joi, 14 noiembrie 2013

Concentrarea - foaia de parcurs a capitalului

Două texte situate la un secol şi jumătate unul de celălalt:

"It is concentration of capitals already formed, destruction of their individual independence, expropriation of capitalist by capitalist, transformation of many small into few large capitals.... Capital grows in one place to a huge mass in a single hand, because it has in another place been lost by many.... The battle of competition is fought by cheapening of commodities. The cheapness of commodities demands, caeteris paribus, on the productiveness of labour, and this again on the scale of production. Therefore, the larger capitals beat the smaller. It will further be remembered that, with the development of the capitalist mode of production, there is an increase in the minimum amount of individual capital necessary to carry on a business under its normal conditions. The smaller capitals, therefore, crowd into spheres of production which Modern Industry has only sporadically or incompletely got hold of. Here competition rages.... It always ends in the ruin of many small capitalists, whose capitals partly pass into the hands of their conquerors, partly vanish." [Karl Marx, Capitalul, vol.1, cap.23, 1867]


"Today, the four biggest banks are 30 percent larger than they were five years ago. And the five largest banks now hold more than half of the total banking assets in the country. Who would have thought five years ago, after we witnessed firsthand the dangers of an overly concentrated financial system, that the 'too big to fail' problem would only have gotten worse?" [Elizabeth Warren, 12 noiembrie 2013].

E doar confirmarea unei foi de parcurs. Nu neapărat a unei teorii...

Unde se va opri? Şi ce ne aşteaptă după concentrarea ultimă?

Fotografia este împrumutată de la 

marți, 24 septembrie 2013

Dilma Unchained

Cine crede că femeia săptămânii (în măsura în care poate exista aşa ceva) e Angela Merkel, n-are fler la femei.

Nu. Femeia care a strălucit azi dimineaţă în lume e pe jumătate bulgăroaică, a fost torturată în închisoare pe motiv de hobby-uri marxiste, iar de la 1 ianuarie 2011 este preşedinta Braziliei.

Luând astăzi cuvântul în plenul Adunării Generale ONU, fiind al treilea vorbitor, imediat înaintea lui Obama, căruia îi datorează o felie din spionajul electronic global american marca "National Security Agency", Dilma Rousseff a spus, cu subiect şi multe predicate:

"Recent revelations concerning the activities of a global network of electronic espionage have caused indignation and repudiation in public opinion around the world. [...] Personal data of citizens was intercepted indiscriminately. Corporate information - often of high economic and even strategic value - was at the center of espionage activity. Also, Brazilian diplomatic missions, among them the Permanent Mission to the United Nations and the Office of the President of the Republic itself, had their communications intercepted. [...] As many other Latin Americans, I fought against authoritarianism and censorship, and I cannot but defend, in an uncompromising fashion, the right to privacy of individuals and the sovereignty of my country. [...] In the absence of the right to privacy, there can be no true freedom of expression and opinion, and therefore no effective democracy. In the absence of the respect for sovereignty, there is no basis for the relationship among Nations."

Distinct de înjurătura verbală de mai sus, Dilma Rousseff a semnalat că preferă, deocamdată, să rămână pe dietă şi să amâne dineul şi vizita de stat la Casa Albă. 

În locul unei replici pe măsura ambiţiilor internaţionale ale Germaniei, femeia lui peşte - am numit-o pe Angela Merkel - s-a făcut că plouă atunci când a fost vorba să-şi apere cetăţenii şi firmele germane de setea patologică de informaţii private şi confidenţiale, de peste Ocean. Fiindcă e lidera unei ţări obosite, asertivă doar în faţa piticilor gen România, ipocrită în raport cu China, şi cu o armată ai cărei militari, atunci când nu comit erori (ca să nu zic crime) de război în Afganistan, au cel mai redus apetit de a merge să se bată undeva, la mama dracu', alături de ceilalţi membri NATO.

Brazilia, în schimb, e puterea mondială emergentă (cu vocaţie la un fotoliu de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU), care, prin vocea cu accente anti-SUA a lui Rousseff, a vorbit - atenţie! - nu doar în nume propriu, ci, cu certitudine, şi în numele clubului BRICS, din care mai fac parte Rusia şi China, ambele bune prietene cu Edward Snowden.

Fotografia am preluat-o de la http://www.forbes.com/fdc/welcome_mjx.shtml

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Un editorial cât un 11 Septembrie

Întorşi din vacanţă, tehno-diplomaţii de la Moscova şi-au reamintit că ministerul lor de externe a fost şi rămâne cel mai valoros din lume (iar asta încă din sec.19, din vremea lui Gorceakov şi Nesselrode), şi au construit o strategie prin care Rusia să preia nu doar iniţiativa în legătură cu nebunia din Siria, dar să şi producă iritarea, la nivel de imagine publică internaţională, a rivalului american.

Aşa s-au trezit americanii, chiar pe 11 septembrie 2011, cu Vladimir Putin în chip de editorialist la New York Times. Cu un articol în care textul de la sfârşit rămâne epocal, prin stil, substanţă şi palme trase: "My working and personal relationship with President Obama is marked by growing trust. I appreciate this. I carefully studied his address to the nation on Tuesday. And I would rather disagree with a case he made on American exceptionalism, stating that the United States’ policy is “what makes America different. It’s what makes us exceptional.” It is extremely dangerous to encourage people to see themselves as exceptional, whatever the motivation. There are big countries and small countries, rich and poor, those with long democratic traditions and those still finding their way to democracy. Their policies differ, too. We are all different, but when we ask for the Lord’s blessings, we must not forget that God created us equal."

Cel mai târziu din secunda imediat următoare citirii articolului, oricine realizează ipocrizia din frazele scrise de băieţii din Ministerul de Externe rus pentru şeful lor de la Kremlin. Fiindcă, nu-i aşa?, Putin e un KGB-ist, un comunist dogmatic, iar Rusia e un imperiu al Răului, înzestrat dintotdeauna cu hobby-ul de a-şi trimite armatele dincolo de propriile-i frontiere, răpind libertatea altora, o ţară în care democraţia e o glumă, unde nu există transparenţă şi stat de drept, în care oligarhii sunt super-bogaţi, iar majoritatea populaţiei înoată în sărăcie, în care minorităţile (sexuale şi nu numai) sunt persecutate etc. etc. 

So what? 

Fiindcă, nu scrie nicăieri că, dacă eşti ipocrit, nu poţi fi, totodată, şi băiat deştept în ceea ce zici la New York Times. Iar acum, cu mână dreaptă aşezată pe inimă, ce anume din enumerarea relelor de mai sus, despre Putin şi Rusia, nu i s-ar putea aplica şi Americii?

Nu sunt politica şi societatea americană dominate tot mai mult de un imens sistem de securitate naţională, care (cu binecuvântarea unor instanţe judecătoreşti speciale, declarate, ele şi hotărârile lor, ca fiind secrete) loveşte în libertăţile constituţionale ale cetăţeanului, sub pretexte difuze şi nesupuse dezbaterii publice? 

Politica americană e oare liberă de dogme, prejudecăţi şi ideologii prăfuite, chiar dacă nu se intitulează "comuniste"? 

N-a organizat şi nu organizează Pentagonul excursii prin alte ţări, lăsând în urmă dezastre şi înlocuind regimuri politice bolnave cu unele şi mai rele? 

Detenţia nelimitată, sustrasă total lui "Habeas Corpus" şi lui "Due Process", a celor de la Guantanamo, oare cum naiba s-o califici în termeni politici şi juridici? 

Asasinarea ordonată de Biroul Oval, fără "judicial scrutiny", inclusiv a cetăţenilor americani, în cadrul programului duios numit "Targeted Killing" ce acoperire constituţională îşi găseşte? 

Şi nu a devenit America, altă dată (şi, mai ales, în anii Războiului Rece) raiul egalităţii economice, locul unde astăzi "the top 1 percent has captured about 95 percent of the income gains since the recession ended"? Ăştia 1% nu sunt oligarhi?

Şi, nu-i aşa că în Statele Unite rasismul a dispărut, iar nucleele ultraconservatoare dau din coadă şi jubilează ori de câte ori un nou stat din Uniune legalizează căsătoriile între persoane de acelaşi sex?

Credinţa mea este că, prin cascadoria din New York Times, ruşii au vrut să acopere cu fum problema din Siria, să creeze o diversiune şi să determine o ofensivă mediatică oarbă a unor personalităţi publice americane, înţepate şi oripilate de ceea ce au văzut în oglinda pe care Putin le-a aşezat-o în plină faţă. Fiindcă replicile deja înregistrate sunt groase, haotice şi penibile, în special prin faptul că alimentează involuntar veridicitatea celor afirmate - ipocrit sau nu, chiar nu mai are importanţă - de Putin, al cărui editorial tinde, astfel, să ia proporţiile unui veritabil 11 Septembrie pe hârtie de ziar.

În locul unei tăceri asurzitoare şi nesimţite (cum, de altfel, le şade bine americanilor) la adresa op-ed-ului din New York Times, care să-l fi determinat pe kaghebistul şi comunistul Putin să se ascundă în spatele biroului de la Kremlin, reacţia este una isterică şi de zece ori mai umplută cu ipocrizie decât cea din editorial: de la, literalmente, "I almost wanted to vomit", la ironii precare şi lipsite de nerv, de la izbucnirea necontrolată, pe sticlă, a lui Christiane Amanpour ("...the most moral country in the world based on the most moral principles in the world, at least that's the fundamental principle that the United States rests on...") şi până la cele scrise de cineva de la Bucureşti ("de mai bine de trei decenii, Statele Unite promoveaza constant drepturile omului in politica internationala") (să înţeleg că dincolo de trei decenii în urmă nu prea le promova?!), corul anti-Putin sună fals, plângăcios şi trist.

Încă ceva: personal, îl recunosc şi mă regăsesc din plin în excepţionalismul american criticat de Putin, dar care, în ochii mei, înseamnă ceva lejer şi, totodată, profund, cum ar fi: KFC, McDonald's, Scott McKenzie, Walt Whitman, Lady Gaga, William Faulkner, Tom Hanks, Billy Joel, Ernest Hemingway, Madonna, Brad Pitt, Humphrey Bogart, Pearl Buck, James Dean (!!!), tehnologia pe care o am acasă şi asupra mea, cei 8,90 m ai lui Bob Beamon, şi mulţi, foarte mulţi alţii...

Poza vine de la http://www.foreignpolicy.com/articles/2011/10/11/the_myth_of_american_exceptionalism?wp_login_redirect=0

miercuri, 11 septembrie 2013

The Power of Samantha Power

N-aţi auzit de ea. Asta pentru că, formal, face parte din eşaloanele 2-3 ale Administraţiei de la Washington, în calitate de fostă asistentă specială a lui Obama la Consiliul Securităţii Naţionale, şi de actuală ambasadoare a Statelor Unite la ONU.

Pasiunea ei o reprezintă fundamentalismul în materie de democraţie, drepturile omului, minorităţi de orice fel, specii de animale periclitate, copacii, râul, ramul, iar cine se ia de elementele din această enumerare devine inamicul ei personal. Marcată puternic de ceea ce a văzut în Iugoslavia, ca reporteriţă de război, şi, probabil, maniheistă prin educaţie şi concepţie, crede că numai sărbii au fost criminali într-un conflict în care toată lumea omora, în stil hobbes-ian, pe toată lumea de acolo, şi că Răul e identificabil întotdeauna doar într-un singur loc. Pesemene, niciodată acolo unde trăieşte şi munceşte ea. Şi nici în Arabia Saudită, apropo de femei tratate problematic din punct de vedere umanitar. "I'm a humanitarian hawk", afirmă despre sine.
 
Samantha Power, omul înzestrat cu un asemenea profil politic tăios, are la dispoziţie urechile Preşedintelui american. Iar în ţara care, de la Richard Nixon încoace, n-a mai avut un titular al Biroului Oval capabil să ia decizii folosindu-se de propriul lui cap, de propria lui voinţă, şi nu de o armată de consilieri aflaţi mereu în postură de rivali unii cu alţii, aşa ceva se cheamă să deţii, de facto, o fracţiune de Putere.

Împreună cu Hillary Clinton şi Susan Rice (fosta ambasdoare americană la ONU şi actuală consilieră la Casa Alba pentru securitate naţională), Power a creat un colţ în Biroul Oval, în care l-a băgat pe Obama, până când Preşedintele a cedat şi a decis să intervină militar în Libia. Faptul că, ulterior punerii la pământ a Libiei, acolo a fost introdusă Legea Islamică, şi nu constituţionalismul lui Jefferson şi Madison, n-a mai preocupat-o.

Accentele ei belicoase şi hobby-ul pentru bombardarea altora o fac simpatică în mediile Republicane ale neoconservatorilor care au susţinut numirea ei ca ambasadoare la ONU, acolo unde America trebuie să-i ţină la respect pe reprezentanţii ţărilor aflate pe lista următoarelor invazii americane.

În sfărşit, în problema siriană, deloc surprinzător, Samantha Power plasează legitimitatea înaintea legalităţii, afirmând, cu o retorică destul de săracă lexical, că "Assad will use chemical weapons again and again and again if the United States doesn't act."

Pe 21 septembrie, Samantha Power împlineşte abia 43 de ani.

Fotografia este împrumutată de la http://www.salon.com/2013/06/06/samantha_power_im_a_humanitarian_hawk_partner/

luni, 9 septembrie 2013

Şase decenii de "We bomb you back to the Stone Age"

Cu 60 de ani în urmă, pe 19 august 1953, un agent CIA răspunzând la imposibilul nume de Kermit Roosevelt a condus o operaţiune secretă cu rezonanţe de detergent, "Ajax", schimbând regimul politic din Iran, dintr-unul ales democratic, în dictatura unui Şah. De altfel, paradigma intervenţiilor americane era tocmai aceasta, poveştile despre democraţia jeffersoniană nefiind destinate exportului decât cel mult într-o falsă retorică.

Alteori, retorica era una onestă. "Traditional authoritarian governments are less repressive than revolutionary autocracies", declara, din poziţia de ambasador SUA la ONU, neoconservatoarea Jeane Kirkpatrick, referindu-se la regimurile simpatice, cvasi-fasciste, din Nicaragua, Guatemala, El Salvador sau Chile, sprijinite militar de americani. Alteori, tonul devenea golănesc de-a dreptul, atunci când până şi aliaţi ezitanţi ai Americii erau motivaţi cu texte de tipul "o să vă bombardăm până ce vă reducem la nivel de paleolitic."

După 19 august 1953, distracţia intervenţionistă a continuat oriunde America percepea că interesele ei nu erau bine reprezentate. Adesea, percepţiile deţineau prioritate în faţa neuronilor. Nu mai are rost să dau exemple, fiindcă cine a citit puternic şi profund istorie le cunoaşte.

Dar dincolo de ameninţări şi lovituri de pumnal, Statele Unite au probat că dispun de impresionante şi diverse resurse soft-power, pentru a obţine şi menţine conformismul planetar: cultura pop, tehnologia de divertisment şi McDonald's s-au afirmat ca arme mult mai penetrante în conştiinţa non-americanilor, decât tancurile Abrams şi bombardierele B-2. Din Siria până în Indonezia, din Bahrain spre Kandahar, din China până în Congo, şi din Gaza către Bucureşti şi Varşovia, nimeni - nici măcar pretinşii mari preoţi, cu sau fără barbă, ai anti-americanismului - nu acceptă să se întoarcă în Epoca de Piatră, cât timp la îndemână există un iPod, o plasmă, un Notebook, un Hamburger şi o doză de Coca Cola. Să fim corecţi: ar fi totul mult mai simplu aşa...

Astăzi, însă, Siria are onoarea de a oferi terenul pentru aniversarea cu artificii, a celor şase decenii. Cu o mai mult decât previzibilă doză de hard-power...

Imaginea a fost preluată de la http://www.buzzle.com/articles/timeline-and-history-of-american-imperialism.html

miercuri, 4 septembrie 2013

Dincolo de Coca-Cola e doar credinţă

În august 1968, trupele unor state componente ale Tratatului de la Varşovia invadează Cehoslovacia. Popoarele ceh şi slovac (alea cu Havel, cu mama lu' Havel, cu anticomunismu' si cu pro-occidentalismu' lor, pe care ni le tot îndesau pe gât, artistocratic şi european, imediat după 1989) întâmpină armatele invadatoare comuniste cu 0 (zero) focuri de armă. Nu se organizează mişcări de rezistenţă, nu apare gherila urbană, nu se comit acte de sabotaj. Cehii şi slovacii aparţin lumii catolice, mult mai a naibii decât ortodoxismul situat mai la Est (motiv pentru care Huntington s-a jucat cu pixul pe hartă, băgându-i pe primii în lumea civilizată, iar pe ceilalţi în mama lor), şi, pretind unii, o religie cu mult mai tare decât Islamul.

Dar atunci când libanezii, irakienii, somalezii şi afganii s-au trezit cu vizite neprogramate din partea armatei americane, nu ştiu cum s-a făcut, dar tot iadul s-a dezlănţuit împotriva trupelor de invazie. Inclusiv în contra armatei sovietice, dacă e să ne referim la Afganistan.

De ce "spălaţii" şi catolicii de cehi şi slovaci au băgat, umili, capetele în pământ, în vreme ce băieţii mai puţin atenţi cu vestimentaţia şi mâncatul cu furculiţa, dar tot cu pretenţii de dreptcredincioşi, au pus mâna pe Kalaşnikoave şi pe veste umplute cu dinamită?

Eu cred că diferenţa a făcut-o şi o face în continuare, într-un mod cât se poate de sângeros, un singur lucru: credinţa religioasă. La care aş adăuga şi absenţa ipocriziei de certă origine central-europeană, deoarece militanţii islamişti sunt, atunci când nu se găsesc în vreo misiune de război sfânt, consumatori "pe bune" de flavor cultural occidental, de la McDonald's şi Lady Gaga, la iPhone-uri şi reviste "din alea".

Robert Baer, ex-agentul CIA din a cărui carte tot citez copios, descrie o vizită pe care a făcut-o, după 2001, la o şcoală elementară din Nabatiyah/Liban, patronată de Hezbollah, în calitate de "jurnalist" vestic. E foarte interesant ce scrie:

"May I ask the students questions?" I asked. The teacher looked at the principal, who shot me a nasty look, but then nodded.
"Who watches American TV?" I asked, addressing the class in Arabic.
Every hand shot up.
"What do you watch?"
One girl giggled. "Oprah."
"You're kidding", I said, genuinely surprised at both the answer and the giggle.
At that point the entire class leapt in, in English. "No, no, really!" they said, some of them laughing. "We love Oprah!"
And that's another paradox Americans need to understand: While the schoolgirls in Nabatiyah may watch Oprah and want iPods and flat-screen TVs, that doesn't mean they want to be like us. [...] They take from Western culture and technology what suits them, what fits their beliefs, convictions, and sense of propriety. And nothing more. But what they really don't want forced on them is our politics. 
The sooner we understand how a girl from Nabatiyah's martyrs' school can watch Oprah, then strap on a suicide bomber's vest and blow herself up in the middle of an Israeli patrol, the better prepared we'll be to face what's coming our way." (pag.14)

Cehi, slovaci şi, desigur, români! Aţi fost atenţi? 

E vorba de credinţă, perfect compatibilă cu un sandwich Zinger de la KFC, dar e credinţă. Profundă, robustă, precisă, înţeleasă în toate dogmele ei, împinsă cu mult dincolo de făcut cruci şi de mersul la biserică, suficient de puternică spre a te face să accepţi sacrificii (nobile, nu prosteşti) şi degajată de orice compromisuri şi nuanţe confortabile. Mai aveţi aşa ceva în voi?

Fotografia vine de la http://nataliethecoach.com/2013/07/updating-your-beliefs/

luni, 2 septembrie 2013

"Ce vrem să spunem? Ce urmărim?"

Cu mai puţin de 6 luni înainte de asasinatul de la Dallas, Ted Sorensen (probabil cel mai mare autor de speech-uri politice al sec.XX) a scris pentru John F. Kennedy discursul susţinut de acesta din urmă la American University.

Una din jongleriile retorice ale lui Ted Sorensen din acel discurs suna aşa: "What kind of peace do I mean and what kind of a peace do we seek?"

Şi textul continua cu furnizarea unui răspuns deloc retoric: "Not a Pax Americana enforced on the world by American weapons of war. Not the peace of the grave or the security of the slave. I am talking about genuine peace, the kind of peace that makes life on earth worth living, and the kind that enables men and nations to grow, and to hope, and build a better life for their children—not merely peace for Americans but peace for all men and women, not merely peace in our time but peace in all time."

Pentru Washington, scopul găsirii păcii, pentru a face ca viaţa să merite a fi trăită pe Pământ, nu mai e de actualitate, indiferent câţi laureaţi ai Nobel-ului pentru Pace ar avea locul de muncă în Biroul Oval. 

Deşi câştigătoare a Războiului Rece prin abandonul adversarului, America nu ştie, de peste două decenii, ce să obţină cu această victorie. În tot acest timp, niciun grup politic conducător de la Washington nu a fost capabil şi nu a manifestat curajul de a pronunţa, în public, interogaţia retorică "Ce vrem să spunem? Ce urmărim?", nicidecum să mai ofere şi un răspuns întemeiat pe logică, strategie şi putere realistă. 
 
În Siria mor oameni, şi vor mai muri, din nefericire, inclusiv în această săptămână, dar Barack Obama s-a adresat Lumii cu banalitatea recursului la manualul de Drept Constituţional, cu toate că rachetele de croazieră pot fi lansate în orice moment către anumite ţinte din Siria, iar o lege din 1973 îi conferă Preşedintelui dreptul de a conduce operaţiuni militare, fără aprobarea Congresului, timp de 90 de zile. Asta dacă tot e vorba de salvat vieţi nevinovate.  

Din retorica belicos-juridică de weekend a cuplului Obama-Kerry, am reţinut că imperativul moral al acţiunii l-ar constitui faptul că oamenii sunt ucişi cu arme chimice, un accent bizar ce pare a spune că omorârea lor, în masă, cu arcul şi săgeata n-ar trebui să determine o criză politică internaţională. Sau e vorba doar de distracţia de a-i priva pe ex-sovietici de singura lor bază militară de peste mări, pe iranieni de un aliat-pivot din zonă, iar pe chinezi de liniştea unor şedinte ale Consiliului de Securitate ONU în care să nu-şi opună veto-ul? Sau măcar de o nenorocită de Pax Americana, din aia de care se temea Kennedy? Ori, pur şi elementar, salvgardarea credibilităţii Statelor Unite în lumea globală... Bombe pentru credibilitate - o nouă categorie de Casus belli...

Nici Obama şi, bănuiesc că mai niciunul dintre cei 535 de reprezentanţi şi senatori ai Congresului S.U.A. nu vor fi capabili să răspundă la intrebarea: ce vreţi să spuneţi şi ce urmăriţi? Fiindcă a şti şi a exprima răspunsul implică determinare, viziune şi capacitatea de a lua decizii apte să înspăimânte lumea. Însă aşa ceva este improbabil. Rusia, China şi Iranul au învăţat să nu se mai sperie. Iar dacă Obama ar fi fost CEO-ul unei gigantice bănci de investiţii americane, indecizia care-l caracterizează n-ar fi fost în măsură să declanşeze nici cel puţin uvertura la criza din 2008.

Cât priveşte legalitatea acţiunii anti-siriene, din perspectiva dreptului internaţional public, soţii Leverett afirmă sec faptul că aceasta se poate susţine doar:
  • “[I]f an armed attack occurs against a” member state; regardless of who used chemical weapons in Syria, no other state was attacked or threatened with attack, so the “right of individual or collective self-defense” posited in the Charter does not apply (unless one stretches the definition of “self-defense” to mean “anything Washington does not like”).    
  • When the Security Council authorizes force “to maintain or restore international peace and security”; no such resolution is in effect for Syria, and Russia and China will prevent the Council from adopting one. 
Pentru cine crede că mai contează, discursul scris de Sorensen se încheie astfel: "For in the final analysis, our most basic common link is that we all inhabit this small planet. We all breathe the same air. We all cherish our children's futures. And we are all mortal."

Imaginea am luat-o cu împrumut de la http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/12/31/2013-previziuni-razboi-apocalipsa-economiei-americane-criza-euro-austeritate-ue-romania-grecia-rusia-china-siria-iran/ 

miercuri, 28 august 2013

A Clean Break, Actul II

Are 2790 de cuvinte şi 17 ani vechime. E documentul care a desenat istoria mondială începând cu 12 septembrie 2001.

Sub acoperirea unei consultanţe de campanie electorală pentru Benjamin Netanyahu, un grup de neoconservatori americani, condus de Richard Perle, a elaborat, în 1997, un studiu cu titlul A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm.

În el scrie - evident, foarte negru pe destul de alb - că "Israel can shape its strategic environment, in cooperation with Turkey and Jordan, by weakening, containing, and even rolling back Syria. This effort can focus on removing Saddam Hussein from power in Iraq, an important Israeli strategic objective in its own right, as a means of foiling Syria's regional ambitions." 

Şi că "Given the nature of the regime in Damascus, it is both natural and moral that Israel abandon the slogan "comprehensive peace" and move to contain Syria, drawing attention to its weapons of mass destruction program, and rejecting "land for peace" deals on the Golan Heights". 

Sau că "Syria challenges Israel on Lebanese soil. An effective approach, and one with which American can sympathize, would be if Israel seized the strategic initiative along its northern borders by engaging Hizballah, Syria, and Iran, as the principal agents of aggression in Lebanon, including by: [...] paralleling Syria's behavior by establishing the precedent that Syrian territory is not immune to attacks emanating from Lebanon by Israeli proxy forces; striking Syrian military targets in Lebanon, and should that prove insufficient, striking at select targets in Syria proper." 

Actul I, Irakul, s-a rezolvat în 2003.
Actul II, Siria, se derulează zece ani mai târziu.

Un lucru trebuie remarcat: oamenii (mă refer la autorii studiului şi la beneficiarii consultanţei) dispun de o răbdare infinită...

Imaginea am preluat-o de la http://althistory.wikia.com/wiki/File:Operation_Desert_Storm.jpg

luni, 5 august 2013

Noua luptă de clasă: Talent vs. Capital

În 2013, aproape că nu mai există industrie și activitate manufacturiera. Au fost înlocuite cu laptopuri și tablete. Și cu purtătorii acestora. Înzestrați cu un capital propriu, intitulat "cunoaștere" și "talent".

De partea cealaltă, capitalul clasic nu-și poate apropria talentul și cunoașterea băieților și fetelor cu laptop și smartphone. Și nici întregul lor timp de muncă.  Fiindcă, după 10-12 ore zilnice, contractuale, timpul liber - valorificabil la maxim - al titularilor de talent nu mai aparține angajatorului. Aceștia își iau cunoașterea cu ei acasă,  o potențează și o pun in circulație cu propriile lor scule electronicem pe multiplele platforme virtuale ce facilitează schimbul de idei, valori și creații. Iar angajatorul suferă din cauza acestei veritabile exproprieri la care e supus, dar pe care codurile civile și de muncă din lumea încă democratică o protejează eficace.

Chrystia Freeland, în lucrarea ei, Plutocrats. The Rise of the New Global Super-Rich and the Fall of Everyone Else, amintește despre felul în care Peter Drucker recunoștea și descria acest fenomen al prezentului:

"As Drucker explained: "Marx's great insight was that the factory worker does not and cannot own the tools of production, and therefore is 'alienated'. There was no way, Marx pointed out, for the worker to own the steam engine and to be able to take it with him when moving from one job to another. The capitalist had to own the steam engine and control it."Hence the power of the robber barrons and the complaint of the proletariat.

But that logic collapses in the knowkedge economy: "Increasingly, the true investment in the knowledge society is not in machines and tools but in the knowledge of the knowledge worker... The market researcher needs a computer. But increasingly this is a researcher's own personal personal computer and it goes along where he or she goes... In the knowledge society the most probable assumption for organizations...is that they need knowledge workers far more than knowledge workers need them."

Here, then, is another way that some of the highly talented are catapulted into the super-elite: when it becomes possible for them to practice their profession independently, Or, to put it another way, when the tool of their trade is a personal computer, rather than a steam engine. [...]

In the knowledge economy, more and more professions use a laptop rather than a steam engine, and that means that the superstars in these fields are earning ever greater rewards.The intellectuals are on the road to power." (p.118-119)

Fotografia e preluată de la http://m.digitaltrends.com/computing/samsung-intros-ativ-book-5-ultrabook-and-ativ-book-6-laptop/

vineri, 26 iulie 2013

Anti-americanul Frederic cel Mare

Într-o sublim scrisă carte, Iron Kingdom. The Rise and Downfall of Prussia, 1600-1947, Christopher Clark trimite o lumină strălucitoare către reformele lui Frederic cel Mare.

"Bătrânul Fritz" (cum era poreclit), înzestrat cu vocaţia înnoitoare a oricărui Vărsător, a scris în 1740, la doar câteva săptămâni după ce a fost încoronat, că "all religions are just good as each other, as long as the people who practise them are honest, and even if Turks and heathens came and wanted to populate this country, then we would build mosques and temples for them." (p.252-253)

Şi, tot în iunie 1740, "Frederick ordered that torture was no longer to be used, except in a small range of extreme cases involving crimes against king and country, or instances of multiple murder where robust interrogation was required to secure the identity of unknown accomplices. In a further order of 1754, Frederick extended this ban into a blanket prohibition, on the grounds that torture was not only 'cruel' (grausam) but also unreliable as a means of getting at the truth, since there was always the danger that suspects would implicate themselves in order to avoid further torture." (p.253)

În acei ani, pe coasta de Est a Americii, oamenii cu lecturi grele la bază erau încă departe de orice declaraţie de independenţă şi mentalitate de progres. În Massachusetts, în 1692, încă se mai ardeau "vrăjitoare", iar azi...

Azi, mai există încă o enclavă extralegală, extrajudiciară şi post-constituţională, denumită "Guantanamo", cu GU de la "Gulag", ... există un vicepreşedinte care crede în tortura practicată acolo, politicieni pentru care clădirea unei moschei aproape de Ground Zero în New York e "not about religion and is clearly an aggressive act that is offensive", şi un preşedinte convins că pe factură sa de mobil se găseşte numărul de telefon al lui Dumnezeu...

Niciunul dintre ei n-ar fi putut trăi, în secolul 18, în proximitatea lui Frederic cel Mare...

Fotografia am preluat-o de la http://www.uh.edu/engines/epi2552.htm

luni, 22 iulie 2013

CV-ul mereu extensibil al lui Edward Snowden

La fel ca în telenovelele politice din România (şi nu doar), inundate de secrete, diversiuni şi dezinformări, serialul inaugurat de Edward Snowden şi de cvasi-purtătorul său de cuvânt, Glenn Greenwald, ne arată, actualmente, probabil, doar 10% din rezervorul de informaţii şi acţiuni la care cei doi par a fi tentaţi să se preteze. Până acum două luni, Greenwald, cel puţin, era un important, şi, totuşi, izolat, critic "local" (dar cu reşedinţa in Brazilia), din media electronică, al establishment-ului politic american. Acum urcă pe scara celebrităţii globale, şi e greu de anticipat unde se va opri.

Edward Snowden pare, când îl priveşti în poze şi în imaginile din interviul video acordat lui Greenwald, un puşti relativ nevinovat, un idealist cu reflexe prometeice, dedicat umanităţii. Un "ai-tist" comun şi plictisitor. Asta, chiar dacă a trecut prin CIA, NSA şi prin unul dintre cei mai potenţi contractori privaţi din sistemul apărării, Booz Allen Hamilton. Datele despre Snowden pot fi găsite pe pagina sa tot mai consistentă de pe Wikipedia

Ceea ce nu găsim acolo, şi nici nu e procesat, deocamdată, de media internaţională (cel puţin, după ştiinţa mea), este faptul că Snowden a fost, după propria (deşi sumara) sa mărturisire, un instructor în tehnici de rezistenţă la interogatorii. Adică, un dur, înzestrat el însuşi (fiindcă altfel nu văd cum ar putea preda asemenea tehnici altora) cu date psihologice şi fizice, apte să-l ajute să protejze secrete chiar şi sub tortură. Interesant este şi detaliul că ar fi avut această calitate de instructor în cadrul DIA (Defense Intelligence Agency), braţul de spionaj al Pentagoului.

Aceste amănunte le aflăm, în trecere, într-un e-mail în care Snowden îi răspunde unui fost senator Republican care-l felicitase pentru întreprinderea sa, sub rezerva că nu i-ar ierta însă dezvăluirea de secrete de stat unor puteri străine. Iată textul: "Further, no intelligence service - not even our own - has the capacity to compromise the secrets I continue to protect. While it has not been reported in the media, one of my specializations was to teach our people at DIA how to keep such information from being compromised even in the highest threat counter-intelligence environments (i.e. China). You may rest easy knowing I cannot be coerced into revealing that information, even under torture."

Habar n-am în ce măsură Snowden minte sau spune adevărul. Nu ştiu ca vreo sursă credibilă să fi infirmat sau să fi confirmat acest element din biografia sa. Rămân la părerea că ştim, în continuare, despre toată povestea lui, aflată în desfăşurare, cel mult 10% din întreg.

Imaginea a fost împrumutată de la http://www.mynamesnotmommy.com/yes-there-are-dumb-questions/question-mark/

duminică, 21 iulie 2013

De ce sunt importante metadatele?

Eforturile de normalizare (sau, cel puțin, de amortizare), de către "băieții răi", în conștiința publică, a utilizarii, la scară globală, a sistemului PRISM, s-au bazat și pe argumentul că ceea ce face obiectul colectării nu este imensitatea de conținuturi de comunicații electronice dintre locuitorii globului, ci metadatele, adică date despre alte date.

În mentalul generalului Keith Alexander, directorul lui National Security Agency, pofta pentru colectarea de metadate se exprimă prin ideea potrivit căreia, decât să cauți acul în carul cu fân, mai bine iei carul cu tine acasă, ca să cauți în liniște. Această filosofie de informații nu are însă darul de a fi mai puțin lezionară pentru viața privată a fiecăreia dintre miliardele de ținte ale NSA.

De ce este periculoasă chiar și colectarea de metadate?

Scriitoarea Rebecca Solnit afirmă, într-o scrisoare către Edward Snowden, că "This metadata -- the patterns and connections of communications rather than their content -- is particularly useful, as my friend Chris Carlsson pointed out, at mapping the clusters of communications behind popular movements, uprisings, political organizing: in other words, those moments when civil society rises to shape history, to make a better future in the open world of the streets and squares. The goal of gathering all this metadata,Chris speculates, "is to be able to identify where the ‘hubs’ are, who the people are who sit at key points in networks, helping pass news and messages along, but especially, who the people are who spread ideas and information from one network of people to the next, who help connect small networks into larger ones, and thus facilitate the unpredictable and rapid spread of dissent when it appears.”Metadata can map the circulatory system of civil society, toward what ends you can certainly imagine."

Rezultă că orientarea către metadate e, politic vorbind, mult mai profitabilă pentru cei ce le colectează, și, în același timp, potenţial mai inhibantă pentru comportamentul țintelor vizate, decât corespondenta electronică infra-intimă (ca să nu spun "murdară") a acestora din urmă.

În definitiv, colectarea în masă a (meta)datelor cu caracter personal depășește materia, altminteri bine delimitată, a privacy-ului online. Ceea ce fac NSA și alte organizații similare din lume nu sunt doar acte calificabile din punct de vedere tehnic-juridic. Aici ne găsim toți - colectori și donatori fără voie de informații - pe cele mai mișcătoare nisipuri politice, de unde pot porni, în condiții determinate, atât măsuri de reprimare politică globală, dar şi reacţii globale, în masă,  dintre cele mai imprevizibile. 

Imaginea a fost preluată de la http://blog.m-files.com/started-metadata-management/

sâmbătă, 6 iulie 2013

Pre-război

În cartea lor, Going to Tehran. Why the United States Must Come to Terms with the Islamic Republic of Iran, soţii Flynn şi Hillary Mann Leverett (ex-analişti la CIA, Departamentul de Stat şi Consiliul Securităţii Naţionale) afirmă, la pag.99, un adevăr de care ipocriţii americanizaţi din jurul nostru fug ca de dracu': "...the main division in the world is not between democracies and dictatorships but between countries whose strategic autonomy is subordinated to the United States and countries who exercise genuine independence in policymaking."

Să vedem dacă se confirmă:

1. Fuga lui Edward Snowden, realizată la lumina zilei şi escortată de mai toată media internaţională (numai de foştii lui colegi, nu), plus falangele activiste de la The Guardian şi Wikileaks, a avut, deocamdată, două escale: la Hong Kong şi Moscova. Cele două ţări implicate au fost rugate, relativ respectuos, să-l captureze şi să-l predea pe fugar. Dar, paradigma de "genuine independence in policymaking", evocată de familia Leverett, a determinat Rusia şi China să comunice la Washington că "hai, pa!" Totuşi, cu rezerve, fiindcă au interese comune cu America, iar o negociere gen "îmi dai ceva ca să nu-i dau azil, dar nici nu ţi-l predau" cu certitudine că a existat. Şi cam asta a fost, deoarece China şi Rusia nu pot fi ameninţate nici cu bombardamente, nici cu invazii (ar fi tare!), nici cu sancţiuni economice (hehehe!) şi, cu atât mai puţin sexy, cu "regime change".

În loc să-şi admită incompetenţa clinică în selecţia personalului din cadrul comunităţii de informaţii, şi, apoi, incapacitatea de a-l răpi pe turistul Snowden cu ajutorul unui comanda de tipul celui din Zero Dark 30, americanii dau cu pietre în cine ar vrea să-i acorde azil.

Mai mult, rămâne, încă din martie 2013, când planeta încă habar n-avea de Snowden, minciuna rostită răspicat (şi nesancţionată!) la ei acasă, în templul democraţiei după care suntem toţi căzuţi în gât, în Congresul în faţa căruia a vorbit până şi Emil Constantinescu: Sen. Ron Wyden (Democrat -Oregon.) asked Director of National Intelligence James Clapper a simple question: “Does the NSA collect any type of data at all on millions or hundreds of millions of Americans?” Clapper replied, “No, sir.” 

Okay. Happy 4th of July!

2. Întrucât Ecuadorul se afla pe lista cererilor de azil înaintate de Snowden, Joe Biden a avut grijă, "friendly and very cordial", ca aşa ceva să nu se întâmple. Spre deosebire de ruşi şi chinezi, ecuadorienii au, în ultimă instanţă, o "strategic autonomy subordinated to the United States." Nicio supărare. Şi noi avem la fel.

3. După ce Snowden varsă că NSA e - în spirit, pixeli şi cartele SIM - alături de zeci de milioane de ceţăţenii din ţările grele ale Uniunii Europene, plus Ambasada acesteia la Washington, liderii politici europeni dau o replică slabă de "genuine independence in policymaking."

Câteva zile mai târziu, ţările Uniunii Europene (am convingerea că şi României i s-a impus să fie pregătită) participă la una dintre cele mai spectaculoase operaţiuni speciale de după al doilea război mondial, refuzând dreptul de survol pentru avionul prezidenţial al lui Evo Morales, silindu-l la o aterizare, cu scop de perchiziţie a avionului, în Austria, fostă ţară neutră şi nealiniată. Cel căutat în cala de bagaje a aeronavei boliviene era, normal, Edward Snowden. Spionaj de calitatea amatoristică deja consacrată a CIA sau doar metodă preventivă de intimidare?

În orice caz, din acest moment (să fim extrem de bine înţeleşi!), din ceea ce se cheamă Drept Internaţional Public, n-au mai rămas nici măcar manualele. Să ne imaginăm numai că, în plin Război Rece, sovieticii ar fi constrâns avionul lui Margaret Thatcher, în zbor spre Alaska, să aterizeze la Minsk, pentru a fi convinşi că femeia nu ascunde în bagajele de mână volumele lui Adam Smith, pentru a le arunca deasupra URSS.

Iar, în concluzie, Uniunea Europeană se încadrează la "countries whose strategic autonomy is subordinated to the United States".

4. După toate astea, onestitatea lui Obama s-a îndreptat către un record mondial, atunci când a afirmat public că "All nations spy on each other". La vremea lor, Brejnev sau Andropov, care aveau un hobby identic, practicat, prin intermediul Primului Directorat Principal al KGB, în toată lumea, n-au rostit niciodată perla obamistă, atunci când agenţii lor erau deconspiraţi pe la Londra, Paris sau New York.

Singura bună şi, probabil, neintenţionată consecinţă a acestei declaraţii este că India, Rusia şi China, dar şi ipocriţii de francezi, englezi şi germani, vor face, de acum înainte, ore suplimentare în culegerea de informaţii despre SUA. Păi, n-a zis stăpânu' că e voie? Şi uite cum ajungi din nou la "countries who exercise genuine independence in policymaking."

5. Dincolo de toate acestea, în Siria, Turcia şi Egipt, pokerul politic a trecut sau urmează să treacă în faza de război civil, ceea ce e de natură să ducă la tăierea tuturor permisiilor din cadrul IDF (pe româneşte, Israeli Defense Forces).

6. Şi mai e capitalismul din care Roosevelt şi programele New Deal, New Frontier şi Great Society au fost eliminate, precum Eminescu din manualele de limbă română, pe timpul când România era ocupată de Armata Roşie. Acum trăim capitalismul sălbatic, capitalismul lui "riscăm să devenim un popor de asistaţi social" ca în anii '50-'70, ai prosperităţii maxime, în America şi RFG. Şi ar fi păcat.

Dacă mulţi n-ar fi ignoranţi cu diplomă, şi ipocriţi ataşaţi fraudulos la perfuzii din fonduri publici, ar fi aflat de prin internet"In its purest form, capitalism may be viewed as needing all citizens having access to some relatively balanced reserve of capital for that consumer market to thrive, but disaster capitalism is a corruption of the distribution of capital, thriving in fact on the threat of poverty as motivation for low-wage, mind-numbing and soul-draining work. Disaster capitalism is hurt less by some having no or little capital than by the absence of poverty, an absence that would lift the necessary threat that maintains a culture of fear and a frantic pace that distracts the 99% while the 1% play."

7. Două ultime ştiri:
           - succesorul lui Hugo Chavez, Nicolas Maduro, i-a zis lui Edward Snowden "hai încoace!" Doar că, pentru a adăuga încă o cireaşă la turismul global practicat de Snowden, "One alternative flight plan would involve an aircraft taking off from Moscow, refueling in Vladivostok, and then continuing east over the Pacific to South America." După episodul Evo Morales, mă aştept ca avioane de vânătoare F-22 Raptor să intercepteze orice aeronavă cu Snowden la bord şi să-l aducă la sol. Întreg sau în bucaţi. Iar dacă totuşi va ajunge la Caracas, pariez că vom vedea sute de mii de protestari în stradă, pe motiv că televiziunea de stat a omis să transmită în direct vreun meci de fotbal...
           - la Bucureşti, copiii sunt duşi la poliţie, în masă, cu autocarul.

Nu seamănă toate astea cu anul 1939?

Imaginea e preluată de la http://matchack.deviantart.com/art/Four-horsemen-of-the-apocalypse-272846959

duminică, 30 iunie 2013

"No statute explicitly authorizes mass surveillance" (New York Times, 27 iunie 2013)

Citiţi, pentru început, acest articol ce porneşte de la o miştocăreală: "Folosind ca pretext scandalul interceptărilor făcute de serviciile secrete americane (vai, ce surpiză pentru Der Spiegel, CIA interceptează convorbiri şi scanează e-mailuri în interesul de securitate al Americii, cine ar fi crezut una ca asta?, in lumea inocentă a Europei aşa ceva este inimaginabil…)..."

Apoi citiţi articolul unor jurişti americani, Jennifer Granick şi Christopher Sprigman, apărut, nu în Scânteia, ci în mama presei de legitimare a establishment-ului american, New York Times.

Citiţi şi comparaţi cele doua scrieri. În mod liber. Fără să vă luaţi după ceea ce voi afirma mai jos.

Lectura primului articol m-a readus, pentru câteva clipe, în România anilor '80, când autorul său era doar un utecist. Ca şi mine. Schimbarea post-1989 nu a determinat însă, cu necesitate, activarea unor minţi libere. Dogmatismul şi reflexele de dirijare a gândirii altora n-au murit odată cu ultimul dinozaur din cepeex-ul lui Ceauşescu. Şi un "lup tânăr" poate recurge, astăzi, la instrumentarul de legitimare politica deprins în perioada sa utecistă.

Când citesc articolul lui Granic şi Sprigman, intitulat, fără menajamente, The Criminal N.S.A., îmi recapăt respectul pentru meseria mea, ataşată, fără voia ei, unor legi strâmbe, şi intim legată de o Constituţie niciodată pe placul politicului, mereu contorsionată de diverse apucături, nu puţine dintre acestea copiate după modele de comportament politic patentate în America post-11 septembrie 2001.

Tezele acestui din urmă articol mi se par esenţiale pentru respingerea oricăror tipare leniniste, adaptate şi remaster-ate pentru anul 2013. Relativ recent, Francis Fukuyama scria, în After Neoconservatism, referindu-se la paradigma de gândire politică ce pusese stăpânire pe Washington: "...the neoconservative position articulated by people like Kristol and Kagan was, by contrast, Leninist; they believed that history can be pushed along with the right application of power and will. Leninism was a tragedy in its Bolshevik version, and it has returned as farce when practiced by the United States." Leninismul e mereu la doi paşi de noi, deghizat într-un limbaj preţios ce abundă în englezisme trendy şi subsumat noului pretext al "luptei de clasă" permanente: "interesul de securitate al Americii."

Altfel decât o fac noii partizani ai maniheismului leninist ce operează cu termeni ireconciliabili, Granic şi Sprigman nu neagă interesul de securitate al statului, dar afirmă cu putere dreptul la intimitate al cetăţeanului, pornind de la un adevăr juridic fundamental, fixat în sistemul de drept al Statelor Unite: nicio lege nu permite supravegherea în masă a populaţiei. Solide siguranţe constituţionale, confirmate de o  consistentă jurisprudenţă a Curţii Supreme au întărit acest adevăr, astfel încât “Congress intended to allow the intelligence communities to access targeted information for specific investigations.” În alţi termeni, supravegherea trebuie să fie doar selectivă şi particularizată la un anumit caz.

Din păcate - şi o spun în cunoştinţă de cauză - Dreptul e alcătuit din cuvinte, iar jocul lor semantic, atunci când este forţat de autoritatea politică şi forjat de interese anti-liberale, duce direct la aplicări aberante ale legii. Asta când nu e vorba de încălcarea propriu-zisă a legislaţiei. Cei doi autori o afirmă tranşant: "The administration has justified them [programele de supraveghere în masă - nota mea]  through abuse of language, intentional evasion of statutory protections, secret, unreviewable investigative procedures and constitutional arguments that make a mockery of the government’s professed concern with protecting Americans’ privacy. It’s time to call the N.S.A.’s mass surveillance programs what they are: criminal."

O reflecţie asupra contorsionării penale a Dreptului în avantajul statului şi în detrimentul individului (în locul asigurării unui balans raţional între două valori constituţionale aflate în concurs) e de neocolit (nu în ultimul rând fiindcă, la bază, Lenin a fost jurist), iar o asemenea reflecţie reprezintă cel mai bun mijloc de a le aşeza oglinda în faţă celor ce opun securitatea intimităţii (culmea, inclusiv propriei lor intimităţi, dar asta e deja o temă de patologie colectivă). Ca să li se facă rău.

Iar, pentru că l-am amintit pe Lenin, cea de a treia lectură pe care v-o propun se cheamă Statul şi revoluţia. Mereu actuală. Chiar şi pentru ne-juriştii anului 2013.

Imaginea am împrumutat-o de la http://rebelyouth-magazine.blogspot.ro/2013/04/lenin-on-elections-and-struggle.html

luni, 17 iunie 2013

Normalizarea spionării electronice

Dat în gât de un insider, Edward Snowden, care ştia totul despre colectarea globală de date electronice, de către National Security Agency, Barack Obama, in buna tradiţie a administraţiilor americane prinse în ofsaid, putea să zică, în prima ieşire publică de după turnătorie:
a) "Nu e nimic adevărat. Agenţiile americane din domeniul securităţii naţionale respectă legea şi intimitatea utilizatorilor de servicii electronice."
b) "Vom investiga, iar dacă vom descoperi încălcări ale legii, îi vom pedepsi pe vinovaţi."

Ori de câte ori, în trecut, Casa Albă săvârşea ceva urât, Preşedintele sau purtătorul de cuvânt era cuprins de pudoare, căutând diverse eschive prin formulări mai mult sau mai puţin inspirate. Aproape niciodată şi, mai cu seamă, în împrejurări de gravitate extremă, administraţia nu obişinuia să admită gafa sau ilegalitatea de care era acuzată.

Nu şi acum. Trecând peste unele nuanţe (cum ar fi deloc liniştitoarea afirmaţie pentru tot restul Lumii: "With respect to the Internet and emails, this does not apply to US citizens and it does not apply to people living in the United States"), Obama a spus răspicat: "I think it’s important to recognize that you can’t have 100 per cent security and also then have 100 per cent privacy and zero inconvenience".

Am senzaţia (deşi, aş vrea să greşesc) că asistăm la un moment similar ca forţă şi impact cu 11 septembrie 2001. Preşedintele SUA nu doar că a recunoscut şi justificat lezarea deliberată a sferei intime în comunicaţiile electronice, dar, prin declaraţia de mai sus, a lansat, de la altitudinea poziţiei de lider al lumii libere, efortul de normalizare a supravegherii electronice a oricărei persoane de pe glob.

Mulţi i-au înţeles şi preluat imediat mesajul. În mod surprinzător, este vorba despre figuri din media americană liberală (nu conservatoare) care l-au făcut pe Snowden în toate felurile, de la "narcisist",
şi "anti-erou", la "de ce s-a refugiat în China ca un laş, şi nu, ca un pinguin, în Antarctica?" Ca şi când caracterul sau devierile psihice ale turnătorului erau problema, iar nu sechestrarea - legal discutabila şi oportun condamnabilă - a datelor personale din mediul electronic global.

Alţii, mai primitivi, inclusiv stângişti de prin România, au continuat cu texte de patologie juridică şi politică gen "oricum se ştia că ăia ascultă" sau "comunicăm prin internet; e o comunicare publică."(?!?!?!?!?) Sau o altă zicere care-mi place: "de ce temi de urmărirea telefonului şi a internetului, dacă n-ai făcut nimic rău?", la care am mereu reflexul să răspund: "atunci să-şi dezvăluie şi statele secretele, dacă n-au comis rele!"

De la data de 7 iunie 2013 (să o reţineţi!), când Obama a decretat, în faţa unei planete ocupate cu multe alte treburi, că securitatea nu poate fi compatibilă cu intimitatea, Nixon, New York Times vs. United States şi Watergate au rămas definitiv în epoca de piatră a uitatului prin gaura cheii.

Tupeul din Biroul Oval se justifică prin existenţa simultană a problemelor cu mult mai grave pentru unii ce frecventează internetul (foamete, locuri de muncă puţine, sărăcie, boli, catastrofe naturale), precum şi prin incapacitatea lor (inclusiv absenţa unor mijloace comparabile cu cele ale rebelilor din Star Wars) de a riposta, unitar, la scară mondială. 

Obama ne-a dat la toţi de înţeles că online privacy-ul nu contează, nu e important şi nu trebuie să ne preocupe. Are dreptate. Nu conştientizăm intrarea treptată într-o cruntă distopie (folosesc termenul tot mai des). Oare câţi din lume au renunţat la conturile lor de Twitter şi Facebook în ultima săptămână?

Imaginea este preluată de pe http://au.news.yahoo.com/thewest/a/-/news/17629435/german-spy-service-plans-more-online-surveillance/

sâmbătă, 15 iunie 2013

Glenn Greenwald: mai tare decat Julian Assange şi Edward Snowden!

Turnătorul (whistleblower spun anglo-saxonii, ca să nu sune securistic) global, Julian Assange, a intrat în istorie cu dezvăluirile sale politice lansate, ca nişte proiectile, de pe platforma WikiLeaks.

Un al doilea megastar care dă din el, cu efecte la fel de spectaculoase (deşi încă nu am văzut totul până în acest moment), este Edward Snowden. Totuşi, nu despre el voi scrie, ci despre cel care i-a preluat devoalările, contactându-l clandestin încă din februarie 2013, şi care anunţă acum, ameninţător, continuarea poveştii cu noi bombe în legătură cu felul în care sistemul de securitate naţională al SUA stochează, ilegal, cam tot ce e de colectat online despre populaţia planetei, mai puţin triburile de pe lângă Amazon, care cred că încă n-au acces la internet.

Este vorba despre Glenn Greenwald. Avocat constituţionalist şi comentator politic de rasă şi de clasă, plasat foarte la Stânga, americanul de 46 de ani trăieşte în Brazilia, de unde postează, pe blogul lui The Guardian, pe teme în care nu poţi să nu-i recunoşti competenţa, profunzimea analizei şi anti-ipocrizia. Partizan doar al propriei sale agende ultra-liberale, Greenwald e un iconoclast autentic, pe care nu-l interesează idolii, ci doar ideile şi acţiunile acestora. Dacă în 2008 vedea în Obama un far călăuzitor global, în mai puţin de un an a început să nu-i acorde niciun fel de atenuante în critica pe care o făcea sistematic erorilor politice uriaşe comise, pe bandă rulantă, de ocupantul Casei Albe. Pentru Glenn Greenwald, cel ce l-a descoperit pe Snowden, nu există standarde duble, ceea ce constituie o raritate. Dacă mâine Snowden o apucă pe alte cărări, modificându-şi, să zicem, motivaţia dezvăluirilor despre abuzurile de la National Security Agency, Greenwald îl va lăsa baltă fără nicio ezitare.

Dar dacă până acum îl priveam pe Greenwald doar ca pe unul dintre numeroşii activişti americani liberali, mai tot timpul critic la adresa guvernului ţării sale, de la momentul contactului clandestin cu Snowden, concretizat într-o corespondenţă online criptată, ce a durat câteva luni, încep să-mi pun întrebări de un anumit fel despre el şi, prin extensie, despre Snowden: în primul rând, de ce tocmai Greenwald şi nu altul dintr-o serie de 100-200 ca el? Cât de autonom e în realitate Greenwald? E doar un PFA de lux, sau lucrează pentru cineva? De ce s-a refugiat Snowden neaparat la Hong Kong, întâmplător în proximitatea vizitei lui Xi Jinping la Obama? Măsurile penale pe care Ministerul american de Justiţie le anunţă împotriva lui Snowden îi vor include şi pe Greenwald şi ceilalţi doi jurnalişti, având în vedere că ei au transmis către public dezvăluirile protestatarului de la Booz Allen Hamilton? Câţi alţi "snowden-i" mai cunoaşte Greenwald în sistemul de securitate naţională al Americii? Are o agendă ascunsă?

Cred că Greenwald e mai tare decât Assange şi Snowden prin faptul că decodifică juridic şi politic spusele celui din urmă, astfel încât acestea să penetreze mai profund conştiinţa publicului. Simplele relatări, făcute de un neprofesionist al comunicării, au un impact mai redus la public, mai ales când sunt extrem de tehnice. Apoi, Greenwald nu e australian, suedez sau venit din Antarctica; e cetăţean american, parte a falangei de critici ai establishment-ului politic de la Washington, e un apropiat al Partidului Democrat (în interiorul sau în proximitatea căruia există tipi de calibrul convingerilor sale, unii dintre ei senatori şi membri ai Camerei Reprezentanţilor, care-i pot deveni aliaţi politici) apt să se confrunte direct cu puterea din SUA, fără fente cu extrădări şi cereri de azil politic. De asemenea, nu m-ar mira ca anumiţi libertarieni din cadrul Partidului Republican să cânte pe aceeaşi voce cu el (fie şi pentru motivul de a lovi pur şi simplu, politic, în Obama), altfel decât atitudinea colegilor lor conservatori care tind, într-o suprinzătoare alianţă cu Administraţia, să legitimeze măsurile luat de NSA.

Diferit de Assange, mult prea izolat şi fără prieteni potenţi în lume, am bănuiala că Greenwald va putea determina, prin intermediul şi al altor purtători şi formatori americani de opinie, o activare a unor segmente semnificative şi interesate ale publicului din Statele Unite, ba poate chiar şi a unor politicieni, personalităţi din lumea de afaceri şi filantropie, şi autorităţi publice (mă gândesc la judecători ce vor putea fi confruntaţi în viitorul foarte apropiat cu plângeri îndreptate contra Administraţiei şi a NSA), ori a unor altor potenţiali "vorbitori" din CIA, NSA şi FBI. Spre exemplu, ar fi interesant de ştiut ce crede liberalul George Soros în legătură cu acţiunile NSA.

În acelaşi timp, Greenwald ar fi capabil să exercite o presiune asupra operatorilor privaţi (Facebook, Twitter, Google sau Yahoo!) care, se pare, că s-au pus efectiv în solda NSA, trădându-şi utilizatorii la scară globală, precum şi să-şi asigure solidaritatea unor jurnalişti nemercenarizaţi de la Washington Post şi de la alte outlet-uri de presă liberale sau chiar libertarian-conservatoare.

Poza am împrumutat-o de la http://www.rawstory.com/rs/2013/04/26/glenn-greenwald-tells-moyers-not-much-difference-between-boston-bombings-and-u-s-drone-strikes/

miercuri, 12 iunie 2013

Prostia inepuizabilă a "primăverilor" şi "pieţelor"

Mistica politică, întocmai ca orice altă categorie de credinţă în spiriduşi accesibili prin revelaţii şi extaz, operează cu scheme nesofisticate. În caz contrar, n-ar mai putea crea fan-cluburi şi tricouri cu lozinci pe ele.

1. Una din credinţele politice, valabile de la Spartacus, la Erdogan, sună, în esenţă, cam aşa: tiran-asupriţi-minoritate isteaţă şi cu iniţiativă-majoritate care pune botul, plus mâna pe bolovani-dat cap în gură-luat cap în gură-luat, în cele din urmă, plasă.

2. Mistica politică revoluţionară - de extremă stângă sau dreaptă - ar crăpa în absenţa poeziei şi metaforei (se înţelege, cu totul şi cu totul infra-eminesciene).

Aşa s-au brand-uit noţiunile forte: romantism revoluţionar (o expresie dăunătoare ca o mâncare de fast-food), tinerii (neapărat studenţi, fiindcă analfabeţilor, nefiind elite, li se refuză, mai ales din perspectiva esteticii literare, dreptul de a protesta), florile (Revoluţia Garoafelor în Portugalia, Revoluţia Iasomiei în Tunisia), culorile (Revoluţia Portocalie gruzină), anotimpurile, mai ales primăverile, aşa încât mişcările al căror schedule e prin iarnă nu prea au parte de poezie. Şi, întrucât evenimentele, deşi inspirate mistic, nu se produc totuşi în Ceruri, mai există şi pieţele (Universităţii, Tahrir, Taksim şi Tienanmen), spaţii largi în care lumea se poate aduna ca să strige, să lovească, să ghilotineze şi să respire sânge.

3. Prin arsenalul ei de versuri şi hiberbole, mistica politică deturnează oamenii (nu folosesc, intenţionat, depreciativul "massele") de la dorintele, nevoile şi scopurile lor, în ultimă instanţă, reale.

E suficientă apariţia unor şmecheri charismatici cu texte bune la aerobic, şi oamenii îi urmează în linia clişeului menţionat la început. La un moment dat, follower-ii nici măcar nu alcătuiesc o majoritate, fiindcă există masse lipsite de dinamism şi relativ mulţumite de viaţa pe care o duc. În decembrie 1989, documentele atestă că în stradă s-au expus doar 5 (cinci) procente din populaţia României, iar, în 2009, în Iran, dintr-o populaţie de 77 de milioane de oameni, doar cei (şi nu toţi) cu buletin de Teheran au fost nervoşi, nu şi restul tării. În Turcia, în aceste ore, din 75 de milioane de inhabitanţi, cred că nu vorbim de mai mult de 20.000 de protestatari.

4. Ce vor cei ce optează pentru mişcare? Ei nu cer totul, ci doar ceva ce li se pare mai important în momentul respectiv de tensiune, fiind chiar dispuşi să tranzacţioneze ceea ce posedă cu ceea ce-şi doresc (paşapoarte şi programe de televiziune 24/24), dar nu devin conştienţi de swap-ul fatal decât după ce îi lichidează pe Ceauşescu sau Gaddafi, trezindu-se brusc că nu mai au acces gratuit în şcoli şi spitale, apă curentă sau siguranţă pe stradă.

Primăvara arabă a fost gratulată şi mitizată de media mistică internaţională prin formulele pline de praf şi greaţă - statul de drept, valorile şi democraţia jeffersoniană, doar pentru ca a doua zi, la Tripoli, să se introducă Sharia, şi nu muzica rock, iar la Cairo, turistele occidentale să rişte să fie violate.

În Turcia, o ţară în care modernitatea e dominantă, de la lifestyle-ul cotidian, la serviciile futuriste de pe Turkish Airlines, femeile cică ar dori acum un stat totalmente laic (?!). Şi ce facem dacă o majoritate, aia care cică ar conta (arimetic, nu algebric) într-o democraţie, nu doreşte aşa ceva, mai continuăm să ne dăm vedete revoluţionare, în frunte cu tipul acela de doi lei (dar cu un status social de invidiat) care-l maimuţăreşte într-o telenovelă pe întemeietorul erei culturale de aur a Imperiului Otoman?

5. Dacă nu s-ar lăsa cu victime pe străzi şi în pieţe, şi cu urmări politice catastrofale pe termen lung (competiţia politică dintre protestatari, războaie civile, dictaturi şi supra-represiuni), primăverile mistico-politice din pieţe ar fi chiar simpatice şi comerciale, în special atunci când două super-corporaţii - cele ce operează Facebook şi Twitter - îşi fac publicitate gratuită, autoslăvindu-se ca noi mecanisme de mobilizare şi catalizare a revoluţiilor contemporane, iar cronicile protestelor şi ale linşajelor se scriu pe smartphone-uri, tablete şi pe YouTube.

Şi atunci, la ce bun sângele, lozincile, poezia, entuziasmul, speranţele şi propaganda? Doar ca să justifice prostia politică fără limite?

La 2000 de ani de la fervoarea reformatoare a lui Isus din Nazareth, revoluţiile se dizolvă în internet, fiindcă Puterea care, pe întregul glob, împarte, dislocă, pedepseşte, dictează, acumulează, creează şi distruge, e la fel de imaterială şi autoreproducătoare ca şi formatele jpg şi pdf. E timpul limbajului corporate, al like-urilor şi share-urilor, şi al postărilor de texte motivaţionale.

În concluzie, dacă aveţi frustrări politice şi chef de mişcare, mergeţi la fitness şi detensionaţi-vă, citiţi-l pe Deepak Chopra şi apoi meditaţi! Ajută. Ţine prostia în limite rezonabile. Şi evită Mai Răul.

Fotografia este preluată de pe http://www.prague-life.com/prague/velvet-revolution

duminică, 2 iunie 2013

Când cei din urmă ajung să-şi cunoască, în sfârşit, propria istorie secretă. Câteva concluzii la cartea lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă”





După Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Larry Watts surprinde din nou: scris aparent pe nerăsuflate, cel de-al doilea volum al trilogiei sale despre derby-ul geopolitic România – URSS oferă o nouă deschidere fascinantă a dosarelor unui conflict din istoria Războiului Rece, derulat însă în interiorul aceluiaşi lagăr. 
 
Tot pe nerăsuflate (dar fără a renunţa la un necesar, răbdător şi atent filtru critic) am citit despre aventura românească începută de Gheorghiu-Dej la o recepţie diplomatică din Bucureşti, şi continuată de Ceauşescu până la zidul din Târgovişte. O aventură care te duce prin China, America, Franţa, Africa australă, Pakistan, Afganistan, Spania, Portugalia, Crimeea, Budapesta, Berlin (cel de Est), Varşovia şi Sofia. Istoria unei sfidări ce trece de stadiul unui simplu proiect politic, spre a se fixa cu fierul (neapărat) roşu în creierii lui Brejnev şi Andropov, creând nopţi nedormite la sediul KGB din Lubianka şi obligându-i pe sovietici la deturnarea, timp de trei decenii, a unor importante resurse, pentru a combate neobosita şi impertinenta rebeliune bucureşteană. Nu vom şti, probabil, niciodată ce ar fi putut face Moscova cu banii, timpul şi oamenii pe care a fost constrânsă să-i aloce acestui efort, căror operaţiuni, din ce emisferă şi cu ce rezultate i-ar fi destinat. Poate că un „Larry Watts” moscovit ne-o va spune odată...

Departe de pretenţia realizării unei sinteze de vârf a lucrării lui Watts, am simţit nevoia marcării acelor accente care, cel puţin pentru mine, contează. Deoarece sunt, într-un fel, contemporan cu istoria evocată în Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, anii respectivi confundându-se cu perioada în care, fiind în gimnaziu, liceu şi facultate, începusem să devin tot mai interesat de ceea ce vedeam la televizor, pe stradă şi citeam în pagina a 8-a (cea de ştiri internaţionale) din Scânteia, în Magazin Istoric sau în Lumea. Şi pentru că anumite împrejurări şi anumiţi oameni m-au adus atunci relativ aproape de ceea ce am văzut acum în carte...


1. Cine este, în realitate, Larry Watts?
S-o admitem: nu ştim precis. Aparent, Watts e doar un istoric care şi-a devotat aproape 30 de ani din viaţă pentru a cerceta arhive şi a scrie despre politica externă românească. Dar dacă ne uităm pe contracoperta cărţii, vedem că vorbim despre un consultant RAND (braţul analitic al Pentagonului, unde, odinioară, lucrase şi whistleblower-ul Daniel Ellsberg) care, după 1990, a devenit un apropiat al lui Ion Iliescu şi Ioan Talpeş, contribuind la reforma armatei, înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi integrarea României în NATO.

În anii 90, când lucram la Guvern, îl vedeam adesea pe Larry Watts intrând în cabinetele unor demnitari importanţi din Palatul Victoria. Prin urmare, calitatea de istoric pare că a fost şi este doar un part-time job al său. Principalul său loc de muncă: CIA? Pentagon? Departamentul de Stat? Putem doar specula. Dar dacă cele câteva rânduri de pe contracopertă cântăresc, în realitate, mai mult decât cele două volume groase scrise de istoric, înseamnă că americanii care au trecut prin România din decembrie 1989 şi până azi se împart în două mari categorii: 1) cei care rezidează, de regulă, în ambasada cu steagul înstelat-dungat în curte, consumă lozinci ieftine şi zgomotoase, pleacă şi nu mai auzi de ei (asta dacă nu revin ca să lucreze în Fondul Proprietatea), şi cam atât, şi 2) cei discreţi, care vin cu misiuni aparte, construiesc (ce altceva înseamnă Colegiul Naţional de Apărare şi apartenenţa la NATO?) şi care, cel puţin aparent, nu interacţionează cu şi sunt chiar rupţi, în ochii publicului, de ambasadă. Cred că acestora le datorează America, în cele din urmă, capitalul de respect şi relativă simpatie de care mai poate beneficia azi în România. Larry Watts aparţine incontestabil acestei a doua categorii - una de elită şi de forţă reală - la fel poate, ca Wesley Clark, şi destui alţii ale căror nume nu le vom cunoaşte vreodată.

2. Istorie, nu mitologie
Cartea lui Watts se citeşte greu. Nu e un pamflet sau un editorial de presă. Nu intră în zona propagandei şi nu dezinformează. Aproape jumătate din fiecare pagină reprezintă note de subsol greoaie, cu indicarea unor variate surse bibliografice, acompaniate de comentarii complementare. Cartea este reflectarea a mii de documente provenite din arhive diferite, una dintre cele mai interesante fiind arhiva „Potapov”, localizată la Chişinău, după numele responsabilului sovietic pentru România, din anii ’70-’80, din cadrul Secţiei Internaţionale a PCUS. 

Am înţeles că, deja, lucrarea a început să fie contestată de unii, cu argumentul că autorul s-ar strădui să reabiliteze comunismul românesc. Cred că numai un schizoid ar putea să te bage în NATO şi, totodată, să reînvie secera şi ciocanul la tine acasă. Dar, dincolo de prezumţii bolnave, este cert că scoaterea la suprafaţă, de către Watts, a unor documente înfăţişând România ca un jucător autonom şi de forţă, în politica internaţională, îi deranjează pe unii. Pe de-o parte, întrucât le pune în faţă o oglindă, şi nu digeră deloc ceea ce văd; fie pentru că îi deranjează propriul trecut, fie pentru că nu-l suportau personal pe Ceauşescu şi n-au cum să fie obiectivi faţă de el, sau pentru elementarul motiv că ordinele nu se discută. Pe de altă parte, realitatea unei ţări mici care face în lume jocuri pe cont propriu, negând autoritatea puterilor mari, e periculoasă şi nu trebuie stimulată. Sub acest aspect, Watts legitimează, mai degrabă – cu siguranţă, în mod involuntar –, actuala poziţionare a Iranului în raport cu Statele Unite, şi nicidecum un reviriment internaţional al României de azi, căreia îi lipsesc oameni de culise, de talia lui Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer.

Aşa încât, contestatarii se bat, nu atât cu Larry Watts, anti-pamfletarul, ci cu documentele pe care se întemeiază lucrarea lui. Iar atunci când nu-ţi convine istoria ce rezultă din ele, trebuie să te străduieşti să găseşti unele care să o infirme. Unicul loc unde s-ar găsi arhive – reale, nu contrafăcute de aparatul de dezinformare - apte să-i delegitimeze pe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu în planul relaţiilor internaţionale ale României este Moscova. Mă gândesc că, dacă existau cu adevărat, ar fi fost demult scoase pe piaţă.

Există, totuşi, pe parcursul volumului, destule momente insuficient sau chiar deloc evocate şi documentate, cum ar fi: coloana a 5-a sovietică din interiorul aparatului PCR, al Armatei şi al Securităţii; rezidenţa KGB din România şi conexiunile ei cu ambasadele occidentale de la Bucureşti (de pildă - zic şi eu, la întâmplare - ambasada Regatului Ţărilor de Jos), mai ales în perioada lui Gorbaciov; motivele pentru care Ceauşescu începe să cultive, brusc, atitudini anti-americane; reorientarea politică globală în ajunul celebrului an 1989 şi consecinţele ei pentru România, pe termen scurt, mediu şi lung.

Dar, trăgând linie, chiar şi înaintea apariţiei volumului 3, mă raliez celor spuse de un prieten: pentru contribuţia pe care o are la scrierea istoriei noastre naţionale, Watts ar merita un premiu din partea Academiei Române.

3. Critica miopiei americane
Larry Watts îşi începe lucrarea dezbătând cele trei mari vicii care au alimentat percepţii, judecăţi şi acţiuni americane eronate faţă de România: prejudecăţile cognitive, patologiile organizaţionale şi absenţa unor mijloace capabile să contracareze dezinformările construite de KGB şi GRU.

La CIA, în Departamentul de Stat şi în cadrul Consiliului Securităţii Naţionale, predominanţa analiştilor cu origini în Ungaria şi Polonia a generat un subiectivism firesc, atunci când nu vorbim direct despre agenţi sovietici infiltraţi în aparatul de stat de la Washington. Apoi, zidurile chinezeşti ridicate în interiorul comunităţii de informaţii americane au determinat neînţelegeri, ignoranţă, incoerenţă şi rezerve în tratamentul aplicat României, chiar şi atunci când generalul Ion Coman, în calitate de şef al Marelui Stat Major, se întâlnea la Washington (în plin Război Rece) cu omologul lui de la Pentagon şi cu preşedintele Gerald Ford.

Watts evocă, în contextul acestor aberaţii ale sistemului american, recepţia dată de ambasadorul iugoslav la Bucureşti, cu ocazia zilei naţionale a Iugoslaviei, într-o zi (deloc întâmplător) de 1 decembrie 1955, când Gheorghiu-Dej i-a spus apăsat ambasadorului american, de faţă cu un exasperat trimis sovietic la Bucureşti, că România vrea sa-şi dezvolte relaţiie economice şi culturale cu America. Asta se întâmpla la doi ani după războiul din Coreea şi cu cinci ani înainte ca avionul-spion pilotat de Gary Powers să fie doborât deasupra Uniunii Sovietice. Informarea ambasadorului american (un fost şef de staţie CIA de la Paris, cu pretenţii, nu un lobbyist cum vedem astăzi) către Departamentul de Stat a excelat prin amatorism, afirmând că demersul liderului român nu ar trebui luat în serios. Larry Watts îşi ironizează compatriotul, scriind că dacă acesta ar fi citit puţină istorie a României, ar fi înţeles subtilitatea lui Gheorghiu-Dej de a-i transmite un mesaj de reorientare politică românească, în chiar ochii patronului sovietic, tocmai într-o zi cu semnificaţia istorică a lui 1 decembrie 1918. În construcţia acestui episod putem presupune inclusiv o interesantă şi deloc surprinzătoare complicitate româno-iugoslavă.

Rateurile americane de acest gen nu au fost şi nu sunt izolate. Puţinătatea ştiinţei despre alţii şi incapacitatea de a combina inspirat obiectivitatea analitică şi viziunea strategică împiedică mereu America să-şi valorifice, în mod inteligent şi integral, statutul de super-putere, atât în diplomaţie, cât şi în sfera operaţiunilor speciale. Percepţiile eronate duc mai întotdeauna la alegerea unor ţinte false şi la cultivarea, în cele din urmă, a sentimentelor anti-americane. Iar asta îi costă şi astăzi. Este contextul în care Larry Watts subliniază că rapoartele lui Ryszard Kuklinski, cel mai important activ de intelligence al Statelor Unite în Tratatul de la Varşovia, care confirmau autenticitatea acţiunilor româneşti anti-sovietice, au cântărit în ochii americanilor mai puţin, comparativ cu analizele şi evaluările proprii, intoxicate de sovietici prin diferite şi sofisticate filiere.

Watts crede că, în abenţa celor trei vicii, Statele Unite ar fi putut încuraja România să iniţieze demersuri şi mai îndrăzneţe în confruntarea cu URSS (atât în folos propriu, cât şi în beneficiu american), şi să încerce chiar o liberalizare a sistemului intern de putere. Ratare. Păcat.

4. Marea Tablă de Şah a lui Ceauşescu         
Într-o carte a lui Pavel Câmpeanu despre comunismul românesc, autorul (fost coleg de inchisoare cu Ceauşescu, în perioada războiului) descrie felul lamentabil în care viitorul dictator reacţiona atunci când era bătut fără drept de apel la şah. Douăzeci de ani mai târziu, Ceauşescu avea să-şi ia revanşa jucând pe propria lui tablă de şah, în mutări ce se întindeau din Angola până în China, şi din Portugalia până în Australia. 

Dar încă înaintea lui Ceauşescu, Gheorghiu-Dej reuşise să şocheze, când, în 19 ianuarie 1965, la o reuniune a Tratatului de la Varşovia, ţinută la Moscova, propune reducerea unilaterală a cheltuielilor militare în statele membre ale tratatului. Asta, la trei ani de la Criza Rachetelor din Cuba. Două luni mai târziu de la îndrăzneaţa sa propunere, liderul român avea să moară în urma unui cancer galopant. Le place unora sau nu, Gheorghiu-Dej lansase teza dezarmării unilaterale avant la lettre, vremea dezbaterii ei reale urmând să vină abia cu două decenii mai târziu.

Inventarul mutărilor spectaculoase ale României pe tabla globală îşi găseşte, bineînţeles, un loc aparte în volumul lui Watts. Aflăm acum de scrisoarea trimisă de Gheorghiu-Dej lui John F. Kennedy, în 1963, în care-l asigura pe preşedintele american că picior de rachetă nucleară sovietică nu va intra vreodată în România. Sau de relaţia directă, secretă şi exclusivă, fără intermedierea CIA, realizată de România cu preşedintele Lyndon Johnson şi secretarul său de stat Dean Rusk, în legătură cu Vietnamul. 

Anii ’70 măresc tensiunea la Moscova, întrucât Ceauşescu îşi propune să spargă orice tipare ce guvernau, atunci, regulile stricte, de lagăr, ale purtării Războiului Rece. Astfel, România sprijină, alături de SUA şi China, gherilele angoleze anti-comuniste, în chiar nasul sovieticilor şi cubanezilor aflaţi în Angola cu trupe şi consilieri din serviciile de informaţii. Interpunându-se între Egipt şi Israel, Ceauşescu facilitează încheierea Acordurilor de la Camp David, adică acea pace separată în lumea arabă, pe care Rusia încerca să o împiedice cu orice eforturi. Semnătura de la Camp David avea să-l coste viaţa pe liderul egiptean Sadat, în timp ce conducătorul român se străduia să-l convingă pe Sadam Hussein să accepte o conferinţă internaţională a ţărilor arabe, care să le apropie de pacea cu Israelul. Un păcat de neiertat la Moscova.

Vă puteţi imagina că România a contribuit la stabilitatea politică internă din Portugalia şi Spania, şi la tranziţia calmă, a acestor două ţări, de la dictatură la democraţie? Watts m-a ajutat să înţeleg anumite vizite şi contacte ale lui Ceauşescu din acel deceniu. De pildă, întâlnirile cu socialistul portughez Mario Soares şi independentul Antonio Ramalho Eanes aveau ca scop medierea cu comuniştii pro-sovietici ai lui Alvaro Cunhal, spre a se evita un debalans politic spre radicalismul de stânga în Portugalia, imediat după Revoluţia Garoafelor. Întrevederile cu Juan Carlos, regele Spaniei, avuseseră o menire identică, de mediere între monarh şi eurocomuniştii spanioli, conduşi de Santiago Carillo şi Dolores Ibarruri. Pe aceştia din urmă îi întâlnisem în hotelul vechi de la Timişul de Sus, în vara lui 1980, veniţi în vizită la Ceauşescu care locuia mai sus, la Predeal. Aveam 16 ani, dar îmi amintesc părul alb ca zăpada al octogenarei Pasionaria şi privirea ei ireal de tânără care mă fixase pentru două-trei secunde. Spre deosebire de ea, Carillo părea obosit şi blazat. Eram la doi metri distanţă de doi dintre cei mai controversaţi oameni ai istoriei secolului XX, dar nu ştiam atunci ce voiau de la Ceauşescu. Watts m-a lămurit acum. 

De altfel, România îi cultivase intens pe eurocomuniştii italieni, spanioli şi francezi, relativ detaşaţi de Moscova, deşi, în carte, autorul afirmă că liderul comunist francez George Marchais continua să fie un destoinic agent rus, montat bine de tot împotriva noastră. Ceea ce nu-l împiedica, prin vara lui 1981, să fie pe plajă, la Neptun, lângă gardul lui Ceauşescu, înconjurat de băieţii de la Direcţia a 5-a Securitate şi Gardă. Am crezut că nu văd bine când am recunoscut-o pe diriginta mea de atunci din liceu, o profesoară de franceză, aflată pe post de translator, lângă cearşaful familiei Marchais. (Reîntors la şcoala după acea vacanţă, i-am spus dirigintei că o văzusem în acea companie politică selectă. Femeia a recunoscut fără ezitare, dar a refuzat continuarea discuţiei). Întrebându-l atunci, pe plajă, pe un prieten de familie, iniţiat în vizita lui Marchais, despre motivul prezenţei acestuia în România, mi-a răspuns zâmbind: „a venit după bani!” Prin urmare, Ceauşescu accepta să-l finanţeze pentru propriile lui scopuri, chiar dacă ştia, cu certitudine, că lucrează pentru sovietici. 

O altă vizită, la prima vedere în genul celor comune şi obositor de numeroase, avusese loc la Bucureşti prin 1978. Venise preşedintele Chinei, Hua Guofeng, succesorul lui Mao, şi foarte mulţi elevi au fost atunci scoşi pe traseu, cum se obşinuia. Colegii mei şi cu mine eram amplasaţi la fântâna Mioriţa şi aşteptam să se spargă circul, ca să mergem în Herăstrău. Acum aflu cât de panicaţi au fost sovieticii de această vizită, fiindcă Watts dezvăluie şi ce a discutat Ceauşescu cu liderul chinez: cum să-i lovească împreună pe ruşi, oriunde îi putea durea mai tare.

În toamna lui 1978, România se opune, aproape sălbatic, modificării Tratatului de la Varşovia, în sensul ca, în caz de război, comanda armatelor naţionale să fie transferată direct Moscovei. Watts descrie opoziţia dramatică a României, cu plecat şi trântit uşa, după care Ceauşescu revine în ţară şi convoacă pe rând, pe tema respectivă, un plen de comitet central, un cepeex şi, extrem de interesant, o întâlnire cu activul de bază din Armată şi Interne, în faţa căruia ţine un discurs secret, dezvăluit abia acum, în care afirmă că militarii români nu vor lupta în niciun război străin dacă nu va exista aprobarea Marii Adunări Naţionale. Şi susţinea că nici măcar el, în calitate de preşedinte, nu va avea dreptul să ordone aşa ceva. Cuvântarea e deosebită şi unică, deoarece îi asigura pe comandanţii militari adunaţi în sală că el, comandantul lor suprem, nu-i va trăda niciodată şi nu-i va trimite la moarte pentru favoarea altora. În schimb, unsprezece ani mai târziu, unii dintre ei aveau să-l trădeze.

Tensiunea de atunci a lui Ceauşescu poate fi explicată prin faptul că, brusc, după tentativa de destindere din vremea lui Nixon şi Kissinger, URSS începe să se mobilizeze agresiv, speculând slăbiciunea Administraţiei Carter (în interiorul căreia, strategul de catedră Zbigniew Brzezinski, aflat pe postul unui total ineficient om de acţiune, şi-a pierdut preţ de doi ani timpul faultându-se reciproc cu secretarul de stat Cyrus Vance, în loc să se ocupe de asertivitatea americană în lume), felul în care America avea să piardă Iranul şi să-şi vadă diplomaţii de la Teheran luaţi ostatici, şi se decide să joace dur, invadând Afganistanul şi dereglând astfel raportul de putere din zonă, prin apropierea periculoasă de Oceanul Indian. Ruşii îşi redescoperiseră vocaţia pentru invazii, chiar dacă, departe, în Asia, dar asta nu excludea ieşiri nervoase şi în alte zone, inclusiv în propria lor grădină est-europeană. 

Pe acest fond, Ceauşescu reacţionează dramatic, dar lucid, aliniindu-se efortului multilateral anti-sovietic. Larry Watts a descoperit documente din care reiese ca primul transport de mitraliere Kalaşnikov către mujahedinii afgani, via Pakistan, plecase din România. Eram, alături de SUA, China, Egipt şi Pakistan susţinătorii insurgenţei din Afganistan împotriva Armatei Roşii. De aici, vizitele notorii din acea vreme între Ceauşescu, Sadat şi pakistanezul Zia ul-Haq. Ultimii doi aveau să moară, în curând, asasinaţi. Watts notează că de aici începe paranoia lui Ceauşescu, teama pentru propria viaţă, neîncrederea tot mai pronunţată faţă de cei din jur, mai puţin faţă de Securitate, în ale cărei mâini îşi pusese supravieţuirea politică şi fizică. 

Anii optzeci sunt cei cu obositoarea şi aparent lamentabila lozincă „Dezarmare – Pace”. Americanii amplasaseră rachete Cruise şi Pershing II în Europa de Vest, iar ruşii îşi aduseseră rachetele SS-20 până în Cehoslovacia. Se înţelege, toţi puseseră ogive nucleare în vârful lor. Şi, în timp ce KGB şi GRU stimulau la greu mişcările pacifiste din Vest, România se lansase în ultima ei aventură de politică globală: toată lumea să se care cu rachetele din Europa, sovieticii să şi le pună dincolo de Urali, iar Tratatul de la Varşovia să-şi desfiinţeze dimensiunea militară, rămânând doar un organism consultativ politic! Adică, planul unei victorii americane strategice pe toată linia, realizat cu regizori şi actori români. Totul spus  în gura mare, la mitinguri, la televiziune, în Scânteia şi în interviuri cu presa străină, ca să priceapă şi prostimea (care chiar nu pricepea nimic şi vedea în toate acestea simple gesturi de megalomanie ale lui Ceauşescu, după cum ne asigurau „liderii de opinie” de la Europa Liberă. Voi vorbi mai jos despre postul de radio münchenez). Iar America răspundea cum se cuvine, ţinându-şi aliatul informal de la Bucureşti la curent despre mersul negocierilor de dezarmare cu URSS, şi primind de la acesta cele mai utile sfaturi pentru a-i contracara pe Andropov, Cernenko şi Gorbaciov. Atunci, noi, cei mai mulţi, habar n-aveam. Acum, ne clarifică Larry Watts.

5. Măsurile active sovietice
Lumea care, în general, vorbeşte despre KGB, nu înţelege că cele trei iniţiale desemnează, ca şi în cazul fostului Departament al Securităţii Statului de la noi, o structură integratoare a tuturor serviciilor de informaţii din ţară. Astfel, spionajul sovietic din cadrul KGB purta, de fapt, insipida denumire de Primul Directorat Principal. Cu acesta s-a luptat România. În cele din urmă, fără succes.

Numai sursele din fosta URSS, în continuare greu accesibile, pot să ateste ce ţinte ale KGB şi GRU au necesitat investiţii mai mari decât acţiunile îndreptate împotriva României. Glumind, aş spune că noţiuni profund americane, inventate după 1990, precum Rogue Nation şi Regime Change au fost, în realitate, patentate de sovietici, în legătură cu operaţiunile şi obiectivele ce vizau România. 

Desfăşurarea de forţe sovietică, expusă şi în primul volum, este impresionantă. Nu e vorba doar despre serviciile secrete ale Moscovei, ci de angrenarea tuturor celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia, la nivelul şefilor de partid, de stat şi de guvern, al miniştrilor apărării, dublată de acţiunile funcţionarilor din secţiile internaţionale ale partidelor comuniste din ţările respective, pentru a debalansa România. Reuniunile lagărului Estic erau atent scenarizate, iar, în perioada în care ruşii se străduiau să fabrice pentru consum occidental imaginea de rebeli a ungurilor, delegatul Ungariei lua întotdeauna cuvântul după cel al României, spre a încerca, dacă nu să-l copieze în mod fals, atunci cel puţin să se armonizeze cu punctul de vedere românesc. Dar numai de ochii lumii. Watts descrie cu fineţe felul în care Ceauşescu încerca, în diferite ocazii, să creeze breşe suplimentare în sistem, prin atragerea RDG, a Bulgariei şi a Poloniei în susţinerea proiectelor sale. Chiar dacă lipsite de succes, asemenea întreprinderi nu doar că exasperau Rusia, dar amplificau complexele de inferioritate pe care ceilalţi lideri politici ai sateliţilor Moscovei le trăiau în relaţia cu Bucureştii. Imaginaţi-vă, însă, pentru câteva clipe, ce-ar fi însemnat coruperea lui Todor Jivkov pentru flancul sudic al NATO.

Vârful de lance al măsurilor active cu resurse extra-sovietice l-a constituit Ungaria, îndeosebi pe fondul contragreutăţii riscului de lezare a Transilvaniei, în raport cu pretenţiile româneşti asupra Basarabiei, exprimate de Ceauşescu în diferite întâlniri cu Brejnev. Bizareria implicării Ungariei în acest joc a determinat surprinzătoare conexiuni cu Vestul, în sensul că instituţii statale americane ajungeau să sprijine, conştient sau nu, măsurile active promovate de URSS împotriva României. Cât de mult erau diverse figuri politice occidentale implicate în aceste operaţiuni reprezintă o temă, de asemenea, prea puţin explorată în carte. Watts o evocă, spre exemplu, pe Gabrielle Gast, analista-şefă a spionajului vest-german, o harnică agentă dublă a RDG-ului, care punea pe masa decidenţilor de la Bonn analize despre România, după dictarea primită de la Moscova. 

Dar, de departe, arma favorită a KGB-ului a fost reprezentată de construirea şi propagarea, în Vest, a mitului Calului Troian românesc, un inamic perfid înfipt în Troia occidentală. Explicaţia recursului la această strategie nu poate fi decât aceea a credibilităţii imense de care România s-a bucurat la Washington, în abordarea unor teme precum încheierea războiului din Vietnam, apropierea de China şi rezolvarea conflictului arabo-israelian după 1973. Ce altceva poţi, în asemenea condiţii, să faci, decât să orchestrezi partitura, interpretată magistral de diferiţi terţi, conform căreia Romania e un rebel fals, introdus de Moscova pe gâtul americanilor.

Un asemenea interpret, argumentează Watts, a fost, a doua zi după defectarea sa în America, Ion Mihai Pacepa. De precizat că, în aceeaşi zi în care Pacepa urma să dezerteze, Brejnev i se confesa lui Honnecker că va întreprinde măsuri extraordinare împotriva lui Ceauşescu. Şi s-a ţinut de cuvânt.

Să ne înţelegem: dincolo de antipatia unora faţă de Pacepa, cred că e corect să afirmăm că avem de-a face cu unul dintre cele mai valoroase active de intelligence din secolul XX, aruncate în curtea altuia. Răbdarea de a-l recruta în Securitate şi a aştepta zece ani pentru a-l aşeza, treptat, pe cele mai înalte paliere de decizie politică nu poate fi decât apanajul unor mari servicii secrete. Din câte a consemnat istoria, numai Markus Wolf a mai reuşit o performanţă de acest grad, când, după 20 de ani de la lansarea la apă a spionului Günter Guillaume, şi plimbarea lui legendată prin America Latină, a reuşit să-l aducă în RFG şi să-l plaseze, în calitate de referent, la cabinetul cancelarului Willy Brandt. 

Contrazicând rigoarea ierarhiilor comuniste, Pacepa deţinea, la momentul defectării sale, următoarele funcţii: director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii, secretar de stat în Ministerul de Interne şi consilier al Preşedintelui României. Cumulul, ca şi sinuozitatea funcţiilor sale redau însăşi mişcarea de şarpe a personajului. Poziţionarea aceasta i-a facilitat accesul la cele mai importante secrete şi iniţiative politice ale lui Ceauşescu, inclusiv ascendentul asupra altor compartimente ale Securităţii pe care încerca, împotriva aceloraşi principii ierarhice rigide, să şi le subordoneze. Un vis sovietic devenit realitate, la 15 ani de la azvârlirea pe drumuri a consilierilor URSS din interiorul Ministerului român de Interne. Dar mai este un amănunt: admiţând că Pacepa a lucrat pentru KGB, furnizându-le sovieticilor informaţii inestimabile (ar fi interesant de aflat cum comunicase în tot acest timp cu rezidenţa de la Bucureşti şi cu centrala de la Moscova), el nu a reuşit să atingă un obiectiv fundamental: influenţarea lui Ceauşescu de a-şi modifica agenda pro-vestică şi anti-sovietică.

Fuga lui Pacepa în America nu a reprezentat o plecare în concediu, ci multă, multă muncă pentru fostul confident al lui Ceauşescu. Ajuns acolo, ne spun documentele CIA la care Watts a avut acces, Pacepa a făcut totul spre a-i convinge pe americani de fake-ul ceauşist, de faptul că e fabricat de ruşi şi că, prin urmare, liderul român nu e de încredere. Pacepa a mers atât de departe încât l-a vopsit pe ambasadorul SUA de la Bucureşti, Harry Barnes, ca fiind omul lui Ceauşescu. Totuşi, legenda anticomunistă ataşată lui Pacepa şi întreţinută până azi n-a fost convingătoare. După debriefing-ul de la Langley, americanii i-au mulţumit şi l-au pus pe liber, atât din raţiuni de neîncredere, cât şi datorită interesului pe care Administraţia Carter, consiliată de Zbigniew Brzezinski pe linie de securitate naţională, continua să îl manifeste faţă de România. Abia după venirea la Casa Albă a găştii dure reaganiene, orientată spre confruntarea directă cu URSS, Michael Ledeen (un mic activist, la acea dată, al grupusculului neoconservator ce avea, peste ani, să-şi impună agenda în faţa lui George Bush-fiul, oferindu-ne nebunia din Afganistan şi Irak) îl recuperează pe Pacepa, intuindu-i utilitatea, indiferent de fostele sau încă existentele lui, la acea dată, apartenenţe secrete. Se contura, treptat, perioada în care interesele americane şi sovietice se suprapuneau tot mai mult, în evidentul dezavantaj al României.

Cu toate acestea, Pacepa a înregistrat un succes notabil prin aceea că, prin fuga lui, a împiedicat vizita cu consecinţe nebănuite, pe care generalul Dumitru I. Dumitru, şeful contraspionajului militar, urma să o efectueze în America, în toamna lui 1978. Cum să-ţi mai trimiţi un ofiţer de informaţii în ţara pe care tu o tratai onest şi corect, dar care tocmai îi dăduse azil politic unui dublu trădător?

Prin diferite colţuri din media romănească, varianta Calului Troian mai are şi astăzi succes, oricât de mult ar exhiba Watts documente ce o infirmă. Ea a fost, în orice caz, vehiculată în anii în care România se apropia periculos de mult de NATO, de către diferiţi comentatori cu pretinse acreditări ideologice occidentale. Pesemne că în ultimul volum al trilogiei, Larry Watts îi va evoca pe aceşti partizani „anti-comunişti” ai neintegrării României în structurile nord-atlantitce, ca şi pe comanditarii lor.  

O dimensiune intens folosită de Moscova împotriva lui Ceauşescu a constituit-o falanga de agenţi rămaşi în România după retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici. Watts o cercetează, după părerea mea, mult prea puţin. În loc să evoce documente ale Securităţii (este însă de presupus că arhivele Direcţiilor I, III şi ale U.M. 0110 au fost literalmente devalizate imediat după decembrie 1989), Watts citează o scrisoare a contraspionajului israelian Shin Bet către colegii români, în care se relata despre un veritabil complot cu bătaie foarte lungă, organizat în clădirea ambasadei Cehoslovaciei la Bucureşti, în 1979. Principalii participanţi (români) la şezătoarea din imobilul aflat peste drum de Liceul Spiru Haret erau Leonte Răutu (ideologul bun pentru toate anotimpurile politice) şi Ghizela Vass, aflată vreme de decenii în fruntea aparatului Secţiei Internaţionale a CC al PCR. 

La aceştia se mai adăuga bătrânul Constantin Pârvulescu, vedeta Congresului al XI-lea al PCR, care „i-a zis-o” atunci lui Ceauşescu, chiar de la tribună. În legătură cu acest episod, în care mulţi naivi pretind şi astăzi că „văd” anti-comunism (bine că nu şi pro-americanism!), patriotism (!?!?!) şi curaj, Watts ar fi putut să analizeze clipul ce se găseşte pe Youtube. Ar fi constatat că nu fusese vorba deloc de o surpriză, cum insista, la acea vreme, Europa Liberă, având în vedere viteza cu care Ioan Popescu-Puţuri, Leonte Răutu (jolly joker-ul mereu util pentru diverse scopuri) şi George Macovescu au apărut la tribună pentru a-l combate pe Pârvulescu, căruia îi mai şi scăpase, din cauza vârstei, contrar instrucţiunilor primite, şi ceva despre „cei care au luptat contra Uniunii Sovietice.” Cei trei post-vorbitori fuseseră aleşi, pentru o replică bine adaptată la veteranul Pârvulescu, din categoria ilegaliştilor cu vechime şi cu funcţii încă importante în partid şi stat. Ceauşescu a rămas tot timpul calm, iar în secundele de rumoare în sală, de după atacul lui Pârvulescu, nu ştiu cum s-a făcut că Dăscălescu, care conducea şedinţa Congresului, l-a văzut undeva, în spate, pe Popescu-Puţuri căruia i-a dat rapid şi din senin cuvântul (Răutu şi Macovescu erau aşezaţi în prezidiu). Am motive să cred că Securitatea aflase despre ceea ce urma să se întâmple, iar Ceauşescu a optat pentru o ripostă flexibilă, lăsându-l pe bătrân să vorbească, doar pentru a-l face imediat praf, în faţa aceluiaşi corp diplomatic prezent în sală, pe care KGB-ul mizase în intenţia de a-i oferi imaginea unui Ceauşescu penibil, şifonat şi criticat deschis de un veteran al partidului. 

Fiindcă ştia că nu-i poate suprima fizic pe componenţii reţelei kaghebiste din România, Ceauşescu recurgea la strategia ripostei flexibile ori de câte ori aceştia începeau să facă pe nebunii: lui Militaru, general cu acte de trădător în regulă, nu i-a aplicat art.155 Cod penal, trimiţându-l, în schimb, în spectaculosul domeniu al construcţiilor industriale, iar pe Karoly Kiraly (teleghidat – ne-o spune Watts pe baza tot de documente – de Moscova), fost membru supleant cepeex din partea minorităţii maghiare, care se transformase, deodată, în rebel, turnând România la Amnesty International, îl lasă în plata Domnului, dar organizează un interesant congres al oamenilor muncii de naţionalitate maghiară (de care îmi amintesc, fiind în liceu atunci) în care, cu subtilitate, discută despre problemele ridicate de Kiraly (fără a-l numi, evident), creând, într-un mod liniştitor, aparenţa soluţionării lor.

Aminteam mai sus de Europa Liberă. Fără a da nume şi fără a trimite la arhive, Larry Watts scrie, la pagina 361, intr-o notă de subsol că „Agenţii DSS plantaţi la Radio Europa Liberă proveneau din ambele orientări [majoritatea naţional-orientată şi o minoritate pro-Moscova], creând impresia unei lupte interne în cadrul secţiei în limba română. Cum agenţii pro-sovietici din rândul lor erau asistaţi de agenţi sovietici plasaţi la faţa locului în alte secţiuni ale postului de radio, agenţii DSS erau intr-un evident dezavantaj.” Cam atât despre postul de radio aflat pe undele mult prea scurte ale libertaţii şi democraţiei, ascultat de românii ce-i tot aşteptau pe americani, fără să ştie că puteau, la fel de bine, să comute pe Radio Moscova. 

Tăcerea lui Watts în privinţa documentelor ce ar confirma afirmaţia sa despre puternica penetrare a Europei Libere de către serviciile secrete est-europene ar putea fi determinată de faptul că unii dintre respectivii agenţi – de ambele orientări, naţionalişti şi moscoviţi – s-ar putea să nu fi intrat încă în istorie şi să-i mai vedem şi azi pe la televizor.

În fine, un aspect care putea face obiectul analizelor lui Watts îl constituie apetenţa lui Ceauşescu pentru PR-ul de un anumit tip, care a influenţat şi a generat modificări spectaculoase în abordările sovietice ale anilor ’80. Ieşind în Vest, după venirea la putere, şi, mai cu seamă după show-ul din Piaţa Palatului, în ziua invadării Cehoslovaciei, Ceauşescu şi-a descoperit vocaţia de om de PR, fără, cred eu, să ştie că făcea, în realitate, PR. Vizitele la Casa Albă, întâlnirile cu monarhi din Vest, din Iran sau din Japonia, interviurile date „pe bune” unor publicaţii străine până spre sfărşitul anilor ’70 au contribuit şi ele la fabricarea unei percepţii pozitive în Occident, de pe urma căreia România a profitat, „completându-l”, la rândul ei, pe dictator, în special prin succese sportive mondiale, la Olimpiade, în tenis şi în fotbal. Cred că după ce s-au convins de această componentă a succesului românesc în Vest, băieţii mai spălaţi din KGB au propus schimbarea paradigmei de înfăţişare a tipului de lider sovietic, săturându-se de decrepiţii umflaţi şi imobili, gen Brejnev şi Cernenko. Având la îndemână resurse practic nelimitate, KGB-ul a deprins şi el gustul pentru PR, aşa încât ne-am trezit în Time Magazine cu legenda că lui Andropov îi plac jazz-ul şi guma de mestecat, totul culminând cu explozia de veritabil showbiz a lui Gorbaciov, care a reuşit, inclusiv cu ajutorul propriilor calităţi native, să le ia faţa lui Reagan şi Bush-tatăl. Îmi amintesc de o copertă a vremii, tot a lui Time, cu un Gorbaciov desenat în costumul lui Superman. „Dacă Ceauşescu poate, noi de ce să nu putem?” şi-or fi zis promotorii aceloraşi măsuri active. Şi au avut succes. Mult mai mult succes decât noi.

6. Elena Ceauşescu, vector KGB?
Vi-l puteţi închipui pe Tudor Postelnicu intrând în cabinetul lui Ceauşescu, punându-i pe birou o notă, din aceea ultra-secretă, scrisă de mână, de şeful DSS, în timp ce îi spune: „Să ştiţi că tovăraşa lucrează pentru ruşi. Dar e proastă şi nici măcar nu o ştie...”? Exclus. 

Şi, totuşi, având doar indicii, nu şi documente certe (chiar aşa, şi-ar fi îngăduit U.M. 0110 să recurgă la filaj, tehnică şi note având-o ca ţintă pe Elena Ceauşescu?), Larry Watts sugerează posibilitatea ca soţia lui Ceauşescu să fi făcut diverse jocuri ale Moscovei, ca efect al influenţei exercitată asupra ei de Ghizela Vass. Prietene încă din ilegalitate, cele două au rămas destul de apropriate şi după 1970, ceea ce era de o anumită notorietate în acei ani. Oameni care lucraseră în clădirea fostului CC al PCR mi-au confirmat desele contacte dintre cele două super-activiste, iar eu, dacă aş fi fost rezidentul KGB, ştiind că pot să ajung la şefa comisiei de cadre pe ţară, aş fi fost un incompetent bun de pus la zid, dacă n-aş fi recurs la unul dintre cei mai vechi şi buni agenţi ai mei pentru a ghidona politica de cadre a României. 

După ce devenise prim-vice prim-ministru, Elena Ceauşescu decidea cine ce funcţii de conducere ocupă în aparatul de partid şi de stat al ţării. Aria ei de acţiune se întindea de la funcţia de director de şcoală generală, până la cea de ministru, conferindu-i o autoritate uriaşă în managementul celor mai grele şi influente resurse umane din stat. Un om util într-o funcţie anume, într-un moment potrivit, ar fi valorat pentru Moscova greutatea în aur a acelei persoane. Sau, dimpotrivă, înlăturarea unui funcţionar sau demnitar, ori desfiinţarea unor posturi esenţiale din partid şi administraţie. Postelnicu, la conducerea DSS, şi Nicolae Pleşiţă, şef peste nou-creatul, după dezertarea lui Pacepa, Centru de Informaţii Externe sunt doar două exemple de numiri la nivel înalt, practic decise de Elena Ceauşescu. Sau plecarea de la Externe a lui Ştefan Andrei (excelent ancorat în mediile americane şi vest-europene), pe motiv de soţie care o eclipsa în public.

Watts demonstrează că, în urma unui conflict amorsat cu Ilie Ceauşescu (conflict despre care se ştia la vremea respectivă, nu şi despre cauzele lui ascunse), Elena Ceauşescu a distrus  spionajul militar al României, desfiinţând 35 din cele 40 de posturi de ataşaţi militari din cadrul ambasadelor noastre din străinătate. Superb. De asemenea, pentru a lovi direct în cumnatul ei, a încercat, împreună cu funcţionari din cadrul secţiilor de cadre, ideologie şi propagandă, şi relaţii internaţionale ale CC al PCR, să saboteze activitatea Centrului de Istorie şi Teorie Militară condus de Ilie Ceauşescu, fiindcă sovieticii sesizaseră corect rolul special al acestei instituţii în formularea doctrinei militare a României, ca şi relaţiile secrete pe care le întreţinea cu diverse organisme militare americane. Watts consideră că Elena Ceauşescu a fost cea care a alimentat, de la un anumit moment, antipatia soţului ei faţă de Vest, insistând să-l convingă de existenţa sentimentelor periculos de pro-americane în Armată. 

Certitudinea apartenenţei – conştiente sau nu – a Elenei Ceauşescu la măsurile active sovietice va putea fi oferită doar de arhivele KGB-GRU.

7. Filiera Ilie şi Marin Ceauşescu
Centrul de Istorie şi Teorie Militară condus de Ilie Ceauşescu a creat imense dureri de cap la Moscova, după ce instituţia, sprijinită şi de un alt frate, Marin Ceauşescu, s-a angajat în traficarea de tehnologie militară din URSS cu destinaţia Washington. Un joc mult mai periculos decât discursurile anti-sovietice şi vizitele în Vest ale fratelui Nicolae.

Operaţiunea secretă îşi avea izvorul în Convenţia de cooperare militară româno-americană care începea să aducă dividende ambelor părţi, România accesând şi ea tehnologie din Statele Unite. De remarcat că Securitatea fusese exclusă de la aceste tranzacţii ce ajunseseră să le ofere militarilor un ascendent în rivalitatea pe care o întreţineau cu oamenii lui Tudor Postelnicu.

Deşi de succes, filiera celor doi fraţi n-a putut evita consecinţele negre ale lui decembrie 1989, Ilie fiind arestat, iar Marin găsit spânzurat în subsolul ambasadei române de la Viena.

8. Luminile şi umbrele lui Emil Bodnăraş
Cartea lui Larry Watts înregistrează o altă mare ratare prin aceea că nu investighează, în adâncime, rolul lui Bodnăraş în acţiunile externe ale României. 

Emil Bodnăraş a fost un Virgil Măgureanu al evenimentelor de la 23 august 1944. Asemănările dintre cei doi sunt spectaculoase şi marcante, în tot ceea ce înseamnă prezenţa lor enigmatică în momentele istorice fundamentale ale anilor 1944 şi 1989, apetitul pentru preluarea, imediat după cele două răsturnări, a serviciilor de informaţii, implicarea politică mai mult sau mai puţin discretă la vârful statului român, pe termen lung, şi, nu în cel din urmă rând, incertitudinea cu privire la adevăratele lor loialităţi.

Despre Bodnăraş ştim că, în calitate de ofiţer al Armatei Regale, a dezertat din senin în URSS. În lucrarea sa, Pavel Câmpeanu insistă asupra ideii conform cu care Emil Bodnăraş fusese antrenat să fugă la sovietici, spre a deveni un agent dublu controlat de români. Dovezile în acest sens lipsesc, dar relevantă rămâne împuşcarea unui comisar din Siguranţă, din ordinul lui Bodnăraş, imediat după 23 august 1944, care, potrivit lui Câmpeanu, fusese instructorul lui Bodnăraş înainte de dezertare, de unde şi interesul acestuia din urmă pentru a împiedica o potenţială interogare a comisarului de către ofiţerii Armatei Roşii ocupante. 

Bodnăraş a fost cel mai apropiat consilier al lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu în politica de apropiere faţă de China şi SUA. A contribuit decisiv la plecarea Armatei Roşii din România. S-a aflat în spatele procesului care a dus la încheierea convenţiei miliare româno-americane. Iar, în 1974, i se confesa ambasadorului american la Bucureşti, spunându-i despre credinţa sa că, la un moment dat, germanii din Est şi din Vest se vor reuni. Moare subit, în ianuarie 1976, la câteva luni după vizita lui Gerald Ford în România. Eram în clasa a 6-a şi lumea era intrigată atunci despre faptul că fusese aşezat pe un catafalc foarte înalt, spre a nu i se vedea capul... 

9. Prezenţa mult prea discretă a Securităţii
Ceea ce m-a surprins la Cei dintâi vor fi cei din urmă au fost relatările mai mult decât sărace despre Securitate. 

Într-o carte ce descrie întreprinderile secrete de politică internaţională ale României şi disperarea cu care URSS încerca să le anihileze, Watts ar fi trebuit să identifice modul în care spionajul nostru, braţul extern al Securităţii, a sprijinit demersurile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Nu ne spune mai nimic. Este cert că, în toată perioada analizată, rolul Ministerului Afacerilor Externe, îndeosebi al diviziei sale de planificare strategică, a fost determinant în formularea şi implementarea strategiilor ce au stat la baza jocurilor României cu China, SUA, Europa de Vest, Pakistan, Africa australă etc. Dar unde erau Direcţia de Informaţii Externe şi succesorul său post-1978, Centrul de Informaţii Externe? 

Mitologiile încrucişate, întreţinute propagandistic după 1990, cum că Securitatea era ba redutabilă, ba proastă de murea, ba vitează, ba torţionară, nu fac decât să amplifice confuzia despre rolul real al spionajului român în angrenajul nostru de politică externă. Watts a beneficiat de ocazia de a găsi şi a oferi publicului răspunsuri la următoarele întrebări (exprimate de mine, în acest loc, absolut la întămplare): de ce nu au fost DIE/CIE capabile să penetreze grupurile ostile de analişti din CIA, Pentagon, Departamentul de Stat, şi din think tank-urile private ce deserveau sistemul american de securitate naţională? De ce nu aveam legături în redacţiile de la New York Times şi Time? Cine controla „exilul” românesc din Germania, Franţa, Anglia şi SUA? Noi sau sovieticii? Prin ce filiere îşi procura Europa Liberă informaţiile din România? Pentru cine a lucrat, în realitate, „disidentul” Mihai Botez? 

În legătură cu acesta din urmă, am avut următoarea experienţă: prin 1979, înainte de topul muzical al lui Andrei Voiculescu de la Europa Liberă, erau ştirile târzii ale serii. Odată, ştirista cu voce metalică de la München a anunţat că profesorul Mihai Botez (auzisem despre el, fiindcă tocmai publicase o culegere de probleme de matematică pentru gimnaziu) fusese bătut, în chiar ziua aceea, de Securitate, pe stradă. Ghinion. La vreo două săptămâni, ştirea despre o nouă agresiune stradală a băieţilor împotriva aceluiaşi Botez (care devenise un fel de încasator de serviciu de pumni în plină zi) s-a repetat. Şi m-am întrebat: cât de proşti erau ăştia de la „secu”? Nu puteau să-l aresteze şi să-l bată pe bietul om la un sediu conspirativ? Şi de ce-l băteau? Ca intimidare? Sau voiau să afle ceva ascuns de la el? Şi cum reuşea Europa Liberă să afle în aceeaşi zi despre prostiile Securităţii? Şi de ce cumnatul lui Botez, Sergiu Celac (la acel moment, fost – din motive de Pacepa - traducător oficial de engleză şi rusă al lui Ceauşescu), putea (cu o asemenea ghiulea la dosarul personal de cadre: cumnat cu probleme mari la Securitate şi celebrat la Europa Libera!) să-şi facă liniştit concediile la hotelurile partidului de la Neptun şi Timişul de Sus? Watts ar fi putut răspunde la aceste întrebări...

Conduita Securităţii în planul contra-spionajului rămâne şi ea insuficient cercetată. De exemplu, atunci când Shin Bet informase Securitatea, în 1979, despre complotul pus la cale în sediul ambasadei Cehoslovaciei la Bucuresti, băieţii au dat dovadă de o bizară stare de relaxare. Foarte calmi, au preluat informaţia primită de la israelieni, scriind într-un raport că „personalul serviciilor speciale sovietice şi cehoslovace s-a reunit, căutând...căi de eliminare, prin orice mijloace necesare, a membrilor de vârf din conducerea partidului.” Când un asemenea document recunoaşte existenţa inclusiv a unor planuri de asasinare (ce altceva înseamnă „eliminare prin orice mijloace necesare”?), Watts ar fi trebuit să găsească izvoare care să indice modul de reacţie a Securităţii la o asemenea ameninţare. Nu apare nimic.

Şi atunci, avem motive să ne întrebăm: documentele există, dar nu pot fi dezvăluite? Securitatea era incompetentă? Sau avea o agendă proprie, de la bişniţă ordinară, până, poate, la trădare? Poate ne lămureşte volumul 3.

10. Târgovişte
Larry Watts distinge o constantă în privinţa opţiunilor pro-occidentale şi anti-ruseşti ale României, de la Alexandru Ioan Cuza şi până la Ceauşescu. Are dreptate. Dar, cu toate acestea, eu cred că României i-a lipsit mereu o Mare Strategie în acest sens. Prin „Mare Strategie” înţeleg un cadru de reunire şi activare coerentă a tuturor elementelor puterii naţionale (diplomatice, economice, politice, de informaţii şi militare) pentru a asigura 1) urmărirea unor obiective pe  termen lung şi 2) apărarea României. 

România a fost mereu prost apărată, în pofida obiectivelor generoase de politică externă pe care şi le-a propus şi promovat: Primul Război Mondial s-a încheiat pentru noi cu un noroc chior, după ce din ţară mai rămăsese doar nordul Moldovei, cu trupe ruseşti rebele, dominate de fervoare bolşevică, a doua conflagraţie globală ne-a împins în captivitatea sovietică, iar Războiul Rece s-a terminat, sângeros, cu spatele la un zid din Târgovişte, fiindcă Ceauşescu rămăsese fără obiectul muncii, după ce americanii găsiseră, ei singuri, în Gorbaciov soluţia la mai toate problemele lor de după 1945. 

România nu a avut niciodată aliaţi reali, de încredere. Nici măcar Iugoslavia şi Marea Neagră. Prima, condusă de Tito, dezvoltase o antipatie adâncă faţă de ambiţiile aproape explicite ale lui Ceauşescu de a deveni un patron al Mişcării Nealiniate. Iar Marea Neagră e, în funcţie de un interes sau altul, lacul tuturor celor ce pot trimite nave militare în apele ei. Ca atare, fără aliaţi, fără soluţii de „exit” şi fără variante alternative de racordare la extrem de dinamicele aliniamente internaţionale, România va deconta mereu costuri istorice uriaşe. Absenţa unei Mari Strategii duce la tragedii. Asta chiar rimează!

În 1990, fostul meu profesor de drept internaţional din facultate (care la cursuri şi, mai ales, la seminarii era de un anti-sovietism deschis) mi-a spus: „Ceauşescu a vrut să facă politică globală. Dar pentru aşa ceva îţi trebuie resurse, iar România nu le-a avut.”

Un prieten (cu interesante conexiuni în diferite medii), căruia i-am vorbit despre cartea lui Watts imediat după apariţie, a fost intrigat de titlul lucrării. Spunându-i că va urma şi un volum trei ce va trata perioada de după 1989 şi până azi, mi-a zis, glumind, ca titlul nu va putea fi decât „Cei din urmă vor fi cei dintâi.” Am, din nefericire, toate motivele să mă îndoiesc... 

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare