiţi-le speranţă şi încredere, iar civilizaţiile vor avea poate şansa să coexiste şi să graviteze armonios şi fără coliziuni în jurul nostru...

Nu e nimic naiv în toate acestea.

Pentru toţi, cele mai frumoase Sărbători de final de an, oricum s-ar numi ele!

Imaginea e preluată de la http://marktozer.blogspot.ro/2011/01/art-of-followership.html

luni, 10 decembrie 2012

Hillary, taci şi nu te mai plânge!

Când arhivele istorice vor putea vorbi, vom afla că, undeva, în jurul anilor 1997-1998, Boris Elţîn a cedat americanilor zona de influenţă din Balcani, inclusiv România, cu tot ce presupune un asemenea transfer de tutelă geopolitică.

După zece ani şi mai bine, există semne că Vladimir Putin - care stă cu dosul pe petrol, gaze şi alte resurse - tinde să redeseneze terenul de joacă din Estul Europei, provocând o Americă dezorientată şi o Uniune Europeană tot mai debilă.

Hillary Clinton, de patru ani şefă a unui Departament de Stat în derivă, a zis zilele trecute că “There is a move to re-Sovietise the region,...It’s not going to be called that. It’s going to be called a customs union, it will be called Eurasian Union and all of that. But let’s make no mistake about it. We know what the goal is and we are trying to figure out effective ways to slow down or prevent it.”

Serios? Acum abia vreţi voi să încercaţi to figure out modalităţi de - ATENŢIE! - încetinire SAU prevenire a demersurilor moscovite? Adică, până la urmă, s-ar putea chiar negocia ("to slow down" cam asta sugerează) procentaje de influenţă patentate de Stalin şi Churchill? Zone gri, cum se exprima cineva recent?

Mă uit pe documentul intitulat Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, şi nu ştiu la ce pagină să găsesc profitul partenerului România, dincolo de lozinci expirate şi generalităţi obositoare.

Mă, fată! În 15 ani de influenţă politică asupra României era suficient să faceţi 2 (două) lucruri relativ mari şi late:
          1. Să construiţi o blestemată de autostradă în Transilvania, cum în Midwest-ul S.U.A. există cu zecile, ca să pot ajunge la Viena cu maşina în 6 ore. N-aţi fost capabili.
          2. Să înlăturaţi regimul de vize pentru cetăţenii unei ţări care joacă cu succes şi sânge în teatrele voastre de război. N-aţi vrut. Şi, probabil, nici nu vi s-a cerut.

Erau de ajuns două asemenea gesturi care, culmea:
  • ar fi conferit un bax de legitimitate unui principe local detestat până şi de voi;
  • ar fi determinat populaţia unei ţări blestemate din punct de vedere geografic să vă suporte mai lejer şi să devină insensibilă la manipulări media venite dinspre alte zone de influenţă;
  • ar fi descurajat eventuale alunecări ale unor grupări politice spre oferte alternative de "parteneriat".
Şi te plângi că Moscova se gândeşte la proiecte de uniuni vamale cu ţările din Eurasia... Slăbiciunile nu te iartă. Te devorează.

Imaginea a fost preluată de la http://jurnalul.ro/stiri/externe/ce-se-va-intampla-intre-sua-si-rusia-de-maine-prognoza-analistilor-este-ingrijoratoare-628232.htmlhttp://jurnalul.ro/stiri/externe/ce-se-va-intampla-intre-sua-si-rusia-de-maine-prognoza-analistilor-este-ingrijoratoare-628232.html

luni, 26 noiembrie 2012

Iran, Afganistan, România - "succese" made by Jimmy Carter

Am fost să văd Argo. Şi chiar dacă filmul povesteşte despre o acţiune CIA de succes, cadrul general în care se derulează evenimentele este cel al uriaşelor gafe geostrategice provocate de Administraţia Jimmy Carter.

În mai puţin de 4 ani, Carter a pierdut Iranul cu tot cu petrol, hegemonie regională şi influenţă în lume, şi a dormit în noaptea în care URSS a invadat Afganistanul, sovieticii apropiindu-se astfel ameninţător de mult de Oceanul Indian.

În timp ce vedeam filmul, am realizat că tot Carter a pierdut şi România, lăsându-l pe teribilistul Zbigniew Brzezinski să gestioneze prost, impulsiv şi haotic relaţia mult prea sensibilă cu Ceauşescu, pe care o şlefuise Henry Kissinger cu doar câţiva ani în urmă. Ruşii cred că i-au fost recunoscători lui Brzezinski, iar zece ani mai târziu ne-au dat lovitura de graţie, inclusiv cu endorsement american...

Fotografia este de la http://www.globalresearch.ca/arc-of-darkness/10778?print=1



luni, 12 noiembrie 2012

Generali şi papagali

"Gods and Generals" era un film despre comandanţii militari ai Nordului şi Sudului, în războiul american de secesiune. Cele două secole şi aproape 1/2 de istorie a Statelor Unite respiră şi prin memoria unor generali aproape zeificaţi, de la George Washington, Ulysses S. Grant şi Robert Lee, ajungând la Eisenhower, Patton şi MacArthur. Şi cam punct.

În mod paradoxal, scara valorică a marilor comandanţi americani coboară abrupt în era Imperiului de după 1945. Ei nu mai sunt zei, iar atunci când nu întorc ambii obraji unor vietnamezi, somalezi, irakieni sau afgani, se remarcă prin gafe, ezitări, gesturi hollywood-iene şi grotesc inspirate ambiţii politice.

E bizar cum raportul dintre cea mai mare forţă militară din istorie şi rating-ul generalilor ei ajunge să fie de proporţie inversă, iar, cu toate acestea, unii dintre rataţii multi-stelari să savureze, în continuare, beneficiile unui cult schizoid al personalităţii.

Cele mai recente exemple de ratare profesională şi umană, de la vârful armatei S.U.A., au pus în evidenţă doi generali cu 4 stele, posesori ai unor CV-uri impecabile, din perspectiva pregătirii, decoraţiilor şi a funcţiilor de comandă deţinute succesiv, şi înzestraţi cu tot arsenalul de training, autodisciplină, inteligenţă şi anduranţă, în absenţa căruia te paşte o viaţă ordinară în civilie. Şi, totuşi, amândoi, ni se dezvăluie, în cele din urmă, ca nişte papagali.

Stanley McChrystal, general şi vice-rege american în Afganistan, a făcut pe deşteptu', în prezenţa unui reporter, zicând: "Are you asking about Vice President Biden?" McChrystal says with a laugh. "Who's that?""Biden?" suggests a top adviser. "Did you say: Bite Me?" După 24 de ore, civilul şi comandantul suprem Obama l-a trecut în retragere.

David Petraeus, general şi fost vice-rege în Irak şi Afganistan, până sămbăta trecută director C.I.A., şi-a lăsat amanta periculos de aproape de blackberry-ul cu informaţii înalt clasificate. Când n-a mai avut încotro, Petraeus şi-a băgat demisia.

Două exemple de oameni super-disciplinaţi şi motivaţi profesionali, care clachează ca nişte civili. Ambele conduite, exprimând o frivolitate aflată la ani-lumină distanţă de vedetismul de un cu totul alt tip al lui Patton şi MacArthur, sunt mai degrabă specifice politicienilor de duzină de la Washington - lipsiţi de autocontrol, neinteligenţi, iresponsabili.

Cele două ratări n-au alterat însă cu nimic teologia militară cultivată de media de vârf americană. De pildă, ştirea despre demisia lui Petraeus e dominată de texte gen "Petraeus's downfall is a huge loss for the United States,"..."not only was he one of the country's top strategic thinkers, he was also one of the few public figures revered by all sides of the political spectrum for his dedication and good judgment."..."He salvaged two disastrous wars, for two very different presidents."

Glenn Greenwald, un iconoclast incorigibil, observă corect că "...military worship is the central religion of America's political and media culture. The military is by far the most respected and beloved institution among the US population - a dangerous fact in any democracy - and, even assuming they wanted to (which they don't), our brave denizens of establishment journalism are petrified of running afoul of that kind of popular sentiment."

Şi când te gândeşti că, pe teren, adversarii lui McChrystal şi Petraeus n-au fost militari ruşi sau chinezi, care să justifice elogiile deplasate, ci doar nişte insurgenţi irakieni şi talibani afgani (apropo, pe care, oficial, nu i-au înfrânt), a căror singură conexiune cu civilizaţia europeană modernă stă în dinamita lui Nobel... 

Realitatea e şi mai tristă, dacă admitem că, în definitiv, ambii generali au fost învinşi - nu pe vreun câmp de luptă, ci în intimitate - de un reporter şi de o amantă. Ca doi papagali. Se alege treptat prafu' de stelele albe şi de dungile roşii, şi de memoria lui Eisenhower şi Grant. Şi e păcat, fiindcă nu mă pot gândi deloc cu plăcere, în viitor, la generalii chinezi, confucianişti sau nu...


sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Sex, Petraeus şi conjuraţia tăcerii în presa americană

La distanţă de 48 de ore de a doua victorie prezidenţială a lui Obama, directorul CIA, un moş teacă lovit mai demult de aroganţă şi abia ţinute sub limbă ambiţii politice, îşi dă demisia pe motiv că a gestionat defectuos un adulter.

Nu evenimentul în sine mi se pare relevant. Ci:

1. Faptul că New York Times a tăcut, deşi pariez pe două salarii lunare că ştia încă din vară de proasta gestionare, de către Petraeus, a relaţiei sale extramaritale. Şi mai cred (pariind tot pe două onorarii lunare) că şi-a negociat tăcerea cu Obama, fiindcă, altminteri, punerea pe masă a unui asemenea eveniment în plină campanie electorală ar fi determinat, în urmă cu două zile, exproprierea Biroului Oval de către Mitt Romney.

Nu atât dimensiunea morală a afacerii ("Obama acceptă să aibă un subordonat care-şi înşală nevasta") ar fi fost dinamita de campanie, exploatată ipocrit şi fals de Republicani, ci faptul că fata cu pricina s-a aflat skin to skin cu tezaurul informativ exclusivist al directorului CIA, depozitat în creierul şi pe blackberry-ul lui securizat. În urmă cu 40 de ani, New York Times, după o prealabilă documentare solidă a afacerii, ar fi sunat la Casa Albă, întrebând doar "would you care to comment?", după care n-avea decât să se aleagă prafu' de orice campanie electorală a oricui.

2. Faptul că pe Petraeus îl loveşte criza de conştiinţă obligatoriu la fix două zile de la data alegerilor, şi nu mai devreme cu o săptămâna ori cu două. Asta tot ca un gest de protejare a campaniei lui Obama, care, în caz de demisie anticipată pe motiv de sex şi periclitare a secretelor de stat, ar fi primit rapid o cruce şi un mormânt. Colegii din FBI au fost la fel de atenţi şi cooperanţi, deoarece aflăm, de la New York Times, că "About two weeks ago, F.B.I. agents met with Mr. Petraeus to discuss the investigation."

Andrei Marga are undeva o vorbă referitoare la "refeudalizarea" presei în capitalism. Tăcerea lui New York Times îl confirmă.

Imaginea am împrumutat-o de la http://www.memefirst.com/2005/06/


vineri, 9 noiembrie 2012

Următoarea Americă

Într-un moment în care America dă tonul neoliberalismului toxic pe toată planeta, străduindu-se, cu mult succes, să ne re-apropie de capitalismul de secol 18, mai puţin favorizaţii de peste Atlantic s-au dus la vot, au jucat cu Negrul şi au căştigat. Si nu e deloc o metaforă deplasată. Cei 60,840,934 de americani care au votat cu Barack Obama au plecat spre urne cu handicapul ataşamentului faţă de un lider slab, indecis şi detaşat de interesele prea multora dintre ei, aşa cum Preşedintele a demonstrat-o frecvent în primul său mandat.

Cu Albul a jucat un adversar de un conservatorism nesimţit, care, în plină campanie electorală, a afirmat deschis, onest şi fără menajamente ce crede despre femeile însărcinate ca urmare a unui viol, despre cele 47% dintre americanii neincluşi în lista miliardarilor lui Forbes, ca şi în legătură cu mutaţiile climaterice globale (Romney declarând, de-a dreptul inept, cu doar o lună înainte de Sandy, că "I'm not in this race to slow the rise of the oceans or to heal the planet.").

Să nu exise iluzii: Obama a fost răul mai mic, şi nimic mai mult de atât.

Ca de fiecare dată, după nişte alegeri prezidenţiale, Statele Unite au prilejul să se reinventeze. Structural, ca ambiţii şi ca imagine globală. Mai cu seamă, după un mandat în majoritate ratat în raport cu promisiunile din 2008. Există o şansă (nu mare, sunt convins) ca Obama şi nucleele de putere (formale şi informale) ce gravitează în jurul Casei Albe să-şi îndrepte propria ţară şi, prin ricoşeu, cel puţin o parte a Restului Lumii către un echilibru politic şi economic dezirabil, ca alternativă la o catastrofă socială şi de mediu istorică. Chiar dacă surclasată brutal de China în materie de dinamică a dezvoltării, America nu are cum să nu rămână cea mai influentă ţară de pe glob - cu umbrele unei decăderi aproape resemnate, dar şi cu luminile unui spirit făcut să supravieţuiască oricărei competiţii.

Alternativa la un asemenea echilibru o reprezintă - pe termen mediu, fiindcă viteza distructivă devine tot mai mare - privatizarea a ceea ce a mai rămas din bunurile comune (de ce nu?, poate până şi apa potabilă şi aerul), o preluare explicită a puterii politice de către mediul bancar alimentat cu steroizi, o suprafaţă terestră similară cu cea pe care am văzut-o în Matrix şi, în final, o aruncare la coşul de gunoi al Istoriei, nu a capitalismului, ci a tot ceea ce am învăţat despre constituţii, drepturi, libertăţi şi democraţie.  

Următoarea Americă, din mandatul secund al Erei Obama, ne va spune, cred eu, încotro ne vom îndrepta.

Fotografia a fost preluată de la http://www.treehugger.com/corporate-responsibility/buildings-owned-by-union-collapse-while-liuna-president-calls-for-rebuilding-infrastructure.html

miercuri, 19 septembrie 2012

Gânduri despre Marea Uniune Sovietică Aialaltă

Stimulaţi de câştigarea Războiului Mondial cu preţul-record a 20 de milioane de victime pe teren propriu şi de lansarea Sputnik-ului deasupra newyorkezilor, sovieticii şi-au construit o sănătoasă aroganţa imperială ce l-a făcut pe Hruşciov să-i promită lui Eisenhower că, în decurs de 10 ani, îl va lăsa ireversibil în urmă în tot ce înseamnă realizări grandioase.

Începând cu anii '50 ai secolului trecut, URSS-ul căzuse într-o pasiune patologică pentru competiţie externă şi topuri mondiale, gen: cel mai sexy oţelar din lume, cel mai cool tractorist de pe planetă, mama-eroină care a născut dodecapleţi şi mulgătoarea cu cele mai multe găleţi de lapte pe oră, de dincolo şi dincoace de Cortina de Fier. Ridicolul propagandistic sovietic, în materie de recorduri, a depăşit linia roşie atunci când ruşii au afirmat că cel mai "mare" pitic de pe Pământ e un tip din Leningrad, dar nu pentru că ar fi fost un pitic ceva mai înalt, ci, dimpotrivă, unul cu mult sub media mondială de piticanie.

Apoi, au venit stagnarea lui Brejnev, încercarea lui Andropov de a păstra prezenţa sovietică măcar într-un top 50 şi, în final, stingerea luminii de către Gorbaciov şi Elţîn. Niciodată, un imperiu (înzestrat, totuşi, cu o considerabilă fibră materială şi umană) nu s-a stins atât de repede. Miile de ogive nucleare bine însilozate n-au putut compensa prostia şi autosuficienţa liderilor sovietici, neîncrederea acestora în propriul popor şi în calităţile dinamice ale acestuia, refuzul libertăţii şi al competiţiei interne, plus aroganţa lipsită de orice substanţă. A fost un fel de negare inconştientă a propriei măreţii...

Dar această postare n-are cum să fie despre URSS. E despre altcineva..



Imaginea a fost împrumutată de la http://www.mediafreedominternational.org/2011/03/06/the-american-empire%E2%80%99s-quick-collapse/

joi, 13 septembrie 2012

Departamentul de Stat ca proasta-n târg

În România e simplu: dacă apare un derapaj între rivali tutelaţi de aceeaşi unică superputere, îl expediezi la Bucureşti pe directorul general regional în funcţie (în prezent, Philip Gordon), ca să pună lucrurile la locul lor. Nivelul de competenţa al omului de la Departamentul de Stat nici nu trebuie să fie formidabil, fiindcă s-a observat, din 1989 încoace, că România poate fi pacificată uşor. Nici măcar 10 protestatari scoşi cu forţa la mitinguri n-ar îndrăzni să se apropie de compound-ul Ambasadei SUA de la Băneasa.

În lumea arabă, totul e mult mai complicat. După ce au incendiat un teritoriu cuprins între Tunisia şi Bahrain, facilitând extremei islamiste accesul la putere (?!), dispecerii puterii unipolare de la Departamentul de Stat îşi probează, cu riscuri globale incalculabile, incompetenţa ţinerii sub control a Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Ieri, 4 diplomaţi şi puşcaşi marini americani (printre ei, ambasadorul de la Tripoli), au fost ucişi în urma atacurilor lansate de proaspeţii connaisseur-i ai democraţiei jeffersoniene din Libia. Nu evoc şi nu discut aici motivaţia atacului. Subiectul conţine, oricum, multă, prea multă mizerie. Vreau să vorbesc despre incompetenţa crasă a Departamentului de Stat şi a femeii care pretinde că îl conduce (de ce au ajuns oare atât de multe ratate să facă azi politică globală, de la Washington, la Berlin, trecând prin Bruxelles?).

1. Atât la Cairo, cât şi la Benghazi, ambasada, respectiv consulatul american au stat sub asediu ore în şir: "Four U.S. State Department officials, including Ambassador to Libya Christopher Stevens, were killed in an hourslong assault". În ambele ţări, aflate sub controlul total al Statelor Unite, dar şi în proximitatea lor, se găsesc unităţi de elită ale armatei americane, care ar fi putut interveni rapid şi fără dificultate, evitând vărsarea de sânge a concetăţenilor lor. Unde vă sunt dronele???

2. În disperare de cauză, în timpul asediului, diplomaţii americani de la Cairo au tras un mesaj de scuze pe Twitter (?!?!?!), cu scopul de a calma atmosfera: "The Embassy of the United States in Cairo condemns the continuing efforts by misguided individuals to hurt the religious feelings of Muslims -- as we condemn efforts to offend believers of all religions. Today, the 11th anniversary of the September 11, 2001 terrorist attacks on the United States, Americans are honoring our patriots and those who serve our nation as the fitting response to the enemies of democracy. Respect for religious beliefs is a cornerstone of American democracy. We firmly reject the actions by those who abuse the universal right of free speech to hurt the religious beliefs of others." 

3. Aceeaşi ambasadă SUA de la Cairo, dându-şi seama că a întins coarda cu scuzele, o dă puţin la întors, adăugând: "Of course we condemn breaches of our compound, we’re the ones actually living through this. Sorry, but neither breaches of our compound or angry messages will dissuade us from defending freedom of speech AND criticizing bigotry."

4. Este evident că ambele mesaje s-au dat de capul ambasadorului de la Cairo, complet debusolat şi total depăşit de evenimente, în vreme ce secretarul de stat dormea pe ea sau nu reacţiona cu instrucţiuni clare din cine ştie ce motiv, altul decât competenţa în conducerea diplomaţiei americane.

5. Fiindcă, ceva mai târziu, când femeia a venit la birou, "the White House disavowed the embassy's prior statement and later released one of its own, when Secretary of State Hillary Clinton condemned the assault "in the strongest" terms."

6. Culmea e că ambasadorul american care a decedat ieri era, efectiv, o culme a competenţei politice în sfera lumii arabe.

Treziţi-vă! Lumea (cu totul alta decât România) nu se conduce prin mesaje date pe Twitter şi Facebook...

Imaginea a fost preluată de la http://www.cbsnews.com/video/watch/?id=7421376n

vineri, 31 august 2012

Un "Philip Gordon" pentru Egipt

Diferenţa de valoare geopolitică dintre România şi Egipt fiind una imensă (în favoarea Egiptului, desigur), este firesc să existe şi un "Philip Gordon" de un calibru şi o rezonanţă diferite, în ceea ce presupune efortul de disciplinare hegemonică din partea Statelor Unite. E nevoie de o vedetă din media, cu mare expunere şi credibilitate la publicul internaţional.

Într-un articol din New York Times, Thomas Friedman îi reproşează preşedintelui egiptean, Mohamed Morsi, participarea la summit-ul Mişcării Nealiniate de la Teheran: "Excuse me, President Morsi, but there is only one reason the Iranian regime wants to hold the meeting in Tehran and have heads of state like you attend, and that is to signal to Iran’s people that the world approves of their country’s clerical leadership and therefore they should never, ever, ever again think about launching a democracy movement — the exact same kind of democracy movement that brought you, Mr. Morsi, to power in Egypt."

Făcând abstracţie de stilul "utecist" al admonestării, să reţinem că Morsi (foto) e Frate Musulman de profesie politică, dar cu studii grele şi doctorat în America, şi că, în calitatea pe care o are, trebuie să execute un complicat dans pe sârmă între interesele americane, iraniene şi israeliene în Orientul Mijlociu, plus - era să uit! - ale propriei sale naţiuni care l-a făcut preşedinte.

Steve Walt are o cu totul altă părere decât Friedman, despre vizita la Teheran, precizând că: "The Egyptian leader is not anti-American; he's just not the same sort of tame client that Hosni Mubarak was. Recall that one of the key themes of the Egyptian revolution was the desire to restore a sense of "dignity," both with respect to how individual Egyptians were treated but also with respect to Egypt's posture vis-à-vis the United States and other states. As I read it, Morsy is working to rebuild Egypt's ties in several directions, in order to maximize Egypt's freedom of movement and diplomatic options. Not only will this enhance Egypt's regional clout, it will encourage others to do more to keep Cairo happy. This approach is also likely to be popular with a lot of Egyptians, who weren't wild about their country being a supine patsy of the United States."

De acord!

Ce-mi displace profund la Thomas Friedman este saltul negativ, realizat doar în câţiva ani, de la luciditatea (geo)politică remarcabilă (ce mă determinase să-i împrumut titlul uneia dintre cărţi, pentru denumirea acestui blog), la statutul de redactor prăfuit de "Pravda", dar care dispune încă de puterea de a transmite ameninţări cum ar fi aceasta: "One at least hopes he read the letter sent to him by an Iranian democracy group, Green Messengers of Hope, urging Morsi to remind his Iranian hosts “of the fates of the leaders who kept turning their backs on the votes of their people, and to urge them to govern their country relying on the support of the Iranian people rather than military forces.” Morsi might want to even remind himself of that." 

Sună a referendum fără cvorum...

Poza a fost preluată de la http://www.guardian.co.uk/world/2012/jul/08/egyptian-president-orders-parliament-reconvene

luni, 27 august 2012

Alegeri America 2012

Mă chestionează unii de ce nu scriu nimic (serios, profund, nu ironic) despre prezidenţialele americane din acest an. Iată, serios, profund şi ironic, motivele:
1) Nu mă atrage nimic la ele, sunt lipsite de substanţă politică, de idei şi de simboluri, şi nu oferă speranţă.
2) Candidaţii - atât cel aflat în funcţie, cât şi cei doi paleo-republicani cu faciesuri tinere (observaţi că nu contează nici numele vreunuia dintre cei trei, de fapt, patru) - nu rostesc nimic în afară de lozinci irelevante, nu creează încredere şi n-au "material" de lideri globali.
3) N-are importanţă cine va ocupa în final Biroul Oval. Nu se va schimba nimic. Nici în bine, dar cred că nici în rău.

Cât timp, eu personal, n-am dispoziţia să ofer analize şi informaţii mai extinse, lumea ar putea citi nişte sinteze ale altora. De exemplu, în legătură cu ceea ce se petrece acum în SUA, Colin Powell crede că: “We expect people to come and argue and fight and have different beliefs. That’s what the system is all about. We expect the party out of power to oppose the party in power.  That's part of our system. But at the same time, you have to do it on the basis of comity. And you have to do it on the basis of mutual respect. I may disagree with you, but I’m not out to destroy you. We’ve got to find a way. And yes, I think what I’m seeing now in the last few years is perhaps the worst I've seen in the 40 years I've been hanging around Washington.”

Iar, în ceea ce-i priveşte pe Republicani, promotori, în faţa alegătorilor, ai teoriei lui "supravieţuiesc doar cei puternici" şi atinşi irecuperabil de febră misticoidă, istoricul Joseph A. Palermo, într-o contribuţie cu titlul The Republican National Convention: Where Social Darwinism Meets Theocracy susţine că "What we'll hear all week at the RNC are expressions of an ideological witch's brew, a fusion of Ayn Rand's Social Darwinism with the Reverend Jerry Falwell's vision of an American Theocracy. Rand glorified sociopaths. Falwell believed the Bible foretold a nuclear Armageddon. They've got no choice but to pander to their Christian evangelical base as well as to their corporate overlords; a bone goes to Tony Perkins of the Family Research Council while a juicier chunk of meat will go to the Koch brothers.The Romney-Ryan Republicans are giving us Rand's Social Darwinist economic prescriptions, which hold that if an individual lacks the wherewithal to thrive in a "free" capitalist society that person deserves to die in a gutter somewhere, merged with Falwell's social diktats banning abortion (even in cases of rape and incest), gay bashing, a militarized foreign policy, and a continuation of the "War on Drugs."

Imaginea e preluată de la http://www.hasyudeen.com/2012_01_01_archive.html

miercuri, 22 august 2012

Ţării, cât mai mulţi copii! Dacă se poate, nu retardaţi!

Dacă Ceauşescu ar fi emigrat în Statele Unite, ar fi devenit marele preot al Partidului Republican în materie de avorto-prohibiţie. (Ca să fim oneşti, ar fi putut, la fel de bine, să ajungă şeful Secţiei Ateism din Partidul Democrat american).

Dar să rămânem la avort şi la America, unde sec.21 înseamnă, pentru unii, Evul Mediu reîncărcat. Când spun "unii", mă refer la aripa radical-retardată a Republicanilor, care, tocmai într-un an electoral extrem de delicat, au pus pe farfuria campaniei electorale, în propriile documente de partid, tema interzicerii avortului chiar şi in caz de viol şi incest. Asta, într-o confruntare în care candidaţii ambelor tabere - Obama şi Romney - reiterează demersul politic fundamental (foarte centrist) al oricărei campanii prezidenţiale de la Nixon '68 încoace: 1) obţinerea celor 8-10 milioane de voturi din partea independenţilor (neideologizaţi şi fluctuanţi în opţiunile lor electorale cvadrianuale) şi 2) fuga, ca de dracu', de orice alunecări în teme gen drepturile LGBT, avort, Dumnezeu şi crearea Universului.

Acum, ca urmare a episodului cu "violul legitim" despre care postasem ieri, Republicanii s-au trezit pe creier cu o dublă problemă: 1) spălarea pe mâini (cu scopul de a nu-i pierde pe independenţi) de mizeria cu uterul femeii, care "ştie el mai bine ce are de făcut în urma unui viol", şi 2) păstrarea radicalilor din propriul partid, deranjaţi puternic de dezavuarea unuia dintre militanţii favoriţi, de chiar candidaţii lor de pe tichetul prezidenţial.

Ei bine, între invazia Iranului, incest, viol şi avort, oare ce va prefera electoratul din ţara nu neapărat vecină, dar mai mult decât doar prietenă?

Imaginea am preluat-o de la http://gawker.com/anti_abortion/

marți, 21 august 2012

Patologia "Dreptei" şi "violul legitim"

În... cum se cheamă?... a, da, America...există un curent de opinie printre rândurile "Dreptei" spitalizante (acolo li se spune "social conservatives") care susţine legiferarea interdicţiei avortului inclusiv în caz de viol. Motivul este, în general, legat de faptul că produsul concepţiei (copilul) n-are nicio vină, ba chiar mă-sa e uneori cea care provoacă şi acceptă violul, aşa că, să rabde. Adesea, conservatorii sociali împing consecinţele sexualităţii penale şi mai spre marginea prăpastiei, cerând interzicerea avortului şi în situaţia incestului.

De reţinut că, în România, înainte de 1990, în cea mai fecund-politică perioadă anti-avort, Codul penal ceauşist admitea întreruperea cursului sarcinii în caz de avort.

De regulă, în S.U.A., acea "Dreaptă" clasică, încă nelovită de insanitate, militează în favoarea retragerii statului din viaţa individului, căruia i se recunoaşte dreptul inalienabil de a-şi începe o afacere fără vreo imixtiune, de a decide singur ce să întreprindă cu banii pe care-i câştigă, de a se stabili şi muncii unde vrea şi de a-şi da copii la şcoala ce i se pare mai ok. Probleme apar când e vorba despre libertatea de exprimare şi de cea privind propriul corp, organism, cu toate componentele sale de ordin anatomic ce pot avea un rol social (creier, gândire, organe de reproducere). Aici, trebuie sa intervină statul, puternic, decis şi legitim.

Mai nou, în mintea şi în gura unui Republican situat la dreapta extremă, uşor retardat, dar candidat pentru Senat, la alegerile din toamnă, violul a devenit LEGITIM, iar, la asemenea violuri, corpul femeii, mama lui al dracu' de corp, ştie el ce să facă încât să nu se ajungă la concepţie, şi, prin urmare, îngrijorarea târfei faţă de interdicţia unui avort nu se mai justifică.


Hai, emigraţi!

sâmbătă, 18 august 2012

Bărbosul și globul lui de cristal (continuare)

Povestea din 1867 nu se termină cu Too Big To Fail din 2008. Asta, deoarece continuarea de la  "One capitalist always kills many" este următoarea:

 "Along with the constantly diminishing number of the magnates of capital, who usurp and monopolize all advantages of this process of transformation, grows the mass of misery, oppression, slavery, degradation, exploitation; but with this too grows the revolt of the working class, a class always increasing in numbers, and disciplined, united, organized by the very mechanism of the process of capitalist production itself. The monopoly of capital becomes a fetter upon the mode of production, which has sprung up and flourished along with, and under it. Centralization of the means of production and socialization of labour at last reach a point where they become incompatible with their capitalist integument. This integument is burst asunder. The knell of capitalist private property sounds. The expropriators are expropriated."

Reţineţi descrierea şi poate vă recunoaşteţi în ea: "a class always increasing in numbers, and disciplined, united, organized [Atenţie! Nu de vreun partid cu seceri, ciocane şi birocraţi, ci] by the very mechanism of the process of capitalist production itself."

Sper ca fimul despre consecinţa ultimă a poveştii să nu-l facă Michael Moore. Ar părea neserios.

Citatul, evident tot din Bărbos.

Iar fotografia este de la http://rustbeltradical.wordpress.com/tag/paul-street/

vineri, 17 august 2012

Bărbosul şi globul lui de cristal

"One capitalist always kills many. Hand in hand with this centralization, or this expropriation of many capitalists by few, develop, on an ever-extending scale, the cooperative form of the labour process, the conscious technical application of science, the methodical cultivation of the soil, the transformation of the instruments of labour into instruments of labour only usable in common, the economizing of all means of production by their use as means of production of combined, socialized labour, the entanglement of all peoples in the net of the world market, and with this, the international character of the capitalistic regime."

E un citat dintr-o carte publicată în 1867, către care m-a îndreptat impecabila ecranizare a declanşării crizei din 2008: Too Big To Fail, cu William Hurt şi James Woods, printre alții.


"One capitalist always kills many."

Rețineți aforismul. Pentru seara asta. Pentru săptămâna ce vine. Pentru anul următor. Pentru România, ca și pentru restul Lumii. Pentru propriul vostru capital; dacă aveți.

Ceva la care s-a meditat acum 150 de ani, pe baza capitalului de informare și cunoaștere existent în acea vreme, se petrece azi cu o viteză sustrasă oricăror limite ale cursului Istoriei. Filmul redă, cu fidelitate, secvențele dintr-o singură săptămână, în care (câte) un capitalist de pe Wall Street a ucis mai mulți semeni de-ai lui...

Apropo: citatul e din Karl Marx, Historical Tendency of Capitalist Accumulation, Capitalul, vol.1, Editura lui Otto Meissner din Hamburg.

Imaginea vine de la http://www.cypressnorth.com/blog/web-programming-and-development/getting-started-with-the-google-prediction-api/attachment/crystal-ball/

marți, 14 august 2012

Şi ce veţi face, dacă mâine...?

În Strategic Vision, analiza bisturiului geopolitic Zbigniew Brzezinski se extinde şi asupra destinului pe care l-ar avea anumite state (citeşte "regimuri"!) în eventualitatea în care structura moleculară a unicului pilon de oţel pe care se sprijină (citeşte "America"!) s-ar transforma într-una de lut.

Printr-o analogie cu speciile pe cale de dispariţie, Brzezinski vorbeşte despre "Most Endangered States".

Foarte sec, la pag.90, cu referire la regimul lui Şakaşvili, de exemplu, el scrie: "An American decline would leave Georgia vulnerable to both Russian political intimidation and military agression. [...] The resulting limitations on American capabilities - especially those affecting NATO's willingness to stand firm - could by itself stir Russian desires to reclaim its old sphere of influence, because of the diminished US presence in Europe, regardless of the state of US - Russian relations. An additional factor motivating the Kremlin would be the intense personal hatred nourished by Vladimir Putin toward current Georgian President Mikhail Saakashvili, whose removal from power has become something of an obsession for the Russian leader."

Şi ceva mai mult decât doar o concluzie: "The cummulative result would be a wide-ranging drift toward an international reality characterized by the survival of the strongest."

Eşti taaare, Brzezinski! :)

Imaginea a fost preluată de la http://www.fisherfamily.za.net/skoudas.htm

duminică, 5 august 2012

"Dreapta" patologică și fricile ei

Deși suntem în 2012 (ne-o confirmă iPod-urile și recent promovatul Samsung Galaxy S III), "Dreapta" ospiciabilă (de la Washington, pînă la București) ne propune reîntoarcerea în sec.19.

Azi, există zone în America și Europa (uitați de Bangladesh!) în care unii își vând forța de muncă în condițiile precare ale epocii victoriene, așa cum acestea erau reflectate, prin 1845, de viitorul premier al Reginei, Benjamin Disraeli, în romanul său Sybil. Cu un an mai devreme, Engels observase și el aceeași stare socială mizeră.

Textul publicitar oficial al lui Samsung Galaxy S III afirmă că superbul produs a fost "designed for humans, inspired by nature." Luați cuvintele acestea și inscripționați-le pe bannerele unui partid politic, și veți vedea cum "Dreapta" nu va întârzia să urle: Comunism!!! În vreme ce, în plină globalizare marcată de paradigma numită "creative destruction", inovația fără limite a capitalului constructiv produce - într-un model al (sper eu) ireversibilei dezvoltări civilizaționale - bunuri și servicii întru totul compatibile cu sloganurile publicitare atașate - "pentru oameni, inspirate de natură" -, teoria politică a prezentului oferă argumente insistente pentru cel mai arierat conservatorism. 


E ciudat, până la urmă, cum capitalul are propria lui mișcare, naturală, obiectivă, fixată spre progres și creatoare de abundență destinată tuturor. O mișcare autonomă în raport cu gândirea tarată a celor ce își imaginează că scriu, azi, în folosul capitalului (fără măcar ca acesta din urmă să le-o mai ceară), cu mentalitatea unor asediați de către barbarii globalizării. O realitate independentă până și de critica radicalismului de stânga, mult prea grăbit cu concluziile despre "coșul de gunoi al istoriei" și viziunile politice în alb-negru. Capitalul (atât sistemul, cât și volumul I scris de Marx) nu mai are nevoie de apolegeți. E prea viu și benevolent pentru a mai fi asistat. Mai rămân de înlăturat, cu timpul, constrângerile politico-juridice, prejudecățile discriminatorii, barierele statale și, poate în primul rând, frica.


În 1845, Disraeli se temea că menținerea în mizerie a unor milioane de oameni nu e deloc o idee bună pentru un viitor imperiu. Să vedem ce temeri are, în 2012, Jeff Greene, un miliardar american din zona creativității distructive imobiliare:
"It’s strange to imagine someone like Greene, who counts Mike Tyson as a close friend, and who has a streak that caused the L.A. party girls to refer to him as “Mean Jeff Greene,” feeling vulnerable. It’s hard to think of any superrich person as vulnerable, just as it’s hard to think that a bear with outstretched claws and giant teeth is more afraid than you are. But over the past few months, it’s become clear that rich people are very, very afraid. Sometimes it feels like this was the main accomplishment of Occupy Wall Street: a whole lot of tightened sphincters. It’s not a stretch to say many residents of Park Avenue harbor vivid fears of a populist revolt like the one seen in The Dark Knight Rises, in which they cower miserably under their sideboards while ragged hordes plunder the silver.

“This is my fear, and it’s a real, legitimate fear,” Greene says, revving up the engine. “You have this huge, huge class of people who are impoverished. If we keep doing what we’re doing, we will build a class of poor people that will take over this country, and the country will not look like what it does today. It will be a different economy, rights, all that stuff will be different.”


Nu trebuie să fie așa... Nici acum, nici mai târziu.


Imaginea am preluat-o de la http://www.politifake.org/5426

Președinți letali

Câți își imaginau, în 2008, că peste patru ani va apărea o carte cu titlul Confront and Conceal: Obama's Secret Wars and Surprising Use of American Power? Sau o alta pe a cărei copertă scrie Kill or Capture: The War on Terror and the Soul of the Obama Presidency. 

Ambele vorbesc despre președinția letală a laureatului Nobel pentru pace (!?!?) pe 2009. Un tip care și-a mutat lozinca Yes, we can! de pe bannere electorale, direct pe fuzelajul dronelor CIA însărcinate cu executarea directivelor prezidențiale a ceea ce eufemistic se cheamă targeted killing. Trăim într-o succesiune a eufemismelor care a început, în anii lui G.W. Bush, cu enhanced interrogation techniques (în loc de banalul termen "tortură"), și care Dumnezeu știe cu ce va continua în perioada imperială a lui Mitt Romney.

Într-o lume inundată de propaganda media privind "valorile", președințiile letale propun eufemisme cu valoare adăugată...

Despre toate astea, Steve Coll de la The New Yorker scrie:
"...the Obama Administration leans toward killing terrorism suspects because it does not believe it has a politically attractive way to put them on trial. Federal criminal trials of terrorist suspects draw howls of protest from many Republicans, even though the George W. Bush Administration successfully prosecuted a number of high-profile terrorists in federal court. Military commissions, the Obama Administration’s reluctantly endorsed best-of-the-bad alternative to federal trials, are unpopular with civil-rights activists and European allies, for good reason, because of their relatively weak protections for defendants."

Președinții letali sunt printre noi, iar ceea ce întreprind (fiecare acasă la el și, adesea, dincolo de granițele proprii) tinde să fie "normalizat" de o presă tot mai ne-critică și partizană, și de juriști care-și trădează meseria.


Fotografia a fost împrumutată de la http://www.blackfive.net/main/2012/03/universal-jurisdiction-targeted-killing.html

miercuri, 18 iulie 2012

Un titlu eretic?

Pe coperta celui mai recent număr (iulie-august 2012, volumul 91, nr.4) al lui Foreign Affairs se observă titlul articolului de deschidere al revistei: Why Iran Should Get the Bomb. Autor, neorealistul de la Columbia UniversityKenneth Waltz.

Waltz scrie cu mâna lui următoarele: "By creating a more stable balance of military power in the Middle East, a nuclear-armed Iran would yield more stability, not less. [...] Most important, policymakers and citizens in the Arab world, Europe, Israel, and the United States should take comfort from the fact that history has shown that were nuclear capabilities emerge, so, too, does stability. When it comes to nuclear weapons, now as ever, more may be better."

Înjurăturile, cu certitudine, în numărul următor (septembrie-octombrie 2012) al publicaţiei. Cred că, oriunde altundeva în "comunitatea internaţională", un titlu şi un articol ca acestea n-ar fi avut şanse de publicare...

luni, 11 iunie 2012

Deşteptarea politică globală. De Zbigniew Brzezinski

În "Strategic Vision" (pag.26-36), Zbigniew Brzezinski observă cum are loc, în jurul nostru, o ieşire globală din pasivitatea politică:

"The younger generation of today is particularly responsive to political awakening because the internet and cellular phones liberate these young adults from their often-confining local political reality. They are also the political mass most inclined to militancy. In much of today's world, the millions of university students are thus the equivalent of Marx's concept of "proletariat": the restless, resentful postpeasant workers of the early industrial age, susceptible to ideological agitation and revolutionary mobilization."

Mai lipsesc inteligenţa politică, un obiectiv şi nişte lideri. Din fericire (pentru cine ştiu eu), aşa ceva nu se scurge dintr-un Samsung Galaxy ori dintr-un iPod Apple. Asta ar mai lipsi...

Fotografia am preluat-o de la http://techtips.salon.com/ipod-playlist-directions-3392.html


sâmbătă, 9 iunie 2012

Globalizare si Massternalizare

“...globalization...gives more power to individuals to influence both markets and nation-states than at any other time in history”, scrie Thomas Friedman in culegerea sa de eseuri, al carei titlu e preluat in denumirea blogului meu.

Are dreptate. Numai ca multi inca nu s-au prins. Sau sunt fatalmente prea lenesi pentru a folosi instrumentele oferite de globalizare in propriul lor interes. Sau se lasa ei folositi de altii mai iuti de computer, de mana si de minte...

Unii, ca Jeff Howe si blogul lui, au dat acestei puteri un nume propriu: Crowdsourcing. Pe romaneste, "externalizarea de masa" sau (ideea mea) "Massternalizarea". Detalii, aici.

De exemplu, "Pharmaceutical maker Eli Lilly funded InnoCentive’s launch in 2001 as a way to connect with brainpower outside the company – people who could help develop drugs and speed them to market. [...] The solvers are not who you might expect. Many are hobbyists working from their proverbial garage, like the University of Dallas undergrad who came up with a chemical to use inart restoration, or the Cary, North Carolina, patent lawyer who devised a novel way to mix large batches of chemical compounds."

Puterea celor multi (a "Multitudinii"?) in vremea globalizarii. Si nu neaparat in folosul corporatiilor, cum o descrie Howe, ci, cum spuneam, mai sus, in interes foarte propriu. Daca o pot face entitatile din McWorld, o poti face si tu, cum spune reclama. Rautaciosii ar numi-o, probabil, "comunism"... Nu de altceva, dar Marx a anticipat globalizarea pe la pag.2-3 din Manifest.

Imaginea a fost imprumutat-o de la http://magazinonlinedebranding.wordpress.com/tag/crowdsourcing/

miercuri, 6 iunie 2012

Louis Brandeis - un fel de Louis Vuitton al justiţiei

În America, gândirea lui juridică a inventat dreptul muncii, a completat legislaţia anti-monopolistă, a dezvoltat libertatea de exprimare şi, mai ales, a descoperit viaţa privată în planul dreptului.

Biografia spune multe despre el. Iar Brandeis a spus despre America, patria care l-a adoptat, pe el şi pe neamul lui, că: "We can have democracy in this country, or we can have great wealth concentrated in the hands of a few, but we can't have both."

Faceți cunoștință cu un concept nou: "Precariatul"

Ca să nu intrăm, din prima, în definiții științifice: cei ce alcătuiesc Precariatul pot fi văzuți deja pe străzi. De regulă, cerșind.

Asta e definiția pe scurt. Aici, câteva explicații mai detaliate.

Iar în această postare de excepție, Noam Chomsky introduce și termenul opus, clasa antagonică, "Plutonomia", preluând o zicere lansată de Citigroup încă din 2005: “The World is dividing into two blocs - the Plutonomy and the rest.”

De arătat, în acțiune, arată cam așa (cu împrumut de la http://hologramablanco.blogspot.ro/2011/05/indignados-por-el-capitalismo-en.html):



marți, 5 iunie 2012

Din nou, Brent Scowcroft...

...dar într-un clip mai lung, în care apare și James Baker III, omul de lângă Reagan și Bush-tatăl, dintr-o perioadă în care relația Americii cu lumea încă nu intrase în faza patologică din prezent.

Urmează o oră de istorie recentă, o lecție despre cum ar trebui consiliat omul din Biroul Oval, atunci când ia decizii cu efecte istorice...

Pe la minutul 59:50, Scowcroft rostește rar și răspicat: "Change will be coming to a lot of countries. Including perhaps the United States..."


Interviurile lui Brent Scowcroft

Am mai scris despre el, dar merită repetat. Brent Scowcroft, generalul de aviație înzestrat cu o fracție semnificativă din talentul lui Henry Kissinger, era consilierul pentru securitate națională al lui Bush-tatăl, când, în decembrie 1989, începea nebunia în România. Acum e un des întrebat expert despre ceea ce se întâmplă și s-ar putea petrece în lume.

Două interviuri diametral opuse ale lui Brent Scowcroft: unul amuzant, cu Ali G., altul poate prea serios, luat de Fareed Zakaria, despre Siria.


duminică, 3 iunie 2012

"Dreapta" de secol 19, la concurență cu "Ștefan Gheorghiu"

Pe la finele anilor '70, în România, începuseră să circule publicații ideologice fabricate de salariații Academiei "Ștefan Gheorghiu", în care, într-o manieră acceptabil de subtilă și de bine șlefuită conceptual și argumentativ, era criticat "Statul bunăstării generale", adică brand-ul capitalist occidental al acelei perioade (neapărat cu ghilimele, cu scopul de a se sublinia că e un mit, o ficțiune propagandistică a Vestului). În schimb, pe la televizor și prin gurile propangandiștilor din liceele și fabricile românești, critica acelui sistem suna disperat, găunos, ipocrit și murdar.

Cu timpul (eram prin clasele 10-11) m-am prins că obiectul criticii - Welfare State-ul din Vest - îmi era foarte familiar, fiindcă avusesem șansa și privilegiul de a trăi în chiar mijlocul lui, între 1968-1973, mai exact, în RFG-ul opus, pe atunci, RDG-ului. Și am înțeles că, în vreme ce de sistemul de sănătate, de educație, economic și de muncă, patronat de Ceaușescu și de colegii lui din țările "socialismului real" (tot cu ghilimele, fiindcă nu era altceva decât un capitalism de stat prost administrat), se alegea treptat praful, propaganda estică nu putea accepta atracția generată de acele țări care, fără niciun fel de contribuții leniniste și post-leniniste, se apropiaseră în cel mai mare grad de socialismul fără ghilimele. Brusc, numărul serialelor și filmelor artistice importate din Occident, începând cu cele în care juca Spencer Tracy (superbii - din anumite puncte de vedere - ani '50-'60 din America) și până la "Dallas", se redusese dramatic, nemaivorbind de muzica pop, rock sau punk, ori de alte elemente ale "societății de consum", eliminate treptat din jurul celor etichetați prin bancuri drept "uteciștii de azi, refegiștii de mâine."

Față de realitățile Vestului din acei ani, în care statul și sfera privată interacționau cu succes, asigurând beneficii pentru o tot mai largă clasă de mijloc, cruciada ideologică a celor de la "Ștefan Gheorghiu" era de înțeles. Cu o precizare: dacă, în 1980, capitalismul ar fi trecut prin ceea ce, actualmente, experimentăm, la nivel global, de cel puțin patru ani încoace, n-ar fi fost nevoie de nicio propagandă la adresa ălora. Cine naiba ar fi vrut să emigreze într-un sistem care caută cu disperare să externalizeze locuri de muncă în Sri Lanka, Filipine și Costa Rica, și, totodată, taie tot mai multe din facilitățile Welfare Stat-ului, la el acasă?

Astăzi, în epoca iPod-ului, a lui Lamborghini Gallardo și a Viagrei, Dreapta agățată cu creierul de perioada primei revoluții industriale, ar putea prelua ștafeta de la "Ștefan Gheorghiu". Gata! Fără pensii, fără asigurări de stat - sociale și de sănătate -, fără utilități publice neprivatizate, fără învățământ asigurat de stat, fiecare pentru el, cel mai puternic supraviețuiește, să moară mă-ta, să muriți toți amărâții! Nu mai împărțim cu voi cu nimic!

Spre deosebire de ideologii lui Ceaușescu, ultra-conservatorii occidentali ai prezentului sunt sinceri. Nici nu mai au încotro, în condițiile în care, azi, disconfortul global creat, cu bună știință, de ei înșiși produce, foarte la vedere și în pofida oricăror poezioare de propagandă, doar pentru minoritatea lor, pe costurile suportate exclusiv de o majoritate alcătuită, atenție!, nu din lumpenii sec.19, ci din cea mai educată falangă de vânzători ai propriei forțe de muncă (până mai ieri, pe bani foarte frumoși), din istorie. Ca orice minoritate, rămasă dramatic în urma vitezei progresului de gândire, clasă capitalului troglodit a dobândit sentimentul de cetate asediată. Oamenii ăștia nu mai au timp de texte, ideologii și dezbateri, deși unii mai practică așa ceva, probabil pentru a se convinge doar pe sine că nu ei reprezintă Răul. Având în față o masă de oameni fundamental diferiți de luddiții sec.19, ei au de ales între a supraviețui, cu realmente orice preț, de unii singuri (fiindcă restul lumii nu prea mai contează în ochii și mintea lor) sau a-și accepta extincția socială. Fiindcă, așa-i în tenis și în istorie...

Rețeta de succes a capitalului anilor '50-'80 a lăsat o clientelă mult prea redusă la îndemâna Stângii radicale. După 1990, destui stângiști de baricade și vitrine sparte au ajuns agenți grei de bursă sau au fost numiți prin guverne centriste, acceptând sistemul așa cum era. Cine să se revolte, în condițiile în care peste 3/4 din populație o ducea de la "OK", până la iahturi și vile?

Cea mai neinspirată idee a momentului - aceea de a distruge clasa de mijloc - ar fi, totodată, cel mai frumos cadou pentru un Lenin de secol 21, care așteaptă, perfid, după colț, nemaiavând nevoie de niciun Manifest sau Capital justificator...

Imaginile vin de la http://www.kurzweilai.net/tectonic-shifts-in-employment și http://www.flickriver.com/photos/froderberg/3508499146/http://www.flickriver.com/photos/froderberg/3508499146/

vineri, 1 iunie 2012

Timp pentru Hardt și Negri

Michael Hardt și Antonio Negri scriu, astăzi, despre dezlănțuirile globalizării, din perspectiva unei Stângi ce vrea să depășească "socialismul" și alte "isme" desuete, ratate și de nerepetat.

Scrierile lor nu sunt lejere. Au preluat, speculat și extins un concept mai vechi - multitudinea - dar pe care nu îndrăznesc să-l definească tranșant. "Multitude is first of all a class concept, then also a political concept. In so far as it is a class concept, multitude puts an end to the concept of working class as a simplistic concept, as a mass concept. From the point of view of politics the concept of multitude puts an end to the concept of people, of nation and of all that build by the state, providing it with a fundament of representation", zice Negri într-o vagă tentativă de explicare a termenului. Sună mai degrabă ca începutul poveștii fără final previzibil.

Și, totuși, trilogia lor - Empire, Multitude: War and Democracy in the Age of Empire și Commonwealth - atrage, forțându-te să mai deschizi ochii, să te îndoiești de ceea ce auzi, vezi și citești prin alte părți, să-ți reglezi opțiunile și să speri - chiar și fără o garanție - în ceva mai bun. Fiindcă și tu faci parte din Multitudine...

Poza am împrumutat-o de la http://thorpo.blogspot.ro/


marți, 22 mai 2012

Grecia, o ameninţare globală

"Ethnosotirios Epanastasis" înseamnă, pe limba ţării care are, în prezent, probleme cu moneda Euro, "revoluţia pentru salvarea naţiunii." Termenul fusese folosit de coloneii fascistofani, dătători de lovitură de stat la Atena, în 1967, prin care au instaurat o juntă militară. Chestii de Război Rece care interesau exclusiv SUA şi URSS. Nici măcar România sau Irlanda.

Mă întreb:

1) dacă, în acei ani, turneele de tenis ideologic, organizate de americani şi sovietici, se disputau în maniera expusă pe larg în linkul de mai sus, astăzi, în vremuri de globalizare, când capriciile interne ale Greciei pot determina un Armaghedon economic, cam ce tipuri de rezolvare se află prin sertarele unora?

2) cum se spune în greceşte "revoluţia pentru salvarea globală"?

Ca fapt divers, directorul-adjunct al CIA pentru operaţiuni, care a fost contemporan cu junta militară de la Atena, era un grec care răspundea la frumosul nume Thomas Hercules Karamessines.

duminică, 20 mai 2012

JOKE

What's the sound made by a capitalist system which punches down its sole alibi: the existence of a middle class? The sound is SSSSSSSSSSSSSYRIZA.

marți, 15 mai 2012

Geniul lui Steve Jobs și situația clasei muncitoare din China

"When one individual inflicts bodily injury upon another such injury that death results, we call the deed manslaughter; when the assailant knew in advance that the injury would be fatal, we call his deed murder. But when society places hundreds of proletarians in such a position that they inevitably meet a too early and an unnatural death, one which is quite as much a death by violence as that by the sword or bullet; when it deprives thousands of the necessaries of life, places them under conditions in which they cannot live – forces them, through the strong arm of the law, to remain in such conditions until that death ensues which is the inevitable consequence – knows that these thousands of victims must perish, and yet permits these conditions to remain, its deed is murder just as surely as the deed of the single individual; disguised, malicious murder, murder against which none can defend himself, which does not seem what it is, because no man sees the murderer, because the death of the victim seems a natural one, since the offence is more one of omission than of commission. But murder it remains. I have now to prove that society in England daily and hourly commits what the working-men's organs, with perfect correctness, characterise as social murder, that it has placed the workers under conditions in which they can neither retain health nor live long; that it undermines the vital force of these workers gradually, little by little, and so hurries them to the grave before their time. I have further to prove that society knows how injurious such conditions are to the health and the life of the workers, and yet does nothing to improve these conditions. That it knows the consequences of its deeds; that its act is, therefore, not mere manslaughter, but murder, I shall have proved, when I cite official documents, reports of Parliament and of the Government, in substantiation of my charge."

Înlocuiți England cu China, iar ceea ce a scris Friedrich Engels, în acest pasaj extras din Situația clasei muncitoare din Anglia, devine valabil și astăzi, cel puțin în cea mai dinamică economie din istoria galaxiei noastre. Plus că, cine știe, poate reproducem, în curând, realitățile descrise de Engels, în 1845, și în Uniunea Europeană...

Țara pe care, atunci când îi convine, Wall Street Journal o labelează (de la to label, în engleză) drept "comunistă", e de 100 de ori mai capitalist de murdară decât era Anglia lui Oliver Twist. Iar asta, în anul 2012.

În China se fabrică diverse invenții și inovații purtând amprenta geniului lui Steve Jobs, geniu ce ne-a fost evocat nu atât în timpul vieții sale, ci, mai ales și într-o frenetică întrecere mediatică de epitete, abia după ce a plecat de lângă noi. Cu sau fără geniu, în fabricile din China (și, cu certitudine, și din alte jurisdicții cu forță de muncă ieftină ca guma de mestecat) Steve Jobs și Apple au practicat, în deplină cunoștință de cauză, supramuncă, salarii de nivelul podelei, condiții de muncă constând în cea mai riguros organizată mizerie, boli profesionale, situații care au generat sinucideri în rândul angajaților, și, last but not least, child labor. Cam tot ceea ce Jobs & Apple nu au voie, sub sancțiuni inclusiv penale, să facă prin SUA și UE, își îngăduie să impună pe bază de outsourcing în China "comunistă."

Așa, încât, la următoarea dispariție a unui inovator genial din a 14-a Revoluție Industrială, ar fi utilă (și mă refer la toți cei care înghit englezisme cu canistra) o valorizare corectă a celui în cauză, cu lumini, umbre și tragedii umane pe care le-a creat.

Evident că mă bucur de iPod-ul meu și refuz să cred că o bijuterie ca asta, plecată dintr-o minte minunată aparținând familiei cerebrale Franklin-Watt-Edison n-ar putea fi, totuși, fabricată și altfel decât o descriu Engels și Wikipedia.

Pozele vin de la http://reicherz.edu.glogster.com/industrial-revolution/ și http://fashion.lilithezine.com/Nike-Sweatshops-in-China.html.

luni, 14 mai 2012

Al doilea declin al Occidentului. De Zbigniew Brzezinski

La un secol distanță de la cartea lui Oswald Spengler, un alt vizionar simte nevoia să vestească (posibilul) final al civilizației care a inventat fotografia în culori și smartphone-ul.

Tot în Strategic Vision: America and the Crisis of Global Power, Zbigniew Brzezinski nu e îngrijorat doar de America și alunecarea acesteia pe toboganul istoriei. Dincolo de Euro, Grecia și Berlusconi, polonezul vede și cum se conturează prestația deplorabilă a Uniunii Europene la festivalul puterii globale, și anume:

"The EU thus faces potential irrelevance as a model for other regions. Too rich to be relevant to the world's poor, it attracts immigration but cannot encourage imitation. Too passive regarding international security, it lacks the influence needed to discourage America from pursuing policies that have intensified global cleavages, especially with the world of Islam. Too self-satisfied, it acts as if its central political goal is to become the world's most comfortable retirement home. Too set in its ways, it fears multicultural diversity. With one half of the geopolitical West thus disengaged from active participation in ensuring global geopolitical stability at a time when the world's new pecking order of power lacks coherence and a shared vision of the future, global turmoil and a rise in political extremism could become the West's unintended legacy. 


Paradoxically, that makes the self-revitalization of America more crucial than ever." (p.36)

Prin urmare, situația e cel puțin la fel de albastră ca hyperlink-urile de mai sus. Nemaivorbind că, la aceeași pagină 36, autorul adaugă: "And, while there is yet no explicitly ideological alternative to the United States in this new century, China's continued success could be a systemic alternative if the American system became widely viewed as an irrelevant model."

Numitorul comun, termenul care se repetă, atât cu privire la SUA, cât și la Europa unită, este cel de I-R-E-L-E-V-A-N-T.

Pe măsură ce mai citesc din carte, vă voi mai transmite poate câte ceva din constatările și gândurile lui Brzezinski, care sunt, totodată, temerile mele...

Imaginea este, ca de obicei, împrumutată. De astă dată, de la http://www.freitum.de/

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare