luni, 5 martie 2012

Mioriţa 2.0. O adaptare iraniană

Dacă e să credem textul baladei, cei doi ciobani odioşi - ungureanu şi vrânceanu - s-au vorbit şi sfătuit în relativ secret despre cum să i-o tragă moldoveanului. Relativ, fiindcă Mioriţa i-a interceptat, turnându-i unui cioban deloc pasionat de lovituri preventive sau de dezvoltarea unei capacităţi nucleare proprii. În orice caz, cei doi asasini au fost la ani-lumină distanţă de a-şi anunţa intenţiile prin media audio-vizuală şi electronică, preferând discreţia, chiar dacă spionajul exista şi în acele vremuri, iar victima a aflat.

Secole mai târziu, Hitler a invadat Polonia fără concerte pregătitoare, înscenând doar un pretext, la antena radio de la Gleiwitz. Japonezii au plecat spre Pearl Harbour, după ce au stat săptămâni în şir în negocieri cu Cordell Hull, secretarul de stat american. Tot fără prealabile dileme shakespeariene mediatizate ("a bombarda sau a nu bombarda"), a lansat aviaţia israeliană bombe asupra centralei nucleare irakiene de la Osirak, în 1981. Iar înaintea invadării Afganistanului de către sovietici, Pravda scria doar despre agricultura din Kuban şi siderurgia din Omsk.

După 1990 lucrurile s-au schimbat. Bombardarea şi invadarea unora care creează probleme este precedată de o enervantă acţiune persuasivă, orientată asupra publicului prost (informat), în paralel cu ameninţarea directă, fără niciun fel de echivoc, de la şef de stat, la şef de stat. De asemenea, publică. Glenn Greenwald comentează despre asta aici http://www.salon.com/2012/03/03/iran_threats_and_the_un_charter/.

Nu ştiu ce contra-beneficiu generează anularea, pe această cale, a elementului "surpriză" într-un atac militar, altul decât fixarea în conştiinţa publică a imaginii unei puteri imperiale globale, de care nu te poţi apăra şi ascunde nicăieri pe planetă. Unii ar putea susţine că pe calea presiunii publice (inclusiv a conversaţiei despre "când şi cum să i-o tragem") se încearcă şi determinarea victimei de a se conforma pretenţiilor venite din partea aliaţilor grei.

Azi, Obama şi Netanyahu par, mai degrabă, nişte duşmani (nici vorbă de aliaţi) care încearcă să se convingă reciproc, în public, de necesitatea diplomaţiei, respectiv, a acţiunii militare (http://www.huffingtonpost.com/trita-parsi/obama-netanyahu-iran_b_1319529.html), în vreme ce Mioriţa iraniană îi ascultă, tace şi aşteaptă. Ahmadinejad n-are nevoie nici măcar de propriile servicii secrete, pentru a afla rutele de atac ale avioanelor inamice. Le poate găsi pe site-ul BBC, la http://digitalhen.co.uk/news/world-middle-east-17128991.

Geopolitica lui 2012 s-a redus la conversaţia unor golani de cartier, dusă în spatele blocului, de faţă cu ăla mai slab pe care se pregătesc să-l bată. E doar hubris (http://en.wikipedia.org/wiki/Hubris). Şi ieşirea din orice normativitate juridică şi morală. Iar golanii se lasă atât de mult adânciţi în conversaţie, încât nu observă ce ascunde ăla slab la spate. Cu Mioriţa lui cu tot...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare