sâmbătă, 21 ianuarie 2012

O americancă enigmatică la Teheran

Despre familia Leverett am mai scris. El, Flynt, fost analist CIA pe timpul lui Clinton şi Bush jr. Ea, Hillary, directoare pentru Afganistan şi Iran în Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă, tot în perioada Bush. În plus, participantă la negocierile secrete americano-iraniene, imediat după septembrie 2001, pentru obţinerea cooperării Teheranului în acţiunile contra talibanilor, înainte ca Iranul să devină o verigă din Axa Răului.

Incompatibili cu politicile neo-conservatoare de la Washington, cei doi au plecat din administraţie, dedicându-se mediului academic şi operând pagina web www.raceforiran.com unde pledează pentru o abordare realistă a relaţiei SUA - Iran. Am arătat cu un alt prilej că, în calitatea lor de persoane private, dar în continuare depozitare de secrete de stat, de nivel "highest clearance", este cel puţin ciudat faptul că sunt lăsaţi să interacţioneze cu oficialităţi iraniene, fie prin deplasări la Teheran, fie prin întâlniri publice cu însuşi Ahmadinejad, anul trecut, la New York. De unde şi speculaţia că cei doi ar putea fi folosiţi de Washington ca un canal special de comunicare cu liderii iranieni.

În urmă cu două săptămâni, Hillary Leverett (foto) a participat la o dezbatere despre Iran, în emisiunea lui Fareed Zakaria. Clipul este aici  http://www.raceforiran.com/hillary-mann-leverett-debates-iran-on-cnn%E2%80%99s-gps-with-fareed-zakaria. La un moment dat (minutul 6:24), pe CNN, în ochii și auzul nealterat de zgomot al celor ce au fost atenți, femeia spune răspicat: "...and I've been told by people within the Iranian National Security Council that...". Pardon???

Nimeni din ceilalţi participanţi la discuţie, nici Zakaria, nici Bret Stephens, neoconul de la Wall Street Journal, nu i-au adresat întrebările fireşti: "Auzi, fată: nr.1, cum reuşeşti tu să te vezi cu înalţi responsabili iranieni pentru apărare, servicii de informaţii şi politică externă, şi nr.2, ce naiba discutaţi voi acolo?" În locul întrebărilor, linişte totală, urmată de o pauză publicitară.

Vă invit să vedeţi cine intră în componenţa forului iranian pentru securitate naţională, la http://en.wikipedia.org/wiki/Supreme_National_Security_Council , ca să înţelegem două lucruri:
1) deşi frecventează persoane indezirabile la Washington, soţii Leverett nu sunt anchetaţi pentru posibile scurgeri de informaţii secrete către interlocutorii lor iranieni (ceea ce înseamnă că nimeni de la Washington nu și-a pierdut încrederea în ei);
2) soţii Leverett sunt ai naibii de enigmatici, dacă nu chiar negociatori pe bune cu Teheranul.

Fotografia este de la http://atlanticsentinel.com/2011/10/iran-implicated-in-assassination-plot-of-saudi-envoy/ 

joi, 5 ianuarie 2012

Hu Jintao versus Lady Gaga

Preşedintele care trebuie să dea zilnic de mâncare la un miliard 1/2 de oameni e orice, numai prost nu.

Dincolo de numărul de populaţie menţionat cu aproximaţie, Hu Jintao guvernează cea mai dinamică economie din istorie, care-şi întinde, treptat, ramificaţiile pe toate continentele. În această calitate, China importă şi exportă capital. Împreună cu magazinele McDonald's, KFC, Virgin sau Prada, deschise la Beijing şi Şanghai, vin la pachet mai toate produsele culturale aferente Vestului. Iar acestea sunt de neoprit, cât timp, zilnic, chinezii crapă Big Mac, cumpără CD-uri cu Justin Bieber şi Lady Gaga, şi poartă genţile cu frumosul logo auriu pe ele. Opţiunea politică impusă de Deng Xiaoping în 1978, şi care, astăzi, a introdus China deja pe culoarul de depăşire a economiei americane, este nemijlocit (şi nici măcar indirect) responsabilă de asimiliarea culturii de masă desantată din Occident, cu investiţii ălora cu tot.

Zilele trecute, Hu Jintao (un tip care, atunci când nu e în public şi stă singur în bucătărie, nu dă un hamburger pe partidul lui comunist) a făcut pe ideologul, dându-se la Lady Gaga şi toată pop-cultura de origine vestică, prezentă masiv în China, şi orientându-i preţios pe creatorii de cultură chinezi pe două direcţii distincte: 1) în interior, să impună valorile culturale autohtone în faţa celor din SUA, 2) să distribuie cultura chineză peste mări. Detalii la http://www.nytimes.com/2012/01/04/world/asia/chinas-president-pushes-back-against-western-culture.html?_r=1

Aici apar două probleme de care e conştient şi liderul de la Beijing, dar nu vrea s-o recunoască pe internet: 1) într-o societate capitalistă cu steroizi, dar şi cu multe contraste, cum e cea chineză, cultura se naşte singură, nu se decretează, 2) pe plan extern, deocamdată, singurul produs cultural chinez de succes e talentul de a subtiliza drepturile de proprietate intelectuală ale altora (glumesc, desigur). Vorbind însă serios, comparativ cu India sau Brazilia, care impun în lume producţii cinematografice şi muzicale proprii (vorbite şi cântate în hindi şi portugheză), de crapă Youtube-ul din cauza lor, unicul moment de influenţă culturală al Chinei, la scară mondială, a fost reprezentat de Jocurile Olimpice din 2008. Cam atât. Altminteri, într-adevăr, ambiţia unei viitoare unice superputeri de a domina lumea şi pe coordonatele ei culturale e perfect legitimă. Bineînţeles, trebuie să şi poţi.

Sub un alt aspect, revin cu sublinierea/întrebarea exprimată şi într-o mai veche postare: cum e posibil ca o ţară cu o uriaşă deschidere economică spre lume precum China (ceea ce-i conferă un imens ascendent de putere în interiorul graniţelor naţionale, ca şi în relaţiie externe) să adopte ineptul comportament sovieto-moscovit, în sensul de a avea "dizidenţi" (nici nu mă mai refer la ăia care sunt deja închişi), de a cenzura internetul şi de a se lansa într-o competiţie culturală, decretată politic, cu Vestul??

Băi, băieţi! Construiţi-vă în continuare oraşele, podurile, şoselele, cumpăraţi Europa şi Africa, consumaţi puternic ce oferă pieţele, şi lăsaţi-o naibii în pace pe Lady Gaga!

Şi întrucât începe să devină un obicei la aproape fiecare postare, iată şi "articolul american de bun-simţ" recomandat pentru subiectul de mai sus: China's war against Harry Potter de Steve Walt. Reţineţi o idee din cuprins: "Nobody in Washington told Louis Armstrong to redefine the art of jazz solos, a government official didn't order Dizzy Gillespie and Charlie Parker to invent be-bop in order to increase America's global influence, and the Beatles didn't spend all those hours in the Cellar Club or in Hamburg because somebody at the BBC had been told to create a "British invasion."  Instead, these things happened because these various individuals were free to assimilate influences from all over, and to work on their art for essentially selfish reasons."

Fotografia am luat-o cu împrumut de la http://globalvisits.blogspot.com/2011/01/china-culture-pictures-and-video.html

miercuri, 4 ianuarie 2012

Pasivul lui Barack Obama

Glenn Greenwald, un strălucit jurist şi comentator politic american de Stânga, pe care nu-l pot recomanda îndeajuns pentru tot ceea ce înseamnă analiză obiectivă, acurateţe factuală şi onestitate bolnăvicioasă, are o postare în care realizează un sumar al devierilor lui Obama de la platforma politică cu care câştigase alegerile în 2008.

Dacă aţi pierdut şirul prostiilor comise de Obama la Casa Albă, şi vreţi să ştiţi de ce are un dosar chiar mai rău decât al lui George W. Bush (chiar şi peste "petele" lui Nixon şi Ronald Reagan, aş adăuga eu), citiţi extrasul de mai jos:

"The candidate supported by progressives — President Obama — himself holds heinous views on a slew of critical issues and himself has done heinous things with the power he has been vested. He has slaughtered civilians — Muslim children by the dozens — not once or twice, but continuously in numerous nations with dronescluster bombs and other forms of attack. He has sought to overturn a global ban on cluster bombs. He has institutionalized the power of Presidents — in secret and with no checks — to target American citizens for assassination-by-CIA, far from any battlefield. He has waged an unprecedented war against whistleblowers, the protection of which was once a liberal shibboleth. He rendered permanently irrelevant the War Powers Resolution, a crown jewel in the list of post-Vietnam liberal accomplishments, and thus enshrined the power of Presidents to wage war even in the face of a Congressional vote against it. His obsession with secrecy is so extreme that it has become darkly laughable in its manifestations, and he even worked to amend the Freedom of Information Act (another crown jewel of liberal legislative successes) when compliance became inconvenient.

He has entrenched for a generation the once-reviled, once-radical Bush/Cheney Terrorism powers of indefinite detention, military commissions, and the state secret privilege as a weapon to immunize political leaders from the rule of law. He has shielded Bush era criminals from every last form of accountability. He has vigorously prosecuted the cruel and supremely racist War on Drugs, including those parts he vowed during the campaign to relinquish — a war which devastates minority communities and encages and converts into felons huge numbers of minority youth for no good reason. He has empowered thieving bankers through the Wall Street bailout, Fed secrecy, efforts to shield mortgage defrauders from prosecution, and the appointment of an endless roster of former Goldman, Sachs executives and lobbyists. He’s brought the nation to a full-on Cold War and a covert hot war with Iran, on the brink of far greater hostilities. He has made the U.S. as subservient as ever to the destructive agenda of the right-wing Israeli government. His support for some of the Arab world’s most repressive regimes is as strong as ever.

Most of all, America’s National Security State, its Surveillance State, and its posture of endless war is more robust than ever before. The nation suffers from what National Journal‘s Michael Hirsh just christened “Obama’s Romance with the CIA.” He has created what The Washington Post just dubbed a vast drone/killing operation,” all behind an impenetrable wall of secrecy and without a shred of oversight. Obama’s steadfast devotion to what Dana Priest and William Arkin called “Top Secret America” has severe domestic repercussions as well, building up vast debt and deficits in the name of militarism that create the pretext for the “austerity” measures which the Washington class (including Obama) is plotting to impose on America’s middle and lower classes."

Lista nu se termină aici. Obama mai are încă un an de rezolvat. 

Restul postării se găseşte la http://www.salon.com/2011/12/31/progressives_and_the_ron_paul_fallacies/singleton/
Caricatura provine de la http://es.toonpool.com/cartoons/Bad%20Boy%20-%20Barack%20Obama_41569





"Am găsit un inamic pe care-l pot ucide!"

Nu noi, în mod direct. Alţii. Care nu se mai satură şi care creează o cultură a războiului permanent, global, denumit, azi, "împotriva terorismului", mâine, "împotriva pătrunjelului", în funcţie de nevoi. Adversari se găsesc mereu. Si trebuie să se cheme neapărat "război", cu toate că majoritatea timpului o avem ocupată cu retorica mussoliniană îndreptată împotriva următoarei "Abisinii" (de la Abisinia), nicidecum cu invazii şi bătălii.

Până recent, singurul război care făcea parte din memoria colectivă generală era cel mondial, din 39-45. Ceva foarte îndepărtat, cu toate că eu m-am născut la două decenii distanţă de sfârşitul lui. Adică, intervalul de timp de la rebeliunea din decembrie 1989, şi până azi. Ni-l descriau manualele de istorie şi filmele ca "Ziua cea mai lungă" şi "Compania a 7-a sub clar de lună."

Într-un episod din cel mai inteligent scris serial politic de televiziune american (The West Wing), scenaristul pune în gura unui amiral întrebarea: "Poţi să distingi când mai e război, şi când pace?" Discuţia se poartă în Situation Room-ul de la Casa Albă, între şeful statului-major general al forţelor armate ale SUA şi şeful personalului Casei Albe. Există un ciudat amestec de ipocrizie şi onestitate în clipul de mai jos, un "cocktail" de filozofie politică pe care America se simte în continuare obligată să-l bea în fiecare zi. La aluzia elaborată prudent şi treptat de militarul incapabil să mai distingă între război şi pace, în sensul de a încerca asasinarea unui demnitar străin (evident, terorist), politicianul (la fel de dezorientat în privinţa suprapunerii războiului cu pacea) aproape că vrea să părăsească încăperea. Dar nu se poate ridica de pe scaun. Şi ascultă, cvasi-aprobator, propunerea de organizare a unui asasinat, fiindcă aici nu mai e vorba de respectarea dreptului internaţional, cât timp mamele sinucigaşe musulmane, care se îmbracă în dinamită, deşi sunt însărcinate, fac să nu se mai poată respecta nici măcar legile naturii...



Desenul este de la http://mightythor.wikia.com/wiki/File:Bio-ares.jpg

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare