luni, 24 decembrie 2012

Bancul cu "reindustrializarea" României

Cu ceva timp în urmă, din raţiuni exclusiv de campanie electorală, un lider politic român, negustor de autoturisme la bază, cu un hobby aparte pentru motociclete, ar fi rostit eretica formulare "reindustrializarea României", propunând noi orientări de dezvoltare a unei ţări pentru care istoria s-a oprit odată cu privatizările nivelatoare din anii 1995-2005.

Eretică, deoarece, atunci când ţi s-a dictat din exterior să rămâi de partea întunecată a Globalizării, faci bine şi te limitezi la exportul de Pepsi, Coke şi şosete confecţionate în regim de lohn. Şi taci. Cum vorbeşti în plus, cum începi să ai necazuri. Sau, în cel mai bun caz, ideea ta, rostită ambiţios pe la vreun seminar cu pauze de cafea, rămâne la stadiul de banc prost.

Prima şi, deocamdată, ultima industrializare (pe bune) a României a fost gândită şi realizată de trei oameni: un român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi doi ceva mai puţin români (de care lumea nici n-are habar), Gheorghe Gaston-Marin şi Simion Zeiger, dar la al căror nivel de patriotism (oricât de vomitiv a ajuns astăzi termenul) nu se ridică niciunul dintre briganzii politici ai României de azi, cu pretenţii de naţionalitate română pe cartea de identitate.

Industrializarea însemna atunci nu doar fier, foc, fum şi muncă, baraje, combinate şi şantiere navale. Ea a motivat oameni cărora le puteai flutura la infinit prostia cu "Micul Paris" şi "Mica Elveţie", în condiţiile în care România înfăţişa, în 1948, realitatea unei "Mici Calcutte" (aia din India, ca să nu existe confuzii). Un proiect de industrializare îţi dezvoltă educaţia, învăţământul şi sănătatea (gratuite), asigurările sociale şi demnitatea de a purta o vechime non-stop de 35 de ani în cartea de muncă. Îţi alfabetizează populaţia, o înzestrează cu diverse competenţe, îi dă idei, inclusiv ideea de a pleca (sau a fugi) peste graniţă, în funcţie de constrângerile politice ale regimului existent. Iar dacă Războiul Rece n-ar fi fost atât de cretin şi devorator, aceeaşi industrializare ar fi putut stimula o cât de mică emancipare politică a celor guvernaţi dictatorial în România, care ar fi dus, în cele din urmă, la infiltrarea definitivă a tehnostructurii în eşaloanele puterii, în dauna cizmarilor şi a activiştilor semi-analfabeţi.

Despărţind era postbelică a lumii în Război Rece şi Globalizare, Dej, Gaston-Marin şi Zeiger i-ar fi putut avea ca omologi, în oglinzile paralele ale istoriei, pe Lee Kuan Yew, în Singapore, pe Manmohan Singh, în India şi pe Luiz Inácio Lula da Silva, în Brazilia. Niciunul dintre ei, vreun înger, dar toţi animaţi genetic de obsesia de a motiva şi a construi ceva pentru milioanele (de oameni, nu de dolari) din spinarea lor, de abilitatea de a împărţi un venit naţional considerabil între o majoritate care contribuie la formarea lui, nu doar între cei 1-2% din vârful unei societăţi. Ar fi putut să nu o facă, fiindcă nu-i obliga nicio forţă politică aptă să li se opună. Dar totuşi le-a reuşit, dincolo de retorică, ideologie, obstacole din afară, şi de nevoia naturală a asigurării propriului lor statut social, material şi politic. 

Mă lasă rece că Dej, Gaston-Marin şi Zeiger nu erau liberali şi fani de Harley Davidson, ci purtători de carnet roşu. Dar eu, printr-un accident biografic, fac parte din a doua generaţie de după al doilea R.M., care le datorează, indirect, o şcoală, o facultate, două limbi străine, o deschidere către Vest şi o idee despre modernitate. Cea de atunci, atâta câtă era, şi cea care s-ar putea contura undeva în viitor.

Până atunci, până când vor reapărea, la noi, lideri din liga celor evocaţi mai sus, "reindustrializarea României" rămâne un concept ce nu va putea depăşi testul râsului. Până atunci, priviţi cele două coloane cu biruitorii şi perdanţii Globalizării, şi apreciaţi singuri unde se plasează România.

Fotografia provine de la http://infoforengineering.blogspot.ro/2011/05/info-for-manufacturing-engineering.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare