marți, 22 ianuarie 2013

Pakistan, Algeria şi suveranitatea naţională

Imediat după 1990, în relaţiile internaţionale, se alegea praful de două concepte juridice foarte dragi lui Ceauşescu: neamestecul în treburile interne şi suveranitatea naţională.

La ora la care scriu, mai există doar câteva state ai căror conducători nu au obligaţia să ceară permisiunea altora, pentru a se duce la toaletă. Unele dintre aceste state sunt (a) "băieţii buni", "comunitatea internaţională", "valorile" etc., (b) altele alcătuiesc diferite "axe ale Răului", iar (c) câteva sunt, mai mult ori mai puţin, ale nimănui (gen Niger, Somalia etc.).

La suveranitate ori "renunţi" (pe calea unor tratate semnate cu un consimţământ relativ viciat, reflectate apoi în constituţiile naţionale), sau ţi se ia (pe cale militar-informativă).

Problema e că, uneori, cesionarii de suveranitate (în primul rând, America) o dau serios în bară cu cedenţii din categoria ţărilor pe care ne-am obişnuit, din diverse cauze, să le considerăm retardate. De exemplu, în cartea apărută anul trecut, Confront and Conceal. Obama's Secret Wars and Surprising Use of American Power, David Sanger ne înfăţişează un Pakistan, formal aliat cu SUA, dar care îşi ia foarte în serios propria suveranitate, jucând cu americanii (aproape pe faţă) la două capete; capătul opus având culoare talibano-al-qaediană. Tupeul pakistanez, tolerat tot mai greu de Washington, se bazează însă pe una sută bucăţi ogive nucleare, care e bine să rămână unde sunt acum, şi să nu ajungă în mâinile cui nu trebuie.

Algeria e un stat uitat de Dumnezeu, dar nu şi de francezi şi de U.E., în sensul unui anume grad de influenţă politică, şi pe motiv de import de gaze naturale. Cu toate acestea, când nişte terorişti sonaţi pun mâna pe o rafinărie algeriană, luând o garnitură multinaţională de ostatici, Alger-ul nici nu răspunde la telefon când Obama şi David Cameron sună ca nişte căpiaţi, pentru a le ţine acţiunea antiteroristă sub control şi a obţine elementare informaţii despre ceea ce se petrece. Tupeul algerian nu se întemeiază pe vreun arsenal nuclear. E tupeu, pur şi simplu. La ei, deplina suveranitate naţională se exprimă în sensul că guvernul lor "nu negociază cu terorişti" (ăsta parcă era, odată, un adagiu americano-israelian...) şi nu simte nevoia vreunei colaborări sau comunicări cu "comunitatea naţională", ceea ce le conferă dreptul să intre în terorişti şi în ostatici, deopotrivă, ca în brânză, cu orice costuri şi când doresc ei.

În România, suveranitatea se manifestă prin dorinţa de a contribui la edificarea statului de drept în Mali...

Cam asta e Noua Ordine Mondială...

Fotografia e împrumutată de la http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2012/07/20127119230807934.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog

Postări populare