luni, 24 decembrie 2012

Bancul cu "reindustrializarea" României

Cu ceva timp în urmă, din raţiuni exclusiv de campanie electorală, un lider politic român, negustor de autoturisme la bază, cu un hobby aparte pentru motociclete, ar fi rostit eretica formulare "reindustrializarea României", propunând noi orientări de dezvoltare a unei ţări pentru care istoria s-a oprit odată cu privatizările nivelatoare din anii 1995-2005.

Eretică, deoarece, atunci când ţi s-a dictat din exterior să rămâi de partea întunecată a Globalizării, faci bine şi te limitezi la exportul de Pepsi, Coke şi şosete confecţionate în regim de lohn. Şi taci. Cum vorbeşti în plus, cum începi să ai necazuri. Sau, în cel mai bun caz, ideea ta, rostită ambiţios pe la vreun seminar cu pauze de cafea, rămâne la stadiul de banc prost.

Prima şi, deocamdată, ultima industrializare (pe bune) a României a fost gândită şi realizată de trei oameni: un român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi doi ceva mai puţin români (de care lumea nici n-are habar), Gheorghe Gaston-Marin şi Simion Zeiger, dar la al căror nivel de patriotism (oricât de vomitiv a ajuns astăzi termenul) nu se ridică niciunul dintre briganzii politici ai României de azi, cu pretenţii de naţionalitate română pe cartea de identitate.

Industrializarea însemna atunci nu doar fier, foc, fum şi muncă, baraje, combinate şi şantiere navale. Ea a motivat oameni cărora le puteai flutura la infinit prostia cu "Micul Paris" şi "Mica Elveţie", în condiţiile în care România înfăţişa, în 1948, realitatea unei "Mici Calcutte" (aia din India, ca să nu existe confuzii). Un proiect de industrializare îţi dezvoltă educaţia, învăţământul şi sănătatea (gratuite), asigurările sociale şi demnitatea de a purta o vechime non-stop de 35 de ani în cartea de muncă. Îţi alfabetizează populaţia, o înzestrează cu diverse competenţe, îi dă idei, inclusiv ideea de a pleca (sau a fugi) peste graniţă, în funcţie de constrângerile politice ale regimului existent. Iar dacă Războiul Rece n-ar fi fost atât de cretin şi devorator, aceeaşi industrializare ar fi putut stimula o cât de mică emancipare politică a celor guvernaţi dictatorial în România, care ar fi dus, în cele din urmă, la infiltrarea definitivă a tehnostructurii în eşaloanele puterii, în dauna cizmarilor şi a activiştilor semi-analfabeţi.

Despărţind era postbelică a lumii în Război Rece şi Globalizare, Dej, Gaston-Marin şi Zeiger i-ar fi putut avea ca omologi, în oglinzile paralele ale istoriei, pe Lee Kuan Yew, în Singapore, pe Manmohan Singh, în India şi pe Luiz Inácio Lula da Silva, în Brazilia. Niciunul dintre ei, vreun înger, dar toţi animaţi genetic de obsesia de a motiva şi a construi ceva pentru milioanele (de oameni, nu de dolari) din spinarea lor, de abilitatea de a împărţi un venit naţional considerabil între o majoritate care contribuie la formarea lui, nu doar între cei 1-2% din vârful unei societăţi. Ar fi putut să nu o facă, fiindcă nu-i obliga nicio forţă politică aptă să li se opună. Dar totuşi le-a reuşit, dincolo de retorică, ideologie, obstacole din afară, şi de nevoia naturală a asigurării propriului lor statut social, material şi politic. 

Mă lasă rece că Dej, Gaston-Marin şi Zeiger nu erau liberali şi fani de Harley Davidson, ci purtători de carnet roşu. Dar eu, printr-un accident biografic, fac parte din a doua generaţie de după al doilea R.M., care le datorează, indirect, o şcoală, o facultate, două limbi străine, o deschidere către Vest şi o idee despre modernitate. Cea de atunci, atâta câtă era, şi cea care s-ar putea contura undeva în viitor.

Până atunci, până când vor reapărea, la noi, lideri din liga celor evocaţi mai sus, "reindustrializarea României" rămâne un concept ce nu va putea depăşi testul râsului. Până atunci, priviţi cele două coloane cu biruitorii şi perdanţii Globalizării, şi apreciaţi singuri unde se plasează România.

Fotografia provine de la http://infoforengineering.blogspot.ro/2011/05/info-for-manufacturing-engineering.html

duminică, 23 decembrie 2012

De Crăciun: despre civilizaţii, Islam şi emoţii


Poate că nu civilizaţiile sunt cele care se ciocnesc şi nasc violenţă. 

De ce s-ar lovi şi s-ar distruge reciproc comori ereditare de valori, înţelepciune, ştiinţă, etică şi estetică? De ce ar rezulta ură între criptografie, tipar, busolă, pictură şi tehnologie, între emoţii şi credinţe animate de Cărţi Sfinte diferite, între istoria mea şi istoria lor?

Dacă, printr-un miracol, Da Vinci, Baruch Spinoza, Confucius şi Abu Ali al-Hussain Ibn Abdallah Ibn Sina (cunoscut, pe la noi, sub forma latinizată Avicenna), s-ar întâlni, în 2012, de Crăciun, la New York, s-ar lua oare la bătaie, fiindcă provin din civilizaţii diferite, cu un trecut comun marcat de distrugeri fără sfârşit? Foarte probabil că nu. În schimb, cred s-ar bucura de luminile din Times Square şi de posibilitatea oferită de internet, tablete, iPod-uri şi smartphone-uri de a crea conexiuni între culturi şi civilizaţii diverse, dar deloc opuse, şi de a destructura neînţelegeri, susceptibilităţi, decepţii.

Cred că doar subprodusele - umane, materiale şi ideatice - ale fiecărei civilizaţii ajung - pentru un timp şi nu cu titlu definitiv - din cauze economice, dar şi emoţionale, să se irite reciproc, refuzând recunoaşterea celuilalt şi pretinzând propria supremaţie, sub sancţiunea vărsării de sânge.

În The Politics Of Rage: Why Do They Hate Us, unul dintre cele mai bune eseuri pe care le-am citit vreodată, publicat imediat după 11 septembrie 2001, Fareed Zakaria nota despre lumea arabă: "The disproportionate feelings of grievance directed at America have to be placed in the overall context of the sense of humiliation, decline and despair that sweeps the Arab world. After all, the Chinese vigorously disagree with most of America's foreign policy and have fought wars with U.S. proxies. African states feel the same sense of disappointment and unfairness. But they do not work it into a rage against America. Arabs, however, feel that they are under siege from the modern world and that the United States symbolizes this world. Thus every action America takes gets magnified a thousandfold. And even when we do not act, the rumors of our gigantic powers and nefarious deeds still spread. Most Americans would not believe how common the rumor is throughout the Arab world that either the CIA or Israel's Mossad blew up the World Trade Center to justify attacks on Arabs and Muslims. This is the culture from which the suicide bombers have come."

Probabil că Dominique Moisi reuşeşte să fie şi mai convingător, punând accentul pe subiectivitate şi pe emoţiile ce îi sunt asociate. În The Geopolitics of Emotion: How Cultures of Fear, Humiliation, and Hope Are Reshaping the World, Moisi se explică: "The reason I have chosen these three emotions is that they are closely linked with the notion of confidence, which is the defining factor in how nations and people address the challenges they face as well as how they relate to one another. Fear is the absence of confidence. If your life is dominated by fear, you are apprehensive about the present and expect the future to become ever more dangerous. Hope, by contrast, is an expression of confidence; it is based on the conviction that today is better than yesterday and that tomorrow will be better than today. And humiliation is the injured confidence of those who have lost hope in the future; your lack of hope is the fault of others, who have treated you badly in the past. When the contrast between your idealized and glorious past and your frustrating present is too great, humiliation prevails."

Astăzi, afirmă Moisi, Asia reprezintă uriaşa oază a speranţei, Occidentul, zona ce asimilează frica, iar Orientul Mijlocul, spaţiul captiv al umilinţei.

În alţi termeni, pentru început, nu-i umiliţi şi nu-i înfricoşaţi pe cei deja frustraţi şi ajunşi la disperare. Dăruiţi-le speranţă şi încredere, iar civilizaţiile vor avea poate şansa să coexiste şi să graviteze armonios şi fără coliziuni în jurul nostru...

Nu e nimic naiv în toate acestea.

Pentru toţi, cele mai frumoase Sărbători de final de an, oricum s-ar numi ele!

Imaginea e preluată de la http://marktozer.blogspot.ro/2011/01/art-of-followership.html

luni, 10 decembrie 2012

Hillary, taci şi nu te mai plânge!

Când arhivele istorice vor putea vorbi, vom afla că, undeva, în jurul anilor 1997-1998, Boris Elţîn a cedat americanilor zona de influenţă din Balcani, inclusiv România, cu tot ce presupune un asemenea transfer de tutelă geopolitică.

După zece ani şi mai bine, există semne că Vladimir Putin - care stă cu dosul pe petrol, gaze şi alte resurse - tinde să redeseneze terenul de joacă din Estul Europei, provocând o Americă dezorientată şi o Uniune Europeană tot mai debilă.

Hillary Clinton, de patru ani şefă a unui Departament de Stat în derivă, a zis zilele trecute că “There is a move to re-Sovietise the region,...It’s not going to be called that. It’s going to be called a customs union, it will be called Eurasian Union and all of that. But let’s make no mistake about it. We know what the goal is and we are trying to figure out effective ways to slow down or prevent it.”

Serios? Acum abia vreţi voi să încercaţi to figure out modalităţi de - ATENŢIE! - încetinire SAU prevenire a demersurilor moscovite? Adică, până la urmă, s-ar putea chiar negocia ("to slow down" cam asta sugerează) procentaje de influenţă patentate de Stalin şi Churchill? Zone gri, cum se exprima cineva recent?

Mă uit pe documentul intitulat Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, şi nu ştiu la ce pagină să găsesc profitul partenerului România, dincolo de lozinci expirate şi generalităţi obositoare.

Mă, fată! În 15 ani de influenţă politică asupra României era suficient să faceţi 2 (două) lucruri relativ mari şi late:
          1. Să construiţi o blestemată de autostradă în Transilvania, cum în Midwest-ul S.U.A. există cu zecile, ca să pot ajunge la Viena cu maşina în 6 ore. N-aţi fost capabili.
          2. Să înlăturaţi regimul de vize pentru cetăţenii unei ţări care joacă cu succes şi sânge în teatrele voastre de război. N-aţi vrut. Şi, probabil, nici nu vi s-a cerut.

Erau de ajuns două asemenea gesturi care, culmea:
  • ar fi conferit un bax de legitimitate unui principe local detestat până şi de voi;
  • ar fi determinat populaţia unei ţări blestemate din punct de vedere geografic să vă suporte mai lejer şi să devină insensibilă la manipulări media venite dinspre alte zone de influenţă;
  • ar fi descurajat eventuale alunecări ale unor grupări politice spre oferte alternative de "parteneriat".
Şi te plângi că Moscova se gândeşte la proiecte de uniuni vamale cu ţările din Eurasia... Slăbiciunile nu te iartă. Te devorează.

Imaginea a fost preluată de la http://jurnalul.ro/stiri/externe/ce-se-va-intampla-intre-sua-si-rusia-de-maine-prognoza-analistilor-este-ingrijoratoare-628232.htmlhttp://jurnalul.ro/stiri/externe/ce-se-va-intampla-intre-sua-si-rusia-de-maine-prognoza-analistilor-este-ingrijoratoare-628232.html

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare