duminică, 3 iunie 2012

"Dreapta" de secol 19, la concurență cu "Ștefan Gheorghiu"

Pe la finele anilor '70, în România, începuseră să circule publicații ideologice fabricate de salariații Academiei "Ștefan Gheorghiu", în care, într-o manieră acceptabil de subtilă și de bine șlefuită conceptual și argumentativ, era criticat "Statul bunăstării generale", adică brand-ul capitalist occidental al acelei perioade (neapărat cu ghilimele, cu scopul de a se sublinia că e un mit, o ficțiune propagandistică a Vestului). În schimb, pe la televizor și prin gurile propangandiștilor din liceele și fabricile românești, critica acelui sistem suna disperat, găunos, ipocrit și murdar.

Cu timpul (eram prin clasele 10-11) m-am prins că obiectul criticii - Welfare State-ul din Vest - îmi era foarte familiar, fiindcă avusesem șansa și privilegiul de a trăi în chiar mijlocul lui, între 1968-1973, mai exact, în RFG-ul opus, pe atunci, RDG-ului. Și am înțeles că, în vreme ce de sistemul de sănătate, de educație, economic și de muncă, patronat de Ceaușescu și de colegii lui din țările "socialismului real" (tot cu ghilimele, fiindcă nu era altceva decât un capitalism de stat prost administrat), se alegea treptat praful, propaganda estică nu putea accepta atracția generată de acele țări care, fără niciun fel de contribuții leniniste și post-leniniste, se apropiaseră în cel mai mare grad de socialismul fără ghilimele. Brusc, numărul serialelor și filmelor artistice importate din Occident, începând cu cele în care juca Spencer Tracy (superbii - din anumite puncte de vedere - ani '50-'60 din America) și până la "Dallas", se redusese dramatic, nemaivorbind de muzica pop, rock sau punk, ori de alte elemente ale "societății de consum", eliminate treptat din jurul celor etichetați prin bancuri drept "uteciștii de azi, refegiștii de mâine."

Față de realitățile Vestului din acei ani, în care statul și sfera privată interacționau cu succes, asigurând beneficii pentru o tot mai largă clasă de mijloc, cruciada ideologică a celor de la "Ștefan Gheorghiu" era de înțeles. Cu o precizare: dacă, în 1980, capitalismul ar fi trecut prin ceea ce, actualmente, experimentăm, la nivel global, de cel puțin patru ani încoace, n-ar fi fost nevoie de nicio propagandă la adresa ălora. Cine naiba ar fi vrut să emigreze într-un sistem care caută cu disperare să externalizeze locuri de muncă în Sri Lanka, Filipine și Costa Rica, și, totodată, taie tot mai multe din facilitățile Welfare Stat-ului, la el acasă?

Astăzi, în epoca iPod-ului, a lui Lamborghini Gallardo și a Viagrei, Dreapta agățată cu creierul de perioada primei revoluții industriale, ar putea prelua ștafeta de la "Ștefan Gheorghiu". Gata! Fără pensii, fără asigurări de stat - sociale și de sănătate -, fără utilități publice neprivatizate, fără învățământ asigurat de stat, fiecare pentru el, cel mai puternic supraviețuiește, să moară mă-ta, să muriți toți amărâții! Nu mai împărțim cu voi cu nimic!

Spre deosebire de ideologii lui Ceaușescu, ultra-conservatorii occidentali ai prezentului sunt sinceri. Nici nu mai au încotro, în condițiile în care, azi, disconfortul global creat, cu bună știință, de ei înșiși produce, foarte la vedere și în pofida oricăror poezioare de propagandă, doar pentru minoritatea lor, pe costurile suportate exclusiv de o majoritate alcătuită, atenție!, nu din lumpenii sec.19, ci din cea mai educată falangă de vânzători ai propriei forțe de muncă (până mai ieri, pe bani foarte frumoși), din istorie. Ca orice minoritate, rămasă dramatic în urma vitezei progresului de gândire, clasă capitalului troglodit a dobândit sentimentul de cetate asediată. Oamenii ăștia nu mai au timp de texte, ideologii și dezbateri, deși unii mai practică așa ceva, probabil pentru a se convinge doar pe sine că nu ei reprezintă Răul. Având în față o masă de oameni fundamental diferiți de luddiții sec.19, ei au de ales între a supraviețui, cu realmente orice preț, de unii singuri (fiindcă restul lumii nu prea mai contează în ochii și mintea lor) sau a-și accepta extincția socială. Fiindcă, așa-i în tenis și în istorie...

Rețeta de succes a capitalului anilor '50-'80 a lăsat o clientelă mult prea redusă la îndemâna Stângii radicale. După 1990, destui stângiști de baricade și vitrine sparte au ajuns agenți grei de bursă sau au fost numiți prin guverne centriste, acceptând sistemul așa cum era. Cine să se revolte, în condițiile în care peste 3/4 din populație o ducea de la "OK", până la iahturi și vile?

Cea mai neinspirată idee a momentului - aceea de a distruge clasa de mijloc - ar fi, totodată, cel mai frumos cadou pentru un Lenin de secol 21, care așteaptă, perfid, după colț, nemaiavând nevoie de niciun Manifest sau Capital justificator...

Imaginile vin de la http://www.kurzweilai.net/tectonic-shifts-in-employment și http://www.flickriver.com/photos/froderberg/3508499146/http://www.flickriver.com/photos/froderberg/3508499146/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare