marți, 27 martie 2012

Neoconservatorii sunt aroganţi, dar oneşti

Robert Kagan, preotul ideologic suprem al Neoconservatorilor, se întreabă, într-un nou eseu-fluviu, cu titlul The World America Made, cum ar fi arătat lumea dacă America nu ar fi modelat-o insistent în ultimele şase decenii.

Deloc antipatic în ceea ce scrie şi mult mai profund decât geamănul său propagandstic, William Kristol, Kagan oferă, adesea, argumente care te pun gânduri, stimulându-te inclusiv să cauţi cheia combaterii lor, uneori, chiar cu succes. Alteori, îţi face plăcere să-i dai dreptate, fără ca, în felul acesta, să simţi că-i faci o concesie. Pretenţiile lui, de afirmare, în continuare, a excepţionalismului american şi a preeminenţei Statelor Unite în lume nu trebuie să enerveze, ori să plictisească, tocmai pentru că, în prezent, competiţia globală nu se mai desfăşoară cu obosita (post)URSS, ci cu adversarul mult mai dinamic, surprinzător şi provocator, care este China. În general, şi atunci când neoconii nu sunt la butoanele Puterii, ei reuşesc să-şi promoveze agenda în mod indirect (ceea ce prestează, actualmente, Obama se înscrie perfect în paradigma lor de politică internaţională), iar scrierile unor Kagan, Kristol sau David Brooks nu se limitează la exerciţii teoretice, de supraestimare a rolului global destinat Americii şi de subevaluare a vulnerabilităţilor ei. Ele îşi asumă, aproape explicit, statutul unor proiecte cu finalitate practică, vizibile ulterior pe harta politică a lumii.

În partea introductivă a cărţii, hubris-ul american e pus bine în evidenţă (cu toate că lipsesc referirile la Coca-Cola, Mickey Mouse şi Cheeseburgeri), inclusiv în ceea ce priveşte contribuţia Statelor Unite la răspândirea democraţiei pe glob. Autorul scrie, fără a fi original, că "The United States, in fact, played a critical role in making the explosion of democracy possible."

Dacă s-ar fi oprit aici, Kagan n-ar fi ieşit din schema propagandistică standard a oricărui american conştient de vocaţia imperială a ţării sale. Ceea ce surprinde însă, este faptul că putem citi această continuare: "This was not because Americans pursued a consistent policy of promoting democracy around the world. They didn't. At various times throughout the Cold War, American policy often supported dictatorships as part of the battle against communism or simply out of indifference. It even permitted and at times encouraged the overthrow of democratic regimes deemed unreliable - Mossadegh in Iran in 1953, Arbenz in Guatemala in 1954, and Allende in Chile in 1973. At times American foreign policy was almost hostile to democracy. Richard Nixon regarded it as "not necessarily the best form of government for people in Asia, Africa and Latin America." (pag.26-27)

E bine când, pentru a sublinia un adevăr (la care semidocţii fac alergie, atunci când nu tac, pur şi simplu, din gură), nu trebuie să apelezi la vreun teoretician de la fosta "Ştefan Gheorghiu", şi ai, în schimb, la îndemână, însăşi mărturisirea purificată de orice echivoc a adversarului de idei.

Prin urmare, (şi) pentru neoconi, nu contează opţiunea ta democratică (mai mult sau mai puţin izbutită instituţional). Contează doar să fii "reliable". În momentul în care ai încetat să oferi încredere şi certitudinea că Washington-ul se poate baza pe tine, "Mossadegh" te cheamă. Sau, poate mai rău, "Allende". Atenţie extremă la această nuanţă introdusă de Kagan! Care admite, cu toată onestitatea, că America n-are nevoie de ataşamentul real faţă de democraţie, dacă vrea să fie, pe mai departe, farul călăuzitor al lumii făurite de ea însăşi, indiferent de numele şi forţa competitorilor săi. Că îi pot fi total indiferente regimul politic şi standardele libertăţilor constituţionale dintr-o ţară luată sub influenţă sa, câtă vreme şeful local e un team player.

Robert Kagan. Cel descris la http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Kagan
Fotografia a fost împrumutată de la http://marbury.typepad.com/marbury/2012/01/obamas-favourite-romney-adviser.html

luni, 19 martie 2012

America, Afganistan și Roma Antică

Cartea lui Michael Hastings, The Operators. The Wild and Terrifying Inside Story of America's War in Afghanistan, e o superbă, dură și lipsită de complexe dare de seamă asupra destinului imperial american, undeva în Asia de mijloc.

Întâmplător, țara se numește Afganistan, dar poate purta multe alte denumiri alternative. Primarul instalat acolo de SUA răspunde la numele de Hamid Karzai. Pe fratele său l-a chemat (fiindcă a crăpat între timp) Ahmed Wali Karzai. Guvernatorul provinciei afgane a fost, un timp, generalul Stanley McChrystal (cu un profil interesant, amalgamat în combinația McArthur-Patton-Rilke-Rambo).

Americanii sunt de părere că în Afganistan ar fi corupție. Vă puteți imagina că primarul (pus de ei) îi contrazice? În față. Si nu pățeste nimic.

Câteva extrase din pag.284-285 ale cărții lui Hastings sper să fie sugestive pentru caricatura unui imperiu nevrotic, prost, ipocrit și aflat, per total, cu mult sub nivelul Romei Antice. Totul se leagă de vizita lui Hamid Karzai la Washington, în 10-14 mai 2010.

"McChrystal wants to bring Karzai to Fort Campbell, Kentucky, where he can visit with troops who are preparing to go to Afghanistan. The White House is uneasy about this: it might make it seem that we're fighting for Karzai - and we know how fucked up Karzai is - rather than for the greater Afghanistan and to defeat terrorists. How about bringing him to Arlington National Cemetery? the White House suggests. Duncan [ofițerul de PR al lui McChrystal] nixes this idea - he doesn't think it's too good a visual to have a Muslim president getting photographed in front of rows of white crosses. [...]


At one point, Karzai talks to three American soldiers who've been wounded in Uruzgan province. He looks up from the bed and shouts to McChrystal, "General, I didn't even know we were fighting in Uruzgan!"


The next day, Karzai visits the White House for a sit-down meeting with with Obama, Biden, and their top advisors. Karzai goes on a length, reminiscing about his love for Afghanistan. He also starts defending his brother, Ahmed Wali Karzai. He's a businessman, Karzai explains. "He's innocent," Karzai tells Obama. ("I was with him up until he said 'innocent', McChrystal will tell his staff later. "I think he went a little too far with innocent.")."

Ce bine de Diocletian și Vespasian, că n-au avut niciodată probleme pe linie de PR...

Michael Hastings, reporter la Rolling Stone Magazine, s-a bucurat de un stagiu de prezență și interviuri alături de McChrystal și staff-ul acestuia. A publicat un articol în care descria o discuție cu generalul și oamenii săi, în care militarii, deși se știau în prezența unui reporter on the record, făceau un mișto onest de Obama, Biden și Richard Holbrooke. A fost articolul care l-a determinat pe Obama să ia cea mai rapidă, severă și fără drept de apel decizie din tot mandatul său de până acum: l-a dat afară pe McChrystal.

SUA au un buget militar mediu anual de 600 miliarde dolari. In acest link se vede situația pierderilor coaliției conduse de americani în Afghanistan: http://en.wikipedia.org/wiki/Coalition_casualties_in_Afghanistan

Alte referințe: http://en.wikipedia.org/wiki/Stanley_McChrystal, http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Hastings_%28journalist%29, http://en.wikipedia.org/wiki/Karzai, http://en.wikipedia.org/wiki/Ahmed_Wali_Karzai

Fotografia este preluată de la http://en.wikipedia.org/wiki/File:Hamid_Karzai_at_the_US_Congress_on_Capitol_Hill.jpg
Cartea lui Michael Hastings poate fi procurată de la http://www.amazon.com/The-Operators-Terrifying-Americas-Afghanistan/dp/0399159886/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1332111851&sr=8-1 

vineri, 9 martie 2012

Inamicul nu e la Teheran. E la Washington

Începând cu 1992, fiecare locatar al Biroului Oval participă la adunarea festivă anuală a Comitetului Americano-Israelian pentru Afaceri Publice, pe scurt, AIPAC. Participarea e dublată de o cuvântare din care să rezulte două elemente fundamentale: 1. afirmarea coincidenței intereselor de politică internațională ale celor state și 2. angajamentul de sprijin total al statului american pentru aliatul său din Orientul Mijlociu, în caz de mare deranj. Neasumarea sau asumarea afectată fie și de cel mai neînsemnat echivoc, a acestor două principii determină sancțiuni politice diverse, dintre care cea mai puțin severă e aceea că Președintele în funcție nu se mai întâlnește cu un al doilea mandat (asta în cazul în care gafa s-a consumat în primii patru ani). E cazul lui Jimmy Carter și al lui Bush-tatăl.

Truman, Eisenhower, Lyndon Johnson, Nixon și Reagan n-au avut nevoie să intre în ritualuri cvasi-mistice în prezența a 13.000 de invitați, pentru a-și afirma atașamentul (firesc) pentru o cauză de politică internațională realistă și utilă, în primul rând, Statelor Unite. Truman a recunoscut Israelul la un sfert de oră de la declarația lui Ben Gurion. Simplu și sec. Faptul că Nixon prefera acțiunea în locul propagandei de discotecă a salvat Israelul de la extincție, în 1973. Iar Carter a făcut posibilă strângerea de mână Sadat-Begin de la Camp David.

Și, totuși, la Tel Aviv mulțumirea nu poate fi niciodată deplină. Cu toate că, azi, în 2012, Israelul continuă să existe statalmente, inclusiv în interiorul frontierelor fixate în urma războiului din 1967, exclusiv datorită prietenului de la Casa Albă (indiferent de numele acestuia) și în pofida ne-prietenilor din zonă și de la Moscova.

De câteva luni, Barack Obama și-a îngăduit impardonabile devieri de la punctele 1 și 2 evocate mai sus, în privința Iranului, de o asemenea manieră încât orice cuvântare destinată liniștrii aliatului alb-albastru a ajuns să fie egală cu ZERO. Obama poate să recurgă la orice clovnerii și efecte retorice imaginabile (de ex., http://www.youtube.com/watch?v=A0rFbP6KvxY). Cât timp de pe nelipsitul prompter nu va recita cuvintele "Statele Unite sunt determinate să atace Iranul ACUM!", anumite (destule) persoane vor păstra și chiar dezvolta în raport cu el o aversiune mai mare decât față de Ahmadinejad.

La ora la care scriu, clipurile din acest link (Warning to Obama: ‘The Jewish community will remember in November’ http://mondoweiss.net/2012/03/warning-to-obama-the-jewish-community-will-remember-in-november.html) indică extrem de limpede că dușmanul nu mai e localizat la Teheran, ci la Washington. Încrezător în angajamentele belicoase ale celor trei principali candidați Republicani la nominalizarea pentru alegerile prezidențiale (dispuși, în momentul de față să admită, dacă e nevoie, și faptul că mamele lor ieșeau cu comuniști în adolescență), Israelul a intrat în campanie electorală deschisă împotriva lui Obama. Dacă va reuși să-i împiedice realegerea în noiembrie, înseamnă că, la anul, AIPAC îl va avea ca invitat de onoare pe oricare dintre cei trei ratați (Romney, Santorum sau Gingrich) față de care George Bush-fiul are o statură de veritabil om de stat.

În măsura în care însă noul inamic cvasi-oficial va câștiga al doilea său mandat, s-ar putea ca, în 2013, Obama să prefere să stea acasă, în loc să reia ritualul de fidelitate în fața AIPAC. Ar fi semnul reîntoarcerii la (relativa) normalitate de dinainte de 1992, din politica externă americană.

Nu exclud ca de rezultatul alegerilor să depindă, finalmente, nu doar prezența sau absența Președintelui american de la cenaclul AIPAC, ci, mai ales, lovitura militară anti-iraniană, cu tot cortegiul de consecințe, unele, de neimaginat...

Despre AIPAC, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee și http://www.aipac.org/
Caricatura e împrumutată de la http://americanpowerblog.blogspot.com/2010_06_01_archive.html


luni, 5 martie 2012

Mioriţa 2.0. O adaptare iraniană

Dacă e să credem textul baladei, cei doi ciobani odioşi - ungureanu şi vrânceanu - s-au vorbit şi sfătuit în relativ secret despre cum să i-o tragă moldoveanului. Relativ, fiindcă Mioriţa i-a interceptat, turnându-i unui cioban deloc pasionat de lovituri preventive sau de dezvoltarea unei capacităţi nucleare proprii. În orice caz, cei doi asasini au fost la ani-lumină distanţă de a-şi anunţa intenţiile prin media audio-vizuală şi electronică, preferând discreţia, chiar dacă spionajul exista şi în acele vremuri, iar victima a aflat.

Secole mai târziu, Hitler a invadat Polonia fără concerte pregătitoare, înscenând doar un pretext, la antena radio de la Gleiwitz. Japonezii au plecat spre Pearl Harbour, după ce au stat săptămâni în şir în negocieri cu Cordell Hull, secretarul de stat american. Tot fără prealabile dileme shakespeariene mediatizate ("a bombarda sau a nu bombarda"), a lansat aviaţia israeliană bombe asupra centralei nucleare irakiene de la Osirak, în 1981. Iar înaintea invadării Afganistanului de către sovietici, Pravda scria doar despre agricultura din Kuban şi siderurgia din Omsk.

După 1990 lucrurile s-au schimbat. Bombardarea şi invadarea unora care creează probleme este precedată de o enervantă acţiune persuasivă, orientată asupra publicului prost (informat), în paralel cu ameninţarea directă, fără niciun fel de echivoc, de la şef de stat, la şef de stat. De asemenea, publică. Glenn Greenwald comentează despre asta aici http://www.salon.com/2012/03/03/iran_threats_and_the_un_charter/.

Nu ştiu ce contra-beneficiu generează anularea, pe această cale, a elementului "surpriză" într-un atac militar, altul decât fixarea în conştiinţa publică a imaginii unei puteri imperiale globale, de care nu te poţi apăra şi ascunde nicăieri pe planetă. Unii ar putea susţine că pe calea presiunii publice (inclusiv a conversaţiei despre "când şi cum să i-o tragem") se încearcă şi determinarea victimei de a se conforma pretenţiilor venite din partea aliaţilor grei.

Azi, Obama şi Netanyahu par, mai degrabă, nişte duşmani (nici vorbă de aliaţi) care încearcă să se convingă reciproc, în public, de necesitatea diplomaţiei, respectiv, a acţiunii militare (http://www.huffingtonpost.com/trita-parsi/obama-netanyahu-iran_b_1319529.html), în vreme ce Mioriţa iraniană îi ascultă, tace şi aşteaptă. Ahmadinejad n-are nevoie nici măcar de propriile servicii secrete, pentru a afla rutele de atac ale avioanelor inamice. Le poate găsi pe site-ul BBC, la http://digitalhen.co.uk/news/world-middle-east-17128991.

Geopolitica lui 2012 s-a redus la conversaţia unor golani de cartier, dusă în spatele blocului, de faţă cu ăla mai slab pe care se pregătesc să-l bată. E doar hubris (http://en.wikipedia.org/wiki/Hubris). Şi ieşirea din orice normativitate juridică şi morală. Iar golanii se lasă atât de mult adânciţi în conversaţie, încât nu observă ce ascunde ăla slab la spate. Cu Mioriţa lui cu tot...

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare