luni, 26 noiembrie 2012

Iran, Afganistan, România - "succese" made by Jimmy Carter

Am fost să văd Argo. Şi chiar dacă filmul povesteşte despre o acţiune CIA de succes, cadrul general în care se derulează evenimentele este cel al uriaşelor gafe geostrategice provocate de Administraţia Jimmy Carter.

În mai puţin de 4 ani, Carter a pierdut Iranul cu tot cu petrol, hegemonie regională şi influenţă în lume, şi a dormit în noaptea în care URSS a invadat Afganistanul, sovieticii apropiindu-se astfel ameninţător de mult de Oceanul Indian.

În timp ce vedeam filmul, am realizat că tot Carter a pierdut şi România, lăsându-l pe teribilistul Zbigniew Brzezinski să gestioneze prost, impulsiv şi haotic relaţia mult prea sensibilă cu Ceauşescu, pe care o şlefuise Henry Kissinger cu doar câţiva ani în urmă. Ruşii cred că i-au fost recunoscători lui Brzezinski, iar zece ani mai târziu ne-au dat lovitura de graţie, inclusiv cu endorsement american...

Fotografia este de la http://www.globalresearch.ca/arc-of-darkness/10778?print=1



luni, 12 noiembrie 2012

Generali şi papagali

"Gods and Generals" era un film despre comandanţii militari ai Nordului şi Sudului, în războiul american de secesiune. Cele două secole şi aproape 1/2 de istorie a Statelor Unite respiră şi prin memoria unor generali aproape zeificaţi, de la George Washington, Ulysses S. Grant şi Robert Lee, ajungând la Eisenhower, Patton şi MacArthur. Şi cam punct.

În mod paradoxal, scara valorică a marilor comandanţi americani coboară abrupt în era Imperiului de după 1945. Ei nu mai sunt zei, iar atunci când nu întorc ambii obraji unor vietnamezi, somalezi, irakieni sau afgani, se remarcă prin gafe, ezitări, gesturi hollywood-iene şi grotesc inspirate ambiţii politice.

E bizar cum raportul dintre cea mai mare forţă militară din istorie şi rating-ul generalilor ei ajunge să fie de proporţie inversă, iar, cu toate acestea, unii dintre rataţii multi-stelari să savureze, în continuare, beneficiile unui cult schizoid al personalităţii.

Cele mai recente exemple de ratare profesională şi umană, de la vârful armatei S.U.A., au pus în evidenţă doi generali cu 4 stele, posesori ai unor CV-uri impecabile, din perspectiva pregătirii, decoraţiilor şi a funcţiilor de comandă deţinute succesiv, şi înzestraţi cu tot arsenalul de training, autodisciplină, inteligenţă şi anduranţă, în absenţa căruia te paşte o viaţă ordinară în civilie. Şi, totuşi, amândoi, ni se dezvăluie, în cele din urmă, ca nişte papagali.

Stanley McChrystal, general şi vice-rege american în Afganistan, a făcut pe deşteptu', în prezenţa unui reporter, zicând: "Are you asking about Vice President Biden?" McChrystal says with a laugh. "Who's that?""Biden?" suggests a top adviser. "Did you say: Bite Me?" După 24 de ore, civilul şi comandantul suprem Obama l-a trecut în retragere.

David Petraeus, general şi fost vice-rege în Irak şi Afganistan, până sămbăta trecută director C.I.A., şi-a lăsat amanta periculos de aproape de blackberry-ul cu informaţii înalt clasificate. Când n-a mai avut încotro, Petraeus şi-a băgat demisia.

Două exemple de oameni super-disciplinaţi şi motivaţi profesionali, care clachează ca nişte civili. Ambele conduite, exprimând o frivolitate aflată la ani-lumină distanţă de vedetismul de un cu totul alt tip al lui Patton şi MacArthur, sunt mai degrabă specifice politicienilor de duzină de la Washington - lipsiţi de autocontrol, neinteligenţi, iresponsabili.

Cele două ratări n-au alterat însă cu nimic teologia militară cultivată de media de vârf americană. De pildă, ştirea despre demisia lui Petraeus e dominată de texte gen "Petraeus's downfall is a huge loss for the United States,"..."not only was he one of the country's top strategic thinkers, he was also one of the few public figures revered by all sides of the political spectrum for his dedication and good judgment."..."He salvaged two disastrous wars, for two very different presidents."

Glenn Greenwald, un iconoclast incorigibil, observă corect că "...military worship is the central religion of America's political and media culture. The military is by far the most respected and beloved institution among the US population - a dangerous fact in any democracy - and, even assuming they wanted to (which they don't), our brave denizens of establishment journalism are petrified of running afoul of that kind of popular sentiment."

Şi când te gândeşti că, pe teren, adversarii lui McChrystal şi Petraeus n-au fost militari ruşi sau chinezi, care să justifice elogiile deplasate, ci doar nişte insurgenţi irakieni şi talibani afgani (apropo, pe care, oficial, nu i-au înfrânt), a căror singură conexiune cu civilizaţia europeană modernă stă în dinamita lui Nobel... 

Realitatea e şi mai tristă, dacă admitem că, în definitiv, ambii generali au fost învinşi - nu pe vreun câmp de luptă, ci în intimitate - de un reporter şi de o amantă. Ca doi papagali. Se alege treptat prafu' de stelele albe şi de dungile roşii, şi de memoria lui Eisenhower şi Grant. Şi e păcat, fiindcă nu mă pot gândi deloc cu plăcere, în viitor, la generalii chinezi, confucianişti sau nu...


sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Sex, Petraeus şi conjuraţia tăcerii în presa americană

La distanţă de 48 de ore de a doua victorie prezidenţială a lui Obama, directorul CIA, un moş teacă lovit mai demult de aroganţă şi abia ţinute sub limbă ambiţii politice, îşi dă demisia pe motiv că a gestionat defectuos un adulter.

Nu evenimentul în sine mi se pare relevant. Ci:

1. Faptul că New York Times a tăcut, deşi pariez pe două salarii lunare că ştia încă din vară de proasta gestionare, de către Petraeus, a relaţiei sale extramaritale. Şi mai cred (pariind tot pe două onorarii lunare) că şi-a negociat tăcerea cu Obama, fiindcă, altminteri, punerea pe masă a unui asemenea eveniment în plină campanie electorală ar fi determinat, în urmă cu două zile, exproprierea Biroului Oval de către Mitt Romney.

Nu atât dimensiunea morală a afacerii ("Obama acceptă să aibă un subordonat care-şi înşală nevasta") ar fi fost dinamita de campanie, exploatată ipocrit şi fals de Republicani, ci faptul că fata cu pricina s-a aflat skin to skin cu tezaurul informativ exclusivist al directorului CIA, depozitat în creierul şi pe blackberry-ul lui securizat. În urmă cu 40 de ani, New York Times, după o prealabilă documentare solidă a afacerii, ar fi sunat la Casa Albă, întrebând doar "would you care to comment?", după care n-avea decât să se aleagă prafu' de orice campanie electorală a oricui.

2. Faptul că pe Petraeus îl loveşte criza de conştiinţă obligatoriu la fix două zile de la data alegerilor, şi nu mai devreme cu o săptămâna ori cu două. Asta tot ca un gest de protejare a campaniei lui Obama, care, în caz de demisie anticipată pe motiv de sex şi periclitare a secretelor de stat, ar fi primit rapid o cruce şi un mormânt. Colegii din FBI au fost la fel de atenţi şi cooperanţi, deoarece aflăm, de la New York Times, că "About two weeks ago, F.B.I. agents met with Mr. Petraeus to discuss the investigation."

Andrei Marga are undeva o vorbă referitoare la "refeudalizarea" presei în capitalism. Tăcerea lui New York Times îl confirmă.

Imaginea am împrumutat-o de la http://www.memefirst.com/2005/06/


vineri, 9 noiembrie 2012

Următoarea Americă

Într-un moment în care America dă tonul neoliberalismului toxic pe toată planeta, străduindu-se, cu mult succes, să ne re-apropie de capitalismul de secol 18, mai puţin favorizaţii de peste Atlantic s-au dus la vot, au jucat cu Negrul şi au căştigat. Si nu e deloc o metaforă deplasată. Cei 60,840,934 de americani care au votat cu Barack Obama au plecat spre urne cu handicapul ataşamentului faţă de un lider slab, indecis şi detaşat de interesele prea multora dintre ei, aşa cum Preşedintele a demonstrat-o frecvent în primul său mandat.

Cu Albul a jucat un adversar de un conservatorism nesimţit, care, în plină campanie electorală, a afirmat deschis, onest şi fără menajamente ce crede despre femeile însărcinate ca urmare a unui viol, despre cele 47% dintre americanii neincluşi în lista miliardarilor lui Forbes, ca şi în legătură cu mutaţiile climaterice globale (Romney declarând, de-a dreptul inept, cu doar o lună înainte de Sandy, că "I'm not in this race to slow the rise of the oceans or to heal the planet.").

Să nu exise iluzii: Obama a fost răul mai mic, şi nimic mai mult de atât.

Ca de fiecare dată, după nişte alegeri prezidenţiale, Statele Unite au prilejul să se reinventeze. Structural, ca ambiţii şi ca imagine globală. Mai cu seamă, după un mandat în majoritate ratat în raport cu promisiunile din 2008. Există o şansă (nu mare, sunt convins) ca Obama şi nucleele de putere (formale şi informale) ce gravitează în jurul Casei Albe să-şi îndrepte propria ţară şi, prin ricoşeu, cel puţin o parte a Restului Lumii către un echilibru politic şi economic dezirabil, ca alternativă la o catastrofă socială şi de mediu istorică. Chiar dacă surclasată brutal de China în materie de dinamică a dezvoltării, America nu are cum să nu rămână cea mai influentă ţară de pe glob - cu umbrele unei decăderi aproape resemnate, dar şi cu luminile unui spirit făcut să supravieţuiască oricărei competiţii.

Alternativa la un asemenea echilibru o reprezintă - pe termen mediu, fiindcă viteza distructivă devine tot mai mare - privatizarea a ceea ce a mai rămas din bunurile comune (de ce nu?, poate până şi apa potabilă şi aerul), o preluare explicită a puterii politice de către mediul bancar alimentat cu steroizi, o suprafaţă terestră similară cu cea pe care am văzut-o în Matrix şi, în final, o aruncare la coşul de gunoi al Istoriei, nu a capitalismului, ci a tot ceea ce am învăţat despre constituţii, drepturi, libertăţi şi democraţie.  

Următoarea Americă, din mandatul secund al Erei Obama, ne va spune, cred eu, încotro ne vom îndrepta.

Fotografia a fost preluată de la http://www.treehugger.com/corporate-responsibility/buildings-owned-by-union-collapse-while-liuna-president-calls-for-rebuilding-infrastructure.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare