vineri, 9 martie 2012

Inamicul nu e la Teheran. E la Washington

Începând cu 1992, fiecare locatar al Biroului Oval participă la adunarea festivă anuală a Comitetului Americano-Israelian pentru Afaceri Publice, pe scurt, AIPAC. Participarea e dublată de o cuvântare din care să rezulte două elemente fundamentale: 1. afirmarea coincidenței intereselor de politică internațională ale celor state și 2. angajamentul de sprijin total al statului american pentru aliatul său din Orientul Mijlociu, în caz de mare deranj. Neasumarea sau asumarea afectată fie și de cel mai neînsemnat echivoc, a acestor două principii determină sancțiuni politice diverse, dintre care cea mai puțin severă e aceea că Președintele în funcție nu se mai întâlnește cu un al doilea mandat (asta în cazul în care gafa s-a consumat în primii patru ani). E cazul lui Jimmy Carter și al lui Bush-tatăl.

Truman, Eisenhower, Lyndon Johnson, Nixon și Reagan n-au avut nevoie să intre în ritualuri cvasi-mistice în prezența a 13.000 de invitați, pentru a-și afirma atașamentul (firesc) pentru o cauză de politică internațională realistă și utilă, în primul rând, Statelor Unite. Truman a recunoscut Israelul la un sfert de oră de la declarația lui Ben Gurion. Simplu și sec. Faptul că Nixon prefera acțiunea în locul propagandei de discotecă a salvat Israelul de la extincție, în 1973. Iar Carter a făcut posibilă strângerea de mână Sadat-Begin de la Camp David.

Și, totuși, la Tel Aviv mulțumirea nu poate fi niciodată deplină. Cu toate că, azi, în 2012, Israelul continuă să existe statalmente, inclusiv în interiorul frontierelor fixate în urma războiului din 1967, exclusiv datorită prietenului de la Casa Albă (indiferent de numele acestuia) și în pofida ne-prietenilor din zonă și de la Moscova.

De câteva luni, Barack Obama și-a îngăduit impardonabile devieri de la punctele 1 și 2 evocate mai sus, în privința Iranului, de o asemenea manieră încât orice cuvântare destinată liniștrii aliatului alb-albastru a ajuns să fie egală cu ZERO. Obama poate să recurgă la orice clovnerii și efecte retorice imaginabile (de ex., http://www.youtube.com/watch?v=A0rFbP6KvxY). Cât timp de pe nelipsitul prompter nu va recita cuvintele "Statele Unite sunt determinate să atace Iranul ACUM!", anumite (destule) persoane vor păstra și chiar dezvolta în raport cu el o aversiune mai mare decât față de Ahmadinejad.

La ora la care scriu, clipurile din acest link (Warning to Obama: ‘The Jewish community will remember in November’ http://mondoweiss.net/2012/03/warning-to-obama-the-jewish-community-will-remember-in-november.html) indică extrem de limpede că dușmanul nu mai e localizat la Teheran, ci la Washington. Încrezător în angajamentele belicoase ale celor trei principali candidați Republicani la nominalizarea pentru alegerile prezidențiale (dispuși, în momentul de față să admită, dacă e nevoie, și faptul că mamele lor ieșeau cu comuniști în adolescență), Israelul a intrat în campanie electorală deschisă împotriva lui Obama. Dacă va reuși să-i împiedice realegerea în noiembrie, înseamnă că, la anul, AIPAC îl va avea ca invitat de onoare pe oricare dintre cei trei ratați (Romney, Santorum sau Gingrich) față de care George Bush-fiul are o statură de veritabil om de stat.

În măsura în care însă noul inamic cvasi-oficial va câștiga al doilea său mandat, s-ar putea ca, în 2013, Obama să prefere să stea acasă, în loc să reia ritualul de fidelitate în fața AIPAC. Ar fi semnul reîntoarcerii la (relativa) normalitate de dinainte de 1992, din politica externă americană.

Nu exclud ca de rezultatul alegerilor să depindă, finalmente, nu doar prezența sau absența Președintelui american de la cenaclul AIPAC, ci, mai ales, lovitura militară anti-iraniană, cu tot cortegiul de consecințe, unele, de neimaginat...

Despre AIPAC, a se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/American_Israel_Public_Affairs_Committee și http://www.aipac.org/
Caricatura e împrumutată de la http://americanpowerblog.blogspot.com/2010_06_01_archive.html


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare